Category Archives: Piatra Craiului

Maratonul Pietrei Craiului

Maratonul Pietrei Craiului, editia 2012

Sanatatea e de multe ori un lucru pe care il luam de cele mai multe ori de bun, si in general nu ne dam seama cat de importanta e decat in momentul in care suntem bolnavi. Incerc totusi sa-mi amintesc mai des, si probabil din cauza aceasta urarea mea preferata e multa sanatate.

Acum 4 luni de zile am luat hotarea, in urma unui cumul de motive sa schimbam orasul. In momentul respectiv si santatea era unul dintre motive, in mare parte pentru ca in ultimii doi ani de zile incepusem sa am problem din ce in ce mai dese in Bucuresti cu astmul. Initial era vorba de un oras de la poalele muntilor, dar pana la urma printr-un concurs de imprejurari am ajuns dintr-o capita de campie in alta capitala de campie, respectiv din Bucuresti in Berlin. Si odata ajuns aici dupa prima saptamana mi-a fost destul de clar ca in Berlin pot sa fiu un om sanatos, sa nu am nevoie de antihistaminice si antialergice, ca pot sa ies oricand la alergat fara un puf de ventolin inainte, fara sa ma trezesc noaptea din cauza ca nu pot sa respir. Si astfel au trecut 3 luni de zile, in care noua situatie a devenit normalitate, 3 luni dupa care uiti cum era inainte.

Dar au fost totusi 3 luni de zile in care am iesit mult mai des la alergat, pe stadion, prin padure, pe Muntele Diavolului (Teufelsberg, un munte artificial impadurit, ridicat din molozul cladirilor bombardate in al doilea razboi mondial), am iesit la alergat prin dealurile spre munti din Germania, am iesit la alergat chiar si prin Dachstein si prin Tatra. Ceasul spunea ca sunt mai antrenat ca anul trecut, eu ma simteam mai antrenat ca anul trecut, pana si strategia si echipamentul era mai bine facut ca anul trecut. Intr-un fel chiar era curios cum vor fi puse in balanta antrenamentele mai constante din Berlin versus concursuri odata la cateva saptamani.

Si astfel ne-am planuit un mic concediu de 7 zile in Romania, ocazie cu care sa ne luam toate hainele si echipamentul de iarna din tara, sa ne vedem parintii si prietenii, si sa rezolvam in cele din urma o groaza de probleme organizatorice. In drum spre Romania trecem si prin Tatra, unde petrecem 2 zile frumoase alergand prin poteci decupate parca din stapanul inelelor. Aflu de o varianta poloneza a Gianinei cu care ma intalnesc pe una din poteci si de un prin ultra-maraton care se va organiza anul viitor in iunie in Tatra, si de o comunitatea de alergatori motani din Polonia, la care gasesc o groaza de asemanari cu cei din Romania.

Dupa care ajunsi inapoi in tara, dupa o zi petrecuta la parinti la Slatina, urmeaza 3 zile in Bucuresti alergand dupa diverse treburi prin Bucuresti, dar 3 zile in Bucuresti in care nu am putut sa respir cum trebuie si in care nu am putut sa dorm decat pe franturi. Din nou ventolin, claritine, paracetamol sinus, si amintiri ale perioadelor din liceu in care ma simteam la fel de naspa. Macar de ar fi avut efect toate acestea, dar parca dupa vara secetoasa si calduroasa Bucurestiul a fost mai poluat ca niciodata. Poate trecerea brusca dintre medii a declansat problemele, cert e ca totul a venit ca un dus rece si ca un fel de amintire a motivului principal pentru care am luat hotararea acum 4 luni de zile.

Totusi sunt cel putin doua milioane de oameni pentru care aerul din Bucuresti nu e neparat o problema de sanatate, sau cel putin nu pe termen scurt cum e in cazul meu, si clar e o chestie legata de o sensibilitate capatata pe cale genetica de la unul dintre strabunici, dar totusi la mine in ultimele 3-4 luni a fost foarte simplu sa vad cauzalitatea, si sa vad ce importanta are un mediu curat.

Acum in schimb trebuie spus ca trecand peste toate diferentele de clima, de cantitate de precipitatii, de perdea de paduri din jurul orasului, pacatul principal al Bucurestiului sunt masinile. E un oras in care e considerat mult prea normal sa mergi cu masina la servici si sa te enervezi in trafic. Initial cand am venit pentru prima data in Bucuresti acum 11 ani nu avem absolut nici un fel de probleme, dar tot din aceasi perioada imi aduc aminte foarte clar cum pe splai si pe bulevardul Unirii circulai mai mult sporadic masinile. Intre timp posibilitatile financiare au crescut, si cu ele si numarul masinilor, parcarile au devenit neincapatoare, iar traficul un cosmar. Am asistat la ele ca biciclist in ultimii 9 ani, si cel putin eu am sesizat o degradare continua a calitatii aerului, si de aici reaparitia treptata a problemelor, si imi e usor sa urmaresc evolutia din ultimii 2 ani pentru a vedea directia. Si din punctul meu de vedere singura solutie e mersul pe bicicleta, incurajat prin exemplu si prin politici urbane coerente, altfel lumea o sa ajunga sa se sufoce singura prin noxele produse in drum spre munca.

Revenind la povestea MPC-ului, e a inceput cu cele 3 zile de dinainte din Bucuresti, in care oboseam si ramaneam fara aer la urcarea scarilor de la metrou, si cu noptile nedormite de atunci, si cu dozele de ventolin care nu prea au fost in limitele recomandate. Pana la urma dupa inca o noapte chinuita incarcam totul in masina si plec vineri dimineata spre munte in speranta de a mai fura cateva ore de somn printr-o poenita pe la munte. De reusit chiar reusesc sa le si fur, intr-o poenita din drumul spre Belvedere, pe undeva pe langa paraul rece. Problema e ca banuiesc ca nu e suficient, si ca probabil dureaza putin pana cand se desfunda complet plamanii. Totusi seara in Zarnesti deja ma simt considerabil mai bine, si dupa o seara petrecuta cu parintii si cu prietenii mai prin din nou cateva ore de somn in care pot sa respir cum trebuie. E uimitor cat de mult poti sa apreciezi capacitatea de a respira adanc pana in adancul pieptului, cam la fel de mult ca o gura de apa atunci cand esti rupt de sete sau ca ceva de mancare atunci cand esti rupt de foame.

Dimineata in schimb ma scol cu moralul destul de ridicat, si ma gandesc ca pana la urma pot sa incerc sa scot tot ce pot de la ziua respectiva. Strategie perfecta, pantaloni scurti si heatere de picioare pe centura, numarul pe elastic, tricou pe care pot sa-l dau jos usor atunci cand e prea cald pentru a scuti din deshidratare, gel-uri, activatoare, coolere pentru maini, si in acelasi timp tot ca bagaj noptile chinuite si plamanii infundati din zilele trecute. Am lasat si glezna cu probleme sa se recupereze, fara a forta-o concurs dupa concurs.

La start e multa lume cunoscuta, multi oameni de care o sa-mi fie dor in urmatoarele luni, si o atmosfera care sigur o sa-mi lipseasca. Sunt undeva in fata, si raman uimit cand ma ridic putin deasupra multimii si vand cat de multa lume e la start anul acesta. Multe multumiri Luci pentru concursul acesta, si pentru alte concursuri. Intr-un fel e bine ca e de referinta, chiar daca de la an la an vine din ce in ce mai multa lume si parca devine din ce in ce mai impersonal. Fiecare poate sa si-l faca personal din prisma timpului, din prisma plutonului, din prisma cunoscutilor si a prietenilor, si e alegerea fiecaruia daca face treaba asta sau nu.

La start numaram toti in aceasi ritm, 500 de oameni care fac ca numaratoarea inversa sa rasune in tot Zarnestiu, 10, 9…., si incepe si editia din 2012 a Maratonului Pietrei Craiului. Alung ca de obicei toate grijile intr-un cotlon intunecat al mintii si incerc sa scot tot ce pot de la ziua respectiva. Zi care e de altfel deosebit de frumoasa, fara un nor pe cer. E un fel de recuperare pentru primele editii la care am participat, la care a plouat cu nemiluita.

Merg dupa ceas, imi stiu destul de bine organismul si stiu ca MPC-ul de anul acesta ar trebui sa pot sa-l alerg cu un puls mediu de 169-170, astfel incat merg uitandu-ma la ceas din cand in cand pentru a verifica ca sunt in intervalul respectiv si pentru a verifica ca nu fortez. Pe plat ma simt surprinzator de ok., si ma aflu cam in plutonul in care trebuie. Pana la urma mare parte a alergarii din ultimele 3 luni a fost pe plat, si pot spune ca am avansat putin la tehnica, forma si economie. Mai e mult de lucrat, dar totusi am inceput sa descopar lucruri pe care pana acum nu le sesizam.

Merg ok si pe urcarea spre Magura, in pluton cu Vali Maier, cu Bebe, cu Istvan. Ceas, fix dupa plan, fara sa fortez, stiu prea bine care sunt momentele in care trebuie sa apas pedala de acceleratie. Pe forestierul de la Magura incep sa ma supraincalzesc, si aplic tehnica Nusu cu tricoul in mana, ce merge mana in mana cu o pereche de pantaloni destul de scurti. Pana la urma orice tricou pe care il porti pe tine, daca nu bate vantul va tine un pic de cald si te va face sa transpiri putin mai mult, si acum vrea sa incerc sa vad daca merge alternativa cu tricoul in mana atunci cand creste temperatura.

Minimalist.

Pe urcari cate o gura de apa, un pic de odihna pe varfurile pantelor, dat drumul la picioare la coborare, astfel incat incet dar sigur castig pozitie dupa pozitie, pana la Table, unde umplu repede bidonul cu apa si plec mai departe. Urmeaza cateva urcusuri si coborasuri inainte de urcarea serioasa spre saua Funduri. Aici din nou sper sa gasesc cateva bete din padure care sa ma ajute la urcare, unul il gasesc ok in schimb cel pentru mana stanga e bun de lupta cu ursul sau cu caini de stana. La inceput castig putin teren, dar de la treimea urcarii imi dau seama ca ceva nu merge cum trebuie, si sunt depasit cam de toti cei pe care i-am depasit mai inainte. Pe aceasi portiune, in acelasi pluton anul trecut am castigat timp si pozitii pretioase, in timp ce anul acesta se intampla fix opusul. Nici urma de crampe, doar o oboseala in coapse care nu ajuta de loc. Muschi nerefacuti de weekend-ul trecut din cauza lipsei de somn, dar sper ca totusi sa apuc sa-i odihnesc pe coborarea din saua Funduri. Pe la jumatatea urcarii arunc si betele pentru ca ma convinsesem ca nu ma ajuta cu nimic la urcare, si pana la urma la felul in care mergeam in momentul respectiv chiar nu era nici o diferenta.

In saua Funduri il vad pe Adi Bostan, care avusese si el probleme si se oprise pentru o pauza mai lunga, si dupa o gura de apa ii dau la vale pe valea Urzicii. In nici un an nu cred ca am coborat la fel de bine ca anul acesta, si am castigat din nou cam toate pozitiile pierdute la urcare. La limita sigurantei, cu cateva derapaje mai mult sau mai putin controlate, dar totusi rapid si fara ruperi de ritm. Merg in urma lui Fane si a lui Marc care coboara si ei destul de bine pe acolo.

Au trecut pana acum 2h20, si la 2h30 imi promit un prim activator care sa bage putin curent in sistem pentru urcusurile si coborasirule de pana in Spirlea. In schimb pana sa ajung la acel activator, pe unde spre drumul spre Marele Grohotis s-a intamplat ceva ce nu mi s-a mai intamplat niciodata pana acum. Prima data calc putin stramb cu glezna cu problema, si din nou aceasi strafulgerare de durere ca la ultimele concursuri. La cateva minte in schimv vine un shutdown complet si brusc, un moment in care organismul mi-a zis un nu categoric. Crampele au venit complet din senin, si o senzatie de sfarseala si de blocaj intr-un ritm inferior din care activatorul nu a reusit sa ma scoata. Stiam ca puteam sa strang din dinti, dar era prea devreme si era prea mult de strans din dinti. Si nu-ul a fost atat de categoric, incat mi-am dat seama ca nu are nici un sens. Pana la urma fata de organismul tau e nevoie de putin respectiv, si trebuie sa stii sa-l lasi sa se refaca, si sa-l asculti atunci cand iti spune pana aici.

De aici pana la sfarsit am mers intr-un ritm de voluntar alergator, mai alergam putin, mai ma opream putin la soare vorbind cu voluntari, mai incurajam concurentii, mai alergam putin. 10 minute le-am petrecut impreuna cu volutarii de la Umeri, admirand felul in care arata Iezer-ul in ziua respectiva. Una peste alta a fost un alergare in care chiar m-am bucurat de ziua respectiva, de toti prietenii cu care m-am intalnit pe drum, fie voluntari fie alergatori, in care am vazut cam cum se merge in tot intervalul 4:45-6:05, si am vazut ca chiar se alearga destul de serios chiar si spre 6 ore. Am mai incercat sa mai dau si sfaturi, am fost incurajat si de parintii ingrijorati ca nu am ajuns inca pana atunci, si am trecut pana la urma linia de sosire fara nici un regret dupa o zi frumoasa. A fost cred ca primul concurs in care am venit la pas, fara sa ajung rupt la final dar totusi fara sa-mi para rau de felul in care am mers. Singura parare de rau a fost ca nu am stat sa o astept pe mike, care a venit cu 10 minute in spatele meu, dar care nu stiam in momentul respectiv cat de mult e in spate… Am ajuns la sosire in 6h14m, cu multe pauze de admirat peisajul, de vorbit cu oamenii, si de alergat de placere….

V for Vai ce frumos e in Crai.

La pas, coborand spre Zarnesti.

Mai o pauza, mai o vorba cu Cindy si cu Gica.

Ce urmeaza in continuare, nu pot sa stiu exact, cel mai probabil un an petrecut in Berlin, mult ski la iarna (din pacate impreuna cu necesarele pelerinaje pana la munte), poate un ultra-maraton la primavara in Tatra, ceva mai multa catarare, si din nou alergari prin padure si pe Muntele Diavolui cu gandul la MPC-ul de anul viitor. Iar pentru anul acesta, probabil cel mai mare castig a fost frumoasa zi petrecuta la munte, si tot timpul petrecut cu parintii si cu prietenii. Si doua lectii invatate, prima ca Bucurestiul chiar nu e loc prielnic pentru oameni cu probleme respiratorii, si a doua ca fara odihna organismul chiar poate sa zica un nu categoric la un moment dat. Ani pentru imbunatatit timpul o sa tot fie.

Si nu in cele din urma multe multumiri pentru organizatorii si voluntarii care au facut o treaba foarte buna, nu cred ca a fost un concurs pana acum la care sa primesc atat de multe incurajari. Si felicitari si respect pentru tot participantii, editia de anul acesta cred ca mi-a adus aminte ca e o lupta serioasa care se duce in oricare din concurenti, indiferent timpul si plutonul in care se gaseste fiecare. Si sunt foarte mandru de toti pinguinii care au participat la MPC anul acesta.

Hit the top, si din nou in Crai dupa mai bine de 9 luni

Putin mai multe poze aici.

A venit caldura, a venit vara, a venit vremea transpiratului abundent pe trasee montane. Ne-a luat oarecum pe nepregatite weekend-ul trecut cand am fost cu bicicletele prin podisul transilvaniei, iar weekend-ul acesta caldura s-a instalat destul de serios si la munte.

Si ce alta modalitate mai buna de a scapa de caldura, decat sa participi la un concurs matinal intr-o parte umbrita a muntelui. De data aceasta concursul a fost Hit The Top, un concurs la a doua editie, organizat de Ion Trandafiri si de o mana de voluntari, cu un traseu foarte simplu, brutal de simplu as putea zice. Pe scurt, 14 kilometri cu plecare din Bran, urcat pana pe Scara si coborat inapoi in Bran, cu 1500m diferenta de nivel, atat la urcare cat si la coborare.

Dintre toate concursurile la care am participat pana acum a fost concursul cu cea mai putina lume inscrisa, dar si cea mai multa lume buna, pe de o parte pentru ca fiind o cursa mai scurta nu te rupe la fel de tare ca un maraton, pe de alta parte pentru ca e asezata cat se poate de central pentru toti cei care alearga pe munte din zona Brasovului, singurii care am dormit in zona startului vineri spre sambata fiind noi din Bucuresti si Gianina si Alin din Timisoara, veniti de la 400km pentru cursa. Vineri seara gasim si noi 3 locuri de cort aranjate cochet si ferit intre doua casute, si dupa o mica sueta de seara ne asezam in sfarsit la somn pe la 12 noaptea.

Dimineata neasteptat de racoare, si facand un mic calcul imi dau seama ca nu am nici o sansa sa ies in primii 10, si ca ar fi putin de luptat pentru a ajunge in primii 20. Imi place pe de alta parte atmosfera restransa de la concurs, fara imbulzeala, si din 70 de oameni chiar cred ca fiecare se stie cu fiecare, cel putin din vedere.

Startul se da inca la umbra diminetii, si binenteles ca lumea pleaca ca din pusca. Inteleg intr-un fel ca e scurta cursa, dar nici chiar asa de scurta asa ca plec in ritmul meu si usor usor pe forestier ma apropii de prima fata, Oana Luchian, o mana de om ce alearga incredibil de bine. Sincer la cele doua concursuri la care am fost eu si la care a participat si ea am avut mereu curiozitatea sa o intreb cate kilograme are, pentru ca de la distanta mi se pare cam pe jumatate ca dimensiuni fata de media celor de la maratoane. Din pacate nici de data asta nu mi-am calcat pe limba sa o intreb, astfel incat intrebarea persista.

O depasesc cu o incurajare inainte de a parasi forestierul, unde ajung in spatele unui nenica alb, antrenorul celor de la schi biathlon. Omul are 45 de ani si urca extrem de bine, cel putin dupa standardele mele, astfel incat prima treime a urcarii mergem cam cot la cot, dand cu spor din bete. Contrar ultimelor concursuri de data aceasta am ales sa iau betele, nu-mi place, mi se pare nenatural, si nu prea stiu sa le folosesc dar totusi traseul e parca prea accidentat pentru a nu le lua dupa mine. Tot pe urcare trec si de Marius, care era dintre putinii fara bete, si ii duc trena lui Florin Petre, care cred ca a stat toata urcarea cam cu 20-30 de metri in spatele meu.

Pufaind la deal.

Iesind in caldari incepe sa se vada sirul de concurenti insirat pe vale, cu Craiul in departare si cu o vizibilitate de zile mari, amplificata de faptul ca e inca totusi destul de dimineata. Si binenteles ca in iluzia distantelor concurentii insirati in fata pareau destul de aproape, astfel incat incerc sa accelerez pentru a mai scadea distanta fata de ei. Totusi e decat o iluzie, si sunt destul de mult in fata si nu reusesc sa ma apropii decat de florin totalca si de radu milea si el printre putinii fara bete pe care il si depasesc pe ultima treime. Ultima bucata merg incadrat intre doi Florini, Florin Totalca in spate si Florin Petre in spate, pana cand trec prin poarta de sus de pe Scara la 1h si 27m de la start. Intr-un fel e chiar interesant cand te gandesti la ritmul de urcare de cam 1000m/h in cazul meu, si probabil cam 1300m/h pentru cei de pe primele pozitii.

La vale in schimb chiar nu imi place cu bete, si mi se pare ca de multe ori lucrurile ar merge mai natural fara ele asa ca incerc pe alocuri sa alerg cu amandoua in mana stanga. Trec pe langa Florin Totalca, si ma apropii putin de Alin Tanase si de Bogdan Scurtu, pana pe la jumatatea portiunii stancoase cand calc stramb si imi sucesc glezna stanga. Pe moment durere, si o perioada de mers la pas cu ganduri de abandon sau cel putin de mers la pas pana jos. E glezna stanga, cea data peste cap in decembrie anul trecut in Mehedinti, si nu cea busita mai tare la schi in februarie, astfel incat cu un pic strans din dinti fiind inca incalzita mai merge totusi sa alerg. Noroc ca se termina portiunea stancoasa si incepe pamantul moale al padurii, pe unde chiar imi place sa alerg si sa ii dau la vale cu spor. Incaltamintea in schimb ma termina, m-au ros in ultimul hal pe lateralele piciorului, si cred ca am o basica de toata frumusetea in calcai. Ar cam fi timpul sa le retrag, dupa un an aproape complet de concursuri si de alergari, in care s-au comportat mai mult decat onorabil, pacat ca modelul nu mai e in productie.

Si la vale.

Cu tot stransul din dinti tot imi place foarte mult prin padure, il depasesc si pe Bogdan si ies prin poienile inierbate de deasupra forestierului, unde ma loveste urat de tot soarele in cap. Sincer nu inteleg oamenii care merg fara nici un pic de apa la ei la maratoane sau chiar si la concursuri de genul asta. Punand cap la cap, cred ca in timpul concursului am baut cam un litru si ceva de apa, si dupa o ora si jumatate eram extrem de deshidratat. Partea buna ca fiind finisul destul de aproape poti sa strangi din dinti si sa visezi la apa de izvor de la start, din care cred ca am mai baut cam 2 litri imediat ce am ajuns la finish.

V de la Vreau Apa!

Ma cam sperii cand ma uit si la puls, din cauza caldurii si deshidratarii Hit the Top cred ca a fost singurul concurs la care am avut pulsul mai mare la coborare decat la urcare. Ajuns pe forestierul ce nu se mai termina era pe undeva pe la 185, si a ramas acolo pana la sfarsit, fara sa alerg prea tare de cineva sau dupa cineva. Tot pe forestierul ce nu se mai termina m-a depasit din nou Bogdan Scurtu, care mergea clar mult mai bine pe plat decat ce puteam eu in momentul respectiv, asa ca in cele din urma am trecut linia de sosire dupa 2h06, pe locul 18 din 74, un loc destul de muncit totusi. Si la start binenteles ca m-am dus direct la izvor la adapat, pentru a inlocui apa care era de mult pe minus in organism.

Ce imi place intr-un fel la cursele scurte e ca nu tin toata ziua, si nu esti foarte rupt dupa ele, avand atat timp cat si energie pentru a mai face un traseu. Astfel incat dupa cateva ore de socializare, am plecat in formatie mai restransa de 4, eu, mike claudia si cristina pentru o plimbare prin Crai, alegand o varianta cu Curmatura Foii, Umerii Pietrei Craiului si coborarea pe la Spirlea. Am intalanit poteci atat de frumoase, cel putin intre Curmatura Foii si Umeri incat a fost greu sa ma abtin de la alergat, chiar si cu glezna cam in pioneze. La fel si tot abruptul stancos, si coborarea pe la Spirlea, mi-a placut din nou foarte mult.

3 fete, 3 tricouri, 3 concursuri.

Apropiindu-ne de Umeri.

Poteca cu iz de MPC.

Seara am incheiat-o la foc, cu corturile la Plaiul Foii, cu prieteni pe care nu i-am mai vazut de multa vreme, iar a doua zi am facut alta plimbare frumoasa printe stancariile Craiului, urcand pe la Sperantelor, braul Cioranga Mare, Ascutit cu coborarea pe la Diana pe brana Caprelor. O tura foarte faina, numai buna de astamparat dorul de Crai.

Sfarsit de zi.

Pe potecile Craiului.

Inca putin pana sus.

Odihnindu-ne cu norii.

Si norii se intind.

Maratonul Pietrei Craiului

Maratonul Pietrei Craiului 2011

Au trecut doi ani de cand am prins microbul. Acum doi ani pe vremea asta scriam un blog despre experienta intensa a primului maraton. Acum privind in spate imi pare chiar bine ca experienta primului maraton a fost legata de Maratonul Pietrei Craiului, si chiar imi pare bine ca am prins microbul. Nu l-am prins la fel de intens ca si altii, si cel putin anul acesta media concursurilor a fost de 1 pe luna, cu mici exceptii toate fiind de alergare. O primavara noroioasa m-a demoralizat complet la partea de MTB, chiar nu vad sensul de a inota prin noroi, mai ales prin noroiul cleios de campie.

In schimb alergarea la munte chiar imi place, si aici nu prea conteaza cat de mult a plouat inainte, daca toarna cu galeata in ziua concursului. Pana la urma totul e mult redus la alergat, ai nevoie de o pereche de incaltari si de un bidon in care sa tii apa. Restul sunt mai mult sau mai putin accesorii care sa pot sau nu sa compenseze pentru lipsa de antrenament. De multe ori stau si ma gandesc, apropo de toate hainele speciale de compresie pentru alergat, daca chiar ar fi ceva de capul lor de ce nu le folosesc toti kenyenii la maratoanele de sosea?

Revenind putin la microb, daca e sau nu cu adevarat molipsitor e foarte discutabil. Am incercat si eu sa-l dau mai departe cu destul de putin success, si pentru a se prinde cred ca e totusi nevoie de un teren propice. Numarul participantilor la MPC a evoluat exponential in primii ani, in schimb acum numarul participantilor a ramas cam acelasi ca si anul trecut, deci tot aproape 500 de oamenii. Asta in timp ce la restul maratoanelor montale numarul se invarte probabil pe 200, cu exceptia Eco Maratonului. Pe de alta parte daca ar fi 700 sau 1000 de oameni la MPC ar aparea adevarate probleme din punct de vedere al organizarii si al logisticii.

Si totusi, ce ma face sa mai particip la maratoane dupa aproape doi ani, cum de nu m-am plictisit si cum de nu vreau sa schimb maratoanele cu altceva. Cum de ma gandesc la doua zile dupa maraton cat timp mai e pana la urmatorul la care vreau sa particip?. Raspunsul vine din intensitatea trairilor pe care le ai in timpul unui maraton. Chiar daca e greu si daca iti scuipi plamanii, chiar daca ti-e bine, chiar daca linia de sosire ti se pare extrem de departe, chiar daca alergi singur, chiar daca alergi dupa cineva sau daca te uiti peste umar in spate dupa alti concurenti, chiar daca traiesti linistea de cateva zeci de secunde de dupa trecerea liniei de sosire, toate cele de mai sus sunt trairii extrem de intense.

Alerg maratoane, ma catar, merg la munte pentru ca atunci cand fac asta simt ca traiesc. O altfel de traire decat amorteala simturilor indusa de orasul in care stau, de cele 8 ore pe zi petrecute in fiecare zi pe scaun. Mi se pare uimitor ca imi amintesc detalii despre zile petrecute la munte acum 10 ani de zile, dar in acelasi timp uit complet carti pe care le-am citit sau filme pe care le-am vazut acum 2 ani.

Pe langa aceasta mai sunt oamenii, care sunt dupa cum zicea si Luci la festivitatea de premiere o mare familie. Si tinand cont ca sunt cam aceasi 300 pe la fiecare concurs, ajungi sa-i cunosti cam pe toti. Din multe puncte de vedere un maraton e impartit in doua jumatati, prima parte maratonul efectiv si a doua constand in vorbe cu prietenii dupa maraton. Doua parti care sunt cam la fel de placute pentru mine.

Si acum inapoi la MPC si la ziua concursului. De data aceasta am venit cu amandoua mamele la concurs, mama mea care a fost si anul trecut ca spectator si mama lui Mike. Mike le-a facut deja un plan frumos pentru orele pana cand aveam sa venim si noi, o plimbare pana la Coltul Chiliilor si inapoi. Si dupa cum am vazut cand m-am uitat in jur in dimineata concursului erau o groaza de mame/parinti/copii.

Impreuna cu mama mea, inainte de start.

Ne inscriem ca de obicei dimineata, si in ora de dinaintea startului tot stau si ma mosmondesc pe langa masina rezolvand una alta. Mi-am facut de-a lungul timpului un fel de ritual ce dureaza cam o ora, trecand pe rand prin leucoplastarea zonelor cu probleme (doua degete de la picioare, fluierul piciorului si sfarcurile, leucoplastarea celor din urma fiind chiar esentiala), prin imbracarea in echipamentul de alergat, prinderea numarului, pregatirea borsetei si a gel-urilor, pregatirea pastilelor de izotonic. Par putine, dar facute in tihna cand esti putin molesit de trezirea matinala dureaza cam o ora.

Si tot mosmondindu-ma se face si fara 10, si ma asez la rand la coada pentru verificarea echipamentului. Si nu dureaza putin verificarea echipamentului pentru aproape 500 de oameni, nu-i nimic in schimb pentru ca mai schimbi vorbe cu cunoscuti. Asta cu toate ca in afara de un success alta incurajare relevanta e cam greu de dibuit. Toata lumea stie cat de mult sau cat de putin s-a antrenat, si la ce se asteapta, si din prisma acestor lucruri intrebari de genul “Pregatit?” par putin la nealocul lor. Intotdeauna esti pregatit, altfel n-ai fi la linia de start. Si totusi parca niciodata nu esti atat de pregatit precum ti-ai dori.

Apropo de pregatit am descoperit la ultimele maratoane ca-mi place mult mai mult sa alerg fara ceas. Asa nu ai intr-un fel nici un fel de stres, nu stii daca esti inainte sau in intarziere fata de timpul pe care ti l-ai propus, nu ai nici un senzor care sa-ti spuna daca inima sta sa-ti sara din piept, sau daca alergi cu 20 la ora la deal. Si nici nu ai nevoie de toate astea, si poti sa asculti mult mai bine ce-ti spune organismul.

Ca antrenament pentru MPC-ul de anul asta am inceput dupa concediu cu maratonul din Ciucas, urmat in penultimele doua weekend-uri de o tura de doua zile in Bucegi, si in ultima duminica o alta tura faina cu Mike in Bucegi. Amandoua iesirile au fost ture foarte faine in sinea lor, dar care s-au lasat si ceva febra musculara in primele zile ale fiecare saptamani. Teoretic ar fi trebuit sa fie fix ce nu trebuia, ture lungi inainte de maraton, dar practic a fost cam tot de ce a fost loc in doua saptamani.

La start mi-ar fi placut sa scot un timp mai bun ca anul trecut, si eventual sa fiu prima fata, adica sa ies inaintea primei fete. Am eu ce am cu iesitul inaintea primei fete, mai ales ca anul acesta a fost un tel de neatins pana acum pentru mine. La EcoMaraton Dana Marin ajungand cu 10 minute inaintea mea, la Hercules la fel am fost depasit pe ultima portiune, 5 minute diferenta, la Ciucas am alergat o bucata destul de lunga impreuna, dar tot a fost un minut diferenta. Macar progresia a fost in directia buna.

Moral ridicat, muzica motivanta, 3,2,1 si incepe si MPC 2011. Plec mai din spate, astfel incat pe platul pana la fantana lui Botorog tot depasesc multi concurenti care mi se pare ca au plecat mult prea tare. Bine pe de alta parte la MPC are putina logica sa pleci putin mai tare, pentru a nu prinde aglomeratie la urcarea spre Magura. O parte buna din drumul pe asfalt il petrec in spatele lui Istvan, care are si el un ritm destul de ponderat. Intr-un fel de-abia astept urcarea pentru a mai alterna si mersul cu alergatul. Inainte de urcare o depasesc si pe Dana, dar cum incepe urcarea tasneste pe langa mine. Pana la Casa Folea cred ca am trecut unul pe langa altul de 5-6 ori.

E interesant sa vezi cum fiecare merge in mod diferit, Istvan spre exemplu urca in alergare cam tot ce se putea alerga. Dana urca mai in forta ca mine, dar eu ajung mai odihnit in varful micilor pante si recuperez la vale. La un moment dat cand arunc o privire in spate vad tricoul galben al lui Suca, care merge in spatele meu o bucata, ritmul de mers fiind cam acelasi.

Alergand de/cu prima fata.

Incet incet ne apropiem de la Table in cam aceasi formatie. La coborarea spre la Table ii dau mai tare la vale dupa Istvan, si descopar ca ma deranjeaza glezna stanga. E in parte din cauza papucilor de alergat care si-au cam trait viata anul acesta, si care au o talpa cam deformata dupa sutele de kilometri pe care ii au la activ. Oricum nu nimic grav, si se rezolva deocamdata cu putin indiferenta.

La table erau Gabi Solomon si Sergiu Buciuc. Culmea e ca in graba punctului de alimentare l-am observat pe Gabi care facea poze si nu l-am recunoscut pe Sergiu care a fost cel care mi-a pus apa in bidon. In stomac mai am ceva balast de la carbo-loading-ul de vineri, deci nu mananc nimic din ce a fost pe la punctele de alimentare. Bucata dintre La Table si inceputul urcusului spre Saua Funduri trece parca foarte repede anul acesta. Pe ultima bucata sunt cu ochii pe niste bete de carbon ultimul racnet, cu alte cuvinte craci uscate din padure. Unul il nimeresc ok, in schimb unul a fost mai blestemat de mama natura si plin de cioturi de care ma zgarii. Oricum stiu ca fara ele as fi mort pana in saua Funduri, nu neparat pentru as merge mai repede cu ele (probabil aveau cam un kil doua fiecare), ci mai ales pentru ca in felul acesta mai scutesc putin picioarele.

Run Forest, Run!

Si incepe pana la urma si urcarea, si la fel ca anul trecut incep sa depasesc concurenti, in total 8 pana cand ma instalez in spatele lui George care urca si el foarte bine. Trec si pe langa Dani care nu prea are chef de tras dimineata asta. Una peste alta urcarea a mers chiar bine, si trec impreuna cu George culmea spre Valea Urzicii. Acum trebuie spus ca om care sa coboare mai tare ca George eu inca n-am vazut. Acum inainte de a ajunge eu la a doua franghie el era la baza grohotisului. Si trebuie spus ca nici eu nu cobor foarte rau, probabil ceva mai bine ca media.

Tot pe prima parte a coborarii ma depaseste si Andrei Tale care cobora si el destul de tare in momentul respectiv, dupa care ma intalnesc si cu Gica, care nu se simtea foarte ok. Mergem impreuna o bucata, dupa care ma departez usor, incepand pentru mine partea solitara a maratonului. Nimeni in fata, nimeni in spate, si senzatia ca mergi mai incet decat ar trebui sa mergi. De-abia astept sa inceapa coborarea spre Plaiul Foii, acolo macar stiu ca e de gonit continuu la vale, si ca pot sa trag. Recunosc ca nu prea-mi plac suisurile si coborasurile de pe poteca, desi ca peisaje locuri sunt geniale, probabil cele mai frumoase peisaje din orice maraton de pe la noi.

Apa! (apropo de apa, cei care dau apa unui om insetat ajung clar in rai, deci voluntari de la maratoane au un loc rezervat acolo sus).

Cobor constant si destul de ok, cat sa pastrez ceva rezerve pentru platul spre Plaiul Foii. Depasesc inainte de a intra in forestier un concurent, care in schimb vine ok pe plat astfel incat ajungem cam in acelasi timp la Plaiul Foii. Aici il vad si pe Andrei Tale, care era cu cateva minute in fata. Pornesc in urmarire, incercand sa mentin macar distanta pana unde incepe urcusul spre Diana. Cum incepe urcusul ma depaseste si baiatul pe care tocmai il depasisem. Si el si Andrei aveau bete, timp in care eu mergeam alert si de-abia asteptam sa ajung la padure pentru a ochi urmatorul model de bete de carbon. De data aceasta le nimeresc fara cioturi dar mai grele. Merge ok cu ele pe prima jumatate, pana cei doi incep sa se departeze usurele si se pierd in cele din urma in padure.

Jump!

Dintre toate portiunile maratonului urcarea spre Diana cred ca e Nemesis-ul majoritatii concurentilor. Anul acesta cam asa a fost si pentru mine, si cred ca a fost singurul moment din maraton in care mi se parea ca nu se mai termina bucata respectiva. Ajung in cele din urma la Diana, de-abia asteptand coborarea spre Coltii Chiliilor. In afara de prima bucata, mi se pare geniala coborarea, imi place cel mai mult din tot concursul. Inainte de coltii Chiliilor mai depasesc un concurent, si ma apropii de baiatul cu care m-am tot depasit pe ultima bucata. Totusi dupa atata coborare ficatul protesteaza si trebuie sa o las mai incet.

Incepe curba de nivel, si ma apropii usurel de baiatul din fata. In momentul respectiv nu pot sa zic ca aveam cine stie ce chef de tras si depasit, asa ca raman cuminte in spate o bucata, pana cand accelereaza departandu-se usurel. Pana la ultima coborare spre zarnesti, cand zic totusi sa incerc sa depasesc, asa ca plec mai tare la vale si intru pe asfalt cu cateva secunde avans. Sincer ma asteptam sa ma depaseasca pe asfalt, dar probabil cand l-am depasit i-a disparut lui cheful de tras asa ca distanta s-a pastrat aceasi pana la final. Oricum pe baza intrecerii de la Coltii Chiliilor pana in Zarnesti am mers destul de tare, astfel incat nu prea au mai fost resurse de sprint de final. Am scormonit pana la urma pentru cateva farame, si trec in cele din urma linia de sosire dupa 4 ore 45 de minute, pe 18 la open si inaintea primei fete. Mike a ajuns si ea pe 10 la open feminin, cu 34 de minute mai repede ca anul trecut.

La final, cautand farame de energie.

Anul trecut un jurnalul maratonului spuneam ca in timpul unui maraton nu are cum sa nu-ti fie greu. Si totusi la MPC-ul de anul acesta am mers cel mai flower-power dintre toate maratoanele de anul acesta, si inafara urcusului la Diana totul a mers ca la carte. Adica nu am avut crampe, cand simteau ca incep o lasam mai moale, nu mi-am scuipat plamanii, nu m-a durut nici un genunchi, nu prea am facut febra musculara. Astfel incat stau sa ma intreb daca nu trebuia sa trag ma itare de mine. Ori asta ori s-au aliniat planetele de data aceasta.

Au urmat cateva ore de incurajat concurentii, de stat cu prieteni de prin diferite colturi ale tarii la vorba, despre concedii si planuri de concedii, despre concursuri si planuri de concursuri. Ore extrem de faine, pacat ca parca sunt prea putine.

Si acum cu laudele. MPC a fost cel mai bine organizat maraton la care am fost anul acesta. Tot in aceasi categorie sunt si EcoMaratonul, Hercules si 7500. Doar ca MPC-ul are ceva in plus la atmosfera, istoric, si prestigiu. Intotdeauna apreciez un lucru bine facut, iar organizarea MPC-ului intra in categoria asta, printr-un fel de imbinare foarte reusita intre profesionalism si lucru facut cu suflet. Bravo si multuri pentru intreaga echipa de voluntari si organizatori.

Piatra Mica

Piatra Mica si Piranha

Inca unul din weekend-urile restante de aproape o luna.

Dupa maratonul din Hercules, oarecum in pofida unei prognoze meteo perfecte am facut doua ture de mini-initiere. Genul de ture in care duci prieteni la munte, si incerci sa impartasesti putin din ceea ce faci tu weekend de weekend. De-a lungul timpului s-au strans ceva iesiri la munte cu colegii de munca, pe trasee variate cam prin toti muntii in care se poate ajunge cu usurinta din Bucuresti. Totusi pot spune ca microbul nu s-a prins, pentru ca desi am incercat sa-i indemn pana acum nu au iesit niciodata la munte singuri. Asta desi fiecare iesire a avut ceva frumos si oamenilor le-a placut fiecare munte vazut (poate cu exceptia unui traseu ceva cam greu si mult prea lung din Cozia acum un an si ceva).

Planul pentru ziua de sambata era destul de simplu, o plimbare de relaxare prin Crai, respectiv urcarea prin Prapastiile Zarnestilor pana la Curmatura, de aici pana pe Piatra Micadupa care coborarea prin poiana Zanoaga inapoi la masini. Desi traseul era usor si frumos, numai bun de inceput de an, a fost destul de greu sa mobilizez multa lume, astfel incatpana la urma la plecare ne-am prezentat decat 6, ce-a mai putin numeroasa formatie de pana acum. Poate interesul oamenilor a scazut, poate a fost o conjunctura nefericita in care
weekend-ul a fost ocupat pentru mai multi.

Plecam tarziu din Bucuresti, si dupa un drum prin caldurile unui inceput de vara ajungem la 12 la fantana lui Botorog, unde cu greu mai gasim un loc de parcare. De aici plimbareaa urmat traseul natural, potecile fiind destul de libere pentru ca plecand mai tarziu ne-am potrivit in contratimp fata de restul oamenilor, si am prins o lumina chiar frumoasa laurcarea pe Piatra Mica. De asemenea si urcarea s-a dovedit destul de interactiva cu cele cateva cabluri, si cu o vipera adormita pe care Gabi era sa o deranjeze din somnul ei.

Prin prapastii

Hoinarind la baza craiului.

Saint-Bernard-ul de la Curmatura.

Ajunsi in saua Crapaturii.

Vipera cu pricina.

Depasind cu ceva emotii portiunile de lanturi.

Pauza de masa pe Piatra-Mica.

In poiana Zanoaga.

Dupa o seara petrecuta la Paul, un fost coleg de facultate pe care nu l-am mai vazut de ceva ani buni, a urmat tot o zi de mini-initiere, de data aceasta in escalada, impreuna cu Cosmin, Adriana si Alex la faleza Piranha din apropierea Busteni-ului. Mi se pare foarte frumoasa faleza, si sunt trasee suficiente pentru a-ti umple o jumatate de zi indiferent de nivelul la care te cateri. De asemenea e interesant ca una din putinele faleze de catarat de la noi pe conglomerat. Pe la mijlocul zilei a aparut si Nusu impreuna cu Teo, astfel incat am putut incerca si un traseu putin mai dificil, Tiparul, care mi-a iesit din a doua incercare si care mi-a placut foarte mult. Putin surpomplat, cu prize mari si medii, cu stanca curata si sanatoasa si miscarile frumoase, chiar e un traseu care mi-a placut foarte mult.

Bucegi la inceput de zi.

Cosmin luptandu-se cu un Piranha.

Nusu si Teo.

Alex pe un traseu usor si frumos cu un nume nu foarte inspirat (Rama).

Adriana la primii pasi pe stanca.

Si eu cucerind un traseu usurel din zona.

Sfarsitul unei zile pline.

Weekend-ul s-a terminat cu prima calatorie cu trenul dupa multa vreme, ocazie cu care mi-am dat seama ca lucrurile s-au schimbat destul de mult, in general in bine. Exceptand faptul ca vagoanele din tren nu prea semanau unele cu altele erau totusi curate si renovate cu un simt destul de practic. Si e considerabil mai mult loc pentru picioare cu noile aranjari ale scaunelor in vagoanele de clasa a doua.

Creasta Craiului

Creasta Craiului aproape de sfarsitul iernii

Inca un RT restant de aproape doua saptamani, pe care pana la urma l-a povestit tot mike, in afara de cele povestite de mike mi-a placut mult si urcusul de unul singur sambata seara pana La Om, si apusul linistit pe care l-am vazut de acolo, cu o ultima imagine a iernii adevaratate in fata, cu zapada acoperind inca toata depresiunea Rucar-Bran:

Privind spre Bucegi.

Si cum dispare soarele dupa Iezer.

Se anunta un weekend cu vreme buna de la un capat la altul. In oras bate un aer cald ce vesteste primvara. Caldura si soarele ne cheama asa ca mai intai ne gandisem sa mergem la Bulgari, sa ne dezmortim la catarat. Dupa care, in cateva ore am reconfigurat…nu cred ca e vorba de dorul de zapada ci mai degraba de a sarbatorii asa o vreme buna printr-o tura la inaltime, printr-o tura alpina.
Craiul parea numai bun, asa ca vineri dimineata ne indreptam fara graba spre Zarnesti. Nu prea avem de ce sa ne grabim, azi avem program scurt. Nu ne propunem sa ajungem decat pana la refugiul Grind I si avem o zi intreaga la dispozitie pentru asta. Se intrevede in mod cert o zi calda si insorita, de care sa ne bucuram. Departarile sunt luminoase, printre brazi se intrevad parti din creasta, zapada s-a inmuiat, prin padure canta pasarile, si Radu ne anunta cu optimism cu vocea lui inchipuita de tenor ca “vine, vine, priiimavara (continuarea o stiti singuri). In Poiana Vladusca deja zapada scanteietoare ne arde ochi asa ca jos cu straturile de haine de pe noi si le inlocuim cu ochelarii de soare, batic in loc de bandana etc. Inainte de “la Table” ne oprim putin sa admiram zapada ce asa neteda si stralucitoare cum era, parea frisca de pe un imens tort ce ne lasa gura apa. Nu rezistam mult si “La Table” ne oprim din nou…de foame, de un mar sau de niste alune…de o atentie…

Ajungem curand la un indicator cu 1 h pana la Grind. Dupa care, dupa 10-20 de pasi la un altul cu 30 de minute…Mama ce rapizi am fostDupa jumatate de ora chiar iesim din padure si ajungem sub refugiu, dar utimii metri merg greu. Nu pentru ca nu am avea urme sau ar fi zapada pana la gat, ci mai mult pentru ca la fiecare pas ne oprim sa admiram ba creasta Craiului, ba frumosii Bucegi albi de la 1800 in sus. Niciodata nu am prins vreme buna iarna la Grind I, sau am ajuns/plecat pe noapte. Asa ca nu am decat sa ma bucur ca dupa atatia ani de munte inca se gasesc privelisti noi, in locuri aparent cunoscute.

La 4 totul e aranjat pentru somn si nu ne ramane decat sa ne intindem precum soparlele la soarele care ne incalzeste din fata, iar tabla refugiului arde precum un calorifer in spate.Asta pana pe la ora 17.00 cand se face umbra si caloriferul se tranasforma repede in congelator, asa ca ne bagam repede la masa si in saci unde e cald si bine. Adormim devreme dupa ce inchidem casa de pariuri pentru minima de peste noapte. Somnul cel dulce a fost intrerupt sporadic de ceva frig pe care il remediam rapid, inghesuindu-ne ca pinguinii, dar si de un vant nebun ce s-a pornit din senin.Refugiul era bine zgaltait si somnul nu vroia sa ma vina. Stateam si ma intrebam de unde a venit asa, deodata, neanuntat in nicio prognoza…Ma intrebam unde e vremea buna, promisa si cautam alternative pentru dimineata…Pana la urma nu stiu ce s-a intamplat mai repede, a venit somnul sau s-a oprit vantul, cert e ca m-am trezit la ora 5 si ceva cand a sunat ceasul…Din cauza frigului n-am avut prea mult spor la pregatiri si nu prea ne dadea ghes inima sa iesim din refugiu, dar afara aveam sa descoperim un aer placut, racoros numai cat sa ne impinga sa urcam, dar in niciun caz un ger iernatic.

Un frumos inceput de zi.

Laviniu si Irina pornesc pe traseul de vara, care era curat, in proportie de 90% iarba. Eu si Radu alegem o varianta directa, pe un valcel cu zapada tare pe care urcam cu spor. Incet incet soarele se iveste dupa muchie si imprastie caldura iar eu incerc sa raman cat mai mult in umbra, si la racoare. Sunt singura pe valcelul meu si ii vad pe Oamenii Muntilor cum se odihnesc mai jos pe iarba. Radu e pe celalalt fir.

Deodata ochii ni se intalnesc: om si capra, privirile se intersecteaza. Ne privim cu uimire, de departe insa, intrebandu-ne de ganduri, drum, scopul calatoriei. Asa cum sta pe muchie, nota ei de superioritate ma face sa plec capul si sa imi continui marsul.Panta creste si nu mai e deloc usor. Ies pe iarba si intersectez poteca marcata pe care merg cu pasi mici, caci caldura ma doboara. Desi ma apropii din ce in ce mai mult de creasta nicio briza, niciun vant nu vine sa ma racoreasca. Radu ma asteapta si dupa ce devoram un mar si ceva dulce ne punem pe o sedinta foto pana vin oamenii. Aparatul nu poate sa aibe preget. Ziua e clara si limpede, parcursul sinuos as crestei nordice ni se dezvaluie in dreapta pana la ascutit. Pe acolo planuim sa continuam. In stanga, sudica pare mai prietenoasa, sau asa mi-o aduc eu aminte ca a fost atunci cand am parcurs-o.
Coama lunga nu ma mai sperie si 2 siluete mici au plecat din Saua Grindului in sus. Iezerul, aproape ca il ating. Fagarasul par urias, de aici, asa cum se intinde de la coada lacului Pecineagu, pana in punctul in care crestele se topesc pe cerul albicios si se contopesc intr-o singura linie. Bucegiul, mai aproape si mai familiar ne priveste cutezanta si ne asteapta ca un bunic. Stie ca vom reveni curand caci pasii ne poarta des pe Valea Prahovei si acolo, avem in continuare minuni de descoperit.

Este liniste in aer, este liniste in noi. Singurul gand care ne da tarcoale este de ce nu mai vin odata oamenii. Telefonul il au inchis, asa ca Radu coboara dupa ei. Stau minute bune, ma conversez cu un baiat din Iasi pe care il urmaresc demult cum progreseaza pe creasta nordica si vine spre varful La Om. Tipul se misca bine, vine in tricou, deci efortul depus a fost insemnat, pleaca in continuare plin de energie spre Sudica si oamenii mei tot nu apara. Mai cobor si eu putin si ma pregatesc pentru niste poze.

Privind spre o creasta nordica cam dezgolita de zapada.

Iesind in creasta.

Intr-un final ne strangem toti pe varf si Radu se leaga in coarda cu Irina si da semnalul de plecare.Plecam, o procesiune ciudata de 4 pe poteca ingusta de pe creasta. Toti in afara de Irina suntem entuziasmati si fiecare isi traieste fericirea in stil propriu…eu alerg ca o caprita in fata grupului, asteptandu-i din cand in cand, Laviniu nu mai pridideste cu pozele la coada grupului iar intre noi, Radu incearca sa o motiveze pe Irina sa vada cat de frumos este in jur. Totusi atunci cand frica iti domina simturile, miscarile nu mai ies natural si bucuria dispare. Intelegi ca ai o problema careia nu ii gasesti remediul si te intristezi ca nu poti impartasi si tu bucuria celorlalti. Pasajele mai dificile alterneaza cu pasajele mai usoare, traseul fiind presarat cu de toate: pasi aerieni ca pe barna, traversee pe partea estica, cu panta mai blanda,urcusuri sicoborari pe hornuri. Unele locuri sunt prietenoase, altele sunt expuse si simt niste fiori de teama pe sira spinarii.

Pasind cu grija.

Ma gandesc ca traseul este interesant dar nu e nici pe departe comparabil cu ceea ce insemna odata creasta Craiului. Fara refugii…cu echipament greu, cort si toate catrafusele in spate. Iar creasta, o faci cu adevarat atunci cand trebuie ca tu sau echipa ta sa deschida poteca, sa caute drumul cel mai bun, sa rezolve probleme si sa ia decizii…Atunci cand nu faci decat sa urmezi un drum batut, meritul e al tau doar pe jumatate. Clar lupta interioara ramane, conflictul intre pot si nu pot te mistuie, dar inveti din el, inveti sa iti controlezi temerile si sa transformi frica intr-un avantaj-sa iei doar ce e bun din ea, concentrarea si prudenta, stapanind panica. Asta invatam cu totii, legati sau nu in coarda, asigurati sau nu, fiecare in modul lui personal si in functie de propriul sau nivel.

Mike in postura de deschizator de drumuri.

Simt foarte preganant lipsa turelor la coltari si piolet, nu ma simt libera si dezinvolt pe stanca si pantele astea din dreapta cu zapada mai mult ma invita la schi…Se vede ca am tinut si iarna asta si iarna trecuta, mai mult schiurile in picioare decat pioletul in mana si nu prea mai gandesc din perspectiva turelor adevarate de iarna.Totusi lucrurile odata invatate, revin repede in minte, coltarii se aseaza din ce in ce mai natural pe zapada, iarba sau stanca si urcarile oricat ar fi ele de lungi sunt simple. Dupa o astfel de urcare frumoasa, peste o muchie dau nas in nas cu 2 capre. Ma mir ca nu m-au auzit, si sunt atat de aproape ca le pot atinge. Incerc sa ies in muchie facand cat mai putin zgomot si stau si le admir. Nu sunt deloc sperioase , stau si pasc iarba in liniste…probabil ca nu au frica pentru ca foamea le indeamna sa se expuna cat mai mult…de cateva zile e cald, zapada a disparut in locurile batut de soare si a scos la iveala iarba galbena de asta toamna. Le fac semn si celorlalti sa vina incet, fara galagie si stam toti 4 aliniati urmarindu-le cu privirea. Vom mai avea o intalnire asemanatoare la Ascutit si ma gandesc cat noroc ca cei care ar avea intentia sa le vaneze sunt opriti din drum de zapada pe care nu mai e atat de natural sa te misti.

Poza e facuta de la maxim 15 metri, e incredibil cat de obisnuite sunt cu oamenii.

Echilibru.

Progresam incet si desi de pe varful La Om, Ascutitul parea atat de aproape, stiam cu totii ca nu e asa…in plus, pauzele de regrupare, asigurare etc ne rapesc timpul.Noroc ca e vreme buna, cald, chiar foarte cald, avem de admira de jur imprejur, si cand esti pe cale sa te relaxezi, mai vine cate un pasaj in care singura solutie pe care o gasesc e sa iau creasta intre picioare (de fapt au fost 2 de genul asta) sau un horn foarte interactiv la descatarat, sau o mica alunecare pe zapada inmuiata deja pe care ma scurg 2 metri.

Orele se scurg greu si pe masura ce ne apropiem de Ascutit, Irina e din ce in ce mai obosita fizic si psihic si chiar si mici pasaje de descatarat sunt trecute cu greu. Nu pot sa zic nimic, pentru ca o inteleg, asa sunt si eu in anumite momente in care situatia ma depaseste si starile ei de acum, interioare, imi sunt cunoscute. Exterior ma manifest altfel dar exteriorizarea e diferita de la persoana la persoana.Tarziu dupa pranz ma apropii de Ascutit si ma opresc la indicatorul ce anunta coborarea pe Padinile Frumoase.O alta capra neagra paste linistita langa refugiu. Stau si ma odihnesc…nu am mers prea mult azi dar parca ma simt obosita. Nu mai e timp sa continuam spre Turnu asa ca o luam toti la vale spre Curmatura. Oricum, o sa descopar un nou traseu-Padinile Frumoase. Iarasi pot sa zic ca la inceput…dupa ani de zile de mers, in munti despre care cred ca stiu multe, descopar noi trasee neparcurse, noi locuri, imi imbogatesc tura de tura cunostiintele…muntele nu se termina niciodata si lectiile se succed una dupa alta…trebuie doar sa ai ochi si urechi pentru ele.

Spre padinile frumoase.

Sfarsit de zi, si sfarsit de iarna…

Coboram mai intai pe un valcel inzapezit si apoi intram in poteca. In padure sunt sapate si nivelate transee asa ca mai mult alunec pe zapada batatorita de parca as fi pe schiuri…Dar merge repede si asta e tot ce conteaza. Intr-o ora jumate suntem la drum si prindem apoi marcajul Banda Albastra ce coboara spre Prapastii…Stiam mai primitor drumul asta, dar imediat ce iesim din muchia cu poteca lata, intram intr-un sant plin de pamant inghetat si zapada inghetata, si gheata si nisip si facem un slalom pe cinste…Concluzionez ca am ales prost varianta asta (eu am fost capul rautatilor) dar acum nu mai e loc de intoarcere si cel mai scurt drum spre finalul acesta de zi e in jos, caci deja stomacul faca galagie si cere mancare, ochii se inchid, bocancii sunt uzi, asa ca nu e de mirare ca ne cheama confortul masinii lasate in parcare..
Maratonul Pietrei Craiului

Ora-Hora, Maratonul Pietrei Craiului 2010

Phoenix – Ora-Hora

Porneste ora hora, Iata a venit sorocul. Invarte ora hora, Uite-asa se joaca hora. Ora!

O frumoasa hora in jurul Pietrei Craiului, incinsa de 450 de suflete, ce are loc la mijlocul fiecarei toamne cam asa am perceput eu Maratonul Pietrei Craiului din 2010. Fata de alte concursuri are ceva aparte, ceva ce tine de atmosfera si de suflet, si parca am vazut mai multe zambete si fete luminoase aici decat in orice alta parte.

E un pic de nebunie in a alerga 41 de kilometri pe munte, si iata ca la start anul acesta s-au strans 450 de nebuni, ce fac un lucru ce pare sa nu aiba nici un sens. Si poate chiar nu are nici un sens, dar asta are o importanta prea putina, cel mai important e sa-ti placa ceea ce faci si sa o faci cu pasiune, oricat de lipsit de sens li s-ar parea unora. Iar din punctul acesta de vedere chiar imi place sa alerg pe munte, imi plac incurajarile, imi plac zambete furate in momentul in care incurajez pe cineva, imi place sa alerg la vale, imi place spiritul de camaraderie dar si cel de competitie, imi place sa intalnesc oamenii veniti din toate colturile tarii care impartasesc aceleasi pasiuni.

A trecut fix un an de la MPC 2009, iar momentul in care am trecut de poarta de start a concursul a reprezentat intr-un fel pentru mine si pentru multi altii porta de trecere intr-o alta lume, a concursurilor de anduranta ce nu au fost deloc putin anul acesta. De atunci au fost suisuri si coborasuri, cu perioade in care aveam chef de antrenament cuplate cu perioade in care nu ai nici o tragere de inima si preferi sa faci altceva in loc de a iesi la alergat, dar intr-un antrenament decent s-au constituit fix concursurile la care am participat. Iar diferenta principala a venit din faptul ca incet incet inveti cum sa abordezi un concurs de genul acesta (poate voi scrie la un moment dat cateva tips&tricks cu lucruri care functioneaza la mine cel putin si pe care le-am descoperit in ultimul an).

Astfel inca la 8:30, ne gasim cu totii la inceputul unei povesti fiecaruia, poveste ce va fi scrisa in urmatoarele ore si despre care vom povesti cu placere peste ani. E frig, mi se pare chiar mai frig decat anul trecut in schimb ploaia care ne-a botezat anul trecut nu se arata la orizont. E o atmosfera de toamna veritabila, cu nori cenusii ce intuneca cerui si cu muntii ascunsi in ceata, ingreunata parca si mai mult de emotiile si indoielile oamenilor. Fata de anul trecut s-a verificat inainte e start si echipamentul, chestie foarte ok.

O alta chestie care mi-a placut a fost faptul ca cei care au fost pe podium anul trecut la oricare categorie au avut loc special in fata la start. Intr-un fel mi-ar place sa ajung si eu la un moment dat acolo, desi imi dau seama ca ar fi foarte greu nu o vad ca un lucru imposibil, dar totusi nu stiu daca imi doresc chestia asta suficient de mult. Inainte de start se aude Ora-hora! a celor de la Phoenix, inspirata alegere pe care cei din fata incing o mica ora de incalzire, dupa care fara numaratoare de data aceasta se da startul.

Si incepe si editia de anul acesta, cu dracii mii si mii care se scurg pe strazile Zarnestiului, printre incurajarile multora si sub privirile putin dezaprobatoare ale altora. Inca nu suntem chiar mii dar e doar o chestiune de timp, eu zic ca peste nu multi ani se va da si numarul de concurs 1000. Nu imi place sa imi propun target-uri inainte de o cursa, si mi se pare ca unele din cele mai reusite curse au fost cele in care nu am avut vre-un obiectiv anume in afara de acela de a alerga cea mai buna cursa pe care puteam sa o alerg in ziua respectiva. Portiunea plictisitoare de asfalt trece destul de repede, nu inainte de a-mi aminti ce bine ar fi mers niste alergari la deal ca antrenament, si in scurt timp urcam incolonati printre garduri spre satul Magura. Merg intr-un pluton cu oameni cu care am sa ne tot rotim pana La Table si ritmul imi convine. Ma bucur ca nu ploua si ca noroaiele cu care ne-am luptat anul trecut acum sunt macar partial uscate.

Odata cu coborarea din Saua Joaca imi dau seama ca rosaturile e care le-am dobandit cu un weekend in urma nu au apucat sa se vindece, dar tinand cont ca nu era o durere importanta cum ar fi cea de genunchi sau crampele musculare nu le prea dau importanta. La Table realimentez cu sponser si continui in departe in alergare pana in momentul in care incepe urcarea spre saua Funduri. Si totul parca a trecut atat de repede anul acesta fata de anul trecut, desi probabil e doar perceptia lucrurilor diferita. Anul trecut chiar au fost multe momente in care a trebuit sa trag serios de mine, momente agonizante ce au capatat alta dimensiune in amintiri si care au adaugat si dramatism povestirii. Anul acesta lucrurile au mers mult mai usor si de natural.

Incepe urcusul spre Saua Funduri si traseul ne aduce aminte ca e cu adevarat un maraton montan, si ma simt ca acasa in elementul respectiv. Desigur si altii care se simt si mai in largul lor pe urcari abrupte si pe teren montan accidentat, dar totusi nici mie nu mi-e rusine. Astfel ca pe urcare spre saua Funduri depasesc 6 oameni, ajuntandu-ma de 2 bete improvizate pe care le abandonez la sfarsitul urcarii. O buna parte a urcarii am mers in fata si in spatele lui Dani Spulber, care s-a distantat in schimb impreuna cu Tori pe portiunea de la Marele Grohotis.

Fix cum incepe coborarea ma intalnesc cu Dani, care a mers foarte bine pana aici dar care merge mai precaut pe portiunile accidentate. Avea sa recupereze in schimb pe portiunile de coborare domoala si pe plat, si avea sa ajunga la sosire la nici 5 minute dupa mine. Urmeaza bucata cu coarda fixa, unde nu mai era nimeni in momentul in care am trecut eu si portiunea de urcusuri si coborarsuri ce ne poarta pe la baza abruptului vestic al craiului. Din tot maratonul e de departe portiunea cea mai spectaculoasa ca peisaje, dar si cea mai putin alergabila. Practic urci 50m, cobori 60, ba o stanca ce trebuie descatarata, ba o radacina, ba putin grohotis pe care patinezi, pe scurt din punct de vedere al ritmului te cam face la psihic. Il depasesc pe Istvan si la un moment dat sunt depasit de George din Moeciu, care cobora foarte bine pe terenul de acolo.

Totusi trece mai repede fata de anul trecut si ma simt chiar bine, astfel incat in scurt timp incepe coborarea spre Spirlea, unde imi i-au si o mica tranta pe poteca noroioasa de la inceput. Mai departe merg mai incet, poate mai incet fata de anul trecut cand mi se pare ca am coborat mai bine pe portiunea respectiva. In schimb am mers mult mai bine pe forestierul pe Plaiul Foii, unde m-am intalnit si cu Vali, Andrei si Muha veniti sa ne incurajeze.

Ajung si in punctul de alimentare din Plaiul Foii unde dupa o scurta realimentare cu ceai si izotonic pornesc mai departe spre Diana. Cum ies in poienile de sub padure in zaresc in departare pe George pe care aveam sa-l si prind din urma pana la sfarsitul urcarii, fara rost totusi tinand cont ca a coborat mult mai bine ca mine. Din nou coborarea superba de coborare dintre Diana si coltii Chiliilor, foarte alerta si alergabile de la jumate incolo. Chiar imi place portiunea respectiva, si mi-au placut si incurajarile copiilor de la Coltii Chiliilor, desi anul trecut parca tinand cont de ipostaza nefericita in care ma gaseam au cazut mult mai bine. Coborarea spre Zarnesti merge bine, vad un alt concurent in fata dar nu am dispozitia necesara pentru a forta, si mi-e teama de ultimul kilometru pe asfalt unde anul trecut am avut probleme serioase cu crampele. De data aceasta totusi stau ok cu energia si asfaltul merge destul de ok, ajung in curand in rondul din Zarnesti si dupa un ultim sprint de final pe anul acesta termin si Maratonul Pietrei Craiului 2010, in 4h55m si pe locul 22. La finish ma astepta si mama mea, pentru prima data ca spectatoare la un maraton montan, pe care sper sa o conving pana in primavara sa devina pentru prima data si participanta la crosul dn Moeciu.

La finish.

Una peste alta chiar am fost multumit cum a mers, si mare parte din diferenta de timp fata de anul trecut nu a venit neaparat din antrenament pe care l-am cam neglijat in ultima vreme in favoarea cataratului, si din abordarea diferita si din experienta dobandita la alte maratoane. Cred ca a fost primul maraton la sfarsitul caruia nu mi-era nici sete, nici foame si nici nu eram rupt de obosit. A urmat incurajarea celorlati participanti, impresii schimbate cu cei care au terminat, multe multe felicitari si strangeri de mana, prajituri cu visine si cu mere. La un moment dat am plecat cu o talanga imensa imprumutata de la Luci sa incurajez concurenti pe ultimul kilometru de sosea, care psihic alaturi de urcare de Diana mi se pare destul de dur. Mi s-au parut geniale toate zambetele smulse, mi-ar place ca la un maraton sa fac si pe suporterul trasnit in diferite puncte din traseu, merita pentru toate zambetele participatilor. Pe rand sosesc si ceilalti, alerg impreuna cu mike aproape de la intrarea in sat incolo, dupa care alergam cu toti pe langa cristi care a fost pentru prima data la un maraton montan.

Festivitatea de premiere s-a tinut la fel ca anul trecut in casa de cultura a primariei, pastele au fost inlocuite de bulz (care mie chiar mi-a placut, dar au fost si unii carora nu le-a fost chiar pe plac, depinde totusi si daca iti place sau nu branza de burduf), trupa de dansatoare a evoluat simtitor fata de anul trecut, iar sala a fost vizibil mai plina.

A doua zi am facut o plimbare de dezmortire impreuna cu mike si cu mama mea pe o parte din bucla 3 de la ecomaraton, prilej bun pentru a surpinde cateva cadre din zona in prag de toamna.


Casuta din poveste.

Poteci in prag de toamna.

Capite pregatite de iarna.

La limita dintre vara si toamna.


Nemarcate

Din nou in Crai, la hoinarit pe nemarcate si la catarat

Dupa o pauza destul de indelungata urmeaza din nou un jurnal de la mike despre weekend-ul petrecut in Crai.

Sambata: Plaiul Foii-Braul de Mijloc-Muchia Cotofenei-Plaiul Foii.

Plaiul Foii-Valea Ursilor-Refugiul Diana


Duminica:Trandafirul Negru-3B

Scriu astazi jurnalul unui weekend plin, unui weeekend ce parca era fain sa nu mai aiba sfarsit.Ne-am dezlipit atat de greu duminica de sub umbra Pietrei, drumul spre Zarnesti prafuit si cu gropi nu isi gasea locul in tabloul de final, cu o Piatra alba, scanteietoare sub soarele de iunie, asezata ca o scoica uriasa din alte vremuri intre cerul impecabil de albastri si marea de verde ce trona linistita la picioare.

..Si cand te gandesti ca weekendul a inceput cu vreme mohorata si cu ceata. Desi aveam in plan ceva catarare, data fiind vremea ne-am rezumat la o plimbare prin cotloanele Craiului. Ne-am amintit si eu si Radu de o toamna superba, calda si senina acum 4 ani, cand cu Cristea in mana alergam prin Crai, prin labirintul de poteci marcate sau nu si cautam comori.

Acum le povestim altor dragi prieteni misterele locurilor, povestea fiecarei bifurcatii si ii purtam imaginar prin tot Craiul.

Din pacate nu putem calatori decat cu imaginatia si e nevoie de una bogata caci cetatile, fortificatiile, turnurile si bresele pline de grohotis neprietenos sunt coplesite de ceata. Dar noi nu ne suparam. Noi stim ca ceata e de fapt sudoarea celor care muncesc si care se ridica la cer. Astfel parcurgem la pas locuri frumoase de pe braul de mijloc, ce acum capata o nota de mister, ocolim sau descataram saritori, urcam si coboram, intrezarim franturi de stanci si ne bucuram sincer pentru prima spartura de cer pe care o vedem. Incetul cu incetul parca motivata de vointa noastra, spartura se largeste si cerul albastru prinde puteri, vestind soarele si alungand negurile spre inaltimi. Din pacate seninul adevarat se instaleaza odata ce intram in padure si incepem coborarea pe muchia Cotofenei dar noua nu ne pare rau. Stam si ne bucuram de un sandwish simplu dar nemaipomenit de bun in conditiile date caci in ultimile 7 ore nu am mancat decat niste fructe confiate si niste turta dulce si stomacul cerea si el o atentie cat de mica… Ne sta in fata o zi de duminica in care intentionam sa cataram asa ca asteptam cu nesat vremea buna.

Serpuind pe potecile ascunse ale Craiului.


Ferestre de lumina din loc in loc.


Coborarea pe muchia Cotofenei este faina, padurea este atat de verde aici, parca e primavara, luxurianta, pe alocuri poteca abia se mai vede cum se strecoara printre tufele de zmeura si printre urzici. In plus numarul mare de arbori cazuti la pamant ne determina sa facem o cursa de 1 km garduri.

La final, cum m-am tot chinuit pe stanca cu papucii de alergat in picioare, a venit timpul sa ii pun la lucru asa ca din poiana Cotofenei o rup la fuga cu Radu…ma rog doar Radu rupa poteca in 2 la fuga, eu doar alerg sa recuperam masinile abandonate pe Valea Spirlei si sa le aducem in Plai. Alergam pe langa parau, sarim cand pe un mal cand pe altul. Drumul destul de pietros la un moment dat ma face sa ma opresc si atunci Radu ca un iepure dispare din campul vizual. Pe masura ce ne apropiem de Plai poteca se indreapta si devine un drumeag pe care e chiar distractiv sa alergi, relaxat, fata bete, tot la vale. In Plai constat ca Radu nu este, asa ca pornesc si eu pe forestierul spre refugiul Spirlea. E cald si e soare, din fericire insa nu si masini. Destul de repede incep sa transpir si devin un mic furnal. Simt muschii cum se incordeaza pe drumul ce urca usor si alerg cu satisfactie crescuta. Imi place mult mai mult sa alerg la deal, sa urc decat sa cobor,sa simt cu tot organismul meu munceste pentru pasii pe care ii face inainte.

Inapoi in Plai, mancam pe fuga cate ceva si dupa ce Claudia si Andrei pleaca spre casa, noi cei 3 care ramanem ne luam cu constiinciozitate din nou rucsacurile mari in spate si pornim urcarea pe Valea Ursilor spre Diana. Se aduna norii de ploaie in cele 2 capete ale Craiului si socotesc ca mai am o sansa sa scap de lada de bere pe care am pus pariu…Si chiar imi doresc o ploaie, nu pentru bere cat mai mult ca sa ma racoreasca. Dar nu pica nimic din norii amenintatori iar noi dupa ce strabatem poieni cu iarba imensa, in care acum s-a mutat o stana inchegata cu dulai fara numar tinutuiti si ei de caldura sub copaci intram in padurea ca o sauna. Momentan poteca urca lin insa stiu bine ca in curand vom parasi si izvorul in care imi scufund buzele doritoare de apa, cat si poteca usoara si atunci va incepe greul. Si greul dureaza, nimic nu mai e natural asa cum era la maraton, parca nu recunosc poteca….poate s-a deteriorat, poate au mutat astia poiana, poate s-a dilatat timpul si noi nu mai ajungem odata. E clar ca rucsacul asta mare si greu pe care nu l-am mai tarat la munte de ceva timp face diferenta si uite asa pauzele sunt din ce in ce mai dese.

Urcand spre Diana sub un cer plumburiu.


Ajunsi in final in poiana constat ca aceata este plina, nu doar refugiul 3 corturi, refugiul plin si muste, stoluri, roiuri,invazie o densitate nemaipomenita de muste pe metru patrat nu ma lasa decat sa arunc o privire, sa constat ca totul e ok, de la prici, la curatenia din refugiu,la matura si faras…lipseste doar foaia plastifiata pusa la baza priciului prinvind actiunea AMC si Salvamont din ……(luna an). O buna amabila a taiat-o caci cele 4 colturi au ramas prinse in suruburi.

Iau caietul, vad ca peste iarna a fost tihna aici, scriu cateva randuri si plecam goniti de muste. Nu e rost de stat in poiana la bivuac caci ne vom trezi mancati de vii.

Singurul loc de bivuac care ne trece prin cap este la baza Traseului Frontal din Turnul Galben al Dianei. Stim ca acolo locul e ceva mai plat, in padure si te poti feri de ploaie sub o surplomba. Asa ca ajunsi la locul faptei ii evaluam potentialul si trecem la design exterior si amenajare.

Curatam locul de pietre si nivelam, acoperim gaurile cu pamant si iarba. Aranjam o terasa din pietre cu fete plane, incercuim locul cu bolovani ca sa nu ne scurgem la vale sau in lateral, daramam toate pietrele ce au potential sa ne cada in cap la noapte si dupa 1 h si ceva de munca, culcusul nostru prinde contur. Cat timp baietii se ocupa de amenajari eu gatesc niste portii indestulatoare de paste, cu sos si salam si suntem pe ultima 100 de m ai unei zi pline.

Bagati in sac si pe izopren incercam sa gasim un nume cat mai inspirat pentru culcusul nostru de mii de stele si il numim base camp diana. Desi culcusul nostru are multe stele, cele de pe cer se incapataneaza sa apara si adorm cu ochii beliti pe un cer alb-albastrui-gri. Abia dupa jumatatea noptii observ ca s-a insenintat caci acum cerul e de smoala si stelele apar vesele. Ma cocoloesc langa Radu, il abordez cu priza de picior ca sa nu ma mai tot scurg la vale si adorm din nou…M-am trezit de multe ori in noaptea aceea dar numai pentru ca o tot luam la vale. In rest nu ma minunam decat de linsite, de respiratia celor doi baieti de langa mine si de tihna locului. Imi promit sa imi iau hamac pentru a scuti tot acest timp cu amenajarea locului de bivuac si desi lumina devine din ce in ce mai puternica, imi strng ochii din ce in ce mai tare si ma agat cu indarjire de orice frantura de vis.

Locul nostru de bivuac pentru noaptea de sambata.

Scularea intarzie si nu ma supar deloc cand Radu ne anunta ca e ora 10.00. Pana la urma ne mobilizam, strangem, mancam si pornim la catarat. Avem de ales intre Fisura Inghetata si Trandafirul Negru. Aleg eu Trandafirul caci Fisura inghetata o parcursesem integral cu un an in urma si desi e un traseu foarte frumos, cred ca mi-a placut cel mai mult din ce am catarat in Diana, totusi ma atrage sa vad cum se continua Trandafirul din care am parcurs acum 2 ani doar o lungime. In plus, in felul acesta reusim sa ii facem si lui Florin un fel de tur al locurilor si sa ii aratam principalele trasee din zona si sa ii povestim cate ceva din cele pe care le-am parcurs deja. Si mie si lui Radu locurile acestea ne sunt foarte dragi, atat datorita traseelor pe care le-am descoperit impreuna,putin frecventate si pline de aventuri, cat si pentru ambianta inaltatoare, maiestuoasa, rigida, verticala si in acelasi timp arsa de soare, in care cateri.

Intram destul de tarziu in Trandafirul Negru in formatia Radu cap, Florin si cu mine secunzi. Parcurgem metodic prima lungime, ce acum imi pare mult mai usoara decat prima data cand am fost cu Andrei pe aici insa tot nu as parcurge-o cap de coarda. Imi amintesc cum stateam in prima regrupare cu Andrei si visam la amandinele despre care vorbeau prin statie niste turisti din Plai, si uite asa, invocand motivul amandine, Andrei a reusit sa il convinga pe Radu sa ne dam jos dupa prima lungime.

Pe prima lungime din Trandafirul Negru.

Acum insa mirajul amandinelor nu mai exista si dupa ce ajung in prima regrupare cu ochii in lacrimi de la statul in papuci, pe care as vrea sa ii arunc in prapastie dar nu pot caci mai am nevoie de ei, ma multumesc sa ii spanzur de un piton.Intram in lungimea 2-despre care stiam ca e ceva mai serioasa decat prima si o urc fara sa imi pun prea multe dileme mai mult motivata de regruparea comoda ce trebuia sa vina. Am parcurs deja 90 m si ne asteptam sa terminam curand traseul caci gaturile ne sunt cam uscate si tanjim dupa apa de la Gavan insa intre noi si finish se mai interpun 2 lungimi scurte care ne prelungesc sederea sub soarele dogoritor de alb.

Iesiti in Creasta.


In final ajungem la jnepeni, strangem corzile si ne pregatim pentru a razbi pe poteca de capre ce se scurge prin labirintul verde si tepos. Miroase a jneapan incins, si locurile raman expuse asa ca trebuie sa ne pastram atentia pana ce ajungem in poteca. Mentinand linia de creasta si concurand cu caprele negre il urmam pe Radu care ajunge la copacul cu cordelina de la care a rapelat si ultima data. Rapelul este scurt, peretele surplombat si cadem parca din cer deasupra izvorului de La Gavan. Brana caprelor e in umbra si dupa ce ne ostoim setea arzatoare din noi, pornim intai la deal si apoi la vale pe Padina Popii spre refugiu.

Rapelul inedit facut la 5m de izvor.

Retragerea pe una din cele mai frumoase poteci turistice din Crai.

Santinela Padinii Popii in spate.

Este tarziu, la 16.00 abia ieseam din traseu, probabil e deja 17.00 si incercam sa ne grabim cat putem pe coborarea spre refugiu. Poteca e devenit un tobogan de pietre. Scarile de lemn ajutatoare puse sa stabilizeze locurile au dispartut si totul este un grohotis marunt si enervant atat la urcare cat si la coborare. De cand merg pe aceasta poteca (cam 3 ani) s-a degradat continuu, toate amenajarile s-au ruinat si nu s-au mai refacut din pacate. Refacem bagajele, mancam tot ce mai avem in rucsacuri si dupa o scurta inspectie in poiana in care nu putem ramane ca iara ne linseaza mustele pornim sa coboram pe Valea Ursilor.

Locul nostru de bivuac in lumina amiezii.

Atmosfera s-a linistit, in padure e umbra, nu racoare dar umbra,la vale e mult mai usor decat la deal asa ca taraganam pasii pe poteca. Acum, pregatit de apus, muntele este primitor, pe gustul tuturor, si ne bucuram de enclava noastra de verde la iesirea din padure. Izvorul, poiana verde cu iarba pana la genunchi si smaltuita cu flori de camp, stanca alba ca de creta a munteluidin spate, stana si vacile ce pasc linistite in fata…Nici nu iti dai seama ca poiana asta linistita, rupta parca de lume e la 50 de m de drum. Timpul e oprit aici, copacii cresc in tihna, baciul de la stana iti vinde urda si jinita si nu te mai dai plecat. Ai putea daca ai fi liber sa te opresti, sa pui cortul, si intins pe izopren sa vezi cum umbrele si tusele de lumina descopera muchii si hornuri din perete, sa astepti ca soarele sa apuna si sa rasara iar intr-un ciclu infinit pentru noi cei care privim natura prin geamurile de sticla ale birourilor.

Echipa pentru ziua de duminica.


Pe curand, prieten bun.


Dar plec pentru ca locurile sa ma cheme din nou, si sa ma intorc, plec ca sa nu le banalizez, plec si le parasesc atunci cand sunt atat de frumoase ca sa pastrez in mine doar lumina clara de iunie la apus, ca un far spre care sa ma ghidez atunci cand mintea va fi in deriva, prinsa in tentaculele caracatitei care ne vanzoleste pe toate partile si se cheama viata.

Cabana sambata

Cupa memoriala Dorel Jercan si Cosmin Conut.

Mai jos de la mike citire povestirea iesirii de weekend-ul trecut:

Cum am impacat si capra si varza (Crai si Fagaras la weekend)

Greu e cand alergi dupa 2 iepuri…si proverbul zice ca nu prinzi nici unul…asa imi era si mie teama ca frumusete de plan (Crai+Fagaras) se va duce de rapa.Totusi vantul din Zarnesti a spulberat toate gandurile pesimiste si a adus cu el auspiciile unui weekend reusit, cu poteci din 2 munti, cu schiuri si foci, cu multi kilometrii in masina, cantece, prieteni si temperaturi de primavara. Am avut de toate, de la vant iernatic, la soare de martie, de la alergat cu schiurile la deal, la coborat cu ele in spate la vale…si cand am venit acasa toate gandurile negre s-au sters, am ramas doar cu cele viitoare, calde si luminoase, si cu vesnicile vanatai pe tibii, semn al unui weekend reusit.Astfel toata povestea incepe cu anuntul legat de concursul de schi din Zarnesti, unde Radu s-ar fi dus…vorba aia, si eu m-as fi dus ca sa nu stau degeaba 4 ore si sa-l astept pe Radu.


Concursul a fost acesta :

http://www.carpati.org/stire/cupa_memoriala_dorel_jercan_si_cosmin_conut/2205/(Abia cand am venit acasa si am citit pe net am aflat ca Dorel Jercan si Cosmin Conut au fost doi dintre cei cinci alpinisti care si-au pierdut viata intr-o avalansa in 18 ianuarie 2004 in Valea Morarului din Muntii Bucegi in cadrul unui concurs de schi-alpinism.)

Si in final in Loganul ce se casnea cu greu sa razbata prin zapada troienita de pe coastele Zarnestiului se gasea si Laura, care vineri seara si-a gasit inspiratia pentru un weekend in Fagaras si inarmata cu o rulada (mmm… de care o sa mai amintesc pe aici) ni s-a alaturat ca pasager voios de cursa lunga.Asa ca dupa ce am ajuns in grafic in Zarnesti, am urmat sagetiile spre locul de plecare, ne-am facut incalzirea impingand la deal cateva masini, am debarcat cu schiuri si clapari intr-o curte, transformata ad-hoc in parcare, si in ciuda vantului ce sufla fara preget si a logicii somnoroase de prea de dimineata,am plecat la inscrieri…Aici aflu ca o sa fie de carat schiurile in spate, asa ca dau iarasi fuga in clapari la masina sa imi iau rucsacul. Ajung in final la fix pentru sedinta tehnica, prind din zbor steaguri verzi urcam steaguri rosii coboram si nu prea imi fac griji la orientare ca vorba aia, din coada plutonului am urme pe alese ca sa ma ajute.In total concusul a avut 4 urcari si 4 coborari , avand o diferenta de nivel pozitiva de +1050 m si diferenta negativa -700 m si s-a desfasurat pe o lungime de circa 10 km.


Hmm cativa de aici sunt pusi bine pe treaba asa ca eu imi caut cuminte loc la coada plutonului. E primul meu concurs cu numar pe rucsac, asa ca nu are sens sa incurc. Singurele diferente de mersul normal pentru ture de schi e ca imi suflec pantalonii sa las la vedere clapele de la clapari si cu argumentele lui Radu, renunt la a-mi lega schiurile de picioare desi ma si vedeam cautand niste silvretta rosii prin vagauni.

Radu e plasat mai in fata, si la scurt timp dupa start nu il mai vad.La plecare, desi suntem doar 50 de oameni, buluc mare, 2 podete si pe prima urcare,desi pot sa merg mai repede nu am cum sa depasesc deoarece plutonul e foarte compact…asa ca n-am ce face, astept sa ne rasfiram.
Prima urcare fu scurta..scurta rau si ma gaseste tot la coada. Imi dau seama ca nu e de gluma si va fi asa cum s-a zis la sedinta tehnica, pune foca da jos foca si baga un sprint pe urcare…ma gandesc ca asta nu prea e de mine ca pana sa imi reglez ritmul de mers la deal se cata urcarea dar ce mai la deal la vale, trebuie sa dau focile jos si sa ma apuc de prima coborare.Ei bine, daca la urcare mai am o sansa, la coborare nici una…prea putini kilometrii de off piste coborati pana acum… In plus e abia a doua tura cu dynafit si daca pic dureaza ceva pana ma adun si fixez din nou legatura. In plus erau multi picati in jurul meu ce se adunau greu asa ca stabilesc strategia…cobor asa cum stiu adica fara stil ?, cu grija la schiuri si sa nu cad ca mai bine incet si sigur decat repede si artistic mai apoi. Pana la urma strategia mea s-a dus de rapa caci pe ultima bucata plina de iarba si pamant am ajuns sa merg cu ele in mana…Nu ma prea grabea nimeni, vroiam doar sa pastrez contactul vizual cu oamenii ca sa ma pot orienta usor.

La a doua urcare (lunga, cam de 600 m) ma echipez repede si ma pun pe dat din bete la deal…de frica sa nu se termine prea repede…hmm, m-am inselat amarnic, asta a fost o urcare lunga. Candva pe urcare o depasesc pe Catalina din Cluj, urc cu capul in pamant, fur ceva tehnica din stanga si din dreapta, mor de cald, ma trec toate apele, ma dezbrac..si ajung la momentul schiuri pe rucsac.Ne asteapta un urcus pe picioare prin padure, nu stiu cat de lung (am aflat apoi ca vreo 200 m), dar suna bine, asta fac destul de bine.Ma pun in trena unui grup de 3 si imi revin, apoi hotarasc ca e prea incet si depasesc, urc singura si cand credeam ca e gata, ne punem iara pe foci. Uoi, urcarea asta e mai lunga decat m-am asteptat (unde-i Mara acum sa se mire in grai ardelenesc?) , inima imi bate tare, ca atunci cand alerg si o las mai moale,ba chiar decid ca daca nu se linisteste sa ma opresc eu putin. Din fericire nu e cazul, si dupa o lupta cu schiurile in mana, vine a doua coborare, lunga si frumoasa, cea mai frumoasa din concurs.Din cauza asta ce e frumos trece repede, si iar urcam. M-am perfectionat, pun foci, scot foci, ma imbrac, ma dezbrac binisor.

Urcarea 3 este superba, imi place la nebunie,urc de placere, urc pentru mine,pentru privelistea care ma inconjoara si pe care nu am timp sa o admir. Nu ma doare nimic, vantul imi ravaseste parul, cate o pala ma face sa ma infior si strang si mai tare rucsacul pe spate.Imi promit sa revin de placere pe traseu, urcam, coboram, copiez de pe la altii cum se fac anumite lucruri, cineva ma incurajeaza si ma uimeste ca ma cunoaste, il vad pe Radu pe ultima coborare si gata…aici am avut ocazia sa depasesc si nu am facut-o, decizie ce va conta la final.Pentru coborarea 3 cuvintele cheie au fost atentie la pietre, asa ca nu ma dezmint si cobor cu atentie caci nu vreau sa imi trimit iarasi schiurile la reparatii. Alt cuvant cheie in ultimul punct de control…pune-ti focile…le pun, ma rog sa nu imi faca acum la final vre-o figura caci doar au lipici proaspat si incep ultima urcare, alta frumusete de urcare…e clar un traseu pe care sa ma intorc, incerc sa raman cu un ritm constant dar simt ca nu mai e la fel ca la inceput, totusi stiu ca in varful dealului, totul va fi istorie.

Ultima coborare pentru mine, l-am vazut pe Radu cum a facut, pun schiurile paralele si nu imi mai bat capul cu virajele ma duc doar dupa urme…parca alerg sa le prind din urma. Jos in vale se vede finishul si pe la jumatea coborarii o fata ce coboara…Daca as avea suficienta nebunie sau daca m-ar chema Ema (femininul de la Em) as pune schiurile paralele si as pleca racheta si poate as recupera, dar nu sunt nimic din toate astea, asa caci cobor in urma ei si trec linia de finish…La o zi-doua dupa aceea imi dadeam seama ca daca as fi depasit mai repede cativa concurenti si nu as fi ramas in trena lor prea mult timp mai castigam ceva minute.

Habar nu am, nu am mers la limita dar am mers cu motorul turat bine…dar una peste alta s-a potrivit pe profilul meu,multe urcari, coborari usoare si distanta scurta, numai bine ca sa vad cum sta cu concursurile de schiuri de tura.Stiam eu ca desi in ceata mea de pinguini amatori am suficienta viteza in urcarile la deal,in concursurile adevarate aveam sa imi destram singura singurica mitul asta, si sa ajung cu picioarele pe pamant….Draguta mai ai mult de tras pana sa scoti niste timpi decenti, si poti sa te apuci sa optimizezi in primul rand la coborari – unde esti cataclism. Acolo la finish nu ma intereseaza nici timp, nici nimic, sunt fericita ca am terminat (si din nou nu ultima ) si dupa ce vin si Catalina si Roaxana Campian , eu si Radu coboram spre locul de start…pentru noi, doar o cursa s-a terminat..Fagaraul abia incepe.Insa inainte de toate ne ingaduim o pauza de 30 de minute la o scurta pauza de alimentare cu mici calzi, ceai clocotit si o primire calduroasa si la propriu si la figurat la locul de start.

Din Zarnesti, cap-compas Complex Sambata de unde ne asteapta 2 ore de poteca pana la Cabana. Laura ne asteapta rabdatoare sa ne prostim cu schiurile cand in brate, cand in picioare si in final pe rucsac pe poteca ce traverseaza prea multe fire de apa si pietre ca sa fie practicabila pe schiuri in conditiile de zapada actuala. Nu suntem deloc in forma asa ca urcam constant dar incet si cel mai greu se dovedeste cand iesim din padure si dam nas in nas cu vantul suierator si zapada viscolita.Radu se pune pe schiuri, eu si Laura inaintam pe picioare si abia acum imi dau seama ca am obosit…caci nu sunt capabila sa tai urme intr-un ritm decent asa ca ma schimba Laura.

La Cabana suntem ultimii veniti si eu cred ca sunt si prima care am mers la culcare…Am socializat vreo 3 h prin sala de mese, cu cana de ceai pe masa, infruptandu-ma din mancare, seminte si din nou rulada geniala a Laurei si intr-un final glorios la ora 9.30 pe ritmuri de folk am migrat in pat…De unde m-am mai ridicat peste alte 12 ore ? fara prea mult chef sa ii dau la deal spre Ferastra mai ales ca povestirile celor ce au urcat sambata spre creasta nu au fost din cele mai linistitoare. Testam totusi terenul si in sus, si in jos, peste tot, pietrele ascunse pandesc parsive asa ca ne delectam si la coborare cu alte 2 h de mers in clapari, vorbind si razand cu Laura si Mihai.

Una peste alta a fost un semimaraton de weekend la volan incheiat cu succes, cu prieteni vechi si noi, cu o osteneala placuta in noi si cu vise pe termen lung…

La final am pus si doua poze facute la sambata pe langa cabana, se vede clar din poze cat de trista e treaba cu zapada in Fagaras:


Pietre, iarba si zapada.


Iarba, zapada si pietre.

Piatra Craiului

Urmarind capre negre prin cetatea Craiului

Perioada dintre toamna si iarna pare sa se prelungeasca agonizant de mult, iar prima zapada se lasa asteptata. Sincer daca lucrurile contiuna in rimtul asta o sa fie cam trist din punct de vedere al schiului pe la noi. Pana acum singura zapada serioasa a cazut pe la inceputul lui octombrie, dar s-a topit aproape toata in primele zile, de atunci abia daca a cazut o bruma pe ici pe colo.

Revenind la weekend-ul care a trecut, in criza completa de idei de ture m-am hotarat binenteles pe ultima suta de metri, adica vineri pe la 16:00 sa merg cu andrei, claudia si octavian la o tura de trekking prin Crai. Plecam pe la 21:45 din Bucuresti, inghesuiti in Jimny-ul lui Andrei. Drumul din Zarnesti pana in Plaiul Foii mi s-a parut infernal, desi e reparat in prima portiune ultimele trei patrimi sunt dezastruoase.

Despre tura nu sunt foarte multe de povestit, a fost o tura plina de liniste. Parca nici vantul nu a vrut sa ne deranjeze prin periplul nostru prin crai. Lanturile pudrate de un strat fin de zapada cazut cu o seara inainte, o groaza de capre negre fara nici un pic de frica de noi, raze de lumina dinspre iezer, urme de urs pe creasta sudica, refugiul din saua Funduri nimerit noaptea de parca l-am fi urmarit pe GPS, usoara lene din fiecare dimineata, trezirea la 10, marea de nori de duminica dimineata, revederea cerdacului dupa 5 ani. Si poate mai ales bronsita care m-a lovit la intoarcerea din tura, cu temeperatura de 39.5, tuse si toate cele.

Iezerul privit de la fereastra.

Si in toata frumusetea unei zile mohorate de toamna.

Nori fugari.

In “westwand”-ul Craiului, vorba lui Andrei.

Un pic de vertigo.

Traversee mai mult sau mai putin expuse.

Andrei la iesirea in creasta.

Mama si fiica.

Octavian, in postura de alpinist cutezator.

Creasta sudica fumegand.

Inceputul catorva ferestre de lumina.

Un moment ce nu a durat mai mult de cateva minute, dar ce moment.

Adapostul nostru pentru seara de sambata spre duminica.

Inca o mare de nori, probabil unan din ultimele de anul acesta.

Si la final, un filmulet cu o capra neagra ce se sinchisea mult prea putin de prezenta noastra:

Maratonul Pietrei Craiului

5 ore, 31 de minute, 37 de secunde

Imi place sa alerg. E unul din sporturile care mi se pare ca te munceste cel mai mult, mai ales daca alergi din toata inima si dai tot ce poti din tine. Comparabil si poate ceva mai bun e inotul, in schimb pentru a alerga nu ai nevoie mai de nimic in afara de o pereche de adidasi si dorinta de a iesi in parc sau pe stadion.

Ideea de la Maratonul Pietrei Craiului aparuse mai de mult, si cum toti oamenii care au participat mi-au zis ca le-a placut foarte mult m-am hotarat sa particip si eu anul acesta. De antrenat e mult spus ca am reusit sa fac ceva coordonat, si cred ca toate iesirile de alergat de dinainte de Maratonul Pietrei Craiului pot sa le numar pe degetele de la doua maini. Am iesit impreuna cu Rudy, Corina si Em pe stadion in Giulesti, si am mai iesit de cateva ori prin parc prin IOR, dar in general mi-e destul de greu sa sistematizez un antrenament, astfel incat ideea era in primul rand sa ies sa alerg. Cel mai mult alergasem 12km in una din iesiri, ceea ce venea dupa 12km era necunoscut pentru mine.

Vineri seara plecam din Bucuresti, eu, Mike, Em si Rudy, si ne oprim pe drumul spre Cheile Rasnoavei pentru a pune cortul. Dimineata ne trezim 6:20, afara ploua asezat si baltile s-au strans deja prin jurul cortului, astfel incat trezirea chiar cere un efort de vointa. Mike voia initial sa mearga la catarat la Diana, dar pentru ca vremea era dubioasa se hotaraste impreuna cu Em sa faca si ei traseul maratonului in afara concursului.

Ajungem in Zarnesti, trec repede inscrierile si echiparea astfel incat la 9:10 ne gasim stransi la linia de sosire impreuna cu alti 300 de oameni in asteptarea startului. Multi oameni cunoscuti, multi oameni care par foarte bine antrenati. Eu unul mi-am propus un singur lucru, sa dau totul din mine si sa alerg pana nu mai pot. Motiv pentru care am plecat si fara nici un ceas la mine, nu am stiut cat timp a trecut decat in momentul in care am trecut pe la check-point-ul de la Diana. Afara ploua si e frig, am plecat cu o pereche de colanti si cu o bluza de corp pe mine, ceva de back-up in borseta din spate, ideea e sa ma misc suficient de repede cat sa nu-mi fie frig.

9:15, se aude AC/DC pentru motivatie din boxe, un start fals de incalzire dupa care ne intoarcem la linia de sosire. 9:20 numaram cu toti cu voce tare, 10, 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1 si incepe. Plec de undeva din spate si pana la fantana lui Botorog depasesc multa lume, ma simt bine pe asfalt si ritmul imi convine, imi propun sa ajung mai repede in locul in care incepe urcusul spre Magura pentru a evita aglomeratia. Sunt geniale incurajarile copiilor care erau pe forestierul care merge catre fantana lui Botorog.

Sar sa trec raul catre Magura, si pleosc cu sosoni in apa, oricum nu conteaza, in maxim 40 de minute cred ca eram cu totii uzi pana la piele. Pe urcus incep sa ma gandesc daca totusi nu e prea alert ritmul in care am plecat si in care am mers pana acum, nu ma simt prea bine dar incerc sa trag de mine in speranta ca in curand ajungem pe teren mai plat.

Ajungem pe forestierul care merge spre casa Folea, e namol cat casa, marea noroiala… Ploua si ma tin o vreme de un pluton care pare sa mearga bine. Ma termina alternanta portiunilor de urcare unde trebuie sa ma opresc din alergat. E greu sa te pornesti din nou la alergat exact in momentul potrivit. De pasesc si sunt depasit, au trecut deca cam 45 de minute de efort intens, exact cat o iesire obisnuita la alergat pentru mine, abia au trecut 8km si ma intreb ce caut aici. E o senzatie foarte ciudata sa te simti extenuat si sa stii ca inca nu a trecut nici un sfert din cat urmeaza.

Pe forestier ma prinde din urma si Alin, unul din gemeni. Incerc sa ma tin dupa el si merge, chiar il depasesc pe urcusul spre Saua Joaca. Pe urcarea ma simt bine, si castig teren fata de ceilalti. Mai greu e la coborare unde mi-e greu sa dau drumul la picioare si in general ma infranez in bete pentru a scuti genunchii.

In Saua Joaca bate un vant rece, noroc ca decat pentru o scurta perioada de vreme. Trec pe langa mine Tori impreuna cu inca un baiat, incerc sa ma tin pe coborare de ei si de Alin si ajungem la punctul de alimentare de la Table. Incerc sa bag cat mai multe lichide, de la inceput pana aici nu am baut aproape nimic, plec repede incercand sa ma tin de Alin. La alergare pe plat nu prea am sanse, mai recuperez la urcare, de-abia astept sa inceapa urcusul spre saua funduri pentru a se termina alergarea.

Incepe urcarea si ma apropii de Alin, dupa ce iesim din padure il depasesc impreuna cu alti 2 oameni pana in Saua Funduri. Urcusul a mers bine, aveam destul de multa energie, dar simteam ca am tras poate prea tare pana atunci. Nu conteaza, strategia nu prea exista pentru mine astfel incat ma gandesc care poate sa fie cel mai rau lucru care se poate intampla daca tragi cat poti toata cursa. In saua Funduri cica erau -2 grade, cinste salvamontistilor care au stat in zona pe o vreme cum a fost cea de Sambata.

La coborare stanca uda, noroi si corzi de care sa ne ajutam. Si fara timp mort, astfel incat ar fi trebuit sa te si grabesti pe acolo. Mie mi se pare imposibil, merg cu grija ca sa nu-mi rup oasele si mai ales betele pe care le luasem cu o zi inainte. Trec de portiunea cu coarda, dar traseul nu prea se domoleste, mi-au intrat pietre in bocanci dar vreau sa ma opresc sa le scot.

Trec pe langa mine doi care coboara kamikadze pe langa mine, imi zic ca daca pot si ei sa mearga in ritmul asta de ce n-as putea si eu. Dupa doua trante, un deget belit si un carcel la gamba renunta si continui sa merg in ritmul meu. Mi se pare foarte psihologica partea pana la Umerii Pietrei Craiului, teren foarte accidentat pe care nu prea poti sa alergi, multe urcusuri si coborasuri, acum totul fiind ud si plin de noroi.

La un moment dat cedez psihic si ma asez in fund si ma apuc sa mananc jumatate de baton, gel, apa, imi golesc sosoni de pietre si ii dau mai departe. Intre timp ma depasesc Alin si Tibi. Pe Tibi il prind din urma si il depasesc inainte de Umeri, de unde incep sa alerg mai cu spor spre Spirlea, unde bag mai multa apa si ii dau drumul la vale.

Deja eram trecut de mult de punctul in care as mai fi avut energie calculata pentru ceea ce faceam in momentul respectiv, ma pandeau crampele cam de pe la inceputul coborarii spre Plaiul Foii. Si totusi, alergand prin ploaie ma simteam fericit in momentul respectiv, iar cand auzeam incurajarile diferitilor oameni de pe traseu simteam ca prind aripi. Le multumeam tuturor, si celor care incurajau, si celor care ne faceau poze, iar celor care stateau indiferenti le ziceam sa-i incurajeze macar pe cei care veneau dupa mine.

Se vede punctul de alimentare de la Plaiul Foii. Toti oamenii stransi acolo incurajeaza pe fiecare concurent de parca ar fi cel castigator si de parca ar fi terminat cursa. E greu de descris in cuvinte cum te simti in momentul respectiv, de fapt e de-a dreptul imposibil, participati si veti vedea si voi. La plaiul Foii ma prinde din urma si Tibi, dupa ceai cald, banane si struguri si plecam spre Diana. Mergem impreauna, Tibi e destul de rupt si nici nu prea stie ce urmeaza, ne propunem initial sa mergem impreauna dar merge prea incet, ii dau betele si iau niste bate din padure pentru a echilibra ritmul, il incurajez zicand-ui ca mai e putin, 15-10-5 min, si in cele din urma ajungem la Diana cam in acelasi timp.

Alergand fericit spre check-point-ul de la Plaiul Foii.

Simt ca mai am energie, de unde Dumnezeu nu stiu, iau betele de la Tibi si pornesc mai tare pe coborarea spre Coltii Chililor. Portiunea asta imi place, teren accidentat si nu prea totusi, chiar e trail-running si un trail-running fun. La Coltii Chiliilor erau cativa copii de gimnaziu impreuna cu un profesor, si oamenii de aici te incurajeaza de cum te vad, de cand iesi in culea dealului. Genial, bag si aici banane si ceai si pornesc mai departe. Eram oarecum consolat ca nu mai pot prinde pe nimeni si ca nu mai pot sa fiu depasit de nimeni astfel incat alerg in ritmul meu pe curba de nivel ce ne poarta spre Zarnesti.

Cu aproximativ 3km inainte de Zarnesti apare din spate Gianina care alearga intr-un ritm mult peste ce alergam eu in momentul respectiv, urmarita din spate de Ioan care incerca sa o prinda din urma. In momentul respectiv mi se umfla in mine orgoliul de barbat si imi propun sa ajung inaintea ei la linia de sosire. 2 km alerg intr-un ritm mult peste ceea ce am alergat in ultimele 2 ore, trag cat pot dand drumul la picioare, sarind peste balti si peste noroaie.

Ajung pe sosea si incerc sa tin ritmul, mai e 1 km pe sosea si incerc sa trag de mine dar nu mai am cu ce, mi se pun crampe la pulpe si incerc sa trag de mine dar nu mai pot, organismul nu ma mai ajuta, literalmente nu mai pot, cu 500m inainte de sosire ma opresc infrant. Imi dau pumni in pulpe pentru a debloca motorasul, ma depasesc si Gianina si Ioan, pornesc in cele din urma functionand cu rezerve pe care nu le stiam ca le am in mine, alerg incetisor cu muschii pulpelor blocati pana cand intru pe ultimii 50m inainte de sosire. Aici lumea incurajeaza la fel pe toata lumea cu fluiere, talangi, strigate… Simt ca prind aripi, mai sunt 50m si s-a terminat, uit de crampe, de oboseala de splina si de tot si sprintez spre finish, sprintez cu aceasi viteza cu care as fi sprintat si la inceputul cursei si trec linia de sosire.

Si s-a terminat, dupa 5 ore 31 de minute si 37 de secunde de efort continuu, de lupta, de chin si de bucurii, acum s-a terminat. Iar in timpul respectiv mi se pare imposibil sa nu-ti dai seama in timpul unui maraton ca alergi nu impotriva altora ci impotriva ta in primul rand, astfel incat in momentul in care termini, infrant si invingator in acelasi timp iti dai seama ca ai realizat ceva, ca ti-ai depasit limite care nici macar nu stiai ca exista.

La sosire ma felicit cu toti cei care sunt acolo, ii incurajez pe cei care sosesc, ii felicit si pe ei, in timp ce mancam struguri, banane si prajituri. Stau si vorbesc cu oamenii, sosesc pe rand o groaza de cunoscuti pe care ii felicit de rand pana cand trebuie sa ma duc sa ma schimb. Dupa ce ma intorc ii incurajez pe toti cei care trec la sosire, incerc sa intorc fiecare incurajare pe care am primit-o pe drum. Rudy ajunge si el cu un timp bun de 7h:20, isi propusese sub 8h astfel incat a reusit mult mai bine de atat, ajunge si Corina la putin timp dupa, stam si vorbim cu cunoscuti din toate colturile tarii, stransi aici sa alerge impreuna in jurul unui munte drag.

In schimb una din cele mai tari chestii mi s-a parut ca Em si Mike, in bocanci si cu bagaje nu prea light au reusit sa ajunga in 9h:30 la linia de sosire pe acelasi traseu. Asta in conditiile in care Em isi rupsese mainile cu doua luni inainte si a mers cu foarte mare grija pentru a-si menaja mainile, iar Mike cu doua zile inainte ar fi vrut sa mearga la catarat in Diana, nici-decum sa faca traseul de maraton, iar de antrenat nu a iesit niciodata la alergat din liceu pana acum. Mi se pare cel mai bun exemplu ca pentru a termina maratonul Pietrei Craiului ai nevoie in primul rand de vointa.

Eu chiar ma bucur ca am dat tot ce am putut din mine, am facut o febra musculara cum nu am mai facut de ani de zile. Duminica cand ne plimbam prin prapastii am inteles si noi cum trebuie sa se simta mosii anchilozati, iar momentele in care trebuia sa ne ridicam erau momente de-a dreptul hilare.

Oricum tot respectul pentru toti cei care au participat la Maratonul Pietrei Craiului, si multe multumiri pentru cei care s-au ocupat de organizarea evenimentului. Si ca incheiere va recomand tuturor sa participati macar odata in viata la un maraton, fie acela montan sau de sosea, cert e ca un maraton e o experienta din care poti sa inveti multe, in primul rand despre tine insuti.