Category Archives: Plimbare prin parc

DSC_0630

Fulgerul argintiu, si cateva cuvinte despre biciclete

Au trecut aproape doua luni de zile de cand am Furia Argintie si tot doua luni au trecut de cand n-am mai fost cu alt mijloc de transport pana la munca. Am avut noroc cu un sfarsit de iarna fara prea multa zapada prin Bucuresti dar chiar si asa au fost multe zile in care dimineata ma intrebam daca se merita scoasa bicicleta afara.

Problema cea mai mare pentru mine e ca ma simt putin incapacitat fara bicicleta in Bucuresti, mai ales atunci cand trebuie sa ajung in mai multe locuri in aceasi zi. Exceptand traversarile orasului dintr-un colt in altul mi se pare ca te misti incoparabil mai repede cu o bicicleta prin Bucuresti. Singura problema pe langa soferii care de foarte multe ori te ignora ca participant in trafic e murdaria de pe strazi de care inevitabil te lovesti atunci cand ploua sau e ud afara.

Multi ani de zile am folosit MTB-ul prin oras si de fiecare data cand ploua fie te murdareai fie te simteai vinovat ca strici bicileta de munte degeaba cu murdaria coroziva de pe strazi. Asa ca dupa aproape 15 ani de mers cu bicicleta prin Bucuresti am zis ca se merita luata o bicicleta de oras.

Dar acum ce trebuie sa stie o bicicleta de oras? In primul rand trebuie sa aiba aparatori cat mai complete in jurul rotii, dupa care trebuie sa fie ieftina pentru a nu a avea emotii in momentul in care o lasi legata prin diverse locuri si nu in ultimul rand trebuie sa-ti placa. Si astfel am ajuns la fulgerul argintiu, o bicicleta belgiana cu 10 ani mai batrana ca mine care se muleaza perfect peste cele de mai sus.

Si in mod suprinzator dintre toate biciletele pe care le-am avut pana acum (sase la numar) cred ca e si prima bicileta de care m-am indragostit intr-un fel si cu care de-abia astept sa ies atunci cand merg prin oras. E greu de explicat de ce, pentru ca daca e sa o privesti critic e doar o bicicleta cu cadru de dama / oras, putin cam dezlanata si cu frane care tin ca niste frane de acum 40 de ani. Dar totusi bicicletele au fost facute sa fie folosite si nu mi se pare nimic mai trist decat o bicicleta care strange praful pe un balcon. Privind lucrurile intr-un mod mai animist mi se pare ca de fiecare data cand ies cu bicileta prin oras fulgerul argintiu se bucura si el ca inca mai e folosit dupa atatia ani si ca inca mai are viata in el. In plus prin combinatia de rapoarte de cursiera de acum 40 de ani si cauciucuri subtiri chiar e suprinzator de rapida, considerabil mai rapida decat un MTB fie el cu cauciucuri de sosea.

Bucurestiul a inceput in ultimele zile cu iz de primavara sa se umple din nou de ciclisti iar diferenta e imensa fata de cum arata lucrurile acum 10-11 ani, iar schimbarea e in mare parte in bine. Nu zic ca nu mai sunt probleme dar per total perceptia soferilor asupra biciclistilor mi se pare ca s-a schimbat in bine si fata de acum 10 ani imi i-au mult mai putin claxoane gratuite.

In acelasi timp depinde foarte mult si de felul in care vede fiecare bicicleta. Pentru mine cel putin in oras bicicleta are un rol strict functional, trebuie sa ma aduca din punctul A in punctul B cat mai repede si indiferend de conditiile in vreme ce pentru altii bicicleta e vazuta ca o modalitate de relaxare sau antrenament. Sincer strazile din Bucuresti nu prea se preteaza la nici una din variante.

Dar pana la urma o bicileta in plus pe strazi inseamna uneori o masina in minus, inseamna mai putina poluare intr-un oras si asa plin de praf si de noxe, inseamna libertatea de a ajunge usor in locuri in care legaturile cu mijloacele de transport in comun sunt dificile si inseamna si un pic de miscare in fiecare zi. Asta indiferent de anotimp. Ride on!

DSC_1315.jpg

DSC_1311.jpg

DSC_1319.jpg

DSC_0126

Semimaraton Gerar, varianta 2015 (tot ca fotograf)

Gerarul a fost primul concurs de sosea la care am alergat acum multi ani de zile si care mi-a deschis intr-un fel interesul pentru a alerga repede. E si probabil singurul concurs despre care nu am apucat sa scriu nimic si tot ce imi amintesc privind in spate e ca in ziua de dinainte de concurs am facut o tura memorabila pe schiuri cu Adi si cu Horatiu prin Bucegi prin pulver iar din concurs am ramas doar cu senzatia ca abia m-am tarat pe ultimele 3 ture.

Dar totusi Gerarul e fain in primul rand pentru ca in Politehnica si pentru ca de fiecare data cand alergi pe aici tot imi vin in minte o multime de amintiri din perioada facultatii, cu o multime de drumuri din regie pana sus pe deal la automatica si inapoi. Daca stau bine sa ma gandesc in timpul facultatii si prin poli a fost si prima data cand am iesit la alergat dupa multa vreme, chiar daca iesirile din decursul unui an puteam sa le numar pe degetele de la o mana.

Cum anul trecut si anul acesta s-a nimerit sa fiu prin Bucuresti in ziua concusului am zis totusi daca nu particip (si nici nu stiu cand voi participa prea curand) macar sa fac o plimbare prin Politehnica in care sa scot aparatul din casa pentru a face macar cateva poze concurentilor. In schimb daca vremea de anul trecut a fost cel putin spectaculoasa si foarte bine potrivita concursului anul acesta in schimb vremea parea luata dintr-un noiembrie tarziu iar conditiile chiar au fost foarte bune pentru a alerga repede.

Pe scurt povestea concursului, cel putin pentru primele echipe a fost destul de simpla, dupa o prima tura care a fost alergata in pluton in ture urmatoare s-au distanta, incet dar constat pe primul loc Ultrarunners, pe locul doi oamenii din Brasov iar pe locul trei castigatorii de la primele 3 editii, echipa de la Ro Club Marathon. Randurile de mai sus sunt un fel de introducere fara prea mult sens pentru cateva poze si pentru albumul de aici unde sper sa se gaseasca cat mai multi concurenti. Singurul gust amar e ca cineva si-a insusit perechea mea de manusi lasata pret de cateva minute pe o banca din unul din vestiare, asta e, sper sa-i poarte cat mai mult ghinion.

Gata de start.

Gata de start.

Plutonul si biserica Sfantul Cinci.

Plutonul si biserica Sfantul Cinci.

DSC_0167.jpg

Uniforme.

Uniforme.

Brasovenii.

Brasovenii.

La feminin.

La feminin.

Florin ducand trena.

Florin ducand trena.

La incurajat.

La incurajat.

Dani cel putin multuit in poza asta.

Dani cel putin multuit in poza asta.

A fost greu?

A fost greu?

Locul trei.

Locul trei.

Si echipa de pe primul loc.

Si echipa de pe primul loc.

Incercat un obiectiv aproape la fel de batran ca si mine.

Incercat un obiectiv aproape la fel de batran ca si mine.

Si locul intai pentru originalitate merge catre...

Si locul intai pentru originalitate merge catre…

Dacii sprinteni versus romanii cu creste colorate.

Dacii sprinteni versus romanii cu creste colorate.

Si medalia de anul acesta.

Si medalia de anul acesta.

DSC_5930

Osh, si un prim mini-concediu

Atunci cand am plecat din Khorog ma asteptam sa ajung in Osh dupa trei saptamani, iar aici sa dau iama in fructe si in legume si in toate mancarurile care mi-au lipsit in Pamir. Dar iata ca mai sunt doar 40 de kilometri pana in Osh, au trecut doar 2 saptamani, iar de lipsit nu pot sa zic ca mi-a lipsit ceva. Poate asta e si din cauza ca in ultimele zile am calatorit cu 3 bucatari, dar una peste alta. desi nu sunt foarte multe lucruri ce se pot cumpara / manca si Pamir, nu pot sa zic ca m-am saturat de ele. Campion a fost laptele condensat la conserva pe care o sa-l iau cu siguranta dupa mine si atunci cand voi urca pe munte.

Ultimii kilometri pana in Osh se scurg intr-un ritm halucinant caci sunt la vale si avem si un vant bun din spate, astfel incat cu viteze de 35-40 de kilometri de ora zburam catre Osh si catre vara. E din nou cald, mult prea cald fata de cum ne-a obisnuit vremea in ultimele 2 saptamani. E cam mult de la 5 grade la 30 de grade in doar cateva zile, astfel incat tuturor ni se pare extrem de cald.

In Osh prima grija e gasirea unui hostel pentru urmatoarele zile, si dupa ce exploram o varianta amenajata intr-un apartament comunist ce arata extrem de familiar de hotaram la unul ceva mai mai scump dar care arata considerabil mai bine. Pentru 3 dolari in plus pe noapte avem si nou dupa multa vreme asternuturi curate si un dus si o baie care arata chiar bine.

Osh e si primul loc dupa doua saptamani in care dau de internet si trebuie sa recunosc ca mi-a placut sa fiu rupt de lume atata vreme. Dar cum hostelul are wifi, vine si neplacuta conectare la mersul lucrurilor. Sau poate e doar iluzia conectarii, si iluzia ca esti mai aproape atunci cand afli ce au mai facut oamenii care iti sunt dragi la ultimul concurs sau in ultimul weekend. Sunt lucruri care nu existau acum 20 de ani si care fac intr-un fel viata calatorului mai usoara, dar dupa 3 luni de zile pe drum sunt convins ca experienta calatoritului e mult mai faina cu cat legaturile cu lumea exterioara sunt mai putine. Dar s-au strans 15 postari de urcat pe blog, sunt sute de poze de sortat si de prelucrat, unele postari mai trebuiesc cizelate,mai trebuie sa mai concentrez din idei si toate treburile astea o sa dureze cam 2 zile, tinand cont ca internetul nu se misca deloc bine.

Fausto si Manus vor sa stea doar o zi, dupa care vor porni mai departe catre Bishkek, iar Raimon trebuie sa astepte sa primeasca de acasa un sim trimis de parinti, sim ce va ajunge in cel mai bun caz peste 5 zile, asa ca micul nostru grup colorat si multinational se va desparti temporar. O sa ne intalnim probabil cu totii in Bishkek unde o sa fie de asteptat dupa vize, dar drumul pana acolo il vom face separati. M-am inteles super bine cu oamenii si o sa-mi lipseasca serile petrecute campand impreuna, dar intr-un fel imi pare si bine ca o sa am timp sa calatoresc in ritmul meu si ca voi putea sa zabovesc cat vreau facand poze si vorbind cu oamenii.

Osh e un oras in care nu prea e nimic de vazut, si mai putin de fotografiat. E un oras rusificat ca multe altele din zona si poate cel mai important lucru din el e bazarul, unul din cele mai mari din zona asta de lume. Poti gasi cam tot ce vrei, dar deocamdata noi avem ochi doar pentru fructe si legume, caci pe aici se gasesc cirese, caise, rosii, verdeturi si cam toate legumele pe care te-ai astepta sa le gasesti la vremea asta si in Romania.

Mi-am propus ca in timpul petrecut in Osh si Bishkek sa mananc pana nu mai pot fructe si legume pentru a recupera pe de o parte deficitul de vitamine din Pamir si pe de alta parte pentru a nu le duce lipsa atat timp cand voi sta pe munte. Pe langa asta, cum la hostel avem si o bucatarie complet echipata si am in jurul meu doar bucatari, din punct de vedere culinar zilele au fost extrem de reusite. Momentul culminant a fost o friptura de vita pregatita de Fausto si de Raimon, mai in sange, care a fost super buna. Dupa spusele celor doi pentru aceasi calitate de carne in Europa ai fi platit 30 de euro fata de 5 euro cat a fost in Kyrgystan si desi nu sunt un cunoscator pot zice doar ca a fost foarte buna.

Doar ca pana la urma datorita internetului lent, timpul necesar pentru a aduce blogul la zi a fost mai lung decat ma asteptam, asa ca am zabovit 4 zile in Osh. E primul oras in care am stat atatea zile de cand am plecat si spre sfarsit nu mai aveam stare, asa ca stau sa ma gandesc cum o sa fie in Bishkek unde voi petrece peste o saptamana, sau mai grav cum o sa fie cand o sa ma intorc inapoi in Bucuresti. In plus mi-era frica ca daca mai stateam mult as fi pus pe mine prea multe kilograme.

La dieta de recuperare de dupa Pamir.

La dieta de recuperare de dupa Pamir.

Cu 3 priceputi ale bucatariei in grup e greu sa nu mananci bine.

Cu 3 priceputi ale bucatariei in grup e greu sa nu mananci bine.

Supradoza de salata si de legume.

Supradoza de salata si de legume.

Supradoza de salata si de legume.

Supradoza de salata si de legume.

Pixie and Puck.

Pixie and Puck.

Popas in Brandenburg

Primele semne ale toamnei, cu bicicleta prin Brandenburg

Inainte de weekendul care a trecut ne-am chinuit sa ne amintim cand a fost ultimul weekend pe care sa-l fi petrecut in Berlin, si nu a fost deloc simplu. Tot numarand weekendurile am ajuns la aproape 2 luni de zile (bine au fost si 2 saptamani de concediu incluse in ecuatie), dar totusi pentru Berlin si pentru lucrurile pe care poti sa le faci in jur e destul de apreciat.

Poate din cauza asta, si din cauza unei masele de minte ceva cam umflate ne-am hotarat sa sa ramanem prin jurul Berlinului. Dar cum 2 zile petrecute in oras sunt totusi prea mult, mai ales atuci cand vremea e perfecta, avem in plan o tura de bicicleta prin nordul impadurit al Brandenburgului.

Astfel incat iata-ne in tren dimineata la 8:30, in formatie de 4 (eu, Mike, Monica si Stefan), pregatiti sa mai exploram inca un coltulet din Brandenburg. De data aceasta vom urma o pista de bicicleta care se numeste Tour Brandenburg pentru cat timp vom avea chef pana la cea mai apropiata gara. Trebuie spus ca in general fiecare land din Germania are un fel de politica de bilete la tren prin care incearca sa se promoveze ca destinatie de weekend. In general poti lua bilete de o zi ce pot fi folosite de 4-5 persoane cu aproximativ 30 de euro, la care se mai adauga 5 euro pentru bicicleta de persoana, cu marele avantaj ca poti pleca cam din ce gara vrei cu singura conditie de a ajunge inapoi in alta gara la sfarsitul zilei.

Cam asta am facut si noi profitand de o zi cu o vreme extrem de placuta care prevesteste si primele zile de toamna, am vazut primele frunze ingalbenit, cautand corcoduse si mere pe marginea drumului, trecand pe langa locuri foarte faine de scaldat sau de facut wild-camping si in cele din urma terminand tura langa un loc prin care am mai ajuns si toamna trecuta, Fuerstenberg, unde a fost si un lagar de concentrare pentru femei in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Au fost aproape 100 de kilometri o pista neobisnuit de buna pentru Brandenburg, cu un vant din spate (chiar ne-am planuit putin tura pentru a profita de el).

Track-ul turei aici.
Ceva mai multe poze aici.
Jurnalul Mihaelei aici.

Ca la tara.

Atentie se pedaleaza.

Typisch deutsch.

Amestec.

Brandenburg!

Oranduire, chiar si in randul vacilor germane. A se observa rebela din stanga sus.

Hodina.

Padurile de fag, care sunt incluse si in patrimonului UNESCO.

O amintire de la mama Rusie.

Locuri de scaldat.

Ajunsi in Lychen.

Si din nou, Brandenburg!

Eu versus tank.

Balans.

Slackline T-Hall

Cea mai scurta cursa, si putina echilibristica

Urmeaza o postare pe blogul principal fara nici o legatura cu vreo iesire spectaculoasa pe undeva prin natura, si poate doar cu descriere oarecum neinteresanta a unei curse de 5.5 kilometri. Dupa aproape o luna si jumatate de vreme buna in care am fost plecati in mai multe weekenduri prelungite, a venit in sfarsit un weekend cu vreme urata in toata Germania. Spun in sfarasit pentru ca dupa o luna si jumatate cel putin eu ajunsesem la un fel de saturatie. Nu-i nimic, un weekend ploios a rezolvat problema astfel incat acum deja ma uit putin nelinistit la prognoza meteo care arata tot ploaie pentru weekend-ul care urmeaza.

A trecut mai bine de o luna de la ultramaratonul de scari la care am participat, si dupa care nu am avut nici un chef sa ma gandesc la nici un alt concurs. Pe cat de multumit sunt ca l-am terminat, pe atat de mult s-a revoltat corpul dupa concurs. Au fost practic 3 saptamani in care a trebuit sa astept ca incet incet sa se recladeasca bucatica cu bucatica muschii de la picioare. Si cred ca au fost destul de multe momente in care arhitectul sef s-a intrebat “Si bucatica asta unde vine?“, si si mai multe momente in care s-a zis pe acolo “Las ca merge si asa“.

Cred a fost un fel de razbunare planificata a organismului pentru ce l-am pus sa faca. Pentru ca in timpul concursului au fost destul de multe momente in care mi-a dat de inteles ca “Gata pana aici!“, urmate de momente in care vointa a privit in vidul neputentei si a impins limitele putin mai departe.

Totusi nu merge asa, si cele 3 saptamani de dupa mi-au confirmat intr-un fel ca trebuie sa ascult de corpul meu, si sa lucrez impreuna cu el si un impotriva lui. Si in acelasi timp cele 3 saptamani m-au si speriat putin legat de ce se poate intampla in momentul in care vointa impinge lucrurile mai departe decat ar trebui. Mereu am crezut ca in momentul in care organismului nu mai poate exista un mecanism de siguranta care te impiedica sa mergi mai departe. Ca nu poti sa te omori sau sa te distrugi alergand pana nu mai poti, ca la un moment dat chiar daca tu vrei sa mergi mai departe organismul va zice nu si te va impiedica. Dupa concurs mi-am dat seama ca in parte e asa, dar ca poti sa impingi lucrurile prea departe si poti sa regreti dupa aceea consecintele.

Si din nou, pe cat de multumit am fost in primele 2 zile ca am terminat concursul, pe masura ce trecea timpul incepeam sa-mi pun intrebari “Ce dumnezeu am facut cu corpul meu?“. In ziua de dupa concurs am avut nevoie de cam 10 minute sa urc 4 etaje (si am blestemat la fiecare treapta ca blocurile de 4 etaje nu au lift in Berlin). Am avut febra musculara vreme de 8 zile, febra musculara cu care totusi am putut sa pedalez 500 de kilometri prin Olanda, in ritm mai de relanti. Dar totusi a tinut 8 zile, si cel mai trist era cand in timpul noptii cand trebuie sa ies din cort si sa ma ridic in picioare pentru a ajunge la toaleta.

Sunt convins ca in timpul unei curse lungi sunt destul de multe procese interne care se deregleaza intr-o mai mica sau mai mare masura. In cazul meu de data aceasta intr-o destul de mare masura. Si toata starea generala proasta, combinata cu gandul ca o sa fiu din nou in stare sa alerg cum trebuie abia peste 3-4 saptamani au facut ca vreme de cateva zile soarele sa nu mai rasara pe strada mea. Soare care in general in cazul meu rasare cam zilnic, dar facand ceva research am descoperit ca e o chestie oarecum normala despre care s-au facut si oarecare studii stiintifice si aparent dupa cursele lungi exista o oarecare perioada de in care ochelarii roz se deregleza temporar.

Concluzia si lectia invatata ar fi ca ar trebui sa ascult mereu la ce spune organismul, atat la antrenamente cat si in concursuri, si ca in general iti trimite semnale despre momentele in care poti sa tragi sau despre momentele in care ar trebui sa te opresti sau o lasi mai incet. Lectie pe care sper sa o aplic peste o luna la Zugspitze Ultramarathon.

Revenind la weekend-ul care a trecut, vineri seara a fost o cursa de 5.5 kilometri, denumita Berlinen Firmenlauf, la care cred ca participa alergatorii din toate corporatiile din Berlin. 9000 de participanti, pentru o amarata cursa de 5.5 kilometri. Inscrierile ca de obicei cu 2 luni inainte, dar in cazul acesta fiind oricum platite de firma, si concursul fiind vineri seara erau indeplinite toate premizele pentru a participa. Mai putin cele 3 saptamani cat a trebuit sa stau pe bara dupa ultramaratonul de trepte.

Astfel incat am reusit sa inghesui cateva sesiuni de intervale pe stadion cu o saptamana inainte de concurs, in speranta de a castiga ceva din viteza pe care n-am avut-o niciodata. Pe de alta parte nu o sa alergi niciodata repede daca in antrenamente alergi incet. Cursa s-a tinut chiar in centru, pe un traseu intre Brandenburg Tor, Potsdamer Platz si Siegsaule. Multe linii drepte fara prea multa aglomeratie.

Ma incalzesc regulamentar de data aceasta, nu de altceva dar in 5 kilometri daca pleci neincalzit sansele sunt sa te incalzesti eventual aproape de sfarsitul cursei. Startul se da nemteste, si dupa start purtat de torentul de oameni care incep toti cam repede alerg primul kilometri in 3:37. Nu pot sa zic ca aveam in minte un timp anume, dar speram ca sa pot tine un ritm de 3:45 pe kilometru pentru toata distanta. A fost prima cursa mai scurta pe care am alergat-o cu un ceas cu GPS, si mi se pare ca te ajuta ca sa-ti dai seama cand o alergi prea repede sau cand o lasi mai incet. Deja de la kilometrul 2 incepe sa se mai rarefieze situatia, si puterea torentului de oameni scade, astfel incat scad si eu ritmul in speranta de a pastra ceva energie pentru a-l creste din nou spre sfarsit. Kilometru 2 trece in 3:44, si kilometrul 3 in 3:53, cu o mica urcare ce cred ca a daruit 1 metru diferenta de nivel traseului. Si de la kilometru 4 incep din nou sa cresc ritmul, pe principiu ca mai sunt oricum decat 2 kilometri si se termina, astfel incat tot acceperand kilometrul 4 trece in 3:43, mergand cot la cot cu o fatuca ce avea sa fie prima fata. O depasesc in kilometrul 5 care trece in 3:40, dar ma depasteste din nou pe ultimii 200m si fara energie pentru a mai accelera termin ultimii 500m in cu un ritm de 3:38. Pulsul binenteles prin balarii, respectiv 180 mediu si 187 maxim, probabil cele mai mari valori pe care le-am vazut pana acum la mine. Si un ritm mediu de care sunt chiar multumit, respectiv 3:40 si 20.01 pentru 5.45 km. Intr-un fel ma face curios care ar fi cel mai bun timp pe care as putea sa-l scot pentru 5 si 10 kilometri, poate voi reusi sa si aflu spre toamna.

Si in continuare acestei postari formata dintr-un amalgam de idei, pentru ca sambata am fost din nou la catarat la una din salile din Berlin am rugat-o pe Mihaela sa faca cateva poze si filmulete cu mersul pe coarda. Mi-am propus ca primavara asta sa invat sa merg pe coarda, mai ales pentru ca la panoul la care merg coarda e intotdeauna intinsa si cand ai chef poti sa te mai joci putin pe ea. Recunosc ca daca ar trebui sa o intind singur probabil nu m-as motiva prea usor sa fac acest lucru.

Astfel incat, incet incet, cate o jumatate de ora azi cate o jumatate de ora peste o saptamana am avansat incetisor de a sta in echilibru cateva secunde pana la a parcurge cei 10 metri ai corzii de la un capat la altul. Mai ramane sa invat sa ma intorc, sau mai bine zis sa-mi iasa consecvent, si sa ma ridic de jos de pe ea. Oricum e foarte interesanta experienta de a invata o noua activitate fizica. Pentru ca spre deosebire de invatatul doar cu mintea aici trebuie sa inveti ce sa faci si cu corpul, sa inveti cum poti sa-ti controlezi centrul de greutate miscand mainile si picioarele. Si e un pic ca mersul pe bicicleta, dupa ce l-ai invatat nu se mai uita. Mai jos sunt cateva poze si un filmulet.

In concluzie, asculta ce-ti zice corpul, incearca sa fii mai rapid si invata ceva nou.

Potsdam, mosaic muncitoresc

Potsdam – sau primavara care se tot amana

Dupa o prima saptamana de amagire de sperante, iarna pare sa-si fi reintrat din nou in drepturi aici in Berlin. Macar nu a fost la fel de intunecata ca ultimele de luni, dar temperaturile fix ca in mijlocul iernii, cu nopti cu -11 grade si cu zapada inghetata care scartaie sub picioare si cer senin plin de stele, toate acestea la 17-18 martie. Si nu e vorba de o zi doua, ci de doua saptamani legate asa cum arata prognoza in momentul de fata. Un pic mai mult despre primavara amanata a scris si mike aici.

Oricum, pentru ca totusi am avut parte si de ceva soare am apucat sa ne invartim putin prin Potsdam, printr-un vant taios care iti intra destul de adanc prin oase. Trecand peste multiplele momente in care audio-guide-ul spunea “Aici a stat pana in cel de-al doile razboi mondial biserica cutare, palatul cutare, din care nu a a mai ramas nimic sau a ramas decat fatada sau o coloana”, orasul e chiar interesant si in ziua de duminica prin care ne-am invartit noi prin el si suprinzator de pustiu in comparatie cu Berlin-ul invadat de turistii de la inceputul sezonului.

Ca un scurt rezumat, orasul a crescut masiv in secolul 18 sub domnia lui Friedrick cel Mare (proleclit si “Batranul Fritz”), urmand pe de o parte modelul unui oras in care s-a incurajat imigratia masiva combinat cu modelul unui oras militar (tineti minte “Prusia nu e un stat cu o armata ci o armata cu un stat”), cu elemente de monarh iluminat ce par imprumutate de la francezi si probabil izvorate din oarece complexe de inferioritate. Oricum a iesit un mix interesant, astfel incat intr-un spatiu foarte restrans ai combinatia formata de Sans Souci (un fel de Versailles autohton), cartierul olandez care pare rupt dintr-un oras olandez, biserica franceza din momentul in care au venit imigrantii hughenoti, porti triumfale de dimensiuni totusi modeste, toate pigmentate si de amprenta pe care au lasat-o cei 50 de ani de socialism.

Asa ca mai jos sunt cateva poze dintr-o zi friguroasa de martie.

Femeia socialista.

St Nikoai Kirche.

Primaria cu atlas deasupra, ca o poveste interesanta initial statuia era din bronz, si fiind prea grea s-a prabusit in piata centrala in timpul unei zile de targ.

Si din alt unghi.

Faurind viitorul.

Si cimitirul inzapezit.

Monumentul soldatului sovietic Berlin

Iarna in Berlin

Un pic mai multe poze aici.

La fel ca multe din orasele din tarile nordice, si la fel ca multe din orasele apropiate de ocean Berlin-ul are o clima destul de mohorata iarna. Imi imaginez ca asa aratau si iernile in care Hans Christian Andersen a scris “Fetita cu chibrituri”, posomorate, gri, intunecate. Vorbeam cu colegii de la munca din Suedia, si am inteles ca poate sa fie si mai deprimant, dar ca in acelasi timp si viata oamenilor evolueaza in functie de anotimpuri, iar oamenii de-abia asteapta venirea primaverii, moment in care izbucnesc in trait ca sa zic asa.

Totusi din cand in cand in momentul in care se anunta o zi cu soare, parcurile se umplu de oameni si lumea se grabeste sa profite la maxim de cele cateva ore cu soare. Cam asta am facut si noi sambata asta, pe langa alte indeletniciri casnice. Ce e intersant e ca toate lacuri mai mici sunt complet inghetate, si peste tot lumea iese cu patinele si saniile, joaca hochei. Alta chestie interesanta e ca la marginea fiecarui laculet e un colac de salvare si o scara, cu care sa poti sa scoti eventualele victime in cazul in care se sparge gheata.

Scara si colacul pentru salvarea patinatorilor.

Pe gheata.

Hockey showdown.

O pata de culoare.

Monumentul soldatului necunoscut.

Tot din categoria istoriei recente din Belin, am vizitat in timpul plimbarii un monument sovietic al soldatului necunoscut, ridicat destul de aproape dupa cel de-al doilea razboi mondial. Din categoria faptelor istorice interesante, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, in batalia pentru Berlin au murit in 10 zile 70.000 de oameni, 20.000 de soldati germani, 22.000 de soldati sovietici si 30.000 de civili. In 10 zile cat un mic oras de provincie.

Tot din categoria faptelor interesante, monumentul e ridicat in mijlocul Berlinului, fix in fata Reichstag-ului care a zacut in ruine vreme de cateva zeci de ani, si a fost construit cu marmura din fosta cancelarie al celui de-al treilea Reich.

Zarnestiul vazut de pe Piatra Mica

Piatra Mica, si ultima tura din an.

Un pic mai multe poze aici.
Si un jurnal destul de poetic al lui Mike in continuare:

Jurnalul Claudiei

Citeam astazi intr-o pauza prelungita un jurnal uitat prin cotloanele amintirilor, scris in 2006 dupa o tura in Retezat. Citeam si ma minunam caci pe vremea aceea scriam frumos, cu figuri de stil ce au ajuns sa ma suprinda astazi. Anii au construit pana la urma o Mike ceva mai pragmatica, metaforele nu mai ies asa de usor de sub degete, insa am ajuns sa scriu cu maxima sinceritate.

Acum 6 ani eram indragostita de munte si de Radu si cautam libertatea, cautam aventura…am mers mereu mai departe, am tintit mereu mai sus, ca pana la urma sa incep sa inteleg. Cercul incepe usor, usor sa se inchida si simt ca trec din nou prin punctul initial, acolo unde au inceput toate, acum insa mai matura, mai ponderata, mai echilibrata.

Pe cand eram liceean si imi ocupam weekendurile cu antrenamente de arte martiale, imi plimbam deseori privirea peste imaginile din sala de antenament cu mari maestrii/ fondatorii unor stiluri importante si citind cateva cuvinte despre ei/sau spuse de ei, eram suprinsa de cat echilibru si cata intelegere pentru sport/arta/filozofie de viata, pentru semeni si pentru propriul lor eu, dovedeau oamenii aceia. Atunci nu intelegeam caci drumul meu nu urca doar pe verticala caci pe atunci parea ca nu va avea niciun obstacol…Cat ma inselam…

In vara lui 2012 m-am apucat mai serios de gatit si odata cu asta am invatat ca viata e precum o prajitura. Are nevoie de toate ingredientele din reteta in cantitatile precise, pentru a reusi.

Distanta in timp si spatiu m-a facut sa inteleg multe lucruri si acum lucrez de zor la rafinarea retetei prajiturii mele amestecand un praf de aventura, o cana de “acasa”, o sticla mare (de Stroh) plina de prieteni, 2 familii, o cescuta de profesie si munte cat curpinde. Ma documentez, devin o bucatareasa mai buna, astfel incat, atunci cand va veni vremea sa incerc reteta, sa nu dau gres si sa iasa din prima.

Stiu ca reteta e buna caci am facut un preview acum de sarbatori. Am strans toate ingredientele la gramada si cred ca pana la urma se vor lega unele cu altele. Cheia e una singura. Ingrediente simple dar de calitate.

– Familii in sanul carora se te simti din nou copil
– Un traseu simplu si nepretentios intr-un munte frumos
– Prieteni, multi, putini, cati sunt, dar buni sa fie.

Stiu de ani de zile ca ai mei prieteni sunt atat de buni ca te lingi pe degete dupa ei si inca inainte de “ateriza” vineri seara la Vali, presimteam ca tura din Buila careia tot eu ii dadusem glas, se va schimba dupa noile coordonate caci telul cel mai de pret era sa fim impreuna. Asa ca tacit, am ajuns sa mancam bine, sa bem bine, sa filozofam cu spor, sa ne intindem pe o noapte intreaga-noaptea carnatilor fantezie si sa ne dam loviti apoi, ca sa avem un motiv aparent pentru a schimba tura la ceva mai flexibil, in care sa ne strangem insa cat mai multi.

In urma cu aproximativ un an, cand inca nu vedeam decat in sus, as fi incercat sa fac din tura asta ceva nemaivazut, sa trag de ea, sa o lungesc, sa o inalt, sa imi propun sa rup muntele in doua.

Acum o las asa. Campia si cerul cenusiu m-au invatat sa ma bucur doar de munte…unul mai inalt decat am putea gasi noi pe o raza de 500 de km in jurul Berlinului. M-au invatat sa inmagazinez soarele pe care nu l-am mai vazut de saptamani bune si in primul rand m-a invatat ca trebuie sa petrec mai mult timp cu oamenii la care tin. Cum campia e mare…nesfarsita chiar, tot ea mi-a invatat pasul sa se domoleasca si mi-a mai aplatizat avantul.

Asa a fost si tura din pragul noului an. Nepretentioasa dar frumoasa. Am inceput domol prin Prapastiile Zarnestiului care erau inghetate ca un patinoar, am continuat cu urcarea la Curmatura cand am dat vina pe panta ca sa avem motive de pauze dese, am iesit din nou la soare- motiv de noi pauze si in final, pauza cea mare- de la Curmatura.

In padure-filmam un film mut sub regia Maestrului Pana (by Andrei)

Pana la cabana am fost relativ singuri pe traseu, caci plecasem dimineata tare din Bucuresti,

Aici masa campeneasca cu ciorba de fasole si omlete ca sa ne facem curaj sa mergem mai departe.

Din categoria o poza face mai mult decat o mie de cuvinte (by Andrei)

La cabana era multa lume ce se bucura de vremea superba, de soare, de privesliste si incerca printr-o tura mica sa recastige echilibrul pierdut intre mesele imbelsugate de la Craciun si de la Anul Nou ce bate la usa.

In saua Crapaturii avem parte in continuare de soare asa ca stam la pozat.

Muha, eu stiu vorba aia “intre doua nu te ploua, dar nici bine nu iti e”
dar nu stiu cum e intre doi :) (by Radu)

La urcarea pe Piatra Mica nu e nicio graba si nicio dificultate. Mergem aproape ca vara.

In drumul spre varf ne intalnim cu Pepi din Zarnesti, iesit la o scurta alergare. Radu afla de la el ca zarnestenii si brasovenii petrec Revelionul pe Piatra Mica. Si noi tot in aer liber planuim sa facem trecerea in noul an, ca doar ne numim Pinguini. Avem insa o alta locatie, dotata cu plasma adhoc, tuci, pirostrii, pesti carnivori si “verisoare” ascunse in ciorba de legume. A, si un lichid vrajit, colorat in verde si rosu ce i-a tinut pe multi in picioare ore nenumarate.

Asta e reclama mascata sau lipsa de imaginatie? (by Radu)

Si regulamentara poza cu pinguini japonezi (by Radu)

Dar stati ca am sarit peste coborarea spre Poiana Zanoaga…Dar nu e bai, nu ati pierdut nimic. Cel mult niste cazaturi si niste injuraturi printre dinti. In Poiana ne oprim sa ne regrupam, motiv bun pentru o pauza lunga de admirat Bucegii.

Privind Zarnestiul din avion.

Si in varianta cu ceva mai multa cul

De fapt poza asta e facuta in zona varfului dar la fel de frumos se vedeau Bucegii si din Poiana Zanoaga (by Radu)

Poteca de sub noi ce duce la cabana si respectiv la Fantana lui Botorog este drum cu doua benzi. Unii coboara in Zarnesti, altii urca la cabana pentru Revelion. Lume multa si mai multa lume cunoscuta (de pe carpati.org (Stefan, Hanna) sau din blogosofera feminina pasionata de munte ca sa o parafrazez pe Claudia), zapada putina, prilej de noi pauze.

Ne depasesc toti, pana si noaptea dar noi nu ne grabim nicaieri. E clipa noastra si ea trebuie traita frumos.

Iarna in Grunewald

Ultima alergare in Berlin din 2012

In sambata inainte de mini-concediul din Romania, am reusit sa facem o alergare cat se poate de hivernala prin Grunewald, care s-a transformat pentru cateva ore intr-un adevarat Weissewald. A inceput sa ninga fix cand am inceput noi sa alergam, si a nins a de sfarsitul lumii pentru urmatoarele doua ore. Am avut timp sa trecem si pe la peronul 17, despre care am scris intr-o alta postare, si sa stam sa analizam placutele comemorative cu transporturile care s-au facut de aici in timpul celui de-al doilea razboi mondial.

In perioada de mijloc a transporturilor.

Juden.

Bancuta singuratica.

Desi clar nu a fost cea mai buna vreme pentru antrenament, a fost totusi o tura foarte placuta. Mi se par geniale alergarile pe ploaie sau pe ninsoare, alergari la care in primele 5 minute te intrebi de ce faci, raspunsul venind in schimb destul de repede. Pana la urma nu exista vreme proasta, ci doar mai multe tipuri de vreme buna. Cam aceasi fascinatie o am si fata de turele ploaioase sau cu ceata de la munte, in care lipsa privelistilor e suplinita de atmosfera, si in care daca apare totusi o limpezire a zarilor atunci aceasta e mult mai de efect decat intr-o tura doar cu vreme buna. Si da, e ceva extrem de placut la o alergare prin ploaie sau prin ninsoare.

Ninsoare spornica.

Ce se aseaza si pe genele si pe sprancenele noastre.

Lacul diavolului, a ajuns sa inghete si iadul

Am apucat sa facem un detour si le lacul Diavolului, care era totusi de data aceasta complet inghetat, iar imaginea unui nenica care se invartea singur cu patinele pe lacul inghetat dar totusi acoperit de un mic strat de zapada pe el a avut ceva deosebit. Locuri pustii la ora la care am trecut noi pe acolo, cu doar cativa ratacititi care se bucurau si ei de ultima ninsoare a anului. In timpul acesta in Bayern isi facea deja aparitia valul de caldura care a ajuns sa topeasca zapada cam din toata Germania.

Patinatorul singuratic.

Ziua eu am incheiat-o alergand pana la Dahlem, muzeul de etnografie unde am mai petrecut cateva ore terminand expozitia dedicata lumii islamice, si incepand expozitia dedicata amerindienilor. Ultima vizita la muzeu pe 2012.

Strase des 17 Juni

Iarna in Berlin

Dupa un weekend petrecut prin munti polonezi a urmat si un weekend petrecut in Berlin, cu destul de multa zapada prognozata, cu o duminica in care am fost la vot si in care am fost la un concurs de alergat de-a dreptul hivernal, si cu o sambata pe care am petrecut-o mutand si curatand prize la un panou de catarat.

Una peste alta a fost un weekend in care nu s-au petrecut prea multe, si in care am stat cuminti asteptand zapada care aparatent a cazut in cantitati considerabile in Harz, unde probabil vom merge weekend-ul urmator.

In schimb dupa operatiunea de sambata, in care am participat la curatare/reechipare a unei sali de catarare ce apartine de DAV Berlin am ajuns la concluzia ca nu e chiar asa de simplu sa gandesti si sa faci un traseu de catarere. Mi se pare mult mai simpla varianta de la bouldering, in care mai mult arunci o groaza de prize pe perete dupa care te apuci sa gandesti trasee. In schimb in momentul in care trebuie sa te apuci sa alegi prize de o singura culoare, sa gandesti miscari, sa gandesti pozitii ok din care se poate asigura, lucrurile nu mai sunt deloc simple. Oricum cu chiu cu vai am facut pana la urma si un traseu de catarat care sa fie cat de cat coerent.

Duminica dimineata ar fi trebuit sa fie un concurs de 20km printr-o padure de la marginea Berlinului, dar pentru ca in momentul in care am ajuns acolo vremea prevestea un mic viscol si pentru oamenii m-au trecut din greseala la cursa de 10 kilometri, am participat pana la urma la distanta de 10 kilometri. Tinand cont ca traseul era practic o bucla de 5 kilometri care se repeta de 2-3-4 ori in functie de distanta nu pot sa zic ca am regretat decizia. Mike a iesit si de data aceasta pe 4 la 10km, un loc 4 cu care a tot avut tangente anul acesta.

In schimb timpul nu a fost deloc stralucit, de 40:30 (pe locul 10 la 10km, dar inaintea primei fete), dar tinand cont ca tot traseul a fost pe zapada si pe un semi-viscol nu e chiar asa de rau. Pe la kiloemtrul 7-8 chiar ma bucuram ca nu eram la cursa de 20km, dar totusi dupa ce am terminat cursa si m-am schimbat parca imi parea rau de kilometrii respectivi. Asta e deocamdata a venit iarna si e cam greu cu antrenamentul cu afara, si nu prea sunt convins sa-mi fac un abonament pentru a alerga pe banda. In schimb zilele trecute ne-am luat un trainer pentru bicicleta, cu o sa ne tot jucam daca vremea o tine in acelasi ritm.

La concursul de duminica dimineata.

In schimb toata ziua de sambata a nins ba mai viscolit, ba cu fulgi mari ca-n povesti astfel incat dupa vot am profitat de ocazia si am facut o mica plimbare prin Tiergarten pentru niste poze. Daca ninge continua sa ninga la fel si in noaptea asta probabil maine seara o sa scoatem pentur prima data schiurile prin padure.

Pana atunci cate poze dintr-un Berlin inzapezit:

Ma gandesc la munca necesara pentru a aplicat pe fiecare copac luminitele.

Bradul de craciun berlinez.

Viscol.

Privind in adancime.

Strazi pustii.

Iluminat pe gaz, cam chior in noptilei intunecat dar cu un farmec aparte.