Category Archives: Romania

Din Azuga pana in Cheia, pe schiuri.

Noaptea neagra ca smoala si cerul plin de stele ne invaluie in vreme ce ne cautam drumul cu frontalele pe coama plata a muntilor Grohotis. Luna e adormita la datorie iar muchiile inzapezite se contopesc cu cerul in timp ce schiurile noastre scartaie pe zapada inghetata de ger. Avem in schimb noroc cu urmele celor trei drumeti pe care i-am intalnit cu putin inainte si care mergeau in sens invers. Ei au fost de altfel si singurele fiinte pe care le-am intalnit astazi daca excludem ursul pe care l-am deranjat din barlog in dimineata asta in vreme ce urcam spre varful Stevia din Neamtului.

Mica aventura descrisa foarte pe scurt in titlul o aveam in minte de acum 4 ani, cand am facut traversarea in sens invers, in alergare si cu bagaj mic. De atunci am ramas putin fascinat de dealurile salbatice si izolate dintre pasul Predelus si muntii Grohotis si am zis ca se merita revenit aici iarna, sau intr-o toamna frumoasa cu rucsacul si cu cortul in spate.

Stiam ca ne va prinde noaptea de cand am planuit-o, nu avem nici un set-up foarte usor de tura si nici antrenamentul pentru a alerga cu schiurile in picioare vreme de 12 ore. Dar sincer eu chiar visam la momentul in care departe de orice semn al civilizatiei vom vedea cum apune soarele si cum toti muntii din jur sunt cuprinsi de nuantele luminii de iarna, de la culorile aprinse ale apusului pana la violetul rece al noptii. Sunt momente extrem de frumoase care sunt parca amplificate de faptul ca esti in mijlocul pustietatii si ca trebuie sa deslusesti drumul pentru a ajunge inapoi la civilizatie. Un apus de la ferastra unei cabane nu va fi niciodata la fel de frumos ca un apus din mijlocul salbaticiei.

In momentul in care se lasa noaptea suntem deja de 12 ore pe traseu, 12 ore in care am facut aproape toata trecerea si am ajuns pe un varf cu un nume cat se poate de dramatic, respectiv Bobu Mare. De fapt noi credem ca suntem pe varf caci totul in jur pare un mare platou negru acoperit de stele, dar de aici stim ca ar trebui sa fie doar de coborat spre drumul national. Usor de zis, mai greu de facut.

Nu neaparat din cauza ca e noapte si ca schiem la frontala, ci in primul rand pentru ca zapada geniala de acum o saptamana a fost transformata cam in toate locurile intr-o crusta cu valuri in care schiurile au nevoie de extrem de multa convingere pentru a lua un viraj. Cam asa a fost si coborararea din Neamtului spre pasul Predelus pe care am facut-o de dimineata, pe o muchie pe care a trebuit sa facem un pic de schi-ierbism pentru a razbi. In schimb dupa pasul Predelus lucrurile s-au schimbat si am avut parte de zapada chiar faina lunga traversare spre Grohotis.

Dar revenind la coborare si la schiurile care o luau numai pe unde voiau ele, dupa ce am scapat de golul alpin a venit partea a doua a distractiei, coboratul pe drumul ingust ingusta care serpuia prin padure si care in multe locuri avea aspect de scoc ce nu te lasa sa ghicesti daca panta se domoleste si daca ai unde sa opresti. Macar pe aici zapada a fost mare si buna si schiurile sunt mai prietenoase, asta pana cand ajungem la actul trei, o zona de forestier pe care s-au prabusit o multime de copaci si pe sub care ne chinuim sa trecem fara sa ne dam jos de pe schiuri. Actul patru a fost din fericire cu un alt forestier mai mare cu un subtire strat de zapada care ne-a ajutat sa coboram pe schiuri pana in drumul national. Iar dupa 13 ore si jumatate de traseu am avut parte si de prieteni care ne-au cules de pe national si ne-au salvat de la o bocaneala de cativa kilometri prin noapte si alaturi de care am petrecut ce a mai ramas dintr-o zi lunga, aventuroasa, salbatica si putin epica.

Prima tura cu noile schiuri de tura ale Mihaele, cele vechi suferind din pacate un incident nefericit.

Prima tura cu noile schiuri de tura ale Mihaele, cele vechi suferind din pacate un incident nefericit.

Dimineata pe rocoare sapand urme prin zapada rece.

Dimineata pe rocoare sapand urme prin zapada rece.

La drum.

La drum.

Proaspat scapati de intalnirea de gradul 3 cu ursul.

Proaspat scapati de intalnirea de gradul 3 cu ursul.

La deal.

La deal.

Soare si voie buna.

Soare si voie buna.

Inca putin pana departe, in zare Ciucasul la baza caruia trebuie sa ajungem.

Inca putin pana departe, in zare Ciucasul la baza caruia trebuie sa ajungem.

Ultima privire spre Bucegi si Crai.

Ultima privire spre Bucegi si Crai.

Pregatit de schi ierbism.

Pregatit de schi ierbism.

Zapada mare.

Zapada mare.

Drum intins.

Drum intins.

Inca putin.

Inca putin.

Aventura.

Aventura.

In mijlocul pustietatii.

In mijlocul pustietatii.

Inca putin.

Inca putin.

Prin padurii de fag.

Prin padurii de fag.

Tot la deal.

Tot la deal.

Si fotograful.

Si fotograful.

Apusul zilei.

Apusul zilei.

Se apropie noaptea.

Venirea noaptii.

Ultima zi de MTB pe 2014

Nu stiu cum se face dar in ultimele 3 weekenduri am cazut de fiecare data frant la sfarsitul zilei cuprins de oboseala si de o usoara febra musculara ce se agrava in mod subit peste noapte. Cele 3 luni fara nici un fel de efort se simt si nici kilogramele in plus nu sunt un avantaj, iar o tura care ar fi fost lejera acum un an acum ma stoarce aproape complet la sfarsitul zilei. Pe de alta parte recunosc ca imi place senzatia de sfarseala si de febra musculara de sfarsitul zilei, un semn ca ai tras de tine putin de-a lungul turei. E o senzatie care poate da dependenta si care atunci cand te antrenezi pentru ceva poate fi un indicator al unui antrenament reusit.

In turele din toamna asta nu poate fi vorba de nici un fel de antrenament in schimb, ci doar de cea mai usoara modalitate de a ajunge din nou pe munte si de a face ceva miscare. Revenind in schimb acum la povestea zilei, vine si dimineata si parasim camera hostelului la care am stat peste noapte, si in racoarea diminetii vine momentul sa urcam spre Poiana pentru a descoperi tura scurta de la Brasov XCM Marathon.

Si cu toate ca e destul de frig si Brasovul pare sa fie inca tot sub umbra Tampei strazile par sa fie pline de oameni care se indreapta spre munte, fie pe jos, fie in alergare, fie pe bicicleta. O fi bine, o fi rau sa fie muntele in spatele case, cine stie, poate vom descoperi si noi odata. Ne urcam si noi pe biciclete si pornim si noi la drum, nu inainte de ne face datoria civica de vota la una din sectiile de votare pe care ni le-a scos track-ul in drum.

De aici incepem sa tocam metodic drumul pana in Poiana Brasov. Acum desi muntele e in spatele casei e putin straniu sa vezi atat de multi oameni pe poteci, si din punctul meu de vedere nu prea merge ca aceleasi poteci sa fie impartite si de drumeti si de ciclisti. Ca drumet mi s-ar parea ciudat sa trebuiasca sa ma dau la o parte din fata biciclistilor, sau sa stau cu frica ca vine cineva mai tare care nu franeaza la timp. Probabil in zilele de saptamana nu e nici o problema dar in zilele de weekend cand pare ca tot Brasovul a iesit in Postavaru poate deveni putin mai problematic.

Odata ajunsi in Poiana descoperim si o alta problema cu GPS-ul, respectiv identificarea sensului atunci cand trackul se intersecteaza de mai multe ori, astfel incat ajungem sa facem in sens gresit jumatate din bucla care merge spre spinarea lunga. Ne dam seama abia dupa ce a coborat destul de mult spre Rasnov, si in fata cu perspectiva de a impinge bicicletele la deal hotaram sa urcam pe sosea inapoi in Poiana. Ajungem inapoi in Poiana nesperat de repede si incercam si varianta corecta, ajungand in cele din urma si pe poteca care merge pe spinarea lunga.

E genial de pedalat pe aici, in departare se vede Bucegiul dintr-un unghi pe care nu l-am mai vazut pana acum iar poteca e numai buna pentru a stoarce putin untul din tine cu urcari scurte si abrupte alternate cu bucati de coborare faine. O ultima coborare ne scoate in acelasi loc in care era acum o ora si un pic, si urcam din nou cu spor spre Poiana, cu gandul la Regio Trans-ul de ora 16:00.

De aici prindem coborarea spre Valea cu Apa, mult prea tehnica pentru ce pot sa cobor eu acum. Dupa Valea cu Apa in schimb poteca devine din nou domoala, si e din nou fain sa gonesti la vale la vale pe bicicleta. Ultima data am fost pe aici la semimaratonul de Brasov acum 2 ani si jumatate, alte vremuri ce par mult mai departe in amintirea mea. Incet incet se apropie si orasul si ajungem din nou inapoi in aglomeratia turistica din centru, dupa ceea ce a fost pana la urma ultima tura pe MTB a anului. Vremea a devenit cat se poate de urata, si mi se pare ca am ajuns din nou in Berlin. De acolo mi-a ramas in minte o stire de la sfarsitul lui ianuarie in care oamenii spuneau ca soarele a stralucit pret de fix 19 minute in 3 saptamani. In Bucuresti cel putin cred ca sfarsitul de noiembrie si inceputul de decembrie au aratat fix la fel.

Din nou la deal.

Din nou la deal.

Culorile toamnei trecute.

Culorile toamnei trecute.

Pauza pe frunzis.

Pauza pe frunzis.

Fosnet de frunze.

Fosnet de frunze.

Concentrare.

Concentrare.

Din goana bicicletei.

Din goana bicicletei.

Ultimul weekend in sa pe munte pe anul acesta.

Ultimul weekend in sa pe munte pe anul acesta.

Ultimele zile de toamna, cu bicicleta de la clabucetul Azugii pana in Brasov

A fost al treilea weekend consecutiv din noiembrie cu vreme buna, o luna care inital ma asteptam sa fie asa cum poti iti imaginezi luna noiembrie, cu cer plumburiu, ploaie mocaneasca si multe weekenduri petrecute in Bucuresti. Au fost weekend-uri care s-ar fi potrivit parca mai degraba undeva la inceput de octombrie, cu zile calde si cerul albastru al zilelor frumoase de toamna. Si poate mai important a fost un noiembrie care s-a potrivit foarte bine cu picioarele mele destul de stangace de stangace dupa operatie.

Asa ca iata-ne din nou in tren in drum spre Valea Prahovei, din nou cu un bagaj minimalist, din nou cu gandul al o tura de doua zile in care sa exploram potecile de la doua concursuri de MTB, Surmont Bike Challenge si Brasov XCM Marathon. Si desi chiar imi place sa ajung cu trenul la munte sambata am descoperit si unul din dezavantajele asociate. Ca sa fiu mai clar, atunci cand mergi cu masina la munte e absolut sa imposibil sa-ti uiti geaca in tren, lucru pe care mi-am dat seama pe peronul din Predeal in vreme ce priveam trenul cum se indeparteaza usor din statie.

Cateodata mai sunt uituc din fire dar pana acum nu mi s-a intamplat sa uit niciodata ceva in tren, un scenariu mai degraba ce tine de cosmaruri. Si in vreme incepusem deja sa alerg dupa trenul pe jumatate iesit din statie si in minte incercam sa-mi aduc aminte cati kilometri sunt intre Azuga si Predeal si daca am sanse sa ajung cu un taxi inaintea trenului acolo impegata ma linisteste si-mi spune ca mai e o sansa daca iau legatura cu biroul de miscare din Predeal si cu impegata de acolo.

Ajung si in biroul de miscare, unde descopar ca nu sunt aparent nici primul nici ultimul care pateste asa ceva. Dupa spusele sefului de gara “Aproape in fiecare weekend se mai nimereste unul”. Cele 10 minute pe care le face trenul pana in Predeal par sa se scurga cu incetinitorul, timp in care eu incercam sa-mi aduc aminte exact din ce vagon al personalului ne dadusem jos. Ajunge si trenul in statie, tensiune, impegata nu gaseste nimic, eu mai scormonesc in minte cateva repere, respectiv geanta rosie a unui nenica care stea in fata noastra, din nou clipe care trec incet dupa care si in final deznodamantul, geaca e salvata (si impreuna cu ea si cheile de la casa) de catre impegata din Predeal.

Singurul mic inconvenient e ca acum trebuie sa facem un detour pana in Predeal pentru a recupera geaca uitata, asa ca tura o incepem pana la urma din Predeal si nu din Azuga asa cum planuiam. Si pentru a incepe ziua din forta alegem sa urcam cu bicicletele pe partia Cocosul, partie ce nu prea inteleg cum poate fi urcata in sa, cel putin la antrenamentul meu de acum.

La Susai e liniste si pace si luam o pauza incalziti de soarele de toamna in care incercam sa confruntam harta cu ceea ce spune GPS-ul. Inca nu am gasit o modalitate in care poti sa impaci in mod ok un track de pe GPS cu realitatea de pe o harta pe hartie, asa ca deocamdata luam mai multe pauze in care incercam sa ne dam seama cu aproximatie pe unde ar trebui sa mearga trackul, pentru a fi cat de cat orientati in spatiu.

Poteca pana pe clabucetul Azugii e absolut superba, atat pentru bicicleta, cat si pentru alergare sau pentru o plimbare pe schiuri de tura. E prima data cand ajung aici pe bicicleta iar drumul mi se pare numai bun pentru a invata cum sa te descurci cu urcarile scurte si abrupte si cum e cel mai ok sa iti pastrezi inertia pe astfel de teren.

De la stana de sub Clabucetul Azugii prindem din nou directia Piatra Mare, caci vrem sa coboram in seara asta pana in Brasov. Reusesc sa iau si o tranta pe o portiune alunecoasa de forestier si cad fix pe husa de la aparat, reusind cu ocazia asta sa fisurez complet parasolarul de la obiectiv. Asta e, e unul din riscurile pe care le ai atunci cand ai aparatul la brau, si nu e prima data cand se intampla. Prima data a fost daca stau bine sa ma gandesc acum cateva luni in Tadjikistan, dar problema a mers rezolvata atunci cu un pic de super glue. Acum in schimb parasolarul e tandari si sigur nu o sa mai functioneze aceeasi metoda.

Orele in schimb se scurg iar atunci cand ajungem cand intersectam poteca ce pleaca spre stana din Pietricica stam sa ne gandim daca avem timp sa facem si mica bucla pana acolo. Mai e putin peste o ora pana cand apune soarele, dar tentatia unei mici aventuri in necunoscut e prea mare, atat pentru mine si pentru Mihaela. Mi-au lipsit momentele acestea, atunci cand te avanti pe o poteca noua, fara sa stii daca o sa ajungi sa impingi o groaza la bicicleta sau daca va trebui sa faci pe intuneric lunga coborare pana in Brasov. Necunoscutul e o parte a aventurii, oricat de mica ar fi aceasta, si intr-un fel mi-e putin dor de cat necunoscut era acum 10 ani atunci cand am inceput sa merg mai serios la munte, sau atunci cand am inceput sa ma catar si sa alerg. Si totusi cand stau sa ma gandesc cate locuri de pe lumea asta sunt noi si necunoscute.

Dar pana la urma necunoscutul se dovedeste a fi o poteca noua pe care pedalam cu spor in lumina calda a asfintitului, ajungand mult mai repede decat ne asteptam in stana din Pietricica. Soarele mai are putin si apune atunci cand ajungem la stana, si zabovim putin urmarind spectacolul creeat de lumina toameni printre firele de iarba, dupa care incepem in cele din urma lunga coborare spre Brasov, caci maine avem in plan o tura pe potecile din Postavaru.

Jurnalul Mihaelei e aici.
Iar trackul turei aici.

Lasand Predealul si partia Cocosu in spate.

Lasand Predealul si partia Cocosu in spate.

Orientare.

Orientare.

Spre clabucetul Azugii.

Spre clabucetul Azugii.

Privind din nou Bucegiul de departe.

Privind din nou Bucegiul de departe.

Pauza de la stana.

Pauza de la stana.

Apusul la stana din Pietricica.

Apusul la stana din Pietricica.

Visare.

Visare.

Drepti.

Drepti.

De aici e doar de coborat pana in Brasov.

De aici e doar de coborat pana in Brasov.

Potcoava Bucegilor pe bicicleta

Cu toate ca turele demne de povestit sunt mai rare am reusit sa raman din in urma cu jurnalele. Cheful de scris nu a fost la cel mai ridicat nivel in ultima vreme dar vine totusi timpul sa ajung din nou la zi.

Toamna s-a prelungit nesperat de mult anul acesta. Sincer nu credeam ca o sa apuc 3 ture consecutive de bicicleta anul acesta si imi imaginam o toamna cu weekenduri gri si depresive petrecute in Bucuresti. Dar iata ca se anunta un weekend suprinzator de cald si de uscat, iar ideile nu se lasa asteptate.

Una din primele idei care mi-a venit in minte a fost traversarea Bucegilor pe bicicleta, cu geniala coborare din Saua Strunga pe bicicleta pe care o facusem cu ceva timp in urma. Tura ar fi fost redutabila si fara operatia cu o luna si jumatate in spate iar Mihaela a incercat pentru un scurt moment sa ma convinga ca poate e prea devreme. Dar scurtul moment a trecut suficient de repede cat sa nici nu mi-l amintesc si iata-ne in Inter-Regio spre Sinaia.

E totusi noiembrie, ziua e scurta si am mari dubii ca o sa pot sa ma misc prea repede in locurile in care o sa fie de impins bicicleta asa ca ora si jumatate in plus pe care ne-o ofera inter-regio poate sa faca diferenta. In schimb e foarte cald pentru noiembrie si desi e doar 8 dimineata ne incalzim destul de serios pe serpentinele ce urca spre saua Dichiu. Din pacate aerul nu e la fel de curat ca saptamana trecuta departarile sunt ascunse de o pacla extrem de enervanta pentru poze. Deh, si caldura ca var si atmosfera ca vara e cam greu sa ai la in acelasi timp.

Platoul s-a schimbat destul de mult fata de ultima data cand am fost pe aici, a aparut o parcare la sfarsitul asfaltului si numarul de masini nu era deloc mic, asemeni cu numarul de turisti ce se indrepta spre Babele. Daca e bine sau e rau e greu de zis.

De la Babele in sus in schimb poteca se pustieste si incepe sa devina din ce in ce mai interactiva, pana sub Cerdac unde vine timpul sa ne apucam sa impingem la ele. Eu sunt deocamdata in cei mai largi adidasi care sunt intamplator adidasi de sosea asa ca aderenta pe noroiul si zapada de sub Cerdac nu e cel mai potrivit mediu pentru ei, mai ales in conditiile in care echilibrul e inca precar si sunt multe momente in care ma simt ca si cum as avea doua picioare stangi.

Cam la fel de ciudat e atunci cand trebuie sa imping bicicleta la deal caci e foarte greu sa ma opintesc cu ceva forta, in schimb parca merge ceva mai bine atunci cand iau bicicleta in spate si merg cu pasi mai mici. Iar in momentele astea nu poti sa nu te gandesti cat de simplu era inainte. Dar incet incet ajungem si poteca care se indreapta spre saua Strunga, poteca atat de bine intiparita in minte la maratonul 7500. De fiecare data cand am ajuns aici am fost suficient de obosit si lucrurile se miscau suficient de incet pentru a tine minte toate detaliile plaiului lung care coboara catre refugiul din saua Batrana.

E prima data cand sunt cu bicicleta pe aici si desi nu e extrem de abrupt iar poteca e in unele locuri larga cat tot plaiul e un pic tehnica si trebuie sa te chiui putin pentru a evita pragurile mari de iarba care iti ies in cale. Bicicleta pe care sunt calare e bicicleta pe care ne-a imprumutat-o nasul nostru pentru a mai prinde cateva ture pe munte toamna asta, si chiar daca e ok furca e un Dart 1 care se simte cam la limita lui pe aici, iar mie imi cam zdrangane dintii in gura pe bucatile denivelate. O sa trebuiasca sa vad de unde imi cumpar un MTB pana cand vine primavara.

Ajungem si la jnepenisul din saua Strunga si aici trebuie sa luam bicicleta pe sus si sa o caram in spate pret de un sfert de ora, poteca taiata prin jnepenis era prea ingusta in multe locuri si pentru a nu ramane cu bicicleta prinsa in crengi de jnepen cea mai buna varianta e sa o iei in spate. Din saua Batrana pana in saua Strunga in schimb e terra incognita, nu am mai fost niciodata pe aici asa ca nu stim la ce sa ne asteptam, si cum e deja ceasul aproape 3 si inserarea se apropie vertiginos trebuie sa ne grabim pentru a prinde cat mai mult din coborarea din Saua Strunga pe lumina.

Eu reusesc sa-mi iau si doua cazaturi incapatanandu-ma sa stau cat mai mult pe bicicleta cazaturi care pana acum ar fi fost nimicuri. In schimb acum picioarele sunt inca putin ca bibelourile si de fiecare data cand dau cu ele de pamant, spre exemplu ca atunci cand cazi pe o parte si incerci sa te echilibrezi, imi vine sa urlu un pic de durere. Dar senzatia trece destul de repede si ma gandesc ca una din modalitatile in care o sa le desensitivizez e tocmai aceasta.

Oboseala in schimb m-a prins din urma si dupa 3 luni fara nici un fel de miscare mi se pare ca abia ma misc pe aici si ca micile urcari si coborari pana in Saua Strunga nu se mai termina. Deja sunt consolat ca o sa prindem parte din coborare pe intuneric dar mi-ar place ca macar sa apucam bucata mai stancoasa de pana in padure pe intuneric.

Ajungem pana la urma si pana in Saua Strunga, soarele e deja la apus si noi suntem destul de obositi asa ca facem o mica pauza de masa, cu salam de biscuiti si mere, si dupa ce ne tragem rasuflarea ne asezam biciclete pe poteca si sa ne grabim la vale. Coborarea de aici e geniala pe bicicleta, chiar si cu tehnica noastra deficitara. E suficient de tehnica cat sa te faca sa muncesti putin, suficient de cursiva incat sa nu-ti fie frica ca o sa vii in cap, intr-un cadru natural de vis. Intr-un fel toata tura e mai mult sau mai putin pentru coborarea de o ora si jumatate pana in Moeciu, si pentru cateva scurte momente uit si degete si sunt sunt doar din nou fericit coborand cu bicicleta la vale.

La Gutanu ne oprim pentru o poza cu Bucegii in fata dupa care ne intrecem cu intunericul care se lasa peste Bucegi. Reusim pana la urma sa ajungem in Moeciu pe lumina si probabil nici daca ne-am fi calculat nu ne-ar fi iesit atat de la fix tura. Gasim cu destul de mare usurinta o pensiune si dupa o masa de seara cu cas si paine din Ardeal cad absolut frant in pat. Maine clar nu o sa iasa o tura prea lunga.

Masa de dimineata din tren.

Masa de dimineata din tren.

Urcand cu spor spre platou.

Urcand cu spor spre platou.

Mongolia de Romania.

Mongolia de Romania.

Inca un pic pana la releu.

Inca un pic pana la releu.

Drum intins.

Drum intins.

Noroi si zapada, conditii nu prea ciclabile

Noroi si zapada, conditii nu prea ciclabile

De aici e numai coborare.

De aici e numai coborare.

Reclama mascata la Simplon.

Reclama mascata la Simplon.

Una din cele mai faine coborari de la noi din tara.

Una din cele mai faine coborari de la noi din tara.

Inca putin pana la Gutanu.

Inca putin pana la Gutanu.

Poza de familie.

Poza de familie.

O prima zi la munte dupa 3 luni de zile, Baiului.

Au trecut aproape 3 luni de zile de cand am ajuns in Romania, 3 luni ce nu pot sa-mi inchipuiesc cum puteau sa fie mai diferite fata de cele 5 luni de zile petrecute in aventura din Asia Centrala. Am trecut la propriu de la urca pe un varf de 7000 de metri dupa 4 luni pe bicicleta, la 3 luni petrecute mai mult sau mai putin intre patru pereti impreuna cu toate gandurile si indoielile care vin la pachet cu toata experienta. Dar despre astea poate voi scrie mai pe larg in cateva postari- despre cum e sa pierzi pentru totdeauna o parte din tine.

Si totusi lunile au trecut pana la urma, doua luni de asteptat, o noapte de taiat, si inca o luna de vindecat si iata ca acum sunt din nou in 3001 dand ochii din nou cu peretii Bucegilor dupa multa vreme. Mi-ar place sa zic ca dupa 3 luni in oras reintalnirea a fost ceva deosebit, dar din pacate nu e chiar asa de simplu. Da, Bucegiul arata intr-un mare fel si nu poate sa nu ti se astearna un zambet pe fata atunci cand il vezi cum se ridica in fata ta, dar pe de alta parte e si locul de care sunt legate atat de multe amintiri si atat de multe aventuri, momente in care eram mai intreg decat sunt acum.

Daca inainte tot muntele era un teren de joaca si de aventura si aveam tot timpul de ales intre lungimi de coarda pe verticala, ture rapide pe munte sau dormit cu cortul in locuri salbatice, iata ca acum singura chestie mai la indemana e paradoxal si activitatea care imi placea cel mai putin vara- si anume MTB-ul. Cumva sportul asta nu a reusit sa se prinda nicioadata de mine si intotdeauna mi s-a parut ca alergatul la munte poate sa te duca prin locuri mult mai salbatice si e mult mai simplu. Iar cel putin eu nu aveam nevoie niciodata de adrenalina ce insoteste viteza si coborarile cu MTB-ul, iar senzatia de libertatate pe care o aveam atunci cand alergam la vale era mai mult decat suficienta.

Asa ca in timp ce pedalez pe Zamora in dimineata racoroasa de toamna nu am cum sa nu ma simt cumva limitat si restrans, cel putin pe moment. Iar inevitabil toate amintirile care imi vin in minte sunt din momente in care eram intreg, amintiri pe care va trebui sa le uit incet sau pe care va trebui sa le acopar cu alte amintiri si aventuri.

Revenind acum la tura, urcarea la deal pe bicicleta cu picioarele rablamentate merge totusi suprinzator de bine si facem 2 ore si jumatate din Busteni pana sub varful Baiului, cu tot cu multe pauze la poze intr-o zi in care Bucegiul arata intr-un mare fel. Frunzele sunt in schimb cam toate cazute si stau sa ma gandesc ca e a treia toamna consecutiva pe care nu o prind in muntii din Romania. Doua au fost prin Germania iar ultima trebuia sa fie prin Caucaz sau in drum spre Romania, dar iata ca a fost intre patru pereti in cenusiul Bucuresti. Stau sa ma intreb unde voi prinde urmatoarea aprindere a padurii.

E totusi frumos si daca nu bate vantul simti cum lumina calda de toamna te invaluie cu totul, ca un fel de despartire inaintea zilelor friguroase si intunecate de decembrie.

Ca diferenta fata de inainte de operatie, cel mai ciudat mi se pare atunci cand trebuie sa imping bicicleta la deal. Clar push-bike-ul nu o sa fie punctul meu forte de acum incolo, caci nu am cum sa imping din degetele de la picioare atunci cand panta devine mai abrupta. Inca un motiv ca sa ma antrenez pentru a putea sta cat mai mult in pedale. Nici cele 7 kilograme puse pe mine in cele 3 luni de aproape completa inactivitate nu pot sa zic ca ajuta.

Totusi de mers, merge, mai ales ca a trecut un mai mult de o luna de la operatie si tinant cont ca am scapat de bandaje de o saptamana si ceva. Sincer, ma asteptam ca o sa dureze mult mai mult recuperarea de dupa operatie si nu credeam ca o sa ajung pe munte atat de repede, in toamna asta, chiar, dar iata ca inceputul de noiembrie s-a dovedit cel putin prielnic pentru MTB.

Coborarea pe culmea Baiului e geniala in schimb, o coborare continua si destul de lina de aproape de peste 1000 de metri pana in Secaria. In sat miroase a lemn ars si la ceas de seara e pustiu, atat pe strazi cat si la sectia de votare unde probabil a votat deja tot satul. Noi trecem mai departe caci mai e o urcare pana in Comarnic si parca mai degraba votam in Comarnic daca avem timp inainte de a veni trenul.

La sfarsitul coborarii din Comarnic ajung in schimb destul de frant si cu picioarele inghetate de aerul rece. Mi se pare putin ironic ca desi pana acum nu am avut niciodata probleme cu picioarele reci, de acum inainte o sa trebuiasca sa am mereu grija pentru a nu ma alege cu noi degeraturi. Asta pe langa faptul ca zona o sa ramana sensibila la frig mult si bine.

In Comarnic avem timp si pentru vot, si pentru a lua de mancare, si pentru a ma panica ca am uitat aparatul in sectia de votare, panica nejustificata pana la urma din fericire. Dupa care in tren si inapoi in Bucuresti, unde am ajuns la un pic peste 12 ore de la plecare, dupa o zi in care din nou nu mi-a parut rau ca ne-am trezit la 5 si jumatate dimineata.

Din nou langa Bucegi dupa 7 luni de zile.

Din nou langa Bucegi dupa 7 luni de zile.

Zamora

Zamora

Tomnatic.

Tomnatic.

DSC_7958.jpg

La drum.

La drum.

Pedaland catre Bucegi.

Pedaland catre Bucegi.

DSC_7976.jpg

Cu piatra mare in fundal.

Cu piatra mare in fundal.

Albastru de noiembrie

Albastru de noiembrie

DSC_7991.jpg

Agale

Agale

Operatia si zilele din spital

Dimineata de dupa operatie ma trezesc pe patul unui salon aglomerat al sectiei de chirurgie plastica de la Floreasca. Sunt inca sub efectul anestezicului care m-a adormit partial in timpul operatiei si multumita caruia nu am fost constient in momentul despartirii de degete.

Cele noua paturi sunt aglomerate intr-un salon ce ar putea sa fie comparat ca dimensiuni cu o sufragerie mai mare. Partea buna e ca la noua paturi in salon grupul de suport se formeaza singur. “Se baga marfa proaspata” atunci cand pe geam se aud sunetele ambulatei si nu pot decat sa ma intreb cum e sa se locuiesti in blocul de vizavi. Apropo de de locuitul vizavi, unul motivele de interes si de oripilare in saloanele de pe partea asta a spitalului e baba de la patru care umbla despuiata prin casa.

Pacientii se impart in doua categorii, veteranii cu probleme complicate care se vindeca greu, unii din ei de peste doua luni in spital, si cei cu probleme care se rezolva mai repede si care stau maxim cateva zile. Eu sunt din fericire in ultima categorie. Un pat intr-un spital e o resursa importanta, mai ales intr-un spital de urgenta. Apropo de chestia asta, oamenii mi se pare ca lucreaza pe banda rulanta. iar daca vrei sa-ti faci mana repede pe o specializare, un spital de urgenta e locul perfect. Un moment interesant e vizita de fiecare dimineata, atunci cand toate bandajele sunt desfacute si cazul fiecarui pacient e discutat in functie de gravitate de toti doctorii de la chirurgie plastica in frunte cu seful de sectie.

Cu ocazia asta afli si ce s-a intamplat cu fiecare, si poate principala lectie pe care poti sa o inveti dupa o scurta vizita la sectia de chirurgie plastica e sa ai grija cum folosesti flexul. Doar in salonul meu sunt 5 paturi cu flex-uri, un pat cu un arici de mare ce a infectat un picior de diabetic, o electrocutare ce s-a lasat cu flama si cu arsuri si o drujba ce a facut franjuri un picior pe care oamenii se chinuie sa-l faca din nou. In ultima zi apare si o injectie cu metadona transferata de la sectie de toxicologie ce a provocat necrozarea degetelor de la o mana. Arata cam cum aratau degetele mele la cateva zile dupa degeratura, deci poti sa-mi imaginez ce o sa urmeze.

Dar trecand peste cauze, in fiecare pat e un om si mi se pare foarte interesant de vorbit pentru a vedea cum vede fiecare situatia in care a ajuns. Hazul de necaz e la ordinea zilei, la fel ca si ajutorul atunci cand e nevoie de chemat o asistenta sau atunci cand e de scos ceva de mancare din frigider. Din categoria haz de necaz glumim ca daca s-ar pune patru la un loc s-ar strange de unul intreg.

Oricum per total a fost mult mai linisite decat la salonul de la etajul 3 de unde veneau in vizita cativa din veterani, unde a murit o ciroza in una din nopti sau decat la toxicologie unde unul din pacienti s-a aruncat de la etaj si a murit. Noi noaptea aveam de indurat doar sforaiturile unuia dintre pacienti.

Singurul moment de panica a fost atunci cand la micul dejun din a doua zi am primit de la asistente o farfurie pe fundul careia scria hepatatita C. Vreme de de o ora si jumatate nu am avut liniste pana cand a venit doctorul la care eram si care a lamurit situatia. Incurcasera asistentele instructiunile si era vorba de un coleg de salon si panica s-a evaporat si in urmatoarele ore chiar m-am simtit suprinzator de norocos chiar si in situatia nefericita in care ma aflam. Daca nu ar fi fost o incurcatura, lucrurile complicate ar fi devenit mult, mult mai complicate.

Mancarea e considerabil mai buna fata de ultima sedere in spital, cea din Bishkek, unde terciul fara nici un gust era baza mancarii. Poate singura chestie e ca e putin cam repetitiva, bazele fiind mancarea de cartofi si pilaful. Dar pana la urma nu vii la spital pentru mancare ci vii pentru a da de doctori care sa rezolve problemele pe care le ai. Iar din punctul acesta de vedere mi se pare ca doctorii de la Floreasca chiar incearca sa-si faca treaba cat mai bine si chiar salveaza membre si vieti. Poate conditiile nu sunt de 5 stele, multe din medicamente trebuie sa ti le cumperi singur caci nu se gasesc la farmacia spitalului, iar la cati bolnavi sunt nu e greu sa te simti ignorat, dar important e ca oamenii sa-si faca treaba.

In ultimul an am stat mai mult in spital decat in toata viata si chiar daca nu a fost placut mi s-a parut intr-un fel interesant. Intr-un fel am ajuns sa-mi dau seama ca in viata nu e totul roz, ca sunt unele pierderi ce nu pot fi inlocuite ca exista si durere, boala si moarte, si ca multe din micile drame pe care le traim in viata de zi cu zi nu au absolut nici o dimensiune in comparatie cu acestea. Si ca trebuie avut grija cu flexul!