La alegerile prezidentiale de acum 5 ani tot in Brasov am votat. Pare ca timpul a stat in loc daca e sa judec asa, mai ales ca buletinul tot de Bucuresti a ramas. Insa pe cand ne aflam pe ultimul varf mai proeminent din Neamtului (Tigai) si ne lasam ochii sa hoinareasca intr-un tur de orizont, privirea nu se mai plimba nestuitoare. Acolo unde nu parea nimic altceva decat padurea neagra de conifere, memoria pasilor stia ca este o poteca ce pleaca din punctul A si ajunge in punctul B. O poteca pe care am fost de x ori. Seile au nume. Poienile la fel. Culmile, muchiile. De ele se leaga anotimpuri, parcurgeri de vara sau de iarna, ture faine sau ture de explorare. In 5 ani locurile nu ne mai sunt straine, ci familiare. Si totusi coborarea spre Rentea avea sa fie o premiera. Dar avea sa ne duca direct acasa.

De pornit am pornit domol, sambata dimineata, din Comarnic, alaturi de Muha, Vali si George. Aveam pe lista lucruri simple: socializare, traseu fain, foculet, povesti, rasete, voie buna,soare. La fata locului a mai intrat si ceva vant, ceva frig punctual, ceva noroaie, dar nimic suficient de deranjant cat sa ne strice zenul.

Urcarea spre culmea Baiului mi-o amintesc lunga si sisifica, cu pietre mari si mult push bike. Asa ca in primele ore ale diminetii, dupa ce ne trezim in fata unei cesti de un portocaliu vesel plina cu lichidul negru datator de energie si entuziasm, ii cam zoresc pe oameni la deal. Inceputul de zi se scurge sub mantra vorbim, vorbim, dar mai si pedalam. Toamna e aproape consumata prin padurile de foioase prin care trecem si doar cativa copacei pitici ii mai rezista inca. Entuziasmul tineretii, ai spune. Soarele e insa darnic si ii primim cu drag caldura. Acceptatea aceea animalica, inscrisa in genele noastre de culegatori-vanatori pentru care iarna nu avea cum sa fie un anotimp usor. Invart pedalele calculat, cautand cu privirea trasa ideala si conducandu-mi bicicleta pe aceasta. Ultima data am fost pe aici acum 5 ani si urcarea mi s-a parut imposibila. Mintea asa si-o aminteste. Picioarele o gasesc astazi provocatoare, dar posibila. Ne regrupam in portiunile plate si orice oprire se face la firul ierbii, caci vantul isi face deja simtita prezenta.

Pe la 13.45 facem o pauza de masa in primul loc cu deschidere peste Bucegi. De aici ma relaxez, caci nu are cum sa ne mai prinda noaptea.
Culmea Baiului ondulata asa cum o stiu ne poarta ori pe la umbra si feriti de vant, ori pe la soare dar in vant, de nici nu mai stii ce sa alegi. Sub Baiul Mare facem din nou pauza de regrupare. 

Petru Orgojoaia nu ne aduce alinarea de care speram in lupta cu vantul, insa macar merge repede, fiind majoritar la vale. Si in orice caz, stana la care planuiam sa inoptam functioneaza ca un magnet, caci ea va insemna o pauza de la vant si finalul unei zi pline. Bine finalul va fi abia cand vom ajunge in sacul de dormit, insa activitatile din batatura stanii constituie o placuta varietate pentru pedalatul de peste zi. Cu eficienta oamenilor ce au calcat multe praguri de stane si refugii in cei 15 ani de mers pe munte ne gospodarim organizat, eu cu Vali gasim izvorul, Radu cu George pornesc focul, Muha aseaza bicicletele si ora 18 ne gaseste stransi deja in jurul vetrei, cu o mana de lemne uscate aruncate peste foc si cu primusul arzand pe partea opusa. Piureul imi aduce mereu in amintire prima parcurgere a Crestei Fagarasului, 10 zile in care nu cred ca am mancat altceva in afara de piureu la masa de seara. Acum mancam rar si cred ca tocmai din cauza asta pare bun.

Plasma ne vrajeste vreo 3 ore si ceva, dar pana la urma frigul noptii de noiembrie ne convinge sa schimbam mirosul de fum pe cel de branza, dupa calitatea caruia concluzionam ca aici se face branza buna peste vara.
Duminica dimineata cochetez cu ideea sa ma trezesc mai deveme, sa ma duc dupa apa si sa pornesc primusul, dar e un gand de o secunda, pana cand somnul dulce de dupa rasarit ma imbratiseaza din nou. Ce e drept, obiectiv vorbind nu e graba. Muha, Vali si George vor cobori in Azuga, noi mergem spre Neamtului si din turele anterioare pe schiuri avem in minte cel putin 2 retrageri (de pe varfurile Stevia spre Valea Azugii si respectiv de pe Turcu spre refugiul Retivoi). Asa ca ne luam timp pentru un mic dejun servit in tihna, tot indemnand soarele sa ne incalzeasca mai cu spor. Daca cu soarele nu ne intelegem, eu si Muha plecam dupa apa, reteta sigura pentru a tura putin motorasele inainte de a ne urca pe biciclete. La intoarcere insa suntem intampinate de rasetul sanatos al lui Radu, caci intre timp baietii iesisera la o sesiune foto pentru colectia sezonului de nunti primavara-toamna 2020. Ce a iesit se vede mai jos. Comentariile sunt de prisos.

Dupa ce ne dor in sfarsit obrajii de la atata hahaiala o luam si noi din loc. La lac ne despartim si oamenii pleaca inapoi pe Petru Orgojoaia spre Azuga, noi ne continuam drumul spre Neamtului, pastrand undeva intr-un cotlon al mintii sa incercam sa ajungem spre Rentea ca de acolo sa mergem direct in Brasov, fara sa ne mai complicam cu trenul din Azuga ori Predeal.
Rusu si Stevia sunt doua varfuri ce isi cer portia de determinare, caci pantele sunt destul de abrupte si sfasim sa facem de multe ori push bike, biciuiti din laterala de vantul nebun. Tot el insa plimba norii si Bucegiul se dezveleste usor, usor. Suntem pe culme la ora potrivita, cand soarele cade cum trebuie peste muntii din jur si sub scuza efortului ne oprim des, mai ales ca avem ce privi. Dupa Stevia scapam de urcusuri lungi si abrupte, dar lupta cu vantul ramane, caci o pala mai serioasa la momentul nepotrivit te scoate usor de pe trasa. Paltinul ramane in dreapta si curba de nivel spre Turcu se scurge frumos. Trackul de acasa e desenat in coborare spre Retivoi, insa cum e abia ora 14 hotaram sa mergem inainte spre ultimile varfuri ale Neamtului si apoi pe coborarea spre Rentea.

Marcajele sunt din ce in ce mai proaste si o aplicatie cu harta si localizare GPS e o necesitate in zona, chiar si pe vreme buna. Locurile prin care ajungem sa pedalam nu sunt ouau, dar se simt interesant, fiind noi. Astfel mai stergem de pe harta o bucatica necunoscuta noua. De la Rentea evitam forestierul clasic si prindem o poteca ce ne va scoate fix in valea Garcinului, foarte aproape de urcarea spre Piatra Neteda care e in fond o formalitate, cat sa iesim elegant in Sacele. Intram in Brasov cu ultimile gene de lumina si oprim in ordine la spalatorie, la vot si apoi la o felie de tort in Racadau. Pana la urma a fost un weekend cu de toate, din care am stors tot ce am putut din ziua scurta de noiembrie. Iar cand s-a stins lumina afara, am aprins-o pe cea din suflet stand de vorba si razand sanatos alaturi de prieteni buni.

Text: Mihaela

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/2857057121

https://www.strava.com/activities/2856694665