Creasta Craiului

Creasta Craiului aproape de sfarsitul iernii

Inca un RT restant de aproape doua saptamani, pe care pana la urma l-a povestit tot mike, in afara de cele povestite de mike mi-a placut mult si urcusul de unul singur sambata seara pana La Om, si apusul linistit pe care l-am vazut de acolo, cu o ultima imagine a iernii adevaratate in fata, cu zapada acoperind inca toata depresiunea Rucar-Bran:

Privind spre Bucegi.

Si cum dispare soarele dupa Iezer.

Se anunta un weekend cu vreme buna de la un capat la altul. In oras bate un aer cald ce vesteste primvara. Caldura si soarele ne cheama asa ca mai intai ne gandisem sa mergem la Bulgari, sa ne dezmortim la catarat. Dupa care, in cateva ore am reconfigurat…nu cred ca e vorba de dorul de zapada ci mai degraba de a sarbatorii asa o vreme buna printr-o tura la inaltime, printr-o tura alpina.
Craiul parea numai bun, asa ca vineri dimineata ne indreptam fara graba spre Zarnesti. Nu prea avem de ce sa ne grabim, azi avem program scurt. Nu ne propunem sa ajungem decat pana la refugiul Grind I si avem o zi intreaga la dispozitie pentru asta. Se intrevede in mod cert o zi calda si insorita, de care sa ne bucuram. Departarile sunt luminoase, printre brazi se intrevad parti din creasta, zapada s-a inmuiat, prin padure canta pasarile, si Radu ne anunta cu optimism cu vocea lui inchipuita de tenor ca “vine, vine, priiimavara (continuarea o stiti singuri). In Poiana Vladusca deja zapada scanteietoare ne arde ochi asa ca jos cu straturile de haine de pe noi si le inlocuim cu ochelarii de soare, batic in loc de bandana etc. Inainte de “la Table” ne oprim putin sa admiram zapada ce asa neteda si stralucitoare cum era, parea frisca de pe un imens tort ce ne lasa gura apa. Nu rezistam mult si “La Table” ne oprim din nou…de foame, de un mar sau de niste alune…de o atentie…

Ajungem curand la un indicator cu 1 h pana la Grind. Dupa care, dupa 10-20 de pasi la un altul cu 30 de minute…Mama ce rapizi am fostDupa jumatate de ora chiar iesim din padure si ajungem sub refugiu, dar utimii metri merg greu. Nu pentru ca nu am avea urme sau ar fi zapada pana la gat, ci mai mult pentru ca la fiecare pas ne oprim sa admiram ba creasta Craiului, ba frumosii Bucegi albi de la 1800 in sus. Niciodata nu am prins vreme buna iarna la Grind I, sau am ajuns/plecat pe noapte. Asa ca nu am decat sa ma bucur ca dupa atatia ani de munte inca se gasesc privelisti noi, in locuri aparent cunoscute.

La 4 totul e aranjat pentru somn si nu ne ramane decat sa ne intindem precum soparlele la soarele care ne incalzeste din fata, iar tabla refugiului arde precum un calorifer in spate.Asta pana pe la ora 17.00 cand se face umbra si caloriferul se tranasforma repede in congelator, asa ca ne bagam repede la masa si in saci unde e cald si bine. Adormim devreme dupa ce inchidem casa de pariuri pentru minima de peste noapte. Somnul cel dulce a fost intrerupt sporadic de ceva frig pe care il remediam rapid, inghesuindu-ne ca pinguinii, dar si de un vant nebun ce s-a pornit din senin.Refugiul era bine zgaltait si somnul nu vroia sa ma vina. Stateam si ma intrebam de unde a venit asa, deodata, neanuntat in nicio prognoza…Ma intrebam unde e vremea buna, promisa si cautam alternative pentru dimineata…Pana la urma nu stiu ce s-a intamplat mai repede, a venit somnul sau s-a oprit vantul, cert e ca m-am trezit la ora 5 si ceva cand a sunat ceasul…Din cauza frigului n-am avut prea mult spor la pregatiri si nu prea ne dadea ghes inima sa iesim din refugiu, dar afara aveam sa descoperim un aer placut, racoros numai cat sa ne impinga sa urcam, dar in niciun caz un ger iernatic.

Un frumos inceput de zi.

Laviniu si Irina pornesc pe traseul de vara, care era curat, in proportie de 90% iarba. Eu si Radu alegem o varianta directa, pe un valcel cu zapada tare pe care urcam cu spor. Incet incet soarele se iveste dupa muchie si imprastie caldura iar eu incerc sa raman cat mai mult in umbra, si la racoare. Sunt singura pe valcelul meu si ii vad pe Oamenii Muntilor cum se odihnesc mai jos pe iarba. Radu e pe celalalt fir.

Deodata ochii ni se intalnesc: om si capra, privirile se intersecteaza. Ne privim cu uimire, de departe insa, intrebandu-ne de ganduri, drum, scopul calatoriei. Asa cum sta pe muchie, nota ei de superioritate ma face sa plec capul si sa imi continui marsul.Panta creste si nu mai e deloc usor. Ies pe iarba si intersectez poteca marcata pe care merg cu pasi mici, caci caldura ma doboara. Desi ma apropii din ce in ce mai mult de creasta nicio briza, niciun vant nu vine sa ma racoreasca. Radu ma asteapta si dupa ce devoram un mar si ceva dulce ne punem pe o sedinta foto pana vin oamenii. Aparatul nu poate sa aibe preget. Ziua e clara si limpede, parcursul sinuos as crestei nordice ni se dezvaluie in dreapta pana la ascutit. Pe acolo planuim sa continuam. In stanga, sudica pare mai prietenoasa, sau asa mi-o aduc eu aminte ca a fost atunci cand am parcurs-o.
Coama lunga nu ma mai sperie si 2 siluete mici au plecat din Saua Grindului in sus. Iezerul, aproape ca il ating. Fagarasul par urias, de aici, asa cum se intinde de la coada lacului Pecineagu, pana in punctul in care crestele se topesc pe cerul albicios si se contopesc intr-o singura linie. Bucegiul, mai aproape si mai familiar ne priveste cutezanta si ne asteapta ca un bunic. Stie ca vom reveni curand caci pasii ne poarta des pe Valea Prahovei si acolo, avem in continuare minuni de descoperit.

Este liniste in aer, este liniste in noi. Singurul gand care ne da tarcoale este de ce nu mai vin odata oamenii. Telefonul il au inchis, asa ca Radu coboara dupa ei. Stau minute bune, ma conversez cu un baiat din Iasi pe care il urmaresc demult cum progreseaza pe creasta nordica si vine spre varful La Om. Tipul se misca bine, vine in tricou, deci efortul depus a fost insemnat, pleaca in continuare plin de energie spre Sudica si oamenii mei tot nu apara. Mai cobor si eu putin si ma pregatesc pentru niste poze.

Privind spre o creasta nordica cam dezgolita de zapada.

Iesind in creasta.

Intr-un final ne strangem toti pe varf si Radu se leaga in coarda cu Irina si da semnalul de plecare.Plecam, o procesiune ciudata de 4 pe poteca ingusta de pe creasta. Toti in afara de Irina suntem entuziasmati si fiecare isi traieste fericirea in stil propriu…eu alerg ca o caprita in fata grupului, asteptandu-i din cand in cand, Laviniu nu mai pridideste cu pozele la coada grupului iar intre noi, Radu incearca sa o motiveze pe Irina sa vada cat de frumos este in jur. Totusi atunci cand frica iti domina simturile, miscarile nu mai ies natural si bucuria dispare. Intelegi ca ai o problema careia nu ii gasesti remediul si te intristezi ca nu poti impartasi si tu bucuria celorlalti. Pasajele mai dificile alterneaza cu pasajele mai usoare, traseul fiind presarat cu de toate: pasi aerieni ca pe barna, traversee pe partea estica, cu panta mai blanda,urcusuri sicoborari pe hornuri. Unele locuri sunt prietenoase, altele sunt expuse si simt niste fiori de teama pe sira spinarii.

Pasind cu grija.

Ma gandesc ca traseul este interesant dar nu e nici pe departe comparabil cu ceea ce insemna odata creasta Craiului. Fara refugii…cu echipament greu, cort si toate catrafusele in spate. Iar creasta, o faci cu adevarat atunci cand trebuie ca tu sau echipa ta sa deschida poteca, sa caute drumul cel mai bun, sa rezolve probleme si sa ia decizii…Atunci cand nu faci decat sa urmezi un drum batut, meritul e al tau doar pe jumatate. Clar lupta interioara ramane, conflictul intre pot si nu pot te mistuie, dar inveti din el, inveti sa iti controlezi temerile si sa transformi frica intr-un avantaj-sa iei doar ce e bun din ea, concentrarea si prudenta, stapanind panica. Asta invatam cu totii, legati sau nu in coarda, asigurati sau nu, fiecare in modul lui personal si in functie de propriul sau nivel.

Mike in postura de deschizator de drumuri.

Simt foarte preganant lipsa turelor la coltari si piolet, nu ma simt libera si dezinvolt pe stanca si pantele astea din dreapta cu zapada mai mult ma invita la schi…Se vede ca am tinut si iarna asta si iarna trecuta, mai mult schiurile in picioare decat pioletul in mana si nu prea mai gandesc din perspectiva turelor adevarate de iarna.Totusi lucrurile odata invatate, revin repede in minte, coltarii se aseaza din ce in ce mai natural pe zapada, iarba sau stanca si urcarile oricat ar fi ele de lungi sunt simple. Dupa o astfel de urcare frumoasa, peste o muchie dau nas in nas cu 2 capre. Ma mir ca nu m-au auzit, si sunt atat de aproape ca le pot atinge. Incerc sa ies in muchie facand cat mai putin zgomot si stau si le admir. Nu sunt deloc sperioase , stau si pasc iarba in liniste…probabil ca nu au frica pentru ca foamea le indeamna sa se expuna cat mai mult…de cateva zile e cald, zapada a disparut in locurile batut de soare si a scos la iveala iarba galbena de asta toamna. Le fac semn si celorlalti sa vina incet, fara galagie si stam toti 4 aliniati urmarindu-le cu privirea. Vom mai avea o intalnire asemanatoare la Ascutit si ma gandesc cat noroc ca cei care ar avea intentia sa le vaneze sunt opriti din drum de zapada pe care nu mai e atat de natural sa te misti.

Poza e facuta de la maxim 15 metri, e incredibil cat de obisnuite sunt cu oamenii.

Echilibru.

Progresam incet si desi de pe varful La Om, Ascutitul parea atat de aproape, stiam cu totii ca nu e asa…in plus, pauzele de regrupare, asigurare etc ne rapesc timpul.Noroc ca e vreme buna, cald, chiar foarte cald, avem de admira de jur imprejur, si cand esti pe cale sa te relaxezi, mai vine cate un pasaj in care singura solutie pe care o gasesc e sa iau creasta intre picioare (de fapt au fost 2 de genul asta) sau un horn foarte interactiv la descatarat, sau o mica alunecare pe zapada inmuiata deja pe care ma scurg 2 metri.

Orele se scurg greu si pe masura ce ne apropiem de Ascutit, Irina e din ce in ce mai obosita fizic si psihic si chiar si mici pasaje de descatarat sunt trecute cu greu. Nu pot sa zic nimic, pentru ca o inteleg, asa sunt si eu in anumite momente in care situatia ma depaseste si starile ei de acum, interioare, imi sunt cunoscute. Exterior ma manifest altfel dar exteriorizarea e diferita de la persoana la persoana.Tarziu dupa pranz ma apropii de Ascutit si ma opresc la indicatorul ce anunta coborarea pe Padinile Frumoase.O alta capra neagra paste linistita langa refugiu. Stau si ma odihnesc…nu am mers prea mult azi dar parca ma simt obosita. Nu mai e timp sa continuam spre Turnu asa ca o luam toti la vale spre Curmatura. Oricum, o sa descopar un nou traseu-Padinile Frumoase. Iarasi pot sa zic ca la inceput…dupa ani de zile de mers, in munti despre care cred ca stiu multe, descopar noi trasee neparcurse, noi locuri, imi imbogatesc tura de tura cunostiintele…muntele nu se termina niciodata si lectiile se succed una dupa alta…trebuie doar sa ai ochi si urechi pentru ele.

Spre padinile frumoase.

Sfarsit de zi, si sfarsit de iarna…

Coboram mai intai pe un valcel inzapezit si apoi intram in poteca. In padure sunt sapate si nivelate transee asa ca mai mult alunec pe zapada batatorita de parca as fi pe schiuri…Dar merge repede si asta e tot ce conteaza. Intr-o ora jumate suntem la drum si prindem apoi marcajul Banda Albastra ce coboara spre Prapastii…Stiam mai primitor drumul asta, dar imediat ce iesim din muchia cu poteca lata, intram intr-un sant plin de pamant inghetat si zapada inghetata, si gheata si nisip si facem un slalom pe cinste…Concluzionez ca am ales prost varianta asta (eu am fost capul rautatilor) dar acum nu mai e loc de intoarcere si cel mai scurt drum spre finalul acesta de zi e in jos, caci deja stomacul faca galagie si cere mancare, ochii se inchid, bocancii sunt uzi, asa ca nu e de mirare ca ne cheama confortul masinii lasate in parcare..
Pentru noutati din calatorii si pentru idei de aventuri mail-ul ramane cea mai sigura varianta.

Postari similare

Darzenie
Despartirea de Mehedinti si de toamna, varful Domogled

O ultima tura in Mehedinti din mini concediul de revelion, cu varful Domogled intr-o zi gri de toamna.

IMG_0534
Minus zece

Despre cum poti sa reusesti si sa esuezi in acelasi timp.

Climbing in Frakenjura
La catarat in Frankenjura

Din nou de la Mihaela citire (cred ca e al treilea jurnal din categoria copy-paste), un jurnal original al unui weekend destul de scurt petrecut la catarat in Frankenjura, vestita zona de catarat din Germania. Dupa cum spunea si un neamt cu care am schimbat mai multe vorbe in camping, catararea in mini-vacanta de rusalli […]

3 thoughts on “Creasta Craiului aproape de sfarsitul iernii

  1. Ce frumos! Si pozele, si iesirile pe care le faceti…parca is din alt univers pentru noi, plictisiti si fara energie de la statul in casa. Sau din alt timp, au fost vremuri in care nu ne ascundeam de orice briza si frig primavaratic…si nici nu raceam asa usor si nu aveam o mina asa apatica. Voi cum faceti? Hrana sanatoasa si vitamine, sau pur si simplu energie interioara? Oricum ar fi keep it up, si pt noi astia, invinsii…

  2. Cred ca la mijloc e numai dragostea de natura si de a face sport. Si dorinta de libertate. In oras nu esti liber, pe cand in natura (fie ca este ea mare, munte, padure delta) intrega lume e a ta si timpul are rabdare…

  3. Asta e o tura pusa deja pe lista propuselor a primei ierni ce va veni. Ma uitam la poze si ma gandeam ca poate doar putin a lipsit sa fiu si eu pe acolo. Sper sa reusesc la vara si apoi la iarna ca sa pot avea o imagine de ansamblu.

    Pozele sunt de vis, dar totodata iti spun ca realitatea a fost mult mai frumoasa…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>