Outside is the best side. If you're on a bike it's even better.
Din nou in Iezer, cautand fara success zapada de weekend-ul trecut
Inca odata, de la mike citire, un jurnal mai mult sau mai putin poetic despre ultimul weekend:
Schi, schi, schi…cam asa am ramas porniti de cand am venit din concediu dinAustria. Astfel incat nu se putea sa nu scoatem tandaricile la plimbare weekendul asta. De fapt nici nu prea aveam idee pentru alte activitati.
O alta dilema era sa gasim un loc in care sa fie ceva zapada. Adica se existe o baza pentru cateva viraje si sa nu rascaim iarba cu cozile schiurilor. Am fixat ca destinatie Iezer. Amatori s-au gasit dar au si disparut rand pe rand, asa ca vineri seara din 4 evanghelisti (erau mai multi interesati de fapt), am ramas 3, adica noi doi. Cum nu aveam ora de intalnire cu nimeni a rezultat o plecare intarziata si un mic-dejun luat in premiera sambata inainte de a pleca la munte, dupa ani de zile. Am plecat cu toate cumparaturile pe la 10 asa ca nu se poate spune ca am fost nici matinali, nici vrednici. La Voina parcam dupa ora 13.00. Nici nu stiu la cat exact…nu prea ne interesa sincer. Stiam ca daca ne grabim ajungem pe lumina. Daca nu ne grabim ne prinde noaptea…Nu aveam nici plan…decat sa ajungem la refugiu unde ne imaginam ca o sa gasim pustiu.
Pregatiti sa luam schiurile in spate.
Alegem traseul de iarna, marcaj CA. Prima ora (adica tot drumul forestier) mergem pe schiuri. Dupa care pret de 1 h si ceva le caram pe rucsac, cocsandu-ne prin padure, printre crengi golase din care cad licheni scarmanati de vafurile schiurilor, si ni se prind in par sau ne intra pe sub piele. E cald, si nu prea avem spor, plus ca picioarele in clapari par de plumb.
Am uitat de la un an la altul cat de lunga e padurea pe aici si la fiecare luminis speram ca s-a terminat. Altimetrul urca si iar urca si pe la 1600 m deja il suspectam ca ne trage in piept. Tocmai cand eram pe cale sa il desfiintam se vede luminita de la capatul tunelului.
De acum, iesiti la zapada ne imaginam ca vom goni ca niste zmei.
Inaitand cu ceva mai mult spor odata iesiti din padure, spre un cer ce promite un apus superb.
Tocmai cand visam la o portocala din cele 4 din rucsac-asa ca motivatie inainte de a ne pune schiurile in picioare, ne intalnim cu enderb care ne spune ca mai sunt inaintea noastra 2 grupuri (unul de 10 si unul de 5)…S-a dus cu intimitatea in refugiu. Ambele grupuri sunt pe aproape asa ca uitam de portocale si ne mobilizam sa ii dam la deal. Pacat insa ca, pe langa faptul ca zapada este putin, foarte putina, extreme de putina, acolo unde exista este o minunata crusta.
Imi dau sanse 0 sa cobor pe aici si nici motivatie sa urc nu am. Stam si parlamentam mai bine de 30 de minute, cu pauze dese, fara sa ne pese prea mult ca ne alearga intunericul.
Desi l-am insarcinat pe Radu cu deschisul drumului, daca vrea sa mergem la refugiu, se face ca ajung eu prima si Radu vine tot mai greu caci pauzele sunt dese..
Si cerul incepe sa se aprinda incepand cu Bucegiul.
Daca vei voi Cea din urma zi Sa o traim macar pe ea frumos. Sa plecam in munti Unde nu sunt punti Unde merg si vulturii pe jos
(Ultima zi-Adrian Paunescu)
Le cere un apus cu adevarat frumos.
Sa avem niste vin
Sa dormim putin
Sub anestezii de cabernet
Eu sa te ascult
Si tu sa taci mult
Sa ne depanam viata incet.
(Ultima zi-Adrian Paunescu
Randpe rand Craiul, Bucegiul si culmile Iezerului intra si ies din lumen reflectoarelor.
Dupa atata timp Nu pot sa ma schimb Totusi trebuia sa ma cunosti Si la cap de zi Pentru a sfarsi Plangem amandoi ca niste prosti.
(Ultima zi-Adrian Paunescu)
E un moment in care ai vrea sa te opresti sa admiri, ai vrea sa urci mai repede sa vezi totul de mai sus, sa descoperi alte perspective de la inaltime, sa prinzi ultimile raze de soare aruncate peste creasta.
Insa pentu tot acest spectacol exista un bilet…cu pret greu de dus…vantul.Care se intensifica in rafale, ridicand fiecare fulg de zapada care nu e inghetat si trimitand-ul fix in fata noastra, in ochii nostri. In curand urcarea se transforma in supliciu si nici pentru spectacol nu prea mai avem ochi, asa cum stam adunati, cocosati, infipti bine in bete ca sa facem fata rafalei care se aude cum vine. Printre rafale urcam. La un moment dat, una ma suprinde pe o bucata inghetata si ma pune jos fara drept de apel. Noroc ca nu mi-a sarit legatura ca era trist sa incalt iar Dynafitul pe o vreme ca asta. Aproape de finalul urcusului pe picior ma ajunge din urma Radu. Se intunecase bine de tot, probabil in 10 minute avea sa fie intuneric din cauza asta era mai bine sa tinem aproape. Comentam si incercam sa comparam vantul asta cu vantul de Ciucas. E mai slabut acum, dar si asta e parsiv rau. Cum nu esti pregatit sa il infrunti cum te pune jos. De data asta fara drept de apel si mi-a sarit si legatura. Ma enervez si pun schiurile pe rucsac. Oricum nu am facut nicio afacere, mai mult am ocolit ierburi si am rupt cursta. Pariez ca pe picioare si pe urmele facute mergea mai repede.
Astept cu infrigurare sa incepem si coborarea si imi amintesc ca am uitat sa schimb bateriile la frontala ca atare am o frontala chioara, chioara, chioara, drept pentru care bajbaim putin traseul.
In orice caz, cum ne-am lasat dupa muchie si am iesit din colimatorul vantului lucrurile s-au domolit. Totusi luminitele pe care le vad si care imi imaginez ca se agita pe langa refugiu sunt la ani lumina, si mai sus decat noi, iar traseul tot coboara.
Simt ca nu mai am energie asa ca ma opresc sa beau si sa mananc ceva. Stau pe rucsac alaturi de Radu in linistea noptii. In valea cate o luminita. Pe cer nenumarate luminite. O stea cazatoare se prelinge la orizont inainte sa apuc sa imi pun o dorinta. E cald si fara vant si ar putea sa ma ia somnul aici. Stiu ca sunt cumplit de deshidratata si le pun gand rau portocalelor din rucsac.
Ultimul deal, ma spetesc cu schiurile in picioare, pe ultima treapta a intaltatorului. Imi sare legatura, o pun la loc cu rabdare. “Mister Ciocolata” e deja sus…si mie nu imi e dor decat de apa..sau de ceva lichid, excluzand de aici alcoolul.
Din fericire in refugiu nu se simt aburi de asa ceva. Unii oameni sunt deja la orizontala, altii produc mancare la primus. Ne gasim loc, facem rost de ceva confort si cocotata in varful patului pregatesc culcusul. Aveam la noi sacii de vara si eram pregatita sa testez combinatia multifunctionala: sac de vara, botosi de puf, pufoaica cu gandul de a scoate la pensie sacii de iarna pe care ii suspectam ca au ramas doar voluminosi caci caldura nu mai dau demult.
Radu e bucatar si dupa ce imi iau portia de paste si devorez 3 portocale pot sa ma culc linistita. Somn de bustean, zgaltait doar in vis de vantul ce impresura pe toate partile refugiul.
Totusi nu ma gandesc deloc la ziua urmatoare….ma bucur doar de somnul indestulator din noaptea de iarna…care e pe sfarsite caci deja ziua creste si lumina si activitatile odata cu ea.
Rasaritul din fata refugiului.
Duminica vremea e frumoasa si vantul s-a domolit. La soare e chiar cald, am testat atmosfera in timpul mesei luate in fata refugiului.
Ne punem schiurile in picioare si plecam printre primii din refugiu, sa urcam spre Saua de Iarna.
Este din nou o zi calduroasa, zapada a ramas neschimbata…adica vantul cred ca a suflat si ultimul fulg din pulverul imaginat de noi. Asa ca traiasca crusta. Radu croieste drum si zig-zagurile se insira cuminti, unul dupa altul ca intr-un desen de copii pe foaia alba.
O linie franta deschisa…asa ii spuneam in scoala primara. Si maaare…pe vreo 200 m diferenta de nivel. Cu 50 sub creasta ne apucam sa vedem care e treaba cu zapada in zona, caci gandul de a da cateva viraje prin zapada asta (desi putina si neatragatoare) nu ne dadea pace. Asa ca Radu se apuca de sapat iar eu am grija de schiurile mele sa nu o ia la vale precum schiurile lui Em inAustria.
Desenand linii frumos imbinate.
Prima iese la iveala platforma iar apoi repede repejor 2 coloane, numai bune pentru teste. Una pentru testul coloanei iar celalalta pentru testul de compresie. La o prima vedere avem de-a face cu un strat destul de gros de 30 de cm de zapada relative proaspata, fara o coeziune foarte buna, peste un strat de zapada inghetata bocna.
La testul de compresie, au plecat 2 straturi (primul de 5-7 cm si al doilea de 20 cm) dar abia la ultima serie de lovituri, cu pumnul strans si din tot bratul.
Testul coloanei, ne arata cam acelasi lucru, totusi nu a fost deloc usor sa punem coloana aceea in miscare.
Continuam astfel urcarea si in sa ne decidem sa mergem pe Vacarea avand in vedere ca nu era vant aproape deloc.
[…] un fulg, o floare, un chip oacheş sau bălan – azi e viu şi mâine moare ca zăpada celui an! (Ballade des dames du temps jadis-Francois Villon-Balada doamnelor de altădată (trad. Zoe Verbiceanu
[…] un fulg, o floare, un chip oacheş sau bălan – azi e viu şi mâine moare ca zăpada celui an! (Ballade des dames du temps jadis-Francois Villon-Balada doamnelor de altădată (trad. Zoe Verbiceanu))
Dam astfel cateva viraje la vale, mai mult de amorul artei si apoi incepem sa urcam direct pe niste urme ce duceau catre Crucea Ateneului.
Pe sus tristete mare cu zapada, avem mai mult spor sa tropaim in clapari si cu schiurile pe rucsac.
Vremea e frumoasa, panorama e frumoasa, se suprapun atat de fain mica cruce metalica, papusa, craiul si intr-o laterala Bucegiul.
De ele, măre, ce-ţi pasă pe unde sunt din alte ori. Doar viersu-acesta nu te lasă: dar unde-s marile ninsori? (Ballade des dames du temps jadis-Francois Villon- Balada doamnelor de altădată (trad. Dan Botta))
Si e senin si clar…cum numai iarna poti sa prinzi.
Pacat de faptul ca nu e zapada si suntem la promenada cu tandaricile pe rucsac. Si nu pot sa nu mor de ciuda cand imi aminestc ce potential schiabil are Iezerul si cum urcam noi acum 1 an si cateva luni, pe plaiul lui Patru prin pulver de vis….pana la genunchi…Stam si ne intrebam unde sunt iernile de altadata. Ierni in care am facut juma de zi de la Pichetul Rosu la Prepeleac, 1 zi pe Valea Morarului si tot asa. Pana la urma ne punem schiurile in picioare, mai mult de suparare ca le-am carat atata in spate. Cu grija si cu 0 la impresia artistica incepem sa luam timid primele viraje printre smocuri de iarba. Din fericire e doar iarba, nu si pietre. Pe cate o limba de zapada mai inghetata ai senzatia ca lucrurile se leaga…dar imediat ori dai de ceva crusta, ori trebuie sa dai schiurile jos din picioare si sa urci cu ele in brate.
Iaca-asa si tot asa ajungem la stana din Vacarea si aici povestea cu tandaricile se incheie…
..iara isi gasesc locul pe rucsac si noi prindem drumul forestier care in mai putin de 1 ora ne scoate la Voina.
Un splatski reusit la sfarsit de zi.
Incheierea e la volan, cu o cutie de suc de portocale cumaparata la un pret cinstit, cu o melodie faina, cu gustul dulce si bun al unei prajituri de la Iepurasul si cu imaginea Iezerului, alb si impunator, in oglinda.
Eu am comentat si pe blogul lui Mike, dar “nu ma pot abtine, nu ma pot abtine, nuuu!” 😀 si trebe sa ma spun odata ca pozele astea de la apus sunt dementiale(asa rosu a apus soarele si in Bucuresti numai ca nu peste creste ci peste… blocuri); ca desi n-a fost zapada pentru schi asa cum va doreati voi, atmosfera pare foarte romantica… (vantul nu se pune ca nu se vede in poze)
Leave a Reply