Barbarine

Elvetia saxona, la catarat si la alergat

Fara magneziu.
Cu pitoanele pe undeva pe la 10-15 metri unul de altul.
Fara asigurari mobile, doar cu noduri facute din bucati de coarda si de cordelina.
Un fel de gresie aderenta, dar destul de lipsita de prize conventionale, si destul de sfaramicioasa ca natura.
Peste 15000 de trasee pe nenumarata varfuri tocite de vreme.

Un pic mai multe poze aici.

Sunt cam toate ingredientele necesare pentru o mica aventura, pentru ca inca sunt de parere ca aventura adevarata poate sa existe decat daca exista un factor de risc, si de foarte multe ori nu e nevoie de munti foarte inalti si de trasee lungi pentru a avea propria aventura. Mai sussunt regulile si caracteristicile catararii in Elvetia Saxona, care paradoxal nu are nici o treaba cu Elvetia, ci se afla undeva intre Germania si Cehia, intr-un tinut deluros si pitoresc strabatut de Elba in drumul ei catre marea Nordului. E una din cele mai apropiate zone de catarat de Berlin, iar zona se caracterizeaza in primul rand printr-o etica extrema a catararii.

Mi se pare putin paradoxal ca a trebuit sa ajungem in Berlin pentru a iesi din nou la catarat un pic mai serios. Anul trecut am avut concediul lung de cicloturism, si alte iesiri care ne-au tinut mai mult pe langa bicicleta decat pe langa stanci, iar anul acesta dupa incidentul de la ski am zis ca ar fi mai intelept sa las putin genunchiul si glezna sa se refaca. In schimb odata ajunsi in Berlin, dupa ce am descoperit ca exista mai multe turnuri de catarat in aer liber imprastiate prin jurul berlinului am tot inceput sa mai iesim la catarat, cam o data de doua ori pe saptamana, in functie de cum ne permitea vremea destul de ploioasa. In schimb a inceput sa ma prinda din nou putin, mai ales ca sunt trasee de toate dificultatile si pe toate gusturile, si nu e deloc neobisnuit sa intalnesti babute de 50-60 de ani care se catara acolo, sau familii venite cu copii la catarat, atmosfera fiind destul de prietenoasa si de relaxata.

Pe la turnurile de catarat ale oamenilor.

Si surploble,si ferestre, si hornuri,si creste, si fete cazute, de toate pentru toate gusturile

Si cum stiam dinainte de a pleca din tara ca Elvetia Saxona e cat de cat aproape, am zis ca atat timp cat suntem aici trebuie sa ajungem neaparat cel putin un weekend pe acolo. Astfel incat dimineata zilei de sambata ne gaseste pentru prima data pe autostrada, pentru primul weekend petrecut mai departe de Berlin de cat timp suntem aici. Nu am plecat prea de dimineata, pentru in dimineata zilei de sambata se anuntau ceva ploi, iar una din regulile de catarare ale oamenilor interzicea catararea la 24 de ore dupa o ploaie. Nu-i nimic, plecam mai tarziu, si facem o tura de alergare prin zona, numai buna pentru a vedea conformatia zonei, si pentru a ne prinde cam cu arata si unde sunt stancile pe care trebuie sa ne catararam.

Ne-am pregatit binenteles constiincios, adica fix cu o seara inainte cand pe fuga am reusit sa ajungem la un magazin de munte, de unde am luat unul din ghidurile de pentru o parte din zona de catarat, dupa care am reusit sa-l chinui pe nenica cu echipamentul de catarat sa-mi taie vreo 15 bucati de coarda de diferite grosimi si dimensiuni pentur noduri. Apropo de ghiduri de catarat, sunt atat de multe trasee incat ghidul cel mai cuprinzator e impartit in 6 carti, fiecare de 200-300 de pagini. Toate astea pentru o singura zona, cam jumatate din cat inseamna valea prahovei ca suprafata.

In schimb cei 250 de kilometri pana la destinatie se scurg repede, si ajungem in Konigstein pe la 12:30. In urma cu fix 10 ani o viitura a lovit destul de serios orasul, care era impanzit cu poze care aratau nivelul apei de atunci. Desi e tarziu nu pot spune ca ne grabim prea tare, sau ca avem un plan anume. Stiu ca in 7 ore cat avem pana la apusul soarelui o sa apucam sa alergam indeajuns si vom vedea o groaza de lucruri noi. Pentru ca in momentul de fata totul e nou, in orice directie pe care ai alege-o, si fiecare deal si fiecare poteca sunt acolo pentru tine pentru a le descoperi.

Pana la urma una din potecile pe care le gasim ne poarte catre Pfafenstein, una din stancile apropiate de Konigstein, locul in care se afla Barbarine, una din stancile fotogenice din zona. In alergare usoara, mai pufaind din greu, mai luand o pauza, reusim pana la urma sa ajungem pana la Pfafenstein, unde avem de ales intre mai multe rute turistice care urca pe platoul de sus.

Toata zona mi-a adus aminte de Lumea Pierduta a lui Arthur Conan Doyle, si de platourile amazoniene unde inca ar mai trai dinozauri si alte animale preistorice. La o scara muuuult mai mica, cam asa arata si Elvetia Saxona, astfel incat de foarte multe ori drumurile turistice ce ofera posibilitati de urcare si de coborare arata putin ca si amenajarile de la 7 Scari, multiplicate de cateva ori. La fel si atmosfera cand ajungi sus e foarte interesanta, cu multe stanci rotunjite de trecerea vremii, cu copaci chinuiti in forme de bonsai, cu bucatele de padure, si cu privelisti oferite de inaltimea la care se afla totul.

In pas alergator, spre Pfaffenstein.

Trepte, trepte si iar trepte.

Ajunsi pe platou, la unul din punctele de belvedere.

Liniste, pace si relaxare.

Ne invartim putin pe platou, ajungem si la Barbarine, pe care din pacate cataratul a fost interzis in 1975 din cauza pericolului de prabusire, si continuam catre urmatoarea stanca din aceasi categorie, Grohling. Pana acolo drumul serpuieste prin padure, cu marcaje putine dar suficiente, si cu o groaza de rascruci care evidentiaza reteaua de trasee turistice din zona.

Barbarine, si un alt tanc alaturat pe care sunt trasee de catarat.

Grohling e una din ultimele stanci pe care a fost deschis un traseu turistic, asa ca si urcusul e ceva mai interactiv, cu aceleasi portiuni spectaculoasa cu scari si balustrade. Sus e liniste si pace, si gasim si un mic foisor in care luam masa de seara. Dupa Grohling urmeaza Papstein, care are chiar si un mic restaurant pe varf (care exista de pe la 1800 toamna), iar coborarea ne conduce intr-un sat dosit ce imi aduce putin aminte de satucele austriece. De aici ne dam seama ca nu prea avem timp sa mai continuam, si alegem o varianta mai scurta de intoarcere, printr-un al satuc pe nume Cunnensdorf.

Dupa Cunnensdorf am avut parte de o serie de poteci foarte placute si pustii prin padure, si dupa nelipsita portie de balaureala pe care ne-am luat-o incercand sa scurtam putin traseul, ne apropiem din nou de Konigstein, aproape de care gasim si un loc potrivit de cort pentru seara respectiva, undeva la margine de sat cu o priveliste foarte faina catre Pfaffenstein.

Foisorul de pe Grohling.

Potecile tipice din zona, rupte din povesti.

Mai identificam si ceva varfulete.

O vaca avangardista.

Scari catre cerul albastru.

Din nou langa Pfaffenstein.

Seara ma mai foiesc putin in cort, ma apuc sa studiez putin ghidul de catarat si concluzionez ca putem sa ramanem in zona, pentru a incerca cateva din traseele de catarat din Pfaffenstein (doar in Pfaffenstein erau 800 de trasee deschise). Astfel incat dimineata ne gaseste in drum catre unul din locurile de catarat pe langa care trecusem cu o seara inainte, la care ajungem destul de repede si unde erau doi mosulici care se catarau deja. Incercand sa imi dau seama de traseele prezentate in topo intru in vorba cu oamenii care ma mai lamuresc cat de cat, si aleg din puzderia de trasee unul ce parea sa fie potrivit, nici prea greu nici prea usor, un traseu pe nume Westkante de dificultate IV.
Astfel incat ma inarmez cu toate dimensiunile noduri posibile, cu cateva bucle si plec curajos in traseu, pe care chiar sunt mandru ca reusesc sa intepenesc un nod dupa cam 7 metri, si inca unul dupa cam 10 metri. Toate bune si frumoase, pana la o mica burta, fara prize evidente de tare sa te poti trage, burta care mi se parea ca nu prea are ce sa caute pe un traseu de gradul IV. Si dai si incearca variante si analizeaza, si catara si descatara vreme de 20 de minute, fara nici o solutie evidenta.

Innarmat cu o puzderie de noduri.

Si vine si soarele, si mainile incep sa transpire, si prizele incep sa se unde (exceptand una care era mai adanca si care era uda de la ploaia de ziua trecuta si la care aveam senzatia ca storc un burete cand o tin). Si totusi sunt pe undeva pe la 10 metri de sol, cu doua noduri sub mine si nimic altceva si sunt covins ca totul tine mai mult de moral. Ma descatar un pic, mai schimb unul din noduri cu unul cu dimensiunea mai mare, mai glumesc putin cu mike, mai analizez din nou situatia si miscarile, pana cand pana la urma gasesc solutia si reusesc sa trec, ajungand la singurul inel al traseului, pe undeva pe la 17 metri de sol.

Caietelul de pe varf

Cred ca diferenta si dificultatea principala a fost mai mult stilul diferit de catarat, si in parte increderea in asigurari. Dar in primul rand stilul de catarat, pentru ca nu ai prize evindete de care poti sa traci cu mainile ca in calcar, si in general trebuie sa te ridici la echilibru si la aderenta, impingand cu podul palmei (daca nu e transpirat), lucruri care sunt si mai cu schepsis de facut cand stii ca ai doar noduri sub tine. Pana la urma reusesc sa ajung in varful mututoiului, o aduc si pe mike care trece ceva mai repede ca si secund. Pe varf, ca pe multe alte din varfurile din zona e o carticica in care poti sa te treci, si judecand dupa cei din ultima luna chiar e ceva lume care se catara prin zona. Ne trecem si noi, si ne pragatim de rapel si de urmatorul traseu. De revenire si pentur experienta alegem un horn de III, fara nici o asigurare, dar pe care reusesc sa pun cateva noduri si care trece destul de usor si de neinteresant. Dupa aceste revenim la traseele de IV, cu un traseu de trei stele pe nume Maiweg, cu aceleasi caracteristici, primul si singurul inel peundeva pe la 15 metri, doar cu posibilitati ceva mai precare de a pune noduri si cu aceleasi ridicari la echilibru pe praguri. In schimb se vede ca s-a mai strans ceva experienta si traseu trece ceva mai usor. Din nou mi se pare ca cel mai important e stilul de catarat si tehnica pe aici.

In general merg cu destul de mare grija cand ma catarat (desi poate Mike e de alta parere), si in general am o rezerva care sa-mi permita sa descatar o bucata in cazul in care nu gasesc o solutie de trecere. Aici e un pic mai complicat in schimb, pentru ca miscarile la echilibru sunt cam greu de refacut in descatarare, astfel incat mi se pare ca ajungi destul de repede la punctul de la care nu mai exista intoarcere si in care oricum e mai usor in sus. Oricum ca experienta e palpitant si interesant, iar satisfactia pe care o ai cand ajungi la o clepsidra sau la un inel e considerabila (ceva de genul iuhu, nu o sa mor nici de data asta – sper sa nu ajunga mama mea sa citeasca in detaliu blogul).

Trebuie sa ne mai dam si jos.

Tipicul catararii in zona.

Pe Maiweg.

Vine dupamasa, si la recomandarea unui nenica german din zona zic sa incercam si un traseu de V, pe care Mike foarte optimista imi spune ca o sa ma prinda seara. Asa ca ma gasesc si la baza Fruhlingsweg-ului, sau calea primaverii in traducerele libera, un alt traseu de trei stele din zona.

Care in schimb fata de traseele de pana acum, incepe cu o surplomba destul de serioasa, a carei trecere alunga destul de repede gandul intoarcerii. Prima asigurare, binenteles mult dupa surplomba, pe undeva pe la 8 metri, dar macar e o clepsidra destul de sanatoasa. Mai problematic e de ajuns la ea, terenul fiind destul de vertical si din nou lipsit de prize evidente. Calculat si ceva mai relaxat (oricum nu mai era cale de intoarcere), ajung si la ea rasufland usurat. Urmeaza din nou o mica burta si ceva ridicari la aderenta, inca o clepsidra si inca un nou varf. Una peste alta a fost cam cel mai bine asigurat din traseele din ziua respectiva, cu 3 asigurari pe 20 de metri, si cu un inel care nu era aproape de capatul traseului.

Cat timp o filez pe mike il urmaresc si ne nenica care imi recomandase traseul cum are o lupta literalmente eroica pe un traseu alaturat, cu niste miscari destul de disperate pe un traseu ceva mai dificil. reuseste pana la urma sa ajunga la inelul salvator dupa o serie de miscari ce parea cam disperate, doar cu asigurari indoienice sub el. Sa spunem ca atunci cand l-am vazut mi-a stat putin inima in loc, si nu as fi vrut sa vad cazatura daca era sa se desprinda de pe stanca.

Lupta eroico-disperata a neamtului de langa mine.

Ca incheiere alegem un horn frumos de III, binenteles fara nici un fel de asigurari in afara de 1 nod si o clepsidra nu foarte sanatoasa, dupa care plecam in cautarea altor stanci si altor zone de catarat cu picioarele umflate de soare. Pana la urma descoperim o puzderie, dar nu prea reusim sa identificam si traseele cu topo-ul, astfel incat incheiem ziua cu o plimbare cu o poteca ce serpuieste in jurul Pfaffenstein-ului, ce ne-a adus un pic aminte de braul de mijloc. E incredibil in schimb cat de multe trasee, stanci si varfulete sunt in zona, si cate posibilitate de aventura si de descoperire.

Coborand pe drumuri croite printre blocurile de stanca.

Sfarsit de zi si al unui weekend cu iz de concediu.

Pentru noutati din calatorii si pentru idei de aventuri mail-ul ramane cea mai sigura varianta.

Postari similare

Nemarcate
Din nou in Crai, la hoinarit pe nemarcate si la catarat

Dupa o pauza destul de indelungata urmeaza din nou un jurnal de la mike despre weekend-ul petrecut in Crai. Sambata: Plaiul Foii-Braul de Mijloc-Muchia Cotofenei-Plaiul Foii. Plaiul Foii-Valea Ursilor-Refugiul Diana Duminica:Trandafirul Negru-3B Scriu astazi jurnalul unui weekend plin, unui weeekend ce parca era fain sa nu mai aiba sfarsit.Ne-am dezlipit atat de greu duminica de […]

Prieros, cu bicicleta prin Brandenburg
Cu bicicletele prin Brandenburg, odata cu dezvirginarea de primavara

De la mike citire, un jurnal cu iz de primavara cu o plimbare de 100 de kilometri prin jurul Berlinului: Un pic mai multe poze aici. Daca in Romania luna martie este o luna grea caci si acolo primavara ne cheama cu ture de bicicleta prin campie sau cu catarat la Basarbovo sub soarele placut […]

DSC_9625
Cautand iarna prin Fagaras, piscul Balii si valea lui Stan

O tura in cautarea iernii si a zapezii in Fagaras, prima putin mai aeriana pe muchia Balii si cea de-a doua zi mai domestica pe valea lui Stan.

One thought on “Elvetia saxona, la catarat si la alergat

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>