Grind Morning Glory, edita 2020

Zilele toamnei sunt numarate si imi pare ca am prins ultimul tren astazi, caci Piatra Craiului a ramas, in mod suprinzator neninsa. Minunea asta va fi deja istorie sambata dimineata, cand se anunta prima ninsoare a noului sezon, chiar si in Brasov. Asa ca ne gandim sa ne facem o bucurie si inainte de a pune pantofii de alergare in cui, sa facem o ultima tura pe uscat. Destinatia era implicita: La Om-ul cel inca lipsit de zapada. Musai asortat cu un rasarit. Cum intunericul vine de la 16.30, nu prea conteaza la ce ora pleci de acasa, caci tot pe intuneric o sa urci. La Casa Folea e frig si bate vantul. Ma zgribulesc in spatele pufoaicei si ma astern la drum cu mainile inmanusate ascunse bine in buzunare. Ma insotesc cu ceata densa ce ascunde orice detaliu, fie el om sau jivina. Insa atunci cand sunt pe munte mintea mea e de regula linistita. Poate picioarele alearga pe coclauri, insa mintea sta tihnita caci pe munte ma simt, intr-un fel acasa. In plus stiu serpurile potecii pe care am parcurs-o de atat de multe ori, incat nu imi fac griji legate de vreo posibila ratacire. Radu ma asteapta totusi de cateva ori si ne regrupam definitiv la izvorul de la Table. De acolo poteca devine mai sustinuta si castigam rapid altitudine, iesind din padure sub un cer plin de stele. Plafonul gros de ceata blocheaza orice poluare luminoaaa ce ar putea veni dinspre Bran/ Moeciu. Cerul e negru taciune, o spuza de stele il imbraca, iar Calea Lactee isi sprijina un umar peste creasta al carui contur se ridica in fata noastra. Refugiul ne primeste uscat si cu temperaturi pozitive, supa calda ne imbraca pe interior si sacul de dormit vine cu amintirea atator nopti petrecute acolo unde ne simtim noi in largul nostru- pe munte. 

Noaptea a fost rece si cum stateam facuta covrig in sacul de dormit eram aproape convinsa ca temperatura a scazut sub 0 grade. Dar ceasul spunea la 5.30 ca ar fi 2 grade cu plus, in refugiu. Ma gandesc ca as mai duce inca 2 grade in minus cu o pufoaica pe mine si o a doua pereche de pantaloni. Sau cu un sac pijama in care sa bag sacul de dormit cu totul. Fara indoiala, trebuie sa testez ambele variante.

Este una din acele rare dimineti in care Radu nu colaboreaza. Ma agit pe langa primus, fac o cafea, imi strang calabalacul si ii ofer un ultimatum lui Radu, daca vrea sa urce cu mine. Cum eu nu sunt persoana care sa se roage de nimeni, voi merge oricum in sus si ceasul se scurge in defavoarea noastra. Plecam pana la urma impreuna si dupa ce muschii se incalzesc, hike-ul acesta fortat, la ora 6.30 dimineata, nu mai pare atat de rau. Urcam cu spor si am fi ajuns fara probleme pe varf inainte de rasarit, daca nu ne-ar fi oprit vantul si ceata. Valuri mari de ceata se catara pe abruptul vestic si pravalesc la vale, catre noi. Norii se aduna din ce in ce mai compacti si ne dam repede seama ca de vom urca in creasta nu vom vedea nimic. Hotaram sa parasim poteca marcata si sa urcam pe la Coltii Gainii, pentru a avea mai multa deschidere. Peisajul se schimba in fiecare secunda in jurul nostru si exista doar doua constante: plafonul inalt dinspre nord si plafonul mai jos, dinspre sud. Intre ele domneste anarhia caci nordul scuipa valatuci de ceata in toate partile, aceasta se aduna si are tendinta sa se ridice, prinsa cumva in culoarul stramt dintre Bucegi si Leota, pe o parte, si Piatra Craiului pe alta, si sfarsete in final prin a gasi iesirea din stransoare si a se varsa lenesa in mare pufoasa dinspre sud. Catre nord e negura, catre sud e pufosenie, la mijloc e  spectacolul. Si noi am prins bilete in primul rand. Renuntam fara regrete la urcusul pe varf, ramanand pe la 2000 m, sub ceata de pe creasta, urmarind cu pasiune desfasurarea ostilitatilor ib Bucegi. Doar Costila, Omu si Bucsoiu rezista glorios. Tot ce nu depaseste 2400 m a fost deja inghitit de plafonul care urca, si urca. Si cand te gandesti ca la 6.30, cand am plecat, Craiul era senin lacrima si in vale se vedeau lumini….

Incepem sa ne intrebam serios daca va exista un rasarit, caci ceata s-ar putea sa fie mai rapida ca soarele. Varful Leota a cedat deja batalia. Urmarim cu maxima atentie cum linia superioara a norilor se coloreaza in rosu-auriu. Apoi ii urmeaza ceata ce se scurge pe clinurile estice ale Craiului, ce devine rozalie. Iar la final, intr-o valtoare de neguri si vant, soarele se iveste puternic si autoritar din spatele Bucegilor promitand parca linistea unei ultime zile de toamna tarzie. Mi se pare ca momentului i se potriveste un fragment din Rapsodia romana si profit de 4Gul din Crai pentru a imbina frumosul sunetelor cu frumosul imaginilor de afara. Soarele aduce cu adevarat liniste. Plafonul de ceata de pe Bucegi se retrage constant si muntii mai mici ies usor, usor la lumina… Si cand ma gandesc ca prognoza anunta soare glorios pentru astazi la rasarit. A si fost, insa doar in muntii mari. Postavaru, de exemplu, a fost mereu in ceata.
Incepem coborarea spre refugiu in tihna, caci pantele cu iarba galbene sunt acum ferite de vant (ne bate din spate) si mangaiate de soare. La refugiu e cald si adapost si daca nu ar trebui sa ajung la munca, as sta aici cu o carte in mana.

Padurea are si ea frumusetea ei si asortez la gandurile vesele putina muzica buna in casti. Ma scurg la vale printre copaci acoperiti doar pe jumatate cu chiciura ori prin poieni brumate, unde doar pasul si respiratia mea meu tulbura linistea deplina a diminetii. Picaturile de apa au ramas suspendate de acele de brad, intr-o prabusire amanata. Vremelnic caci prima raza de soare le va da o clipa de lucire, garantandu-le in acelasi timp descompunerea.

In Saua Joaca privesc pentru ultima data in urma la silueta crestei. Imaginea se amesteca cu acordurile lui Eugen Doga, si chem in casti Tandra si gingasa mea fiara. Cocoasa balaurului adormit, Craiasa mereu nehotarata, relatia mea cu muntele, eu insami…

Text: Mihael

Track si date:

https://www.strava.com/activities/4361520037

https://www.strava.com/activities/4364662392

Ajunsi la Grind, cu patura de nori si de ceata sub noi cu cu un Bucegi. In departare cred ca se vede poluarea luminoasa din Sinaia / Campina.
Mihaela inauntru pregateste supa de seara in timp ce eu ma invart in jurul refugiului incercand sa improvizez un trepied din ce am la indemana. Peste creasta la fel de multe stele ca intr-o noapte geroasa de iarna.
Orion the Hunter, releul de la Costila si Bucegiul.
Prima geana de lumina spre Bran, inainte de a se ridica zidul compact de ceata dinspre campie.
Totul albastru inainte de a aparea soarele.
Soare ce astazi a intarziat destul de mult, aproape 7:30 fata de ora cu care eram in mod normal obisnuiti pe Tampa. Bucegiul si norii din imagine au avut si ei un cuvant de spus.
Sa fie culoare!
Chiciura din poienile de sub saua joaca, cu o paleta de culori complet diferita fata de cea in care e invaluit peisajul pe langa noi.
Ceata alergand cu viteza pe langa noi pe coborarea spre refugiu
Cald si soare la Refugiul Grind in timp ce creasta e inca acoperita de ceata spumoasa ce s-a jucat in dimineata aceasta cu noi
In curand se vor sterge si ultimele pete de culoare pentru urmatoarele luni, respectiv mestecenii si zadele
Simplonul scos de la naftalina pentru sezonul rece dupa ce a stat aproape tot sezonul dezmembrat. Brazii sunt complet imbracati de chiciura dupa ceata din noaptea trecuta.


Pentru noutati din calatorii si pentru idei de aventuri mail-ul ramane cea mai sigura varianta.

Postari similare

Perseidele la Tiganesti, intre doua zile de munca

Perseidele din vara covidului au fost de fapt doar un motiv pentru a strange mai multi oameni faini pentru o seara de august petrecuta pe sus. Vara se apropie de sfarsit, chiar daca zilele calde cu care e binecuvantat Brasovul nu par sa anunte asta. Dar din experienta altor ani stim ca ele nu tin […]

Salbaticia din Paramo.

“You have ahead a beatiful climb”/ In fata va sta o frumoasa urcare. Asa ne-a asigurat unul din fratii Dammer cand am plecat de la ferma. Si cand am vazut cat de frumos a mers drumul asta pana la 3300 m, chiar speram doua lucruri: 1. Apendicele rutei ce mergea aparent fara rost spre est […]

O zi de toamna in Hasmas, de la Covaci-Peter la Piatra Singuratica

Hasmas e un munte in care am ajuns rar, cumva cei 120 de kilometri pe care ii ai de condus pana aici sunt descurajanti atunci ai langa Bucegiul, Craiul, Fagarasul sau Ciucasul. Ultima tura pe aici a fost tot in toamna anului trecut, cu Mihaela, cand a reusit sa ratam cam orice coborare faina si […]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *