Hercules Marathon

Hercules Marathon, editia din 2012

De data aceasta concomitent cu maratonul se anunta si un cod galben-portocaliu de ploi in zona, astfel incat eu ma asteptam ca sa fie primul la concurs din cate am participat pana acum, la care se da startul pe ploaie, alergi prin ploaie si ajungi la sosire prin ploaie. Tot din cauza prognozei renuntam sa venim si cu parintii in zona, astfel incat ajunge la 12 noaptea la locurile de cort,sub o ploaie mocaneasca linistita, eu, Mike si Claudia.

Cand ne trezim dimineata, pentru a ne lua kit-urile de concurs, descoperim totusi cu oarecare uimire ca nu ploua, desi toata valea era acoperita de un strat gros de nori ce nu prevestea nimic bun. Aceasi pregatire ritualica de dinainte de concurs, ce tine aproape o ora la mine, si plecam intr-o alergare usoara spre zona de start, in aceasi atmosfera mohorata si plina de umezeala, dar fara ploaie. Sincer sunt foarte curios cum ar fi un start pe o ploaie torentiala, cu 300 de concurenti ploauati facand haz de necaz. Totusi vremea tine in mod ciudat cu noi, si cu organizatorii, si avem parte de un start uscat.

Concursul incepe cu 2 kilometri de asfalt, pe care incerc si sa-mi stabilesc un ritm sa-mi iau niste repere. La start, strategia mea pentru cursa era simpla, respectiv sa incerc sa tin ritmul italiencei care a iesit pe primul loc la ecomaraton. Logica era simpla, la ecomaraton mi s-a parut ca a mers foarte constant si ca a tinut foarte bine ritmul, astfel incat am zis ca daca reusesc si eu sa tin un ritm mai constant ar trebui sa mearga mai ok concursul. Cealalta parte din strategie implica o rafuiala persoana cu bucata dintre Inelet si Dobraia, unde anul trecut am dat serios cu capul de zid, si unde in toamna abia m-am tarat dupa ce am reusit sa-mi dau glezna peste cap putin dupa Inelet. Amandoua strategiile ar fi trebuit sa mearga mana in mana.

Inceput de drum.

Astfel incat dupa ce incep putin mai tare pe sosea, ma asez constiincios in spatele italiencei, impreuna cu Fane, Suca si Andrei Tale. Pe urcare se duce totusi tare, si se apropie de mine cam toata lumea care foloseste bete. Ma suprinde in schimb faptul ca nu e foarte mult noroi, cel putin pe poteca care urca in serpentine prin padure, astfel incat chiar si fara bete nu patinezi prea mult la deal. Ajungem la primul punct de alimentare in formatie restransa de 3, eu cu Fane si cu Suca, si cu Italianca putin in fata. Suca se aude ca o locomotiva in spate, tocand constiincios panta cu betele, in vreme ce eu si Fane alternam mersul alert cu alergatul.

La Dobraia gasim aceasi atmosfera mohorata si tomnatica, si voluntari eroi care au avut parte de o serie de ploi serioase in seara anterioara. In schimb tot peisajul are o tenta de verde extrem de crud, un verde la care cred ca ar saliva orice ierbivora. Prind un pic de viteza pe poteca care serpuieste pe curba de nivel, alernand urcarile usoare cu coborari la fel de usoara. Daca pana acum eram cat de cat uscat, dupa primele sute de metri de dupa Dobraia incaltarile mi se uda complet astfel incat incep sa nu prea mai am nici o jene cu evitarea noroaielor.

Asta pana la o balta namoloasa pe care o abordez cat se poate de frontal si intru cu piciorul pana peste glezne. De ud oricum eram ud de mult dar incep sa-mi derulez in minte scenarii despre rosaturi cauzate de tot nisipul si noroiul care va ajunge in incaltari in cele 5 ore prognozate de maraton. Parca ar fi mers niste aparatori de pietricele si de noroi, dar acum e prea tarziu astfel incat ii dau inainte ignorand temporar problema, care pana la urma s-a dovedit complet minora pana la sfarsitul concursului.

De tinut ma tin constant in spatele italiencei, mai schimb o vorba cu ea, o intreb daca ii plac locurile, incerc sa o intreb daca au asa noroaie si pe la ei, si sa-i zic ca o sa ne facem ca porcii pana la sfarsitul zilei, dar nu stiu cat din cele doua mesaje au fost intelese din cauza italianei de balta pe care am folosit-o (aparent porc in italiana e maiale si nu porc). Trec si de primul punct de alimentare, si o iau un pic in fata pe coborare, urmat de Fane si de italianca. Pe pietrele de pe aici incep sa regret ca nu am o pereche de incaltari cu mai multa amortizare, nu prea merge sa dai drumul la picioare asa cum trebuie sa trebuie sa fii atent cum calci. Totusi fiind inceputul maratonului nu e deocamdata nici o problema, si sper ca poteca sa fie ceva mai ok pe ultimele coborari.

Sincer privind obiectiv prima treime a maratonului, cea pana in Bogaltin nu mi se pare deosebita, si nu prea pot sa zic ca-mi plac forestierele pe care mergi pe acolo, compenseaza in schimb restul. Totusi acum suntem sub plafonul de nori, si locuri chiar arata foarte fain, parca mult mai fain si mai spectaculos decat sub caldura soarelui de anul trecut.Vorbind de Bogaltin ajungem in aceasi formatie de 3 in sat, unde fac un refil la bidonul cu apa, cateva cuburi de zahar si plec mai departe in urma lui Fane si a Italiencei. Burnita foarte usor, si m-a distrat intrebarea unei babe care statea la poarta, care m-a intrebat daca nu ne imbolnavim alergand prin vremea asta. I-am raspuns din fuga ca nu avem nimic si ca ne incalzim alergand, si am plecat mai departe in urma lui Fane si a italiencei.

Si incepe urcarea spre Fantana Babii si spre Ciumerna, unde stiam ca trebuie sa merg cat mai constant si sa am grija cu crampele. Anul trecut nu urcarea propriu-zisa, ci portiunea de dupa pe curba de nivel a fost criminala astfel incat acum trebuie sa ajung odihnit pe acolo pentru a nu mi se bloca iar muschii atunci cand voi mai calca aiurea pe jnepenii de pe curba de nivel. Toata urcarea mergem cam in aceasi formatie, italianca in fata, eu si fane in spate, si undeva mai in spate Suca, care toca constiincios panta cu betele. Pe masura ce inaintam intram in nori sau in ceata, si totul capata o atmosfera mistica, in care abia distingem siluetele copacilor si ale concurentilor la 20 de metri. O groaza de particule de apa in suspensie se lipesc de noi, si ma distreaza cand ma uit la maini si la toate broboanele de apa care stau aliniate pe fire de par.

Pe masura ce urcam se face totusi si din ce in ce mai racoare, astfel incat pe masura ce ma apropii de creasta incep sa mai si alerg putin pentru a ma incalzi. In saua Ciumerna gasim cativa voluntari-eroi zgribuliti, si continuam in aceasi formatie pe curba de nivel, care de data aceasta merge mult mai ok ca anul trecut, fara dezechilibrari si fara crampe, si profitand de avantul pionieresc trec de italianca, pentru a-l lasa dupa ceva vreme pe Fane in fata. Initial mi se pare ca merge ceva mai bine pe coborare, dar dupa ce dau si eu drumul putin la picioare ma tin fara probleme de el. Urmeaza bucata cea mai frumoasa din tot maratonul, coborarea din creasta spre Inelet. Si anul trecut, si anul asta mi-a placut la nebunie, si parca merita lungirea traseului pentru a cobora pe aici.

In primul rand e poteca, nu e foarte abrupta, e prin padure, e pamantul moale, si chiar e o placere sa alergi pe aici. Aproape toata coborarea am mers in spatele lui Fane, prin padurea invaluita in ceata la inceput, dupa care iesind din nori si cu valea cernei din nou la picioare. E interesant cand stai sa te gandesti ca daca in urma cu mai putin de o zi eram la un birou in Bucuresti, acum alerg la vale pe poteca asta superba impreuna cu Fane, prin ceata si prin poieni superbe, e parca o diferenta atat de mare intre cele doua momente atat de apropiate ca timp, si intre diferenta de intensitate dintre ele. Intr-o zi esti cu ochii in monitori, sub lumina alba a unor neoane, si in cealalta te bucuri, alergi, si suferi la o jumatate de tara distanta, pe un munte verde si printr-o ceata de povesti. Intre cele doua momente nu mi-e greu sa-l aleg pe cel care e mai plin de viata, de energie si de traire.

La coborare trecem initial de Mihai Zavlog si de Gica, care nu prea pareau in apele lor, si ajungem in formatie de 3 la Inelet, eu, Fane si Gica. Aici ne asteapta Elena a lui Suca, care ne spune ca in fata sunt Vali Maier si cealalta italianca.

Ce frumos ar fi daca maratonul s-ar termina aici in schimb. Stiu prea bine ce urmeaza de aici incolo, sunt inca 13 kilometri in care e de tras, si stiu cum a fost anul trecut cand am dat serios cu capul de zid aici, sub o torentiala de vara care a umplut potecile de apa. Pline de apa si noroaie o sa fie si astazi, doar ca astazi m-am pastrat oarecum pentru bucata asta, si sper sa mearga ceva mai usor. Iau si ultimul gel pe care il am la mine, si incep coborarea usoara spre valea Prisacinei.

La majoritatea maratoanelor stii ca tragi pana pe la kilometrul 30+x, cand ajung in varful unui deal si stii de aici totul e la vale si ca te ajuta gravitatia, si tot ce trebuie sa faci e sa dai drumul la picioare. Aici nu urmeaza o serie perfida de urcusuri si coborasuri, pe care le-ai alerga fara probleme la inceputul concurusului dar care acum nu mai merg chiar asa de usor.

Pe prima coborare mai serioasa trec pe langa mine val-vartej Gica si Mihai Zavlog. Imi dau seama ca parca prea o lalai asa ca incerc sa ma tin dupa ei la distanta. Merge cat de cat, mai putin pe portiunile pline de pietre unde regret din nou ca nu am papuci cu mai multa amortizare. Imi promit din nou ca pana la urmatorul maraton imi iau unii care sa amortizeze mai bine, si merg cu grija in continuare, ba printre pietre, ba prin paraie de 2 metri latine, ba prin noroaie framantate deja de cateva sute de concurenti. Cu incaltamintea e de fapt cu dus si intors, pana in 30km cand esti odihnit si esti in control sunt ok, dar spre sfarsitul maratonului cand principala grija e sa ajungi odata la linia de start nu prea mai sunt la fel de ok.

Pe scurt, desi teoretic stiam ce o sa vina si chiar m-am pastrat pentru bucata asta, mi se parut la fel de groaznic si anul asta. Bine poate nu chiar la fel de groaznic, adica daca anul trecut a fost o victorie clara pentru bucata asta de traseu, anul asta poate as fi tins spre o remiza, dar tot mi s-a parut chinuitoare. Mihai cedeaza si el pe urcarea spre ultimul punct de control, trece pe langa noi inca un baiat, si Gica e undeva mult in fata. Incerc sa ma tin de el pe drumul spre Dobraia, dar se duce mult in fata, astfel incat ultimii kilometrii, care parca abia se scurg, alerg singur prin acelasi traseu misterios imbracat in ceata. Rasuflu usurat cand ajung la Dobraia, si cand in sfarsit ma ajuta gravitatia si tot ce trebuie sa fac e sa dau iar drumul la picioare. Desi speram sa ma apropii de Gica s-a dus mult in fata, ma intalnesc in schimb cu Mike si Claudia, care dupa semi-maraton au urcat in poiana de deasupra startului pentru a incuraja concurentii.

Mai e mult…

Mentinand echilibrul.

Au cazut oarecum bine incurajarile, dar grija principala era din nou sa ajung odata la linia de sosire sa se gate odata. Binenteles ca in poiana ma impiedic si dupa ce se pun crampele continui cam 50 de metri anchilozat ca un robotel, trec si podul si incerc sa schitez un fel de sprint la final. Am ajuns absolut terminat la final, parca mai terminat decat anul trecut si decat la orice maraton de pana acum. Felicit concurentii, pe Gica cu care m-am tot intrecut la ultimele concursuri, vine si Fane si italianca, si eu caut disperat un loc in poiana noroioasa ca sa ma asez jos. N-am mai simtit pana acum niciodata o dorinta si o placere la fel de mare le a sta jos, doar cateva minute, pe undeva langa o masa de langa punctul de alimentare, dar vai ce bine a fost. Sincer mi s-a parut foarte greu, mult mai greu decat EcoMaratonul unde timpul ar spune ca am mers ceva mai bine, si cei 4-5 kilometri in plus fata de un maraton montan obisnuit mi se pare ca se simt din plin. Am pus totusi 22 de minute fata de timpul de anul trecut, si am terminat in sub 4h55m, de data asta pe locul 14 si pe locul 7-8 la categorie. Dar chiar a fost greu.

Din punct de vedere al organizarii totul a fost impecabil, cu multe multumiri de rigoare pentru toti voluntarii eroi care au urcat in posturi pe vremea de vineri seara. Iar prognoza prapastioasa nu s-a adeverit deloc, pana la urma nu a fost nici o ploaie serioasa nici sambata nici duminica. Noi in schimb a trebuit sa plecam devreme sambata, urmand un mic maraton al parintilor, prima data pe la parintii Claudiei, si dupa aceea pe la parintii mei pe la Slatina

Pentru noutati din calatorii si pentru idei de aventuri mail-ul ramane cea mai sigura varianta.

Postari similare

Platou Bucegi
Spre Omu intr-o jumatate de zi

Urmeaza un jurnal din categoria noi nu suntem normali, sau altfel zis ce poti sa faci cu o jumatate de zi de concediu de la munca. Am mai facut ceva asemanator si acum 2 saptamani, intr-o dupa-masa cand m-am urcat in tren si am facut o tura faina de 3 ore prin Baiului, pentru a […]

Ciucas Trail Running
Maratonul Ciucas, aproape de primii 10

Mike a fost mai harnica si a povestit deja despre maratonul ei, povestirea putand fi citita aici. Cred ca a fost primul concurs la care am participat pana acum la care uitandu-ma in spate nu pot sa spun ca as avea ce sa schimb la felul in care am alergat si la deciziile pe care […]

Saua Batrana
O dimineata perfecta

Un pic mai multe poze aici. Cand am ajuns in Bucuresti duminica seara Mihaela mi-a trimis un filmulet peste care sa ma uit, in filmulet plin de viata despre o calatorie de 5 saptamani in Chile. Si filmuletul se termina cu o intrebare foarte interesanta, si anume daca putem cu adevarat sa fim fericiti pe […]

3 thoughts on “Hercules Marathon, editia din 2012

  1. Felicitari Radu pentru Hercules 2012 si multumesc pentru sustinerea de la final.

    Traseul a fost superb si pe ceata aia, iar mie mi-a placut cel mai tare zona din creasta cand erai doar tu cu tine.

    Cat despre noroi… Nu avem ce sa cautam la Techirghiol in urmatorii 5 ani :)

    Inca odata felicitari si multa sanatate atat tie cat si lui Mike!

  2. Alergai la final de nu m-am putut tine dupa tine si bag seama ca daca asa esti tu dupa 44.5 km cand chiar spui ca ti-e greu, atunci mi-ar placea sa-mi fie si mie atat de greu 😀
    Bravo Radu!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>