Costila Galbinele

Herman Buhl si Costila-Galbinele

Am ramas mult de tot in urma cu jurnalele restante, sper sa recuperez in perioada urmatoare, daca timpul imi va permite. Am de povestit mai multe iesiri la schi, un semimaraton montan, un semimaraton de sosea, sa vedem in schimb cat timp voi avea pentru a le asterne in format electronic. Pana una alta isorisirea din weekend:

E aproape pustiu la refugiu, descoperim asta dupa ce traversam firul complet acoperit de zapada al Costilei. Doar doi baieti se mai catara pe Fisura Intrerupta, pe langa refugiu, in rest liniste si pace.Zapada nu e nici mult nici putina, dar fara nici un fel de baza prin padure, in schimb vantul vuieste amentintator prin varfurile copacilor, facandu-i sa-si scuture zapada pe noi. Norii alearga in departare peste creasta Baiului, la fel ca aproape in fiecare weekend vantos al lunii februarie, iar cerul e de un albastru ireal spre nord.

Poteca spre refugiu, acoperita de zapada proaspata.

Refugiul intr-o frumoasa zi de iarna

Totusi la refugiu e soare si destul de cald deocamdata, astfel incat frigul ne cuprinde destul de tarziu in timp ce ne echipam. Traseele din Tancul Ascutit sunt putin umede, sub locurile in care zapada recent in perete incepe sa se topeasca sub bataia soarelui. Planul pentru ziua scurta de duminica pe care o avem in fata ar fi sa incercam Herman Buhl, un traseu “comod” de incercat iarna, mai ales din prisma asigurarilor destul de dese.

Ma mosmodesc putin inainte de a pleca, si pornesc pana la urma cu pufoaica pe mine, intr-o combinatie pe care nu am incercat-o pana acum dar care e castigatoare pentru catarat: bluza de corp+pufoaica+geaca de gore. Imi place intr-un fel tot echipamentul meu de iarna, care tinand cont ca are cativa ani are ceva semne de uzura destul de evidente, si intr-un fel detesc echipamentul care arata “nou”, si de-abia astept sa stranga si el ceva uzura si sa se alinieze cu restul uniformei.

Pana la baza Tancului Mic inotam prin zapada destul de mare, dar fara nici un fel de baza. Un fel de pulver adus de vant si indesat in valcelul de la baza Tancului Mic. Tancul in schimb se arata destul de uscat, astfel incat odata ajunsi la baza traseului ne hotaram sa plecam in bocanci si cu mainile goale. Prima lungime imi revine mie, si dupa ce imi fac curaj sa plec efectiv in traseu, pe lespedea acoperita de zapada de la inceput lucrurile merg oarecum simplu, cu o combinatie intre un artificial convins si scurte portiuni de mers la liber.

Catalin pe prima lungime din Herman Buhl.

Si pe unul din traverseele de pe a doua lungime.

Ajung pana la urma in prima regrupare care e chiar faina si comoda. E paradoxal cum vuieste vantul pe langa noi, si totusi in perete destul de cald si bine cat timp bate soarele. Urmatoarea lungime ii revine lui Catalin, din nou cu plecare interesanta pe un traverseu umed si plin de zapada. Mai sus stanca e in schimb uscata, si probabil cu o pereche de espadrile ai putea sa te cateri “ca vara”. Ultima lungime, cea cu pasul cheie imi revine tot mie, si merge cam la fel ca restul traseului pana acum, adica mai mult din bucla in bucla pe portiunea tare. Ajungem in creasta plina de zapada, si dupa un scurt moment de meditatie ne incercam sa ne dam jos dintr-un rapel din regruparea cu “Locul pentru fumat”. Corzile de 60 ajung la fix, iar retragerea aceasta mi se pare mult mai usoara decat varianta cu rapelul de la copacelul uscat din creasta.

Catalin aproape ajuns de “Locul pentru fumat”

Incheierea zilei

A doua zi plecam de dimineata, odata cu primele raze ale soarelui, pentru un traseu care pe hartie ar trebui sa fie ceva mai usor si care ar trebui sa mearga mult mai repede, creasta Costila-Galbinele. Vremea se arata superba, de data aceasta fara vant si cu o mare de nori uniforma la picioarele noastre. Din departare ies afara ca niste insule, Postavaru, Piatra Mare, Neamtului si Grohotisul.

Sapand urme prin crusta de pe Valea Costilei.

Ca metoda de apropiere alegem primul valcel pe care il intalnesti cum faci trecerea spre Valea Galbinelelor, la recomandarea lui Catalin. Daca e zapada inghetata ar fi o varianta destul de ok, in schimb acum am inotat o groaza prin zapada pufoasa pana peste brau. Practic pentru a inainta sapai in fata cu genunchiul un mic transeu in fata, dupa care te ridicai pe zapada pe care o dadeai la o parte. Pe creasta totul ce era inspre galbinele era acoperit de zapada proaspata, contranstand puternic cu stanga uscata dinspre ValeaCostilei.

Si marea de nori se intinde la picioarele noastre.

Nu aveam ceas la noi, astfel incat nu stiu cat am inotat pe valcelul cu pricina, cert e ca mi s-a parut o mica eternitate si ca au curs toate apele de pe mine in timpul acesta din cauza efortului. Ajungem in cele din urma la plecarea in traseu, de fapt o varianta mai directa care mai adauga o lungime scurta si care e ceva mai safe iarna parca. Lungimea cu iesirea in creasta imi revine mie, si lucrurile parca sunt ceva mai interactive ca si ieri, mersul cu coltari si pioleti adaugand inca un grad de nesiguranta miscarilor.De fapt coltari, pioleti alterntand cu maine goale acolo unde era nevoie. Ies in cele din urma in creasta, dupa un moment de ezitare intr-un loc in care vara se merge fara nicio problema la aderenta, dar acum pe zapada, si cu coltari parca nu mai aceasi incredere sa mergi la aderenta.

Inotand pe valcel.

Insulitele din departare, Postavaru, Piatra Mare si o bucatica din Neamtului.

In creasta din nou soare si caldura, si binenteles muzica de la partia Kalinderu ce cred ca se aude in tot Bucegiul atat timp cat merge instalatia. Cred ca in cele doua zile amauzit toate hiturile iernii 2010-2011. Lungimea cu pasul cheie ii revine lui Catalin, incerc intial ca secund sa merg cat mai legat la coltari si la pioleti, dar dupa jumatatede lungime renunti si ii dau in sus cu mainile goale.

Mi se pare ca pentru a merge ok pe trasee de genul acesta in conditii adevarate de iarna e necesara ceva experienta de dry-tooling si si ceva echipament mai specializat. Pana la urma niste coltari fara mono-point-uri oricat de bine i-ai aseza tot nu vor sta echilibrati pe oricare din varfuri. Pe de alta parte nu pot sa zic ca ma atrage foarte mult partea asta, dar in conditii de iarna sunt cam necesare, si cu mainile goale poti merge doar atat timp cat stanca e uscata. Tot pe lungimea asta imi dau seama ca atunci cand scapi o priza si coltarul sau pioletul aluneca pe perete rezulta un miros interesant de piatra incinsa. Oricum la nivelul meu senzatia asociata poate fi asemanata cu felul in care se simte pisica pe gheata.

Pe prima lungime.

Mixed ground.

Creasta Vaii Albe in contre-jour.

Ajunsi in a treia regrupare.

Catalin pe lungimea tare, destul de curata fata de restul traseului.

Una din lungimile usoare.

Urmeaza o lungime usoara care imi revine, si pe care zapada incepe sa fie mai consistenta. Am mers totusi destul de incet pana aici, astfel incat soarele ne paraseste dupa platou, in curand se opresc si hiturile hivernale ce rasunau din vale, si ramane singuri in linistea Bucegilor. Doua capre negre urca pe creasta Vaii Albe, cautand probabil un locde inoptat. Penultima lungime ii revine lui Catalin, ce da din nou de dificultati semnificative intr-un loc in care vara ai zbura pe acolo folosindu-te de aderenta. Mai sus dap
intr-un mic platou intermediar in care cuiele incep sa fie acoperite de zapada, si unde nu gasim ancora din regruparea oficiala. Catalin regrupeaza la un cui mai vechi si la un friend.

Cautand ancorele acoperite de zapada.

Presat de lasarea noptii plec repede in ultima lungime, care s-a dovedit si cea mai interactiva din tot weekend-ul pentru mine. Practic e un horn ce era acoperit de aceasi zapada fara consistenta, ce se termina sub o surplomba ce trebuie traversata pe la baza ei. Initial merge bine, dezgrop si o ancora pe la jumatatea hornului ce mai imi da ceva siguranta. Mai sus in schimb lucrurile devin mai urate, si degeaba dau la o parte zapada pentru a gasi o eventuala asigurare. Urc mai sus sperand ca la sa sfarsitul hornului sa pot sa bat un piton, dar pozitia se dovedeste destul de incomoda, si in timp ce incerc sa gasesc o varianta de asigurare un coltar aluneca, si ma duc ca pisica pe gheata doi metri mai jos unde se agata din nou coltarul de alta protuberanta. Din nou miros de creme incins, si iar nu stau deloc bine, astfel incat urc din nou pana la capatul hornului in speranta unei asigurari cat de cat ok. Imi dau seama ca nu o sa apara, astfel incat prinzand o priza buna la mana ma angajez traverseul la dreapta, cu coltari pe lespede acoperita de un strat subtire de gheta, pentru a gasi la capatul din dreapta un piton salvator. De aici inca un traverseu srpe stanga, unde imi dau pentru o ultima data manusile jos, si ajung in sfarsit in creasta la sfarsitul traseului. In curand ajunge si Catalin langa mine, si incepem seria multelor rapeluri pe linia crestei. In total ne-a luat cam 4 ore sa ajungem inapoi la refugiu, rapel dupa rapel pana am ajuns inapoi pe valcelul pe care inotasem de dimineata. Obositi, cu gurile uscate, si linistea un nopti extrem de instelate. In vale sub aceasi mare de nori, fiecare orasel din valea Prahovei isi deseneaza propria umbrela de ceata colorata.

Odata ajungi inapoi la refugiu bagam ceai dupa ceai, urmat de cateva ore de somn inaintea de coborari matinale spre Busteni, pentru a prinde un tren care sa ne aduca inapoi in Bucuresti la timp pentru a ajunge la munca.Mi-a placut mult Costila-Galbinele, o mica aventura, putin epica care mi-a amintit cat de frumos si intens poate sa fie cataratul.

Pentru noutati din calatorii si pentru idei de aventuri mail-ul ramane cea mai sigura varianta.

Postari similare

Piatra Mica
Piatra Mica si Piranha

Inca unul din weekend-urile restante de aproape o luna. Dupa maratonul din Hercules, oarecum in pofida unei prognoze meteo perfecte am facut doua ture de mini-initiere. Genul de ture in care duci prieteni la munte, si incerci sa impartasesti putin din ceea ce faci tu weekend de weekend. De-a lungul timpului s-au strans ceva iesiri […]

Ecomarathon
Ecomaraton 2011, Moeciu

Pentru mine exista suisuri si coborasuri, perioadele pline de motivatie alternand cu cele in care cheful nu vine mereu chiar asa de usor. Iarna aceasta a trecut pentru mine fara prea multa motivatie si fara prea mult chef de alergat, si chestia asta s-a cam vazut pe la toate concursurile la care am mai fost […]

Ecomarathonul din Moeciu, 4h46m de caldura, crampe si transpiratie

Am zis sa scriu jurnalul acum cat timp memoria experientei e inca proaspata si cat timp detaliile nu incep sa se estompeze. Pentru mine a fost al doilea maraton dupa cel din toamna trecuta din Piatra Craiului, si din punctul meu de vedere a fost o experienta complet diferita ca si cursa. Dar in primul […]

5 thoughts on “Herman Buhl si Costila-Galbinele

  1. Radu, e clar ca e nevoie de mult dry-tooling pt astfel de trasee, sa ai incredere in fiare…a contat mult la reusita voastra si faptul ca voi stiati traseul. E un traseu destul de lung. Interesanta si retragerea tot pe creasta gen “Andron” 🙂
    Spor

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *