Moeciu

I like to ride my bicycle.. I like to ride my bike

Prognoza anunta un weekend de noiembrie anormal de cald, asa ca dupa ce am visat doua zile la un weekend de escalada/alpinism am fost oarecum fortat de lipsa altor oameni interesati sa ma reprofilez pe biciclit. Sincer chiar nu imi pare rau, pentru ca a fost unul din cele mai frumoase weekend-uri de biciclit de anul acesta. Sambata am urcat pana in saua Strunga plecand din Moeciu pe o parte din traseul de 3MM, cu coborare pe traseul turistic pana in poaiana Gutanu. Din nou Mike a scris un jurnal mult mai poetic decat as putea eu sa scriu vre-odata, dar totusi ma incapatanez sa scriu macar cateva ganduri legate de weekend-ul ce tocmai a trecut.

Sunt atat de putine momentele in care totul face click, in care simpla bucurie a actiunii in desfasurare te cuprinde atat de adanc incat iti vine sa chiui de fericire. Sunt momente de genul acesta cam in tot ceaa ce facem, si in alergat, si in biciclit, si in ski, si la catarat dar totusi raritatea lor le face cu atat mai pretioase. Si nu, nu ma refer la simpla placere de a te da cu bicla la vale, ma refer la momente in care totul se potriveste la milimetru in jurul tau, de la bicicleta care zburda la vale, de la poteca care se astene in fata ta pana la lumina care se strecoara printre copaci si la frunzele proaspat cazute care se ridica in urma ta. Si atunci iti dai seama ca nu ai vrea sa fii in nici un alt loc facand altceva. Si momente de genul acesta sunt ca un drog, si sunt motivul pentru ca revii incercand sa le gasesti, in diferite ipostaze, chiar si atunci cand stii ca sansele sunt foarte mici sa le intalnesti.

Da, coborarea din saua Strunga mi s-a parut geniala, si o recomand cu caldura, sunt 1200m de coborare aproape continua pana in Moeciu, doar de single trail sau de drumege inguste.

Dar mai departe o las pe Mike sa povesteasca cu ceva mai mult talent:

SambataTraseu: Moeciu de Sus-La Bisericuta-Muntele Barbuletu-Saua Bucsa-Saua Strunga-Poiana Gutanu-Moeciu de Sus


Echipa: muha, em, vio, cosmin, vali, cristi, andrei, claudia, cerasela, gabi, mike si radu
Noapte si un cer senin,spuzit de stele. Stau pe marginea raului si urmaresc cu privirea cum rotocoale de respiratie calda se imprastie in aer. Nu este frig, nici nu ai zice ca e noiembrie. Desi un foc arde jucaus in apropiere, totusi pot sa stau linistita aici,turceste pe iarba. Prietenii mei rad si atata focul, altii cauta lemne iar eu ma bucur doar pentru ca sunt aici,intr-un loc minunat, respirand munte, dupa o zi plina si cu perspectiva alteia, la fel de calda,placuta si colorata.


Am mers astazi cu pinguinii prin locuri noi, am pasit usor printre frunze, ne-am spalat cu lumina galbena a soarelui, am urcat dealuri si munti noi, am urmarit poteci vechi necunoscute, am explorat un loc nou si vechi in acelasi timp-toate sunt stranse parca aici, la Moeciu.


Tineam de mult mortis sa mergem cu totii la Moeciu, si am gasit acest weekend cu vreme frumoasa numai bun pentru asa ceva. Locurile simple si usoare, bune de batut la pas de oricine, trasee lungi si scurte dupa puterea fiecaruia…cu totii ne putem gasi entuziasmul in acest loc fain.


Dupa ce autoritatea mea de doamna de fier este subminata si ora de plecare 9 se calculeaza dupa ora veche..adica plecam la 10, ne pornim intr-un final pe dealuri. Aveam atatea locuri noi sa le arat oamenilor, incat in mod cert nu aveam de ce sa ne pierdem timpul si sa ne risipim energia pe drumul forestier de pe valea Bangalesei. Era mult mai fain sa investim putin efort de la inceput, sa ne cocotam pe dealuri si sa privim lumea de sus.Astfel ca prindem bucla 3 de la EcoMarathon si dupa ce ne strecuram prin curtile oamenilor, printre case, prin fanare, si sarim garduri ajungem in coama dealului, spre vf Bisericuta.


Aici ne intalnim cu Radu ce a urcat dinspre Valea Bangalesei si cu 2 localnici ce pazeau vitele. Ne odihnim cu mare placere in iarba,sprijiniti de un gard, mai schimbam o vorba, mai admiram cerul albastru sau Bucegii. Incepem lectia de geografie cu locuri, cu culmile, cu varfurile si Seile ce au inceput sa devina din ce in ce mai familiare cu fiecare nou drum pe care il facem in zona. Si e minunnat sa poti impartasi toate aceste cunostiinte cu alti oameni, sa ii ajuti sa aiba o imagine completa si uneori suprinzatoare a locurilor.

Intr-o senina zi de toamna



Genial sa mergi cu bicla pe potecute de genul acesta.

Pentru ca, de fiecare data cand mergem pe munte, nu facem decat sa adaugam noi piese intr-un puzzle imens, deschis in prima noastra tura. Atunci nu stiam nimic….E ca si cum ai incerca pe o foaie alba sa recladesti un puzzle de 1000 de piese.Usor usor, se traseaza contururile, apoi figurile mai mari, insa niciodata nu il vom termina daca nu asezam si detaliile la locul lor.Parcurgem astfel, cu picioarele pe pamant si cu capul plin de amintiri, prima parte din bucla 3, ne strecuram prin toamna tarzie, ne amintim de batranica iesita cu pahare si apa proaspata in intampinarea noastra si ajungem in locul in care, la EcoMarathon am inceput coborarea spre Valea Bangaleasa.



Acum insa mergem mai departe, sa exploram locuri noi, avem si o tinta-saua Strunga, si dupa ce am analizat harta asteptam sa ne preumblam pe imensul picior ce ne va scoate in inima Bucegilor.Pana una alta cum stateam noi acolo la rascruce intr-o pauza si ma gandeam cum de surorile SiS nu sunt in zona pe asa o vreme frumoasa, printre garduri apare un grup de alergatori, cu SiS, Adi Bostan si altii.


Stam putin la vorba si o pornim cu totii in aceeasi directie-in sus, ei mai repede, noi mai incet si delectandu-ne pentru a suta oara cu povestile lui Em despre Ski, despre partia neagra, despre viteza, despre telescaunul in care te simti carcasa de porc si alte cele. Avea Em ascultatori noi, care fie nu mai auzisera povestea (Cosmin) fie o auzisera de prea putine ori .Cum povestitorul si grupul sau se miscau mai greu fiind o problema sa dai si din gura si din picioare in acelasi timp, noi puneam de cate o pauza la fiecare luminis insorit si ne tot minunam ca Saua aia si Poiana nu se apropie deloc.
Desi inca pe nemarcate, totusi poteca era nespus de clara si nu aveam nici o dilema legata de orientare.Pe langa noi, Radu se distra fie pe bicicleta, fie pe langa ea, fie cu ea in spate, fie cu ea pe rucsac, dupa panta si oboseala.Padurea era goala dar luminoasa caci crengile desfrunzite lasau toata lumina sa ajunga la noi. Tot asteptand sa intram odata in marcajul BR, iesim si din padure si descoperim o multime de culmi atragatoare, ne facem ochii roata si ne imaginam numa puver peste tot. Descoperim astfel un minunat teren de joaca pentru la iarna si socotim ca vom reveni des pe aici, pe schiuri, pe rachete sa ne bucuram de zilele senine si linistite de iarna.Imi place linistea asta din dosul Bucegilor, tihna poienii Gutanu, culmile domoale, pline de tufe si ingalbenite de trecerea toamnei, si cerul albastru. Te-ai crede pe dealuri,dar e suficient sa iti ridici ochii si sa vezi inainte stancaraile din Saua Bucsa sau cele care strajuiesc Saua Strunga.

Pe undeva pe traseul de la 3MM.


Pana la urma intersectam si BR si pornim peste varfuri spre Saua Bucsa. Ador sa imi curm respiratia pe cate un urcus smucit, pentru ca apoi, ajunsa in varful dealului sa imi dau drumul la vale, asa cum pana acum 3 luni doar visam ca pot sa o fac. Si sub talpi sa nu simt decat un covor moale si ma simt copil asa cum cobor in fuga cu bratele intine, imaginand un avion, intampinand doar rezistenta aerului.


Si cand ma plictisesc de zbor si de mers ii astept pe pinguini, tolanita la soare. Servim o masa inchegata din ce aveam fiecare prin rucsac si cu forte noi incepem urcusul spre Saua Bucsa. Il vedem deja pe Radu cum pedealeaza cu spor pe un drum forestier insa noi ramanem fideli potecii.Desi exista ceva voci care militeaza pentru o coborare inspre Valea Bangalesei, ma fac ca nu le aud si pornim toti, unii mai repede unii mai incet spre Sa. Stiu ca acolo in Saua Strunga o sa fie frumos, dar nu ma asteptam sa fie atat de furmos. Nu ma asteptam sa se vada ca in palma, Babele, Costila, Piatra Arsa, Varful cu dor. Nu ma asteptam ca Bucegiul sa fie atat de darnic cu noi si sa ne ofere atatea secrete intr-o simpla zi de toamna.Eu si Claudia rememoram 7500 si cu inima usoara si planuri pentru editia urmatoare, prindem poteca frumoasa ce ne duce pe nesimtite la vale. Din nou soarele apune, dar acum mergem dupa el, la vale, ne pregatim sa intampinam noaptea cu un foc de tabara si suntem vesele si zglobii.


Totul e uscat, nu mai sunt noroaie, nu mai sunt ochii intrebatori de oi pe care le deranjam in toiul noptii.


Toate acestea vor fi inlocuite in curand cu o noapte calda si un cer spuzit de stele. Pana una alta apusul ma gaseste pe bicicleta imprumutata de la Radu, strecurandu-ma printre brazi, ori admirand spectacolul. Si apoi ma fac una cu iarba pe care o strang puternic in maini.


Unghiile taiate regasesc pamantul moale, palmele se sprijina pe sute de fire si eu ma contopesc cu locul, cu muntele, ma amestec cu verdele, cu toamna, cu intunericul ce ne prinde din urma.

Un apus alaturi de prietnei.


Dupa ce lasam pe nesimtite pentru toti in afara de mine poteca BR ce coboara spre Simon, ne aprindem frontalele, si urmam poteca strecurata printre garduri. Usor usor zgomotele din vale se fac auzite, o chemare, un latrat, o lumina ce se vede in departare. Iesim din padure si desi poteca nu mai este vizibila sub frontala mea cea chioara, totusi simt poteca dupa “miros” ca sa zic asa. Este uimitor cu cate amintiri am ramas dupa maraton, mai ales legate de detaliile locurilor, ceea ce nu mi se intampla la o tura obisnuita. Un singur detaliu ratez, bifurcatia spre puntea cea buna, dar pana la urma nimerim la una mult mai tapana si mai de incredere si iesim in sat.E noapte bine, si e timpul pentru aranjamente: cules lemne, aprins foc, intins corturi. Radu isi propune o nota mare la mamaliga si iese un record de 7.5 . Dupa ce ne punem burta la cale si dovedim si prajituri de la sarbatoriti, mai avem un singur hop-vreo 19 sticlute de Jagermeister (e a cu umlaut dar nu ma mai duc dupa symboluri) pe care le bem intr-o adevarata spirala.






DuminicaTraseu: Moeciu de Sus-Cheile Gradistei-Fundata-Moeciu-Coama Lunga-Valea Lunga-Sat Cheia-Moeciu de Sus




Ziua de duminica era rezervata pentru bicicleta in 2 pentru ca toti pinguinii, doborati de traseul greu de ieri sau de noaptea grea (nici nu stiu ce sa mai cred) iau drumul orasului.Pe Cosmin il ghidam spre prima bucla de la EcoMarathon iar eu cu Radu ne urcam in sa. Presimteam noi ca se pot face ture superbe pe aici si nu ne-am inselat.Am traversat tot Moeciul de Sus, dintr-un capat in altul si am intrat spre Cheile Gradistei unde am fost martori la o scena foarte faina in care domnul care asigura paza pentru Cheile Gradistei nu a permis accesul unui grup de ATV-isti, necedand deloc la insistentele acestora si i-a trimis la plimbare sa caute alta cale de acces, prin Fundata .


Asa ca, macar nu impartim drumul decat cu masinile, care starnesc si mai putin praf , si mai putin zgomot. Kilometru dupa kilometru, desi urcam din ce in ce mai constant, se scurg sub roti, iar soseaua si casele raman jos de tot.De sus, de la complex, intram pe bucla 2 si gasim un drum fain ce ne scoate in Fundata. Case, garduri, frunze uscate, pamant, pietre, asfalt, caini ce latra in disperare, toate se succed ritmic si cu usurinta…Cat de scurt e drumul pe doua roti fata de cel la picior.


Iesim in Fundata si incercam sa ne orientam spre Scoala din Fundata, unde in primavara ne infruptam din bunatatile de la primul punct de revitalizare.Gasim scoala, si panta pe care am urcat ca sa ajungem aici, si pornim sa il intampinam pe Cosmin. Drumul este genial, lat, innierbat, cand plat, cand in usoara coborare, fara sa ne streseze cu nimic…pana la noroiul in care am ajuns si la care ne-am oprit.Nu gaseam nici o motivatie sa traversam portiunea nici cu bicicletele, nici fara ele, asa ca reconfiguram urmand un drum nou descoperit, care de fapt inchide bucla noastra conducandu-ne pana la Biserica din Fundata. Iarasi locuri familiare…

Un pisoi catarator ce domnea asupra teritoriului sau.


Ma uit in trecere si toti cei care ies de la slujba sunt oameni in varsta. Este interesant cum sunt multi tineri care vin si cauta linistea aici, la sfarsit de saptamana dar tinerii care au crescut aici au plecat spre orase, viata de acolo fiind mult mai atragatoare. In urma raman doar traditii, case, pamanturi, din ce in ce mai parasite, sau care vor urma soarta sigura a unor vile mai mult sau mai putin hidoase.Probabil in 50 de ani capitele de fan vor fi o dulce amintire, ca si vacutele ce pasc linistite, iar gardurile de lemn vor fi inlocuite cu garduri masive metalice.

Zburdam printre garduri de lemn.



Cu Bucegiul in departare.


Coboram pe poteca din bucla 1 (sau prin zona ei) pana in sat si ne pregatim pentru cireasa de pe tort-Coama Lunga.Ne-am facut pana acum doar incalzirea si cum am stat atata timp in sa, era timpul si pentru putin push-bike/carry-bike.Noroc ca sub soarele de zile bune, totul e uscat si nu ne mai caznim si cu noroiul de pe poteca ingusta.


Nci nu mai stiu daca a fost mai greu sau mai usor la maratonTotusi drumul pana in culme pare ca nu se mai termina. Tot merge in diagonala, urcand usor si enervant…si pare ca ne va scoate la capatul culmii si nu vom mai avea timp sa ne bucuram de frumos. Dar era doar o parere, data poate de efort, de soare pe care incercam sa le stapanim cu niste apa rece de izvor si granini de visine.Intalnim si 2 vacute frumoase (de fapt o vaca si o vitica ce stateau la umbra) si cu o ultima indarjire in care numai pe rucsac nu m-am apucat sa car bicla pentru ca nu era suficient de lata poteca iesim din padure. Cum iesim, avem instant un deja-vue si realizam ca nu am ratat deloc poteca si exact pe drumul de la marathon am fost doar ca acum cu grija biclei a parut mult mai lung…

Si vine si randul push-bike-ului.



Rasplatit de o priveliste pe masura, si de o placuta toropeala sub soarele amiezii.


Asa ca, ziua fiind in putere, cautam un loc ferit de vant si aproape ca adormim la soare cu capul pe rucsac. Suntem intrerupti doar de un localnic ce coboara cu un magarus frumos si un caine credincios ducand la vale lapte si fan si apoi de Cosmin ce cu pantalonii lui fosnitori la mers nu se incadreaza in linistea locului.Dupa explicatiile de rigoare privind drumul de urmat si mai ales coborarea spre Cheile Gradistei, mai impingem putin biclele pana la crucea care pe mine ma duce instant cu gandul la Eminescu-si a sa poezie “Mai am un singur dor” si de aici ne suim pe ele. Coborarile si urcarile sunt superbe prin linistea fanarelor si ne intalnim din nou cu caii cei frumosi, caii liberi si atat de mari, atat de bine crescuti si atat de veseli pentru viata pe care o duc.Sfarsitul se apropie cu pasi repezi, as vrea ca aceasta coama lunga sa fie nesfarsita, sa nu existe vale, ci sa fie o punte de dealuri care sa uneasca muntii intre ei.

De-ale locului.


Lasam la coborarea spre Cheile Gradistei un semn pentru Cosmin si noi mergem sa vedem unde e sfarsitul drumului…de fapt stiam-e pe strada Valea Lunga dar de fapt nu punctul sfarsit ne interesa, ci drumul pana la el.Drum frumos, insa pe masura ce coboram parca pierdeam din ce in ce mai mult din libertatea dealurilor si ne scufundam in “civilizatie”.


Desi de multe ori mi s-a parut ca adevarata civilizatie este acolo sus pe dealuri unde oamenii isi dau ziua buna si vorbesc despre vreme si animale, unde te intreaba de sanatate si unde munca e facuta fara ca nimeni sa se vaite, dintr-o inertie si obisnuinta ancestrala.Acolo unde oamenii au timp sa stea si sa gandeasca, sa vada lumea mai buna si nu prin ochii televizorului, sa mane bland un magar si nu sa il loveasca la fiecare pas.


Si asa ma simt si eu, parca sufletul meu devine mai larg pe masura ce urc si intra inapoi in cusca lui atunci cand cobor, aparandu-se parca de oras si fiind liber sa zboare doar la munte…poate toti cei care mergem sus, avem suflet de vultur sau de soim si poate mergem acolo saptamana de saptamana tocmai pentru a ne lasa sufletul sa zboare…Poate asa se explica observatia Ceraselei care spunea ca eu si Radu nu am mai stat de luni de zile acasa. Si asa e, am alergat dupa vreme buna in nestire, cu sete, de parca in iulie, venea iarna…Dar poate asta se datoreaza mai mult chemarii…pasarea din inima noastra aude chemarea muntelui si tanjeste dupa zbor, parca avem un pact, ea sta in mine o saptamana si ma face frumoasa, imi face ochii sa straluceasca si gandurile sa viseze, iar eu ca rasplata o eliberez .



Dar e timpul sa ma opresc, din scris,caci acum vad ca s-au strans 5 pagini..e timpul sa ma duc sa mananc avand in vedere ca mi s-a facut o pofta dupa cozonacul secuiesc luat de pe marginea drumului si sa ma pregatesc de drumul spre casa…cum altfel, tot in sa .

Pentru noutati din calatorii si pentru idei de aventuri mail-ul ramane cea mai sigura varianta.

Postari similare

IMG_20170602_212932
Propark 2017, zimbri, sudoare si aventura prin muntii Stanisoarei

Propark e un concurs aparte. Privind in spate la ultimii doi ani editia din 2015 la care am fost in postura de fotograf clar a ramas extrem de puternic intiparita in memorie. Sunt convins ca la fel se va intampla si cu proparkul de anul acesta, editie la care am calcat in postura de concurent. […]

Valea Doftanei bicicleta
Prima tura de bicicleta la munte, Grohotis, 2006

Un pic mai multe poze aici. Urmeaza din nou o povestire de acum multa vreme, povestea primei ture pe care am facut-o cu bicicleta la munte. Bicicleta am avut in Bucuresti din anul doi de facultate, si a fost probabil cei mai bine cheltuiti bani din timpul facultati, ajungand sa o folosesc extrem de mult […]

DSC_5449
Bikepacking prin Fagaras si Iezer si un pic de aventura neasteptata

O tura plina de premiere, prima data in Fagaras cu bicicleta, primul cary-bike epic, prima ratacire ce s-a lasat cu un bicuac neplanificat, cu alte cuvinte aventura.

2 thoughts on “I like to ride my bicycle.. I like to ride my bike

  1. Se potriveste la fix titlul si eu astept sa-l pun candva la vreun post de-al meu, dar asta cand voi avea si eu bicla mea – una pe masura, ca m-am cam speriat cand te-am vazut la capitolul de push-bike. Altfel, banuiesc ca e tare misto sa te dai la vale, sa-ti permiti pauze lungi ca cea din Saua Bucsa :)

    Imi place stilul vostru de scris si cred ca sunteti pe cale sa lansati o noua moda: tu Radu pregatesti rama si pozele, Mike, randurile si da contur tabloului.

    Am urmarit toate cele trei aparitii ale jurnalului lui Mike (aici, blogul “Amintiri din munti” si carpati.org) si pot spune ca am observat mici diferente 😀

  2. Da, pai eu scriu textul, pun pozele si il livrez catre Radu. Adica ii dau pe tava sursa de pe carpati. El se apuca stramba din nas si realege pozele sau le mai cropuieste…dar doar pentru el :). Oricum pe carpati nu as mai avea energie sa il mai schimb…iar pe blog…hmm pentru mine textul este foarte important, cam 50 la suta poze, 50 la sute text…nu as putea posta doar poze…sau de fapt mie un rt foto nu imi ramane in cap…unul cu poveste da :).
    Oricum ne completam si asta e tot ce conteaza

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>