Intalnirea cu Salmonela si cele mai spectaculoase serpentine de pana acum

Noaptea a fost linistita si soarele ne descopera devreme, pe la 7.30.

Pe mine ma cheama natura si stiu deja ca apa bauta/ folosita pentru pastele si supa de aseara este sursa. Este a doua oara cand suntem nevoiti sa luam apa din paraie (prima a fost in Parcul National Cotopaxi) si in ambele dati stomacul nostru a protestat. Apa de baut a fost purificata cu pastile, dar apa pentru gatit a fost doar fiarta 3 minute si asta e cea mai posibila cauza. Ne propunem ca de acum inainte sa caram apa suficienta pentru portiunile mai lungi de o zi lipsite de sate, sau sa purificam totul cu pastile. In chimie we trust! De data asta Radu pare in regula, dar aceasta stare de fapt nu va dura prea mult (in Cotopaxi a fost atat de lovit, incat abia am reusit sa coboram de acolo)

Coboram destul de rapid in Mollebamba, care pare destul de pustie, asa ca ne continuam coborarea spre urmatorul sat-Mollepata. Aici e ceva animatie si incerc sa compun un mic dejun din oferta trasa la indigo a celor 2-3 magazine din piata. Iese ceva brunch cu ton si salata de rosii cu ceapa, mancat in compania localnicilor care s-au strans in jurul nostru. Nu chiar ca la urs, oamenii iti dau suficient spatiu personal, interesul lor fiind sa faca conversatie. Radu e in mare verva si subiectele apar de unde nici nu te gandesti: Vatican (tuturor le spunem ca suntem din Italia, ca de Romania nu cred sa fi auzit prea multi), biciclete, incarcator solar, gunoiul din Peru etc.

Plecam dupa vreo ora jumate, caci intre timp am mai reparat o pana (a noua cred) la bicicleta mea.

Drumul ne poarta in coborare pana la 2200 m in firul vaii, unde este si o intersectie de drumuri: drumul principal urca in serpentine largi, taiate in coasta muntelui arid, asa cum stiu cel mai bine peruanii sa isi construiasca drumurile. Identic arata si cel de pe care venim noi. Continuarea noasta se inscrie insa pe versantii unui canion arid si urmeaza sa ne urce la 3000 m pe un drum pe care nu a trecut nicio masina.

Cam pe la jumatatea urcarii, bacteria loveste din plin si imi e suficient sa vad din spate pozitia in care se opreste Radu sa se odihneasca, pentru a-mi da seama ca ne asteapta o urcare lunga. Din pacate suntem prinsi la inghesuiala de drumurile peruane, caci o coborare nu ne-ar duce nicaieri. Cea mai scurta cale raman cei 500 m diferenta de nivel pana in Conchucos, unde stiam ca sunt cateva hoteluri. Partea buna e ca avem timp, ora fiind abia 14.

Incet si cu multe pauze lungi razbim pana la intrarea in sat, unde Radu cedeaza si imi cere un antibiotic. Avem la noi un antibiotic cu spectru larg, ce stim din documentatie si informatiile din farmacii ca functioneaza bine pentru orice infectii bacteriene din Anzi. Ne luam o cazare fix in piata centrala si Radu cade rapus. Pe mine ma pune sa caut ce ar putea fi, insa sincer in afara de o enterocolita, declansata de o bacterie din apa, nu am alte idei. Partea interesanta este ca eu nu am aproape niciun fel de simptome si la fel a fost si in Cotopaxi. Niciunul nu avem probleme cu stomacul acasa. Singura diferenta intre noi e ca eu m-am vaccinat contra febrei tifoide si cum forma de enterocolita facuta de mine e mai mult o simpla dereglare a florei si tranzitului intestinal, ma face sa presupun ca e o Salmonella. Una din cele 250 de sub-specii, dar cu siguranta nu cea care produce febra tifoida, caci perioada de incubatie e prea scurta. Adorm greu, incercand sa ma incalzesc sub cele 3 paturi si sa nu il deranjez pe Radu care a adormit intre timp.

Starea potecii de dimineata, inainte de intrarea in Mollebamba.

Incepem dimineata in cel mai placut mod cu o coborare de la 3500 la 2200 de metri.

Mollebamba, orasul suspendat si locul potrivit pentru o pauza de masa.

Vestigii coloniale.

Serpentine suspendate.

Nu, noi nu vom urca pe serpentinele din imagine, dar asta nu le face sa arate mai putin spectaculoase.

Tot respectul pentru drumarii peruani.

Numarati serpentinele din imagine.

De la serpentine domestice la o urcare domoala pe fundul vaii pana in Conchucos. E incredibil cat de brutl se pot manifesta bacteriile peruane si cat de repede te lasa fara energie. Suficient de zis ca am ajuns sa imping in anumite momente bicicleta pe asfalt pe pante dw sub 5%.

Pentru noutati din calatorii si pentru idei de aventuri mail-ul ramane cea mai sigura varianta.

Postari similare

31 de tunele si Canon de Pato

Pentru astazi am planificat o zi lunga, caci ne doream sa ajungem intr-un orasel de la poalele Cordilierei Blanca si sa luam o zi de pauza dupa zece zile continue de pedalat. In plus, cum drumul avea sa ne coboare la 1200 m in valea accidentata a unui rau, nu erau sanse prea mari sa […]

Salinas de Guaranda

Peste noapte a plouat si vantul si-a schimbat directia, astfel ca ne-a cam scuturat cortul. Dimineata se auzea vuind prin padurea din spatele nostru precum un mic uragan. Daca pana acum, tipicul a fost ca vantul sa inceteze peste noapte si dimineata sa fir destul de linistita, de data asta nu a fost deloc asa […]

El Angel si primul contact cu Cotopaxi.

Dimineata ne intampina cu vreme ceva mai buna si creste speranta in noi ca o sa avem parte de soare si poate chiar se va lumina cat sa merite urcusul pana la Lagunas Vertes. Dar entuziasmul se consuma repede, caci cat timp pregatim masa, reincepe ploaia. Strangem total lipsiti de entuziasm, asteptand o fereastra uscata, […]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *