Lame, ghetari si o ora pe Careterra Central

Din nou avem parte de o noapte friguroasa, cum au fost majoritatea de la peste 4000 m pana acum. Minima din cort a coborat usor, usor la 1 grad si apoi la -2 grade astfel incat ne-am acoperit usor cu o platosa de chiciura. Ii simt povara alba si rigida cand ma trezesc la mijlocul noptii sa imi umflu salteaua si ii aud zgomotul cand Radu are nevoie sa iasa afara si primul lucru pe care am il face e sa scuture temeinic panza cortului. Ce e drept, eu nu am motive sa ma plang, caci in sacul de puf imi e in general bine. L-am pus demult pe lista celor mai bune investitii pentru calatoria din America de Sud. De altfel, candva la sfarsitul sirului de postari,va veni si una despre echipament, in detaliu, ce a fost genial,ce a fost bun,ce putea fi schimbat/ imbunatatit.

Cu asa noapte friguroasa nu se anunta un start matinal, insa ziua de azi va fi scurta: urcam 600 de metri diferenta de nivel pe un drum bun, sarim un pas de 4880 m si coboram in Carretera Central (unul din principalele drumuri care leaga Lima de munti). Aici este un adevarat haos cu traficul si nici nu e de mirare cand mai mult de 7000 de vehicule, in majoritatea camioane o tranziteaza zilnic. Daca la asta mai adaugam si stilul agresiv de sofat din Peru, depasiri la limita in curbe fara vizibilitate si cateva tuneluri, iese de un Mordor al soselelor pe care suntem totusi obligati sa coboram cam o ora, pana in prima localitate cu semnal gsm, internet, benzinarie si hoteluri.

Soare, cald, drum perfect si promisiunea unei pauze in civilizatie.

In dimineata asta chiar avem si privilegiul de a “inaugura” anumite bucati din drum, in timp ce urcam o echipa de lucru taseaza si netezeste drumul in fata noastra. Asta binenteles pana cand reusesc sa fac o pana chiar in mijlocul portiunii in lucru.

Lame, ghetari si adaposturi de altitudine.

Probabil cu promisiunea unei mese imbelsugate in spatele mintii chiar ne miscam surpinzator de bine pe urcarea asta. Ajuta si calitatea drumului.

Din nou intre varfuri inzapezite.

Daca in Alpi sau in Romania pasurile sunt incununate cu ceva, un monument, o tabla, orice pe aici singurul lucru care iti spune ca ai terminat e altimetrul. Si faptul ca poti sa lasi bicicleta sa curga.

De aici tot la vale, pana la 3100 de metri.

Full speed ahead, asta cel putin pana cand ajungem pe Carreterra Central

Serpentina dupa serpentina. Dupa care ajungem in sfarsit pe asfalt. Si incepe haosul, cu un trafic de doua ori mai nebun ca pe valea Prahovei si cu un drum considerabil mai ingust. O ora in care apucam sa regretam linistea si pustiul din ultimele 3 zile. Noroc ca de San Matteo tot asta urmeaza, 8 zile pe Peru Divide.

Pentru noutati din calatorii si pentru idei de aventuri mail-ul ramane cea mai sigura varianta.

Postari similare

Quilotoa, turcoazul din vulcan.

Quilotoa e cel de-al doilea vulcan din drumul nostru, un vulcan mai nereusit si mai aparte. Zic mai nereusit pentru ca la un moment dat in istoria lui conul sau s-a naruit si s-a transformat intr-un imens lac strajuit de jur imprejur de pereti de 100-200 de metri inaltime. E un loc al carui scara […]

Vicunas si o noapte la 4400 de metri

E ora 5 si noi pedalam printr-o liniste deplina prin desertul total ce se intinde la peste 4000 de metri pe versantul vestic al vulcanului. Din cand in cand suntem inconjurati de valuri de ceata ce urca din vaile verzi ce se vad in departare in timp ce lame se uita curioase in urma noastra. […]

Despre cum se poate pedala la 4000 de metri fara ploaie si vant

Astazi aveam de gand sa parasim pentru prima data asfaltul peruan si sa facem cunostinta cu off-roadul. Ruta aleasa promitea niste drumuri pe la 4000 m, cateva lagune si altceva nimic. Nicio asezare permanenta, pustietate si zari deschise, caci vaile in Peru sunt largi, drumurile se catara pe versanti in serpentine fara numar si privirea […]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *