Scarile de langa radebeul

Mt. Everest Treppenlauf, 85km / 8848m

De doua ori un maraton, si inaltimea Everestului de urcat si de coborat. Cel mai greu concurs la care am participat pana acum, de departe. Iar mama mea probabil o sa ma certe in ultimul hal in momentul in care o sa citeasca jurnalul.

As putea incepe cu intrebarea unui coleg de munca, care in una din pauzele de masa a pus o intrebare foarte simpla: “De ce?”, si dupa o scurta discutie mi-am dat seama ca oricum as fi raspuns la aceasta intrebare tot nu as fi reusit sa-l conving de sensul unui astfel de concurs. Singura explicatie cu o oarecare samanta de logica a fost ca e prea aproape concursul de Berlin, si prea nebun ca sa nu particip la el.

De inscris m-am inscris la sfarsitul lui ianuarie, cand am auzit de la Gabi Solomon ca se organizeaza un astfel de concurs in Germania. Nu am stat mult pe ganduri, de fapt fix un sfert de ora, pana cand am achitat taxa de inscriere si eram pe lista de asteptare. Au urmat 2 luni si jumatate in care am incercat sa ma antrenez pe scarile pe care le-am gasit prin Berlin, respectiv unele de 30m diferenta de nivel de pe Muntele Zmeului, sau in momentele in care aceastea erau acoperite de gheata si de zapada in cladirea in care muncesc.

Vai ce ma asteapta!

Totusi una peste alta s-au strans cateva antrenamente cu scari, si din experienta celor 2 ultramaratoane la care am mai fost, stiam ca daca incep incet si daca nu am probleme ar trebui sa pot sa duc concursul la bun sfarsit, poate chiar la un loc decent.

Astfel incat dupa un weekend petrecut tot prin imprejurimile Dresdei, iata-ne din nou in drum spre Radebeul, un fel de suburbie a Dresdei, unde se organizeaza si concursul. Practic in satul respectiv e o regiune viticola destul de veche, si implicit terase cu vie, si implicit si scari. Respectiv “Treptele Varfului”, in traducere libera, cu 80 de metri diferenta de nivel de sus pana jos si care impreuna cu 2 bucatele mai plate in partea de sus si in partea de jos a scarilor formeaza traseul pe care se desfasoara concursul.

Concursul incepe la fel ca mai multe ultramaratoane dupamasa la ora 16:00 (in ideeaa ca daca oricum prinzi o noapte macar sa fii ceva mai odihnit in timpul ei), astfel incat am tot timpul sa ma invart prin zona, sa mai fac ceva poze si sa analizez traseul. Organizatori par sa fi planuit totul foarte bine, in schimb ma surprinde cand in partea superioara a traseului vad ca au 3 corturi de campanie amenajate, doua dintre ele cu paturi de campanie. Pai noi am venit aici ca sa dormim sau sa alergam, imi zic in gand.

Si treptele in sine.

Corturile de campanie inainte de concurs.

Privelistea de deasupra.

Briefing-ul si regulile sunt scurte, mergi pe partea dreapta, ai grija cand depasesti, ai grija cu numarul de concurs ca sa fie inregistrat cum trebuie in fiecare runda, reguli pe care reusesc sa le inteleg si eu fara probleme. Am timp la fix sa cobor odata scarile pentru a ajunge la masina pentru a ma schimba in echipamentul de concurs, si sa le mai urc inca odata si iata-ne aliniati la start, 60 de oameni din toate colturile Germaniei, multi dintre ei nefiind la prima editie.

Startul se da de sus, si plec destul de in fata, coborand scarile in ritm constant, cate doua trepte cate odata. Ca si la un maraton de munte sunt absolut convins ca diferenta nu vine de la urcare, ci de la portiunile de coborare si de plat. Daca reusesti sa alergi pe acolo, si sa pastrezi un ritm cat mai constant tot concursul, ai mult mai mult de castigat decat daca tragi tare pe urcari. Primele runde raman in spatele celor mai experimentati, doi dintre ei castigatori ai editiilor precedente, fara a forta, cu ochii pe puls si pe ceas. Primele runde merg bine, cu ceva sub 8 minute pe runda, dupa care urmarind ceasul ma hotarasc maresc un pic ritmul si de la tura 5 incolo trec pe prima pozitie.

Si tin un ritm constant in primele 20 de runde, care trec incredibil de repede, astfel inca la runda 20 aveam un avantaj de 2 runde fata de urmatorul concurent, alergand cu ceva sub 8 minute pe runda. Timpul trece, se apropie si inserarea, ritmul scade putin in timp dar diferenta fata de urmaritori se pastreaza. Organizatorii au un nenica cu microfon sus la punctul de start si de sosire, care anunta de fiecare data care e persoana care vine, si ma simt putin mandru cand aud Radu si Romania. Si chiar cobor foarte bine, cel putin in comparatie cu restul, iar alergatul la vale pe scari imi aduce putin aminte de concentrarea si de alergatul la vale pe munte. Atunci cand se leaga miscarile, e o plutire neinfranata, in care te ajuti de gravitatie pentru a ajunge la vale, si nu lupti impotriva ei.

Urmatoarele runde trec cam in acelasi ritm, constant, si constant mai rapid decat cei care sunt pe locurile 2-4, astfel incat la runda 40 aveam 3 runde si jumatate diferenta fata de urmatorii. Au trecut deja aproape 5 ore de concurs, efortul incepe sa se simta la toti concurentii si ritmul incepe usurel sa scada.

Ca si la orice ultramarathon, pe langa pregatirea anterioara, cel mai important factor mi se pare de departe mancarea. Ai nevoie pur si simplu de imens de multa energie, mult mai multa decat poti stoca in muschi, sau decat poti asimila in timpul cursei. Ca sa tii motorasele functionand cum trebuie trebuie sa le alimentezi corespunzator, sau dupa o alta vorba pe care am auzit-o acum ceva vreme : oricum ajungi sa functionezi cu grasimi, dar grasimile trebuie arse la un foc mocnit de carbohidrati. Carbohidrati acestia au fost la mine gel-uril de la sponser, cu care pot sa zic ca m-am impacat destul de bine la concursurile la care am fost pana acum, udate la fiecare tura sau o data la doua ture la punctele de alimentare cu apa minerala, sau isotonic, sau cola, sau suc de mere, dupa chef. Un mare avantaj la un concurs de genul acesta e ca nu trebuie sa cari aproape nimic dupa tine, si ca poti sa bei sa mananci odata la 5-10 minute. Toate acestea vin in schimb si cu avantajul plictiselii, aceleasi trepte de 100 de ori.

Minutul 0, startul concursului.

Pe la runda 47, cu 4 runde diferenta fata de urmaritorii in schimb simt ca stomacul nu mai vrea sa mai coopereze, astfel incat trebuie sa iau o pauza de toaleta, in care imi dau seama din pacate ca lipsa de cooperare e aproape totala, si ca tot ce am manacat si mare parte din ce am baut in orele de dinainte iese afara fara drept de apel. Macar ma simt mai usor dupa ce ma ridic de pe toaleta, dar imi dau seama ca daca nu reusesc sa compensez cumva pentru toate lichidele si pentru toate sarurile pierdute situatia nu o sa fie deloc roz.

Seara pe racoare.

Gandul ma duce la Mike si la un 7500 de acum multi ani, cand si ea a avut probleme intestinale, si stiu din experienta ei ca o chestie de genul acesta te stoarce in ultimul hal. Ca sa functioneze cum trebuie, pe langa ceva carbohidrati muschi au in primul rand nevoie de apa si de saruri, fara acestea ajung sa-si piarda elasticitatea, sa se blocheze, incep crampele.

Intre timp apare si Mike, care cred ca ramane putin surprinsa de clasamentul din momentul respectiv, dar careia nu apuc sa-i zic cam ce probleme am, si care oricum nu cred ca ar fi avut cum sa ma ajute in momentul respectiv. Astfel incat strang din dinti, si incerc sa compensez cu cat mai multa apa si cu cat mai mult isotonic, si cu chestii mici de mancare, sperand sa fie asimilate cat mai repede.

Intre timp in schimb s-a lasat noaptea, alergatul pe scari la vale nu mai merge chiar asa de bine si incep sa simt cum la fiecare coborare muschii incep sa devina din ce in ce mai obositi. Strang din dinti si pastrez ritmul, diferenta fata de locurile 2-3 se pastreaza, 3 ture diferenta, si incet incet se apropie si tura cu numarul 70. Teoretic stiu ca la diferenta pe care o am pot sa merg considerabil mai incet in ultimele ture si tot sa termin pe primul loc, dar asta nu ajuta prea mult in momentul in care fiecare alergare la vale sau pe plat incepe sa devina un chin din cauza muschilor blocati.

La tura cu numarul 70 in schimb toaleta ma cheama din nou, si de data aceasta imi dau seama ca situatia cu stomacul nu s-a imbunatatit, ba chiar ca toate lichidele / alimentele incearca sa iasa pe doua cai. Stors bine, tot ce vreau sa vad in momentul respectiv e un pat in care sa ma intind, astfel incat cuprins de frisoane gasesc unul liber pe care il si folosesc. Cortul e incalzit, si totusi tremur din toate incheieturile cu aceeasi senzatie de greata, o intreb pe o tanti cu o patura de unde pot sa iau si eu o patura, iar tanti cand ma vede imi da patura ei.

Vine si nenica care organizeaza concursul ca sa ma intrebe daca sunt ok, trimite si un nenica de la ambulanta care imi da un medicament de stomac care din pacate nu prea are nici un efect asupra senzatie acute de greata, astfel incat petrec urmatoarele 4 ore pe patul de campanie, undeva intre somn si veghe, cu aceasi senzatie de greata si cu o punga mereu la indemana. Cred ca a fost pentru prima data cand am varsat cand tot ceea ce a iesit nu a avut gust naspa, o combinatie de isotonic cu gel-uri. In momentul in care m-am intins nu-mi mai pasa de nimic, nici de avansul pe care il aveam, nici de continuare concursului, tot ce voiam sa fac e sa stau intins in pat, sa-mi treaca frisoanele si greata.

Orele trec incet, concurentii se tot perinda prin cortul cu paturile de campanie, unii mai dorm, unui doar stau putin sa se reculeaga, altii vin sa manance. Intre starea de somn si de trezie, mai schimb vorbe cu unii dintre ei, si imi dau seama ca nu sunt singurul cu probleme intestinale, cam toti cei care sunt trasi pe dreapta suferind de aceasi chestie. Spre sfarsit cred ca atipesc totusi cam o ora, trezindu-ma cu putin inainte de 6. Mike a spus initial ca avea sa revina la putin dupa 6, ora la care ar fi trebuit sa termin daca as fi pastrat un ritm cat de cat decent. Dar nu a fost sa fie, astfel incat motivat de faptul ca probabil Mike ma asteapta undeva afara ma motivez sa ma ridic macar din pat si sa incerc sa fac cativa pasi.

Si ma simt ceva mai bine decat in urma cu cateva ore, daca las la o parte faptul ca sunt complet stors si ca am muschii de la picioare aproape complet blocatii din cauza lipsei de apa si de sare. Dar totusi am stiut din momentul in care m-am ridicat ca vreau sa fac si ultimele 30 de runde, ca am timp suficient ca sa le duc pana la bun sfarsit, si ca am toate sansele sa o fac. Doar vointa sa fie.

Privit un pic ca un inviat din morti, ma deplasez sontac sontac in cortul bucatarie, unde reusesc sa mananc o felie de paine cu salam, dupa care ii zic lui Mike ce probleme am avut, dar ca vreau totusi sa continui. Doar pacat pana la urma de cele 70 de runde care au trecut pana atunci.

Si imi place la nebunie ca toti concurentii ma incurajeaza cand ma vad din nou dupa atatea ore, de data asta sontac sontac cu muschii blocati. Cel putin prima coborare a scarilor a fost groaznica, dupa au mai inceput cat de cat sa-si dea drumul muschii. E interesant cum ajungi sa legi relatii cu toti, pentru ca ii vezi de atatea ori pe trepte, fiecare cu lupta lui, fiecare cu vointa lui, fiecare cu numele lui. Si zambesti si incurajezi, si vezi fete concentrate, si fete luminoase, si in spatele tuturor e o vointa de fier. Am vazut mai multa vointa in timpul acestui concurs decat la toate concursurile la care am participat pana acum la un loc, si la mine si la ceilalti concurenti.

E greu de spus ce anume te face sa mergi in continuare in momentul in care simti ca fiecare celula a organismului tau iti spune sa te opresti, atunci cand esti dupa 15 ore de efort si cand fiecare 1% din distanta dureaza 14-15 minute. Dar totusi in momentele respective, atunci cand iti zici “vreau” si “pot” se intampla ceva magic. Si am avut parte de suficiente momente de genul acesta in ultimele runde, care treceau din ce in ce mai incet, si am vazut suficiente momentele si la toti ceilalti concurenti care era inca in concurs.

De fapt daca stau bine sa ma gandesc imaginea concurentilor din ultimele de runda, camarazi intr-o suferinta fara nici un sens, o sa-mi ramana intiparita in minte mai adanc decat la orice concurs de pana acum. Pentru ca se forma in momentul respectiv o legatura invizibila atunci cand schimbai priviri, zambete, incurajari sau doar fete concentrate, pentru ca erau momente in care te uitai ca intr-o oglinda, si in care stiai exact prin ce trece in momentul respectiv persoana respectiva. Si asta poate si pentru ca oamenii cu care am impartit ultimele ore ale concursului erau cei care se luptau sa termine, sau sa stranga cele mai multe runde, si la orice concurs ultimul pluton mi se pare ca are cel mai mult de suferit.

Imi pare rau ca inca nu am reusit sa fac poze de la concurs, dar atunci cand o sa apara o sa completez jurnalul cu pozele celor cu care am impartit ultimele runde.

Sincer stau sa ma intreb cu ce a functionat organismul in momentele respective, pentru in afara de apa si de cate un pahar de cola altceva nu am reusit sa mananc in dimineata respectiva. Si totusi, ca un metronom, desi din ce in ce mai incet, se duceau treapta dupa treapta, metru dupa metru. Si toti privitorii au fost geniali, la fel si toti concurentii, la fel si momentele respective. A fost o experienta de multe ori mai grea decat continuarea concursului de la runda 70 daca nu as fi avut nici un fel de probleme, cu mult mai intensa si mult mai emotionala.Mai fac o pauza la runda 80, si la runda 90, dar imi dau seama ca pentru fiecare pauza in care incerc sa mananc ceva mai serios nu reusesc sa mananc nimic, si ca pornirea e din ce in ce mai grea, astfel incat renunt la pauze si intr-un ritm de melc incerc sa nu ma opresc dupa runda 90. E deja mijlocul zilei, dar e placut si adie vantul, se vede pana departe si din nou e plin de oameni care incurajeaza pe traseu. Am auzit si incurajari in Romana, probabil de la un sas venit cu multi ani in urma in zona, si de la o tanti care a si concurat care a facut facultatea la Timisoara. La atatea runde, ai timp sa tot schimbi vorbe si impresii.

Pentru a indica ultimele runde pentru fiecare din concurenti, pe langa un nenica care era la microfon mai era si o fatuca cu mama ei, care aveau casa fix pe marginea scarilor, care imparteau concurentilor care erau la ultima runda o ramura verde pe care tocmai pocnisera frunzele. Era semnul ca se terminat, ca mai trebuie sa mai urci doar odata scarile, ca o sa fii incurajat si aplaudat in ultimul hal de toti privitorii.

A doua zi, mai multa concentrare, mai mult efort.

Si dupa o serie de runde care parea ca nu se mai termina, si la care mi se parea ca numaratoarea pe care o tineam in cap mereu ar trebuie sa fie inaintea numaratorii oficiale, vine si randul meu sau iau ramurica, si sa am parte de cel mai tare finish de la toate concursurile la care am participat pana acum. Pentru ca la cat vorbise nenica cu microfonul de-a lungul concursului devenisem o mica vedeta, era romanul care a condus clar vreme de 70 de runde, care aveea 3 runde diferenta, care a revenit din morti si care a hotarat sa duca concursul la bun sfarsit. Si chiar au fost foarte multi oameni, si foarte multe fete care ma incurajau constiincios, runda de runda, si carorara le raspundeam de fiecare data cu cate un “Danke”. Inchei runda cu plecaciuni in fata acelorasi specatori, fara de care pentru toti concurenti ar fi fost mult mai greu, si cu putina energie pastrata pentru a face ultimi pasi in alergare, termin si runda cu numarul 100, dupa 21 de ore si 30 de minute, pe locul 17 din 60 de concurenti, din care doar 27 au reusit sa termine cele 100 de runde.

Prin comparatie, daca pentru primele 70 de runde am avut nevoie de 10h20, pentru ultimele 30 de runde am avut nevoie de aproape 7 ore, plus cele 4 ore petrecute inainte in pat. A fost, poate chiar si pentru mine, poate un pic prea mult. Spun asta acum la 4 zile dupa ce am terminat concursul cand inca am o febra musculara groaznica, si ma simt ca si cum toti muschii de pe picioare ar fi fost dinamitati si reasezati intr-o neoranduiala totala. Si sunt convins ca totul a fost in primul rand din cauza problemelor intestinale (banuiesc sucul de mere), si de aici din cauza deshidratarii si a lipsei de sare. Asta e, sunt zile si zile, probleme si probleme, si ma bucur pe de alta parte ca de-a lungul concursului nu m-a durut nici o incheietura si nici un genunchi. Din proprie experienta muschii se refac mult mai repede decat un ligament sau o incheietura cu probleme.

Revenind in schimb acum la finalul concursului, dupa finish-ul destul de emotional, tot ce vreau sa fac era sa ma intind, chestie pe care o si fac ajutat de Mihaela, pe acelasi pat de campanie cu care incepusem sa dezvolt relatia din noaptea precedenta. Desi e un amarat pat de panza intinsa, e de departe cel mai dulce pat pe care m-am intins vreodata pana acum. Nici cel mai scump pat de pe lumea asta in conditii normale nu are cum sa se simta la fel cum s-a simtit patul de campanie. Afara e soara dar bate vantul, copacii din jur se clatina si vad umbrele frunzelor cum se misca pe peretii cortului de campanie, concurentii cu care am impartit ultimele runde vine unul cate unul, si iau cate un pat in primire, fiind si ei ajutati la randul lor de fiice, de parinti, de sotii. Si mai toti se intind si atipesc macar pentru cateva minute, intr-un somn probabil la fel de dulce si la fel de adanc ca si somnul din copilarie.

Dupa 2 ore in schimb trebuie sa ma scol pentru a merge la festivitatea de premiere, unde pe langa castigatori toti cei care au terminat sunt chemati langa podiumul de premiere, astfel incat apuc sa mai vad inca odata toti oamenii din timpul concursului. In schimb efortul de a ajunge pana langa podium e substantial, la fel ca si efortul de a iesi din masina in momentul in care am ajuns in Berlin, la fel ca efortul de a urca cele 4 etaje inalte ale blocului in care locuiesc. Urmeaza o recuperare probabil cam lunga pentru gustul meu, si Zugspitze Ultramarathon in iunie, dar sa vedem in schimb cum o sa mearga recuperarea pana atunci. Deocamdata urmeaza un concediu de 6 zile, in care o sa avem doar drumul liber in fata noastra, o tara noua de explorat si o primavara de intampinat.

Pentru cei interesati de datele tehnice, track-ul concursului, din pacate fara GPS in ultimele ore poate fi gasit aici.

Pentru noutati din calatorii si pentru idei de aventuri mail-ul ramane cea mai sigura varianta.

Postari similare

Semimaraton Piatra Mare
Semimaratonul montan Piatra Mare, impreuna cu primele semne ale primaverii.

Initial pentru weekend-ul acesta aveam planuit concursul de ski de tura din Vladeasa, dar cum planurile pot fi facute si desfacute foarte usor, mike a hotarat sa ramana in sambata in Bucuresti cu ceva treaba, astfel incat am iesit doar sambata la o singura zi la concursul de ski de tura/trekking din Piatra Mare. Plecam […]

Saua Batrana
Ultima alergare de vara, in septembrie

Poze aici.Jurnalul lui Mike aici. Dupa un prim weekened de iarna in care ne-a tatait fundul de frig si in care am vazut si primii fulgi de nea, chiar imi aduc aminte cu placere de ultima zi din septembrie petrecuta la munte impreuna cu mike. Septembrie a fost anul acesta incredibil de calduros si de […]

Intre Erfurt si Eisenach
3 zile, 3 piste, si aproape 300 de kilometri prin Turingia

Din nou de la Mihaela citire jurnalul unei ture cicloturistice prin zone inca neexplorate de noi: Sambata, pe cand conduceam noi linistiti pe “autostrada lor nationala” (Bundesautobahn) A9 spre sudul Germaniei (un fel de DN1 la noi), auzim la radio cum moderatorul unui matinal, in loc sa fie plin de energie, cade in butoiul cu […]

10 thoughts on “Mt. Everest Treppenlauf, 85km / 8848m

  1. Felicitari. Mi-ar placea si mie un asemenea concurs, dar e prea departe de mine, si nu stiu daca am vointa necesara. Poate ne vedem pe la Zugspitze. Eu ma bag doar la Supertrail, ca inca nu am vechime suficienta in acest sport.

  2. Impresionant. Spectacolul vointei umane e graitor si poate ca in alergarea de performanta conteaza rezultatele, dar in cea de amatori povestile de acest gen sunt adevaratele performante si tu tocmai ai scris una.
    Cu adevarat numai tu stii cat de greu a fost si cum au trecut acele ore si sunt sigura ca vei trage destule concluzii dupa ce vei scapa cu totul de febra musculara, dar si de impresiile la cald.

    Poate pentru oamenii cu clasamentul ai fost 70 de runde pe locul I, pentru noi ai ramas acolo si dupa toate cele 100 :)

  3. Radu, am vazut un film in expunerea ta, inspirit din fapte reale:) …tot nu am prins partea cu ‘utilizarea’ gravitatiei! Poate o sa am odata ocazia sa te vad in actiune sau sa prind o ora de meditatii:), vorba Claudiei, te-am vazut pe podium! Super tare!

  4. Mersi de urari, sanatate sa fie ca asta e cea mai importanta. Trebuie spus totusi ca in saptamana de dupa concurs mi-a trecut de nenumarate ori prin minte “Ce dumnezeu am facut cu corpul meu”.

    Iar cel putin revolta corpului a fost destul de extrema, febra musculara a tinut cam o saptamana jumatate, si vreme de o saptamana am avut picioarele mai umflate decat le-am avut vreodata pana acum. Dar incet se vindecat toate, ca doar mai e putin la zugspitze…

  5. oau :) un super jurnal si o super realizare! Felicitari! Tocmai auzisem de acest ultramaraton (bine.. pe blog ajunsesem prin articolul de la Zugspitze) si mi se pare fantastic ca a fost “si un roman” si inca cum! fruntas primele 70 de ture :) apoi reinviat continua cursa! Plus obstacolele cu trairile si detaliile de pe parcurs care sunt utile.
    Numai bine!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>