Postavaru Night 2015, primul concurs de la operatie si din nou la Malaiesti.

Reflexiile frontalei se misca ritmic pe stalpii ce delimiteaza partia in vreme eu ce imping cu spor schiurile la deal prin linistea noptii. In afara de punctele in care sunt stransi oamenii pentru incurajari e in primul rand liniste si nu auzi decat gafaitul ritmic al respiratiei si fosnetul pieilor de foca pe zapada. Orice sport are si o latura zen a lucrurilor, atunci cand cu mai mult sau mai putin efort te straduiesti sa faci miscarile cat mai rotund, iar noaptea linistita din Postavaru pare perfecta pentru asa ceva. Incerci sa tii ritmul, sa ai miscarile cat mai cursive, sa nu iti pierzi suflul atunci cand mai depasesti pe cineva si sa cauti zonele cu zapada tare.

Atmosfera de la concurs, urcand prin noapte.

Atmosfera de la concurs, urcand prin noapte.

Din toate sporturile pe care le-am incercat ski-ul si bicicleta m-au atras cel mai putin, si mi se pare putin ironic ca din ce faceam inainte diferenta cea mai mica e tocmai la ski si la bicicleta. Pana acum aveam o fascinatie cu sporturile care sunt extrem de putin dependente de echipament iar la capitolul acesta inotul si alergarea mi se pare geniale. Oricat de mult s-ar chinui producatorii de echipamente sa ne convinga de utilitatea diferitelor gadget-uri pana la urma la finalul unui concurs 99% din clasament e facut de sportivi si nu de echipament. Sunt convins ca daca ai pune un kenian sa alerge in chiloti descult tot ar scoate sub 2h20 la un maraton. La inot nici nu se mai pune problema, acolo oricum esti doar in slip.

La polul opus sunt ski-ul si bicicleta, si nu degeaba la amandoua exista echipamente de mii de euro specializate pe performanta si pe scaderea greutatii. Spre exemplu la ski-alpinism una e sa peste 4.5 kilograme pe fiecare picior, in combinatia ski+legatura+clapar, si una e sa ai putin sub 1.5 kilograme pe picior in aceasi combinatie. Astfel incat in clasamentul de la sfarsitul unui concurs echipamentul are o importanta destul de mare. Iar in momentul in care participii la un concurs ajungi mereu sa te gandesti cum ar fi fost cu o pereche de schiuri mai usoare, sau cu o bicicleta mai buna, caci si aici e diferenta imensa intre o bicicleta de 15 kilograme si una de 9 kilograme.

Pe astea se bazeaza intr-un fel si producatorii de echipament care sponsorizeaza concursurile, pe faptul ca tu o sa simti ca ai musai nevoie de schiul cutare de 500 de grame, sau de bicicleta cutare care are 1 kilogram in minus, sau de gelul nu stiu care care ce iti da un pic de plus de energie la urcare. Si nu zic nu, toate astea ajuta dar nu e bine sa te gandesti ca ai neaparat nevoie de ele. Eu cel putin sunt destul de convins ca nu voi da niciodata 1800 de euro pe o pereche de clapari.

Acum depinde totusi foarte mult care sunt asteptarile la sfarsitul unei curse, daca acestea constau in locuri castigate in plutonul tau atunci poate au sens, daca in schimb te multumesti cu senzatia de a face o cursa buna, de a merge rotund si de a da tot ce ai avut de dat atunci nu cred. In plus cu aceasi bani ai putea calatori spre exemplu 6 luni cu bicicleta prin lume. Eu indragesc echipamentul care imbatraneste cu mine si urasc ideea de consumatorism la capitolul echipament de munte. Lucrurile trebuie purtate si folosite pana cand se dezintegreaza iar din punctul asta de vedere sunt putin mandru ca la Postavaru Night am fost tot cu perechea de schiuri pe care am invatat sa schiez acum 7 ani de zile, si care vor vedea inca cel putin o iarna si o ultima ascutire. E adevarat, legaturile si claparii s-au schimbat intre timp, dar sper sa le folosesc cel putin cat am folosit schiurile pe care stau.

Dar acum revenind la concurs, de data aceasta sambata dupamasa ne gasim in formatie de trei in drum spre Poiana Brasov, eu, Mike si Claudia, fiecare spre o premiera, eu pentru prima data pe schiuri la Postavaru Night, Mihaela prima data la alergare si Claudia prima data la un concurs de schi de tura. Ultima data la Postavaru Night am fost in 2011, atunci la alergare. Au trecut 4 ani de atunci, 4 ani plini de o multime de experiente, si bune si rele. Cert e ca au fost extrem de variati, cu un an si jumatate in Berlin, cu luni de pregatire pentru expeditie, cu 5 luni prin Asia Centrala, cu luni de recuperare dupa.

Din toate iernile de pana acum iarna aceasta am stat cel mai mult pe schiuri, practic in claparii pe care ii am acum ma simt cel mai ok dintre toate perechile de incaltari pe care le am. A fost si o iarna incredibil de bogata in zapada, o iarna cum eu cel putin nu am mai prins pana acum. Asa ca intr-un fel antrenamentul s-a facut de la sine, tura de tura. Vorba lui Octavian, fiecare weekend e antrenament pentru urmatorul weekend.

De data aceasta in sambata de dinainte de concurs a fost vreme frumoasa si in drum spre Poiana regret cumva ca nu am facut weekend-ul acesta o tura intr-un loc mai salbatic, dar e totusi cam greu sa faci si o tura dupa care sa mai si alergi la deal in ritm de concurs. Intr-un fel si inainte ma bucur putin atunci cand era vreme urata in ziua concursului, asa macar stii ca nu ai ratat o alta tura frumoasa la munte.

Ne ridicam numberele de concurs si in vreme ce ma intalnesc cu o multime de cunoscuti pe care nu i-am mai vazut de ani de zile incercam sa ne facem si un fel de tentativa de incalzire. La start suntem impartit in fete si baieti si dupa o numaratoare sumara incepe forfota de la start, cu schiuri si bete incalecate, cu lume alergand in clapari la deal si cu o atmosfera generala a unui atac haotic si furibund spre un inamic necunoscut ascuns in intunericul ce cuprinde partiile din Postavaru.

Dupa primele 5 minute plutonul de la start se rasfireaza si incerc sa-mi moderez ritmul pentru a incerca sa urc cat mai constant. Poate fi o capcana fatala sa pleci prea repede de la inceput si in plus la moral ajuta mereu sa depasesti concurenti sau sa ai un iepure in fata de care sa te apropii usurel. Totusi fiecare depasire inseamna o iesire din ritm si un efort in plus caci focile aluneca mai greu pe damburile din jur.

Prima parte a urcarii merg in trena Andreei Dan, care o urmareste si ea la randul ei pe Gianina. Urca extrem de bine si ritmul imi convine de minune, pana la zid cand pierd ceva timp incercand sa fac cateva serpentine. Pana la urma renunt si vazand ca pierd timp degeaba urc tot frontal, incercand sa imping cat mai mult din bete pentru a nu o lua-o la vale. In minte ma gandesc ce s-ar intampla daca as aluneca, si imi imaginez un ghem de schiori impleticiti alunecand la vale.

Dupa zid incerc sa tin ritmul pastrand totusi ceva rezerva pentru o ultima panta abrupta pe care o aveam in minte de acum 4 ani. Dar memoria ma insala si vad mai repede decat ma asteptam luminile de la finish, asa ca incerc sa ma motivez sa accelerez. Mai greu de gasit in schimb energia pentru asa ceva, asa ca ultima serpentina trag un pic de mine cu ochii pe poarta de finish. Neavand ceas nu stiu exact in cat am terminat, dar foarte multa lune nu e sus asa ca nu cred ca am venit prea tarziu. La cabana ce am stat de vorba pana am ragusit si ce am consumat restul de energie ramasa dansand in clapari am aflat ca am ajuns in putin peste 40 de minute si pe 12 la categorie, cu 2 minute mai repede decat am venit la alergare acum 4 ani. Dar poate mai important tot concursul am mers rotund, poate ce a lipsit a fost un sprint de final.

In vreme ce astept la linia de sosire vin pe rand Mihaela si Claudia. Supriza a venit de la Mihaela care a iesit pe locul 3 la alergare iar daca acum 4 ani cand a iesit tot pe 3 la schi de tura nu am putut ramane pana la festivitatea de premiere la Postavaru de data aceasta timpul a fost de partea noastra. Nici Claudia nu a venit rau, pe locul 4 la categorie, iar despre cursa si despre demonii ei interiori puteti citi aici.

Seara si noaptea ce a urmat in schimb a fost foarte faine, cu oameni vechi si oameni nou, cu dans in clapari, cu un pic cam multa muzica tiroleza si cu o coborare aventuroasa la 3 noaptea pana la masina.  A fost mult de asteptat dar cred ca asta a venit la pachet cu faptul ca a fost multa lume la amandoua probele. E greu totusi sa impaci si capra si varza, sa ai si un concurs in care sa incerci sa incurajezi miscarea, fara limita de participati si te incadrezi in ce ai la dispozitie. Totusi daca va continua sa creasca numarul de participati la cabana Postavaru nu cred pot incapea mai multi oamenii decat cei care au fost la concursul din 2015.

Spre Malaiesti!

Si avand in vedere cele de mai sus tura de duminica a fost cel putin domestica. Practic am plimbat mai mult schiurile in spate pana la Malaiesti si inapoi, caci zapada prin zonele de jos a inceput sa se topeasca in ritm alert. La peste 1400 de metri e totusi iarna in toata regula in partile nordice.

Cu toate astea cand am ajuns la Malaiesti am avut in minte gandul unei urcari rapide pana la Omu cu coborare pe Morar, o tura ce ar fi adus un pic de aventura iesirii. Cu cateva exceptii eu cred ca aventura nu exista in cadrul organizat si controlat al concursurilor, aventura si turele adevarate sunt in munti, in salbaticie, in echipe mici si in idei nebune. Si totusi pana la urma de data aceasta am zis pas, timpul era scurt si ar fi fost ceva de alergat si in plus gandul de a cobora singur pe Morar in conditii de zapada necunoscute nu era prea roz. Dar n-au intrat weekend-urile in sac si nu ma grabesc inca sa pun schiurile in cui.

Claudia, in randurile schiorilor de tura anul acesta.

Claudia, in randurile schiorilor de tura anul acesta.

Urcand cu schiurile spre Malaiesti.

Urcand cu schiurile spre Malaiesti.

Padure de vis.

Padure de vis.

La cabana in cetatea de stanca si zapada.

La cabana in cetatea de stanca si zapada.

Semne ale primaverii.

Semne ale primaverii.

Radio Claudia :)

Radio Claudia 🙂

Pentru noutati din calatorii si pentru idei de aventuri mail-ul ramane cea mai sigura varianta.

Postari similare

Fisura rosie
Fisura Rosie

Un nou jurnal restant al unui weekend extrem de linistit de acum aproape o luna (corina a fost ceva mai harnica si a pus un mic jurnal aici). Intr-un weekend cu vreme buna si in care Mike avea treaba, ce alte variante puteam sa gasesc decat un weekend de catarat la Costila. De fapt se […]

Postavaru Morning Glory, jurnalul diminetilor magice.

Alin spune ca un rasarit in varf de munte e ca un drog, un drog fara nici un fel de parte negativa, care te binedispune pentru toata ziua. Sau daca ai parte de un rasarit mai cu mot, efectul poate sa tine zile bune. Imi e clar ca efectul nu e acelasi pentru toata lumea, […]

Rapa crucii, amintiri din alpinismul de iarna

In timp ce ma straduiesc sa-mi pun hamul pe mine la baza Vaii Adanci imi dau seama ca au trecut mai bine de doi ani si jumatate de la ultima lui purtare, la coborarea spre tabara de baza din Khan Tengri. Intre timp, sensibilitatea ramasa la frig, lipsa unor incaltari potrivite si (re)descoperirea bicicletei m-au […]

5 thoughts on “Postavaru Night 2015, primul concurs de la operatie si din nou la Malaiesti.

  1. Iti impartasesc intru totul parerea despre echipamente scumpe si ideea de concurs. Viata nu e o alergare, schiere, bicicleala numai de dragul de a fi in frunte, ci despre ceea ce simti si felul cum te pozitionezi fata de intamplari. Atitudinea conteaza! 😉

  2. Impartasesc 100% spusele lui Zaraza Catarig, pana anul trecut muream de dorul unui concurs, acum vreau aventuri pe doua roti lungi, pe multe zile, fara griji, sa descopar oameni si locuri, fara limita de timp.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *