Valea Alba

Proband din nou plasticii, valea Alba si valea Morarului

Inca un weekend fara zapada noua, in care ne-am consolat cumva cu temperaturile ridicate si cu ideea ca iarna de anul acesta s-a amanat. Chiar in ideea in care ar ninge ca-n povesti ar fi nevoie de o perioada foarte lunga de ninsori ca se puna un strat care sa tina iar primavara nu e nici ea departe. Pacat de claparii noi si de echipamentul de schi de tura pe care inca nu am apucat sa-l folosesc in iarna asta.

Cum ideile si inspiratia pentru weekend erau reduse si cum trebuia sa iau schiurile de la mesterul Bubulu unde au fost la ascutit, ne-am hotarat in cele din urma sa incercam o vale din Bucegi cu gandul de a dormi la un refugiu pe sus (initial aveam in plan refugiul de la Batrana). In acelasi timp e si un prilej foarte bun pentru a mai testa inca odata o pereche de clapari pe care ii am de 5 ani de zile dar pe care i-am folosit prea putin.

Din cate am inteles e destul de important sa ai incaltaminte dubla pentru a putea usca seara in cort gheata interioara, iar plasticii de la Lowa se incadreaza in categoria asta. Nu au vazut decat un an de folosinta inainte de a fi inlocuiti de o pereche de bocanci de iarna ce sunt arhisuficienti pentru Romania, iar in ultimii ani de catre clapari de schi de tura. Si cum uitasem cum e cu ei in picioare am zis ca e o ocazie foarte buna sa-mi amintesc care sunt locurile in care ar fi probleme, cum trebuie stransi si alte detalii de genul acesta.

Si dupa cateva luni e din nou o tura pe care o incepem doar in doi. Si ca de obicei, cand suntem doar noi doi, reusim sa ne mosmondim mai mult decat de obicei si ajungem tarziu in Busteni, si planul pentru Valea Priponului se transforma in Valea Alba. E valea pe care am luat primul contact cu Bucegiul acum multi ani de zile, care m-a vrajit complet in momentul respectiv si cu care as reveni oricand cu placere.

Astfel incat pornim in atmosfera primavaratica, eu transpirand prin toti porii (pe care din pacate plasticii nu ii au) in cautarea locurilor cu umbra si cu putina racoare. Le gasim abia La Verdeata unde vedem ca zapada e mai mult lipsa, si pentru inca un sfert de vale urcam printre bolovani acoperiti de un subtire strat de zapada. Abia dupa aceasta incep mici portiuni de zapada continua, intrerupte din cand in cand de bolovani descoperiti.

Totusi pe masura ce inaintam portiunile de zapada sunt din ce in ce mai lungi, pana la saritoarea Carnului pe care o ocolim si de data aceasta prin dreapta. Doar ca de data aceasta cu bagaje ceva mai grele in spate lucrurile nu mai sunt chiar asa de simple, si desi rapeste putin din experienta ne bucuram de cablurile care s-au pus pe varianta de ocolire.

Nici cea de-a doua saritoare nu e chiar asa de simpla cu rucsacii mari in spate dar dupa ce trecem si de ea stim ca suntem ca si iesiti sus. Ajungem in cele din urma pe platou sub ultimele raze de lumina, stabilind un nou record negativ de aproape 4 ore pentru timpul de urcat pe vale. Or fi bagajele grele, o fi de la lipsa de antrenament, or fi conditiile ce nu au fost nici de iarna nici de vara, cert e ca demult nu am mai facut asa de mult pe Valea Alba.

Si dupa inca aproape doua ore de bocanit cu plasticii pe un platou aproape lipsit de zapada ajungem impreuna cu Mihaela si Cosmin la refugiul de la Omu in loc de refugiul de la Batrana, intr-o ceata numai buna de taiat cu cutitul. Si dupa o seara de stat la vorbe si la gatit la primusul pe benzina cu care tot invat sa ma joc urmeaza o noapte lunga si tihnita. Rasaritul din pacate nu ne-a scos din pat varful fiind invaluit in aceeasi cusma de ceata din seara de dinainte. Si cum vremea nu parea se se deschida mai dormitam putin in refugiu inainte de a ne hotari sa coboram pe Valea Morarului in speranta de a gasi zapada suficienta pentru a cobora mai cu spor.

Zapada a fost ceva mai putina decat acum 4 saptamani, dar mai mult decat suficienta pentru coboratul pe coltari si chiar si pentru ceva ski (Bubulu si compania au coborat tot pe aici la cateva ore dupa noi). In schimba un coltar al Mihaelei a cazut la datorie ca victima a Vaii Morarului, dar a fost rezolvat temporar de o improvitatie romaneasca care a tinut pana jos.

In schimb plasticii au rezistat cu brio, sau mai bine zis eu am rezistat in ei fara prea multe probleme. Singura lor problema e ca daca e cald afara si daca transpiri chiar trebuie uscati in fiecare seara, pentru ca desi nu intra nici un fel de apa inauntru nici de iesit nu iese nimic…

Undeva intre toamna si primavara, dar iarna nu e sigur..

Undeva intre toamna si primavara, dar iarna nu e sigur..

Plasticii de testat.

Plasticii de testat.

Ajunsi la verdeata.

Ajunsi la verdeata.

Cam greu cu rucsacul mare in spate.

Cam greu cu rucsacul mare in spate.

Moment de pauza.

Moment de pauza.

Inca putin pana sus.

Inca putin pana sus.

Ora albastra.

Ora albastra.

Alungati de vant, si noi si norii.

Alungati de vant, si noi si norii.

Cosmin si soarele.

Cosmin si soarele.

Pasind catre locuri mai joase.

Pasind catre locuri mai joase.

Cer de ianuarie, nu si zapada de ianuarie.

Cer de ianuarie, nu si zapada de ianuarie.

Si totusi mai sunt si portiuni cu ceva zapada.

Si totusi mai sunt si portiuni cu ceva zapada.

Trei crai de la rasarit.

Trei crai de la rasarit.

Pentru noutati din calatorii si pentru idei de aventuri mail-ul ramane cea mai sigura varianta.

Postari similare

Saua Batrana
Ultima alergare de vara, in septembrie

Poze aici.Jurnalul lui Mike aici. Dupa un prim weekened de iarna in care ne-a tatait fundul de frig si in care am vazut si primii fulgi de nea, chiar imi aduc aminte cu placere de ultima zi din septembrie petrecuta la munte impreuna cu mike. Septembrie a fost anul acesta incredibil de calduros si de […]

Erevan, orasul de la poalele Araratului

Erevanul e probabil capitala cu cea mai faina priveliste din lume: varful inzapezit de 5000 de metri al Araratului. Atunci cand vezi cum se ridica deasupra platoului armean, e usor sa iti dai seama de ce a aprins imaginatia popoarelor din timpuri imemoriale. Si chiar daca orasul in sine e un amalgam sovietic – comunist, […]

In sfarsit Mashhad, ultimii kilometri din Neyshabur

Dupa desert in sfarsit semne ale primaverii si ultimia zi de pedalat inainte de ultimul oras mare prin care voi trece prin Iran, Mashhad.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *