Turcoazul si Laguna Paron

In ghidul cu trasee de trekking din Cordillera Blanca pe care l-am rasfoit in campingul din Cuenca, scria raspicat ca si daca ar trebui sa mergi 2 zile spre Laguna Paron, tot s-ar merita oasteneala, fiind unul din cele mai frumoase lacuri glaciare din Cordillera, dar lucrurile sunt chiar mai simple de atat, caci e un drum pana acolo si cele 2 zile de trekking s-au transformat in vremurile moderne in 2 ore in masina.

Bun, daca e drum pana acolo, inseamna ca merge urcat pe bicicleta. Inca din prima seara petrecuta in Caraz ne-am dat seama ca lumina cade bine la apus, deci planul era teoretic simplu: plecam pe la amiaza, urcam cei 2000 m diferenta de nivel, ajungem la laguna la final de zi cand au plecat hoardele de turisti, gasim un loc de cort si petrecem acolo o seara si o dimineata linistite. Stim ca tururile pleaca pe la 10 din Caraz, ajung pe la 12 la laguna si incepand cu ora 15 pornesc la vale, deci linistea de seara si dimineata ne e garantata.

Singurul factor care insa ne-a stricat planurile a fost combinatia de convalescenta post Salmonella (sau ce pana mea oi fi avut) + prima zi de menstruatie + caldura de mijloc de zi.

Dupa 350 de metri diferenta de nivel ii spun lui Radu ca mie o sa imi ia doua zile urcarea si ca ar trebui sa ne recalibram asteptarile si sa dormim azi deasupra ultimului sat de unde putem face aprovizionare. Cum eu oricum nu reusesc sa mananc mai nimic, mancare pentru doua zile ar fi, aprovizionarea principala fiind cu apa potabila.

Imi tarasc bicicleta prin praful drumului si imi pun muzica pana cand il aud pe Radu strigandu-ma de zor si sprintand la deal cu o masina dupa el. Nu stiu unde a gasit-o, dar e un harb de break in care ne putem baga bicicletele, si asta e tot ce conteaza. Janghina asta in descompunere are, din spusele soferului, 25 de ani si trebuie spus ca omul o munceste la greu pe drumurile patriei, drumul spre laguna fiind incredibil de prost. Atat de prost incat nu ne-au trebuit decat cativa kilometri motorizati ca sa ne dam seama ca au fost 20 de dolari foarte bine investiti.

Din povestile soferului aflam ca drumul a fost construit prin 1970, strict in scop turistic. Din ultimul sat (Paron) pleaca si o poteca turistica ce taie serpentinele drumului. Stiam de ea si la un moment dat am luat-o in calcul, pentru o zi de trekking, dar ne-am prins repede ca si aceasta era o varianta neinspirata, caci poteca urca pe vale, abrupt si printre vegetatie inalta, fara deschidere, cale de 10 kilometri. Nici locuri de cort nu prea erau pana la 3800 m, deci alta problema. Si de plictisit ne-am plictisit si in masina, d-apoi daca trebuia sa urcam, doar ca sa coboram maine inapoi in Caraz.

Ajunsi la laguna suntem intampinati cu frig si efectul uau intarzie sa apara, caci jumate din luciul apei e deja in umbra. Asa ca ne grabim si noi spre soare si pe poteca ce inconjoara lacul gasim si un loc de cort, ferit de vant, cu deschidere spre capatul nordic al lacului si spre cele doua varfuri ce il strajuiesc, regat de piatra si zapada aproape vesnica. Spun aproape, pentru ca ghetarii Cordillerelor si-au pierdut in ultimii 50 de ani 30% din masa. In fond, insasi valea pe care am urcat si pe care e croit acum drumul a fost demult un ghetar ce mergea pana spre 3000 m.

Dupa ce depasim prima impresie si ne gasim coltisorul nostru linistit putem spune ca locul este aproape fain, daca nu ne-ar calca pe nervi hoardele de tauni, ce nu s-au lasat duse decat dupa ce lacul a intrat in umbra. Totusi, chiar daca luciul apei e acum de un albastru inchis si tern comparativ cu azuriul de la amiaza, varfurile incep sa se contureze din ce in ce mai bine sub soarele rosiatic de la apus.

Noaptea la 4200 m e lunga, dar din fericire nu atata de friguroasa pe cat se aratase la inceput, caci odata tras fermoarul la sacul de dormit, caloriferul porneste usor, usor si caldura si somnul vin mana in mana.

Dimineata incepe cu lene, caci pana pe la 10 ar trebui sa fie liniste la lac. Radu isi continua actiunea “indopat Mike cu forta ca pe gasca”, dupa principiul pofta vine mancand si stradaniile lui au dat roade, caci azi am revenit la normal cu pofta de mancare si implicit cu cantitatea de mancare ingerata, lucru esential pentru un nivel optim de entuziasm, chef de viata si energie pentru invartit pedala.

Stau pe o piatra batuta de soare, cu spatele la vant si cu ochii la azuriul lacului si ma gandesc ca locul e chiar frumos, ca ar merita poate o incursiune spre laguna aflata mai sus, pe poteca asta indicata ca fiind doar pentru montaniazi, dar nu avem unde lasa bicicletele, mijlocul nostru de locomotie si mijlocitorul atator aventuri. Poate intr-o alta vizita in Peru, caci pe cat lasam in urma kilometri, pe atat ne dam seama ca ne-am intoarce la un moment dat aici, poate fara biciclete, axati cumva mai mult pe trekking self-supported.

Coborarea in Caraz este hurducanita, dar sucul de portocale cu ananas functioneaza ca un magnet si dupa pauza de masa si aprovizionare, luam cei 15 kilometri de asfalt pana in Yunguay sub roti, mai adaug o pana pe raboj si ne pregatim pentru o noua intalnire cu varfurile de 6000 de metri ale Cordillerei, de data asta din Portacheulo de Llanganuco.

Prima inalnire cu lacul si cu imensa caldare glaciara in care se gaseste.

Un pic de single-trail in cautarea locului perfect de cort si de odihna.

Turcoazul incredibil al lacului si soarele dupaamiezii ce ne incalzeste.

Varfuri si piramide.

200 de metri deasupra lacului impreuna cu ultimele raze de lumina.

Vederea de la fereastra cortului.

Se stinge lumina, doar ca nu si in cort. E timpul pentru masa de seara si pentru lectura de dupa.

A doua zi, inconjurand lacul pentru o bucata pentru a gasi turcoazul perfect.

Turcoazul perfect de la ora 10.

Violet si turcoaz

O scurta bucata de single-trail pe coborarea spre Caraz.

Inapoi pe un drum destul de rupt. Pe stanga si pe dreapta se ridica pereti imensi de granit.

Inapoi la deal din Yunguay, cu Huarascanul in fundal.

Ultima raza de soare si noi binenteles fara un loc de cort pentru ziua aceasta

Sunt locuri pe lumea asta in cate muntele se pravaleste pe tine si mai si ca in Brasov..

Pentru noutati din calatorii si pentru idei de aventuri mail-ul ramane cea mai sigura varianta.

Postari similare

Inapoi in pustiu, impreuna cu Salmonela

Noaptea a fost lunga si cu multe treziri intermediare, dar dimineata Radu se simte mai bine, are chiar ceva pofta de mancare asa ca tot el hotaraste pe la 10 sa strangem si sa o luam din loc. Eu as mai fi stat o zi pe loc, sa vedem cum evolueaza lucrurile, dar situatia pare […]

O zi pe langa Rio Canete

Rio Canete nu e vreun Amazon al Peru-ului. E chiar un rau scurt, de vreo 220 de kilometri,ce izvoraste pe la 4300 de metru si de varsa in Oceanul Pacific. In partea superioara e un rau de munte,cu debit puternic, mici cascade si lagune, ce genereaza un peisaj diferit fata de paramo-ul de la peste […]

Salinas de Guaranda

Peste noapte a plouat si vantul si-a schimbat directia, astfel ca ne-a cam scuturat cortul. Dimineata se auzea vuind prin padurea din spatele nostru precum un mic uragan. Daca pana acum, tipicul a fost ca vantul sa inceteze peste noapte si dimineata sa fir destul de linistita, de data asta nu a fost deloc asa […]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *