Sinaia schi de tura

Ultima tura de iarna adevarata, in martie

Inca un jurnal ramas restant de aproape o luna al ultimei ture de schi de tura de iarna aceasta. Prognoza era destul de sumbra, ca pentru multe din weekend-uri din iarna asta, cu cod galben si risc 4 de avalansa. Initial plecasem cu gandul unui schi in Sinaia, dar tinand cont ca schiurile erau proaspat ascutite si nu as fi vrut sa le zgarii inainte de plecarea in Franta a iesit o foarte frumoasa plimbareala prin pulver pe schiuri.

Plecam astfel 4 din Bucuresti, eu, Daniel, Laviniu si Irina, si dupa ce recuperez schiurile stam in dubii ce sa facem deoarece pe sus parea sa fie destul de mult vant. Pentru Daniel avea sa fie prima tura pe schiuri, un fel de initiere de foc ca sa zic asa. Desi nu sunt deloc un profesor bun imi place din cand in cand sa duc oameni prin locuri prin care in mod normal nu ar ajunge, si sa le explic lucruri pe care am ajuns si eu sa le stapanesc cat de cat. Si imi plac turele mai restranse, de maxim 3-4 oameni, mi se pare ca lucrurile se leaga si merg mai bine intr-un grup mai mic.

Povestea turei de sambata ar fi destul de simpla, dupa o urcare pe piei intre cota 1400 si cota 2000 a urmat o coborare foarte frumoasa prin pulver pana jos de tot in valea dorului, iar de aici am plecat spre plaiul lui Pacala, intrand de sus pe el, cam din zona stalpului de telecabina care se vede dinspre Babele. Coborarea a fost absolut superba, 30cm de pulver pe un pat sanatos si nici o urma, de schiuri de sau animal nu brazda zapada proaspata. Una peste alta a fost una din cele mai frumoase coborari de sezonul acesta.

Urcand cu spor printe copacii tapetati cu zapada, Dani la primi pasi pe schiuri de tura.

Urcand prin pudra din valea Dorului.

Un desert de zapada.

O stana in mijloc de iarna.

Privind spre valea Ialomitei.

Alte babe, imprastiate in alt loc al platoului.

Dani la primi pasi in afara partiei, si ce pasi au fost…

In actiune, cu un ranjet pana la urechi.

Ajunsi aproape de stana.

Cam asa arata probabil si padurile nordicilor.

In schimb ce cobori trebuie si urcat, astfel incat pe la 16:00 ne punem din nou pe piei si incepem sa urcam ceea ce am coborat. Acum trebuie spus ca tura e destul de lunguta, si in total a strans ceva de genul 1600m de urcare si cam 1000m de coborare, si a fost ceva munca pentru a sparge poteca, chiar si cu schiuri prin 30cm de pulver. Astfel incat la urcare ni s-au cam terminat bateriile, si mie si lui Daniel, astfel urcarea a mers intr-un ritm oarecum de melc. De mult nu mi s-a mai intamplat la munte sa merg in ritmul de facut pauze odata la cateva minute, din cauza unei oboseli interioare greu de explicat. Nu gafaiam, nu ne dureau muschii, ci pur si simplu se terminasera bateriile, si trebuia sa ne oprim din loc in loc pentru a le lasa putin timp sa se reincarce.

Pe drumul de intoarcere.

Ajungem la Piatra Arsa odata cu lasarea serii, unde si intram pentru un ceai pentru a echilibra putin lipsa de lichide de pe parcursul zilei. Voiam sa ajungem in aceasi seara la cabana Miorita, unde Laviniu si Irina ne rezervasera deja locuri, astfel incat plecam intremati dupa un sfert de ora. Afara era deja intuneric, un frig de crapau pietrele si tocmai se pusese si un vant destul de belicos care spulbera zapada cazuta de peste zi.

De obicei am un simt de orientare destul de ok, sau cel putin asa imi place mie sa cred, iar in general daca am fost odata pe un traseu a doua oare il dibuiesc fara prea mari probleme. E o chestie care tine de faptul ca imi amintesc cu destul de multe detalii cam toate turele in care am fost pana acum, chiar si cele ce s-au petrecut cu destul de mult timp in urma. In schimb in seara respectiva cred ca a fost prima data cand am intalnit fenomenul de transport la sol, vantul care batea destul de taricel ridica zapada intr-un mini-viscol de cam 2 metri inaltime care te impiedica sa vezi in fata, in schimb daca te uitai in sus se vedea cerul plin de stele.

Si era frig, era incredibil de frig pentru martie, era deja cu toate hainele pe noi si cu cagulele pe fata. Sincer fara bandana sau fara ceva pe fata erai cam mancat. Dupa cam 15 minute pierdem si stalpii de marcaj, partial din cauza mea si a frontalei care era destul de chioara, hotarasc totusi sa nu ne intoarcem si sa tinem directia dupa stele, care se vedeau destul de ok in momentul respectiv. In stanga din cand in cand se vedeau nori involburati spre valea prahovei, luminati straniu de statiunile de vale. Totul a mers ok pana cand am inceput sa coboram si transportul la sol ne-a acoperit din ce in ce mai mult, moment in care am luat hotararea sa ne intoarcem, ghidandu-ne dupa lumina data de farurile amplasate pe langa Piatra Arsa, astfel incat dupa o ora si jumatate ajungem inapoi in locul din care plecasem, respectiv langa stalpul de marcaj de langa care pierdusem traseul.

Dupa 12 ore de traseu si de efort continuu probabil orice om cu scaun la cap ar fi ales sa doarma la Piatra Arsa in momentul respectiv, care era la cateva minute de mers in momentul respectiv. Dar incet incet in momentul respectiv vantul a inceput sa se domoleasca crescand vizibilitatea in acelasi timp, astfel incat hotaram sa continuam din stalp de marcaj in stalp de marcaj. In momentul respectiv chiar ne simteam bine, mi se pare foarte tare ce bine functioneaza straturile de haine in momentul in care te misti, chiar daca e foarte frig in momentul respectiv. Se creeaza un fel de micro-climat care iti da impresia ca ai putea sa continui mult si bine.

In cele din urma vantul s-a oprit de tot si s-a facut un senin cum nu am mai prins de mult. Seninul unui cer negru fara luna, vazut de la 2000m intr-o noapte cu foarte multe grade pe minus nu cred ca se poate compara aproape cu nimic. Mi-a placut foarte mult si partea asta a turei, in ultima vreme nu prea ne-a prins noaptea pe traseu, iar alunecatul pe schiuri intr-o liniste deplina si intr-o singurate deplina sub un cer fermecat a fost ceva deosebit.

Incet incet ajungem sub varful Furnica, tapetat cu placi de vant care ne-au silit sa facem o groaza de zig-zag-uri pentru a merge cat de cat pe urmele intarite ale unor turisti care trecusera pe acolo cu cateva ore inainte. O initiere de foc pentru Dani, a face zig-zag dupa zig-zag pe panta destul sanatoasa in mijlocul noptii dupa o zi intreaga de traseu nu e o chestie de loc usoara. Ajungem pana la urma la releu, si coboram spre Miorita, unde ne intalnim si cu oamenii care plecasera in intampinarea noastra. La Piatra Arsa bateria telefonului meu incepuse sa dea semne de oboseala astfel incat l-am inchis pentru a-l pastra pentru un eventual telefon de urgenta, chestie care a insemnat in acelasi timp ca prietenii de la Miorita nu au stiut de noi pentru cam 4 ore, in timp ce traseul ar fi trebuit sa ne ia in mod normal cam 2.

O privire inghetata odata ajunsi pe varful furnica.

Am ajuns rupti de oboseala la Miorita, si dupa ce ne-am mai hidratat am mai stat putin de vorba cu oamenii si ne-am bagat la somn.

A doua zi pulverul cam disparuse din majoritatea locurilor si era inlocuit de placi de vant destul de tapene. Dupa ziua de dinainte alegem sa facem o plimbareala mai scurta, respectiv coboram tot pana jos de tot in valea dorului si de aici facem o mica bucla pana sub varful Vanturis, unde am dat din nou de un pulver foarte fain. Pacat de panta care e cam domoala in partea inferioara. In momentul respectiv ningea ca in povesti iar valea izvorului cu dor avea un aer aparte, de loc parasit si uitat de lume. Intoarcerea am facut-o pe vale, serpuind pe deasupra paraului care curge vara pe acolo.Ajunsi din nou la cota 2000 ne regrupam cu ceilalti prieteni si coboram pe carp, unde un nor imens ce plutea deasupra vaii prahovei ne ofera prilejul unor poze interesante.

Din nou jos de tot in Valea Dorului.

Pe acolo.

Explorand zone noi.

Si ninge ca-n povesti.

Deschizand urme intr-o lume imaculata.

Un zid involburat.

Mi-a placut destul de mult tura, a avut cateva momente deosebite, coborarea pe Plaiul lui Pacala printr-un pulver neatins de orice vietate, mersul pe piei pe platou in mijlocul unei nopti inghetate, si felul in care ningea ca in povesti sub varful Vanturis, toate sunt momente de care m-am bucurat. Si scriu aici despre ele pentru ca cine stie, poate peste ani si ani si ierni si ierni memoria lor se va estompa, intre multe alte ceruri instelate si ninsori ca-n povesti. Si totusi mi-ar place sa mi le amintesc in felul in are le-am vazut si le-am simtit atunci, intr-un ultim weekend de iarna adevarata dintr-un inceput de martie.

Pentru noutati din calatorii si pentru idei de aventuri mail-ul ramane cea mai sigura varianta.

Postari similare

IMG_20180915_140314
Plaiul Munticelu, Sorica si Susai pe rotile bicicletelor.

In toamna asta m-am reindragostit de MTB. Pe cursiera a inceput sa se stranga praful dupa TA-TF si profitand de un august cu vreme perfecta sub crampoanele caucicurilor au ramas trasee si concursuri faine si cumva, in loc sa ma plictisesc am din ce in ce mai multa pofta sa invart pedala. E un pic […]

DSC_3170
Bucegiul inghetat, Gutanu, Batrana si cafeaua de la Strunga

E frig. Termometrul arata -14 grade atunci cand iesim din masina in capatul vaii Bangaleasa iar noi stim cum sa ne miscam mai repede pentru a pleca la drum si pentru a pune sangele in miscare. De fapt e putin spus ca e frig, e dea dreptul ger. Frigul tine si el de perceptie iar […]

Costila
Hermann Buhl cu mike.

In continuare de la mike citire descrierea weekend-ului trecut, petrecut mai mult pe fuga intre mai multe locuri dar foarte reusit in acelasi timp, mai ales avand in vedere vremea care nu a prea fost de partea noastra.. Acest sfarsit de weekend se anunta unul agitat, cu multe puncte de bifat pe agenda de lucru […]

3 thoughts on “Ultima tura de iarna adevarata, in martie

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>