Pentru ca vremea din ultima luna a inceput sa ne joace feste serioase, reusind weekend-ul acesta sa ne determine sa ramanem acasa (prima data dupa multe luni bune), m-am gandit sa mai recuperez din restante si sa mai povestesc cateva din iesirile din primavara care tocmai a trecut. Astfel incat, cu un aer primavaratec vine povestirea weekend-ului de 1 Mai, care a fost la fel ca si cele care au trecut sub insemnul ploilor.

Desi ziua de 1 mai a picat foarte bine anul asta, respectiv intr-o vineri, din cauza unor prognoze extrem de sumbre am ramas acasa si am pierdut vremea, in schimb sambata dimineata am plecat hotarati ca macar sa vedem la fata locului cum sta treba. Planul pentru ziua de sambata era sa urcam pana la Omu pe Morar cu schiurile in spate, sau macar pana in punctul in care vremea se burzuluieste suficient pentru a ne determina sa ne intoarcem. Astfel incat pe la 9 dimineata incepem sa tropaim cu spor inspre Cantonul Coltii Morarului, pe o vreme superba insotita de un cer deosebit de albastru.

Cu schiurile in spate, intr-o dimineata perfecta.

Bocanind cu spor pe poteca.

Valea Bujorilor.

Din proprie experienta cerul nu e la fel de albastru mereu in mergi la munte, vara in general e un albastru spalacit si atmosfera e neclara, iarna e de un alastru deschis si clar in acelasi timp, dar cel mai frumos mi se pare in anumite zile de toamna, cand e de o un albastru inchis si profund ce contrasteaza puternic cu galbenul uscat al ierbii sau cu auriul padurilor. Paradoxal, un astfel de cer am prins si intr-o zi de primavara, un cer superb de un albastru genial, pe care nu o sa-l uit prea curand.

De-ale primaverii.

Urcarea pe valea Morarului mers ok, eu am urcat in bocanci de 3 sezoane cu schiurile si claparii in spate, astfel incat rucsacul avea o greutate considerabile pentru o tura de o zi. Mike s-a schimbat in clapari la intrarea pe vale, astfel incat a bocanit cu spor cu claparii de tura in picioare cam toata ziua. E a doua oara cand ajung pe valea Morarului, dupa vara trecuta cand am urcat cu Oana pe aici pentru a cobora in aceasi zi pe Bucsoiu, dar si atunci ca si acum mi s-a parut superba toata caldarea inferioara a Morarului. E imensa si maiestuoasa in acealasi timp, un amfiteatru amplu si pustiu, maret si calm. Sincer nu prea pot sa-mi imaginez un cadru natural mai potrivit pentru a schia.

Aproape de poiana cu urzici.

Sub zona canionului.

Ajunsi in prima caldare, pe un soare superb.

Nori pufosi in zare, spre seara in schimb si-au schimbat aspectul prietenos.

In caldarea inferioara a Morarului.

Una din pozele mele preferate, reda multe din atmosfera turei.

Din caldarea inferioara a morarului o iau mai de bezmetic in fata in speranta de mai face o coborare in caldarea superioara pana cand ajung si Mike cu Claudiu. In caldarea superioara mai dau de un grup de 3 baieti cu schiurile care urcasera prin Valea Ialomitei si care au coborat si ei o data pana in caldarea inferioara. La cabana la Omu lume destul de multa, ma echipez repede si ii dau la vale pana la baza caldarii superioare, trecand pe langa mike dupa care ii dau inapoi la deal cu schiurile in spate si cu claparii in picioare.

Trebuie spus ca momentul in care faci pentru prima data un lucru e un moment deosebit, mai ales atunci cand nu esti sigur daca esti in stare sa duci cu bine la sfarsit cea ce incerci. Si de obicei ai mereu o nesiguranta, deoarece nu stii in ce situatii vei ajunge. Si acum imi amintesc momentul in care am plecat prima data pe Creasta Fagarasului, cea ce a fost o adevarata aventura pentru noi in momentul respectiv, momentul in care am mers pentru prima data pe un nemarcat de capul nostru, fara cineva care sa stie traseul de dinainte (Braul de mijloc in Crai), momentul in care am mers prima data la munte iarna, in conditii de folosit coltarii si pioletii, momentul in care am fost prima data cap pe un traseu de alpinism, si anul acesta momentul in care am coborat prima data cu schiurile pe Morar. Uitandu-te in spate lucrurile ti se pare simple si ti se pare ca ti te-ai speriat degeaba, dar in momentul respectiv ti se par o adevarata aventura, tocmai datorita faptului ca nu esti 100% sigur pe tine, pentru ca nu stii la ce sa te astepti, pentru ca te avanti oarecum in necunoscut.

Urme de schiuri in caldarea superioara a Morarului.

Cam asa a fost si cu Morarul, si cu momentul in care stai cu schiurile in picioare la inceputul pantei ce strajuieste caldarea superioara a Morarului, si iti faci curaj sa-ti lasi schiurile sa alunece la vale. La schi e o chestie si mai interesanta, pentru ca in general primavara nu mai ai unde sa schiezi astfel incat te trezesti in situatia de a fi cu schiurile in picioare pe o panta relativ abrupta dupa ce nu ai mai schiat de o luna, moment in care trebuie sa te increzi oarecum in instinctele pe care ti le-ai format si care vor reveni in momentul in care incepe alunecarea, dar in momentul in care stai in buza pantei tu nu stii daca vor reveni sau daca vei cadea gramada la primul viraj.

Una peste alta totul a mers foarte ok, desi zapada era putin inghetata pe sus dupa care se transforma intr-o chestie moale si grea care te facea sa muncesti putin pentru fiecare viraj. Urcarea inapoi pana la omu cu claparii in picioare mi s-a parut in schimb destul de grea, mi se pare ca are o importanta uimitoare fiecare kilogram pe care il cari in picioare, iar claparii de 3.5 kile chiar ii simti la fiecare pas. Dupa regruparea de la cabana am dat-o la vale pentru ca norii incepeau sa se burzuluiasca, astfel incat a urmat o placuta coborare de aproape o ora si jumatate, ploaia crutandu-ne pana cand am ajuns la sfarsitul zapezii si ne-am dat schiurile si claparii jos din picioare. A urmat inca o tropaiala prin padure, printr picaturi de ploaie, ploaia s-a dezlantuit cu 10 minute inainte de a ajunge la gura Diham, suficient de tare pentru a ne mura destul de bine.

Seara ne-am intalnit cu Laviniu si Irina care il duc pe Claudiu la tren. Noi mai ramanem o noapte cu gandul de incerca o vale de abrupt ziua urmatoare cu Laviniu si Irina, dar mike abandoneaza astfel incat a doua zi dimineata plec cu Laviniu si cu Irina pe o vreme cel putin dubioasa spre Seaca dintre Clai. Nu sunt foarte multe chestii de povestit, am urat pe ceata cam toata valea pana in Braul lui Raducu, mult mai interesanta in schimb a fost coborarea pe comorilor, unde jumatate din saritori erau descoperite si cam “inundate”, ocazia cu care am lasat un piton si vre-o doua bucati de cordelina ce sper sa se mai foloseasca si altora pe acolo.

Seaca dintre Clai in lumina diminetii.

Odihna.

Un RT mai detaliat a scris Irina aici:

http://povesteindoi.wordpress.com/2009/05/11/seaca-dintre-clai-si-comorile-claii/