Vant, soare si un ultim pas dupa 9000 de kilometri

Numarul de kilometri ramasi pana cand o sa las bicicleta scade pe zi ce trece si pe masura ce ma apropii de munte ma astept sa il vad cum apare dupa urmatoarea curba sau dupa urmatorul pas.

Dimineata asta e prima dimineata dupa multa vreme in care incerc sa ma trezesc devreme. Dar cum am campat la 3200 de metri atat noaptea cat si dimineata au fost cam friguroase, asa ca atunci cand suna telefonul raman in sacul de dormit si astept sa dea un pic soarele inainte de a strange lucrurile.

Pana cand strang apare si nenica care m-a invitat la kimiz seara trecuta cautandu-si caii, ma intreaba daca nu a fost frig azi noapte, dupa care porneste mai departe sa-si gaseasca animalele. Pe valea pe care am dormit e o iarba destul de bogata pana pe la 3500 de metri iar satenii urca in fiecare an la jailoo-urile de vara pentru a profita de ea.

Urcusul pana in pas merge ca uns si chiar ma bucur ca m-am oprit mai repede seara trecuta. Altfel ar fi fost lung, chinuitor si fara nici un sens, si cu siguranta nu as fi prins apusul din pas.

Nici o masina nu trece pe drumul acesta caci singurul sat din fundul vaii e mic si pe deasupra are si un fel de statut de zona militarizata fiind aproape de granita cu China. Pasul de 3800 de metri e cel mai inalt pas pe care l-am trecut pana acum in Kyrgystan, semn ca muntii sunt la o alta scara aici. Iar ca o confirmare pe masura ce pedalele se invart si pot sa ridic capul sa vad ce in partea cealalta in departare se vad muntii ce au cu siguranta peste 6000 de metri. Si in timp ce ii zaresc simt un fior pe sira spinarii la gandul ca unul din varfurile pe care le vad in departare e chiar Khan Tengri, varful spre care am pedalat in ultimele 4 luni de zile. Au trecut aproape 9500 de kilometri si 4 luni pline, si cu 80 de kilometri in fata si mai putin de doua zile e usor sa simti anticipatia unui tel ce e din ce in ce mai aproape. Dar stau sa ma intreb daca drumul pana aici nu a fost si el un tel in sine.

Cum e una din ultimele zile petrecute pe bicicleta, pentru o perioada cel putin, zic ca e musai sa pozez si bronzul de tractorist/biciclist ce se va estompa cu siguranta in urmatoarea luna. Cu siguranta pana acum nu am mai avut un astfel de bronz.

Si poate tocmai pentru a-mi arata ca se poate si mai rau, dupa ce incepe coborarea din pas, soarele se pune sa arda asa cum nu l-am mai simtit deloc arzand. Si desi urasc crema de soare si incerc sa o pastrez pentru munte acum mai ca as cauta dupa ea in trusa de medicamente.

Imediat cum am trecut pasul si ma indepartez de Issik-kul totul devine mult mai uscat, aproape desertic in unele locuri impreuna cu o caldura pe masura. Bate si vantul, umiditatea e 0 si nu exista nici un loc in care sa te adapostesti de soarele necrutator, astfel incat gonesc fara prea multe pauze la vale.

Dupa o lunga coborare pe valea uscata a raului Sary-Tash apare brusc dupa o curba si ultimul catun inainte de munte, Engilcheck. Decorul e absolut dezolatant cu o fosta mina/combinat parasita si cu blocuri goale ce privesc cu mii de ochi negrii spre muntii din jur. E numai bun de decor post-apocalitic.

La postul de control dau de 2 tineri soldati adormiti dar care sar repede in picioare atunci cand dau sa trec. De aici incolo e nevoie de permisul militar pe care il am de la Ak-sai, iar oamenii trebuie sa ma inregistreze in catastif. Intreb de magazin si de apa, oamenii imi spun ca magazin nu exista in catun si inainte de a pleca unul din ei apare cu o paine, unul din lucurile care nu strica in tolba cu mancare pentru urmatoarea saptamana. Nu de alta, dar dintr-o paine si o conserva de lapte condensat poti sa o duci ceva vreme.

Profit de ocazie si iau si apa caci prea multe paraie nu sunt pe harta, iar apa Engilcheckului cred ca e in proportie de 20% namol si nisip. In schimb, cum incep sa urc spre At-jailoo se porneste un mic uragan din fata care imi stoarce si ultimele farame de energie. Dupa 10 kilometri de luptat cu el si fara nici un chef de a continua gasesc un loc de cort ferit de vant si inchei ziua dupa 85 de kilometri cu speranta ca maine vantul se va mai domoli. E incredibil cum m-au stors astazi soarele si vantul, dar sper ca maine macar jumatate de zi sa fie de pauza.

Dimineata pe racoare.

Dimineata pe racoare.

Frate si sora.

Frate si sora.

DSC_7328.jpg

DSC_7329.jpg

Bronzul de 4 luni si 9000 de kilometri.

Bronzul de 4 luni si 9000 de kilometri.

Ultimul pas al calatoriei.

Ultimul pas al calatoriei.

Aproape 3800 de metri.

Aproape 3800 de metri.

Si acum privind catre adevaratul Tien Shan.

Si acum privind catre adevaratul Tien Shan.

Abandon.

Abandon.

Engilchek, satul abandonat.

Engilchek, satul abandonat.

La capatul lumii.

La capatul lumii.

Pustietate.

Pustietate.

Pista de avion de la capatul lumii.

Pista de avion de la capatul lumii.

Ultimul loc de cort inainte de a se termina drumul.

Ultimul loc de cort inainte de a se termina drumul.

Pentru noutati din calatorii si pentru idei de aventuri mail-ul ramane cea mai sigura varianta.

Postari similare

Plecarea din Khorog spre Wakhan

Dupa doua zile de odihna petrecute luptand cu internetul din Khorog vine si momentul sa ma indrept spre culoarul Wakhan.

Inaintand pe M41

Si drumul devine din ce in ce mai prost, inaintand pe o vale izolata cu treceri prin apa in locurile in care podurile au fost luate de viitura.

Ultima zi in Tadjikistan si cea mai fara sens granita de pana acum

Prima zi in Uzbekistan a inceput cat se poate de nefericit cu o primire extrem de brutala la granita. Daca in Tadjikistan totul e roz, merge repede si trebuie doar sa fii trecut in catastif, atunci cand intri in nou-construita granita uzbeka, iti dai seama ca nu o sa fie chiar atat de simplu. In […]

5 thoughts on “Vant, soare si un ultim pas dupa 9000 de kilometri

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *