Varful Omu Morning Glory

Un rasarit la Varful Omu, in mjlocul saptamanii, intre doua zile de munca, era pe lista scurta pentru iarna asta, oricat de putin prietena sunt eu cu frigul si cu zapada (vai cate vorbe de duh o sa imi aud dupa afirmatia asta). Oricum asta e o iarna buna pentru standardele mele, cu putina zapada, fara geruri prelungite si fara pericol de avalansa. De altfel, cum nu a mai nins de saptamani, toate potecile sunt bine batute, urme sunt cam peste tot pe unde se merge constant iarna, si asta ne garanteaza ca ne vom putea misca repejor. Impartim tura in doua. Duminica seara urcam la Malaesti, iar luni dimineata urcam pe varf, coboram la masina si apoi mergem la munca. O sa fie ceva alergatura pentru a ajunge la timp la job, dar ne mintim ca suntem in forma si o sa ne iasa. Stau mult si cumpanesc echipamentul, inca de dinainte de a ne decide sa mergem. Adidasi,snowline si o foita subtire de fas ar insemna usurinta si viteza buna la urcare si coborare (cu exceptia Hornului Mare), dar probabil si frig la picioare luni dimineata si morcov in fund pe horn. Bocanci, coltari si suprapantaloni ar insemna mai mult confort, mai multa siguranta, dar o viteza mai mica la deal si la vale.  Spiritul de conservare alege siguranta si confortul.

Cum nu am mai fost de ceva vreme la Malaesti, nu ne amintim foarte usor cum e cu locurile de parcare pe drumul forestier, asa ca lasam masina destul de jos si avem de facut la pas cam un kilometru si jumatate de drum. Insa avem spor la urcare si cabana ne primeste cu caldura in sala de mese, foc in soba din camera, 2 ceaiuri fierbinti intra pe nerasuflate, iar apoi ne umplem seara citind dintr-o interesanta monografie a primei societatii de schi a Brasovului.  V-ati putea intreba ce ar putea fi interesant la o adunatura de date si de nume, insa mie mi s-ar parut fascinant sa descifrez printre randuri cum arata viata in Brasov la finalul secolului 19 si inceputul secolului 20. Cu ce se ocupau locuitorii, care era distributia etnica, cum se mergea pe munte, care era geografia zonei, toponimele, cum se scria pe vremea aceea (desi fragmentele de jurnal au fost traduse din germana, modul de exprimare se poate intelege foarte bine). Bineinteles ca intr-o ora si putin nu am avut timp sa citesc prea mult, asa ca mi-am pus in minte sa continui lectura la biblioteca si eventual sa notez cateva idei interesante, caci ma identific din ce in ce mai mult cu orasul de sub Tampa si mi pare interesant sa ii descopar prin povesti, carti si istorisiri fragmente din trecut. Radem si o prajitura cu mere si ciocolata inainte de culcare si apoi ne bagam la somn, caci ceasul suna maine la 5.30.

Cerul senin si spuzit de stele lumineaza camera intunecata in care pana si focul din soba s-a stins. Ne echipam si cu ceva intarziere pornim pe poteca lata ce merge spre Hornul Mare. Ar fi intrat o cafea calda alaturi de ceva dulce, dar nu avem, asa ca ma multumesc cu aerul rece de afara si cu miscarea vioaie, care ne anima in 10-15 minute.  Dupa ce mi se incalzesc degetele de la maini, e chiar bine. Drumul pana la baza Hornului Mare e parca mai lung decat imi aduceam aminte. Poate si pentru ca ultima data cand am mers pe aici era totusi vara. Trecem de bifurcatia cu traseul de vara si imi pun in minte o alta tura faina de facut cu Claudia, in care sa combinam cateva locuri dragi noua din Bucegi, printre care si Valea Malaesti. La vara, in pantofi de alergare, in cateva ore. Oh, de idei nu duc mai niciodata lipsa….

Apropierea de horn ma aduce totusi inapoi cu picioarele pe pamant. Respectiv in zapada. Si cu mainile pe piolet. La urcare e usor, e cea mai buna zapada pe care am prins-o pana acum, urmele sunt generoase. Doar ca toate sunt la urcare, nu pare sa fi coborat nimeni pe aici. Sunt cateva zone mai abrupte unde deja imi pun probleme pentru coborarea ce va sa vina. Incep sa regret ca nu am gandit cum trebuie tura si nu am luat casca. Ma uit la cei 200 de metri de sub mine si imi dau seama ca nu vreau sa alunec pe aici. Fata de alti ani, la iesirea in platou nu e nici cornisa, nici gheata.
In intrecerea de astazi rasaritul a castigat detasat, iar noi am fost mult prea lenti. Primele clinuri ale Muchiei Tiganesti si apoi Bucsoiul de coloreaza brusc in rosu. Marea de nori de sub noi ii urmeaza, desi nuantele sunt ceva mai blande. Postavaru leviteaza parca, precum o Arca a lui Noe naufragiata printre valuri pufoase. Sub ea se ascunde depresiunea. Soarele se inalta rapid si arunca culoare peste tot ce este la peste 2400 de metri. In spatele nostru Craiul, Iezerul si Fagarasul se inalta compact, alpin, aproape ca un monolit. Daca nu le-am cunoaste scretele, am putea gandi ca e vorba de un singur masiv. Cand ajungem pe varf ne intampina si ceilalti munti mai mici, mai fara zapada, dar la fel de “plutitori”.

Stam ceva cam mult in vant pentru gustul meu, dar apoi o luam la vale si in 15 minute suntem din nou in buza Hornului Mare. De data asta ma uit in jos si il mai intreb o data pe Radu daca pe aici am urcat. Urmele sunt insa evidente si ma gandesc ca daca golul in stomac si-a facut aparitia aici, unde panta e relativ lina, presimt ca el va creste in mod accelerat cand ajung pe la mijlocul coborarii, in partea cea mai inclinata. Obiectiv vorbind nu e nimic greu. E insa o mare lipsa de exercitiu. Am coborat vai de abrupt la fel de inclinate, am coborat si pe aici de vreo doua ori, dar toate astea pe vremea in care iarna era sinonima cu coltari si piolet si nu cu pedalat pe trainer. Pasul imi e nesigur desi coltarii isi fac treaba. Doar eu nu am incredere in mine si in abilitatea mea de a-i manui. Radu dispare repede la vale descatarand cu spor cu fata la panta. Dupa momentul de panica si frustrare carcacterizat prin “ce naiba caut eu aici”, imi impun sa ma calmez si sa o iau sistematic, pas cu pas, indiferent cat de mult o dura. O (re)veni la un moment dat si increderea asta. In realitate coborarea totusi merge, dar usurata ma simt abia cand pot sa pun pioletul inapoi pe rucsac si sa scot betele. De aici sunt convinsa ca nu are ce sa mearga rau.

Intind pasul pana la cabana si apoi cobor in sub o ora pana in drumul forestier lasand picioarele sa curga la vale si molfaind din sandvișul cu unt de arahide preparat de acasa. Intru in ceata, intru in umezeala, ma intreb daca are sens sa revin pe aici intr-un alt weekend din iarna asta pentru o bucla care sa includa si Scara si Tiganesti. Negociez cu mine insami intre siguranta si bucuria bicicletei, atractia primaverii ce va incepe pentru mine la jumatatea lui februarie si momentele astea de uimire in fata unei naturi simple, in fata muntelui peste care se scurg milioane si miliarde de rasarituri si apusuri, unele mai frumoase, altele ascunse de nori, unele colorate, altele terne. Ca zilele noastre. Bucuria celor doua activitati e total diferita si de cele mai multe ori icongruenta. Bucuria de a fi pe munte este clar mai mare si mai intensa decat cea de pe asfalt sau de pe doua roti si mersul pe munte ramane in fond activitatea care ma face cu adevarat fericita. Stiu asta, nu trebuie sa mi-o spuna nimeni. Linistea, pacea si frumosul care ma umplu atunci cand merg pe munte, singura sau cu prietenii, nu se compara cu niciun alt hobby. Muntele imi poate fi muzica si cuvant, chiar si fara arcorduri ori fara carte. Si asta spune totul. Muntele imi este fericire, libertate si autenticitate.

Text: Mihaela.

Track si date aici:
https://www.strava.com/activities/3029620270

– 10 grade, zapada scartaie sub picioare iar deasupra e cel mai clar cer pe care l-am prins pana acum in Romania. E incredibil cat de multa poluare luminoasa avem si cat de mult inseamna o mare de nori pentru a o tine la sol.
Malaesti, in departare hornul mare si deasupra un cer incredibil de plin de stele.
Prima geana de lumina.
Inca putin si stingem frontalele. Sub noi se intinde patura de nori din depresiunea Transilvaniei. Doar Postavaru reuseste sa scoata putin capul din ceata.
Pe Hornul Mare castigand extrem de repede altitudine.
Facem cu mana simbolic “horei” de pe Postavaru in drum spre Varf. Alin Tanase si echipa au fost ca de obicei la datorie.
Postavaru, marea de nori, o telecabina suspendata peste vid si un obiectiv de 40 de ani ce inca isi face destul de bine treaba.
Zidul de munti: Craiul, Mezea-Oticu si Fagarasul.
Pe drumul spre Varf, rasaritul din pacate s-a miscat mai repede decat ne-am miscat noi la urcare. Parca nici plamanii nu mai trag la fel de bine peste 2000 de metri.
Piatra Mare si marea nesfarsita de nori.
Un pic de dramatism in jocul norilor spre Valea Prahovei si zapada aproape lipsa pe pantele sudice. Un mijloc de ianuarie care arata mai degraba ca un noiembrie din alti ani.
In departare Neamtului, Ciucas si varfuri din Carpatii de Curbura.
Facem cale intoarsa si gonim spre Malesti, spre Brasov si spre o zi cenusie petrecuta in oras la munca. Plafonul de nori avea sa ramana pe pozitii toata ziua.
Pentru noutati din calatorii si pentru idei de aventuri mail-ul ramane cea mai sigura varianta.

Postari similare

Cinque Torri
Dolomiti – ziua 2

Dupa o zi intreaga petrecuta in masina pe drum intre Oradea si Cortina ajungem in cele din urma noaptea aproape de ora 23 la campingul Olympia, camping de care auzisem de bine. La receptie pare sa nu fie nimeni si pe usa era pus o hartie pe care scrie mare « Completely full » . […]

Crai Anghelide
Crai, Anghelide si refugiul Sperantelor

Dupa o saptamana destul de calduroasa toata zapada care a cazut in urma cu doua saptamani s-a topit cu brio, asa am fost nevoiti sa gasim variante pentru un weekend cu vreme dubioasa (ploaie/ninsoare in ambele zile in functie de prognoze). Binenteles de hotarat ne-am hotarat joi seara pe la ora 11:30, si anume ne-am […]

Varful Omu, valea Ialomitei si Morarul, deasupra norilor.

Dimineata vine cu o prognoza ce pare sa nu se adevereasca iar la ora 6:45 cand suna ceasul cerul aproape senin cu un singur nor fugar ce incepe sa fie colorat de prima geana de lumina. Cu ziua innorata din prognoza uitata imi fac calcului si-mi dau seama ca dupa ziua superba de ieri parca […]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *