Catarare la Strisenjochhaus

Wilder Kaiser – ziua 3, ziua hornurilor in biserica mortilor

Ne trezim dimineata la Stripsenjochhaus pe o vreme perfecta, si cu o priveliste incredibila in fata. Peretii de pe partea nordica a Wilder Kaiser-ului arata intr-un mare fel, si am ramas la aceeasi idee si dupa ce ne-am intors si din Dolomiti. Si fix in fata cabanei, ridicandu-se brusc de la 1500m pana la 2200m se inalta Totenkirchl, biserica mortilor. As zice ca e de-a dreptul o catedrala la dimensiunile pe care le are.

Dupa incercarea nereusita din ziua de dinainte, astazi ne hotaram sa ne cataram cat mai mult, pe trasee de grade ceva mai mici, intre 4+ si 5- , pentru a ne obisnui cu stanca si cu stilul de catarare din zona. Nu stiu cum se face dar in ultima perioada de fiecare data cand am iesit la catarat am iesit in zone cu stanca diferita, de la granitul din Harz la calcarul gaurit din Ith si la gresia din Elvetia Saxona. Si de fiecare am observat ca de obicei primele trasee sunt de reacomodare cu stanca, cu felul in care se formeaza prizele, cu aderenta diferita, cu stilul diferit de asigurare.

Catre catedrala de stanca.

Astfel incat plecam de dimineata de la cabana spre Totenkirchl, cu cartea cu topo-uri in mana si cu o zi intreaga cu vreme buna in fata. Pentru inceput ne alegem un traseu de gradul 4+, numit Crist-Fick Kamin, care cica a fost pentru multa vreme un benchmark pentru gradul 4+. Avantajul e ca e si la umbra, usor de ajuns la el, si se poate cobora in rapel pe linia traseului. Acum poate ar trebui sa spun ceva si despre sistemul de cotatii si gradele de escalada din Wilder Kaiser si din Dolomiti (mi s-au parut oarecum echivalente, cu singura diferenta ca in Dolomiti in general prizele sunt ceva mai mari si traseele mai verticale). Practic, cel putin pe traseele clasice de la gradul 4 / 4+ incolo chiar incepi sa te cateri, poti sa ai si hornuri suprombate, si mici burti de trecut, sau fete cu prize ceva mai mici. Toate acestea combinate cu faptul ca nu exista portiuni cu iarba (fata de Romania unde pe lungimile usoare in care regula celor 30 de fire e de baza), face ca dincolo de gradul 4 catararea sa fie chiar placuta.

Revenind la traseul nostru, se dovedeste ca e intradevar foarte frumos si placut la catarat, si dupa 150m, 5 lungimi si 3 ore mai tarziu ne gasim din nou la baza traseului cu pofta pentru mai mult. Si uitandu-ma in carte, gasesc un alt traseu cu un nume interesant (Krafftkamin – un nume ce sun fix ca hornul fortei, desi are un f in plus), care promite sa ne aduca in jumatatea superioara a peretelui.

“Hornul fortei” se dovedeste ceva mai interactiv in schimb, cu un traverseu pe o fata spalata si cu un horn spectaculos surplombat care se trecea intr-un sprait aerian, dar totusi lungimile curg, astfel dupa inca 120m si inca 4 lungimi ne gasim la sfarsitul traseului pe prima terasa intermediara. De aici mai traversam inca 3 lungimi catre un ultim traseu pe ziua de azi care in mod deloc suprinzator e tot un horn (ce e drept avea si o fisura foarte frumoasa pe prima lungime, care mi-a adus aminte de diedrul din Lespezile Lirei), si dupa inca 100m si inca 4 lungimi ajungem in cele din urma pe terasa intermediara si decratam la unison ca ne-au ajuns hornurile pe ziua de azi. Problema e ca dupa 400m de urcat in inaltime suntem ca la cuca macaii si trebuie sa ne mai si dam jos de aici, astfel incat urmeaza o retragere destul de lunga si intortocheta, care se face pe cel mai simplu traseul care urca pe varf,Fuehrerweg sau traseul ghizilor, si care imbina putina descatarare cu ceva rapeluri.

In ultima parte a zilei am catarat mereu in soare si am avut ca insotitori tacuti un fel de ciori de munte cu ciocul galben, care se inaltau deasupra noastra folosind curenti termali ce se formau pe versantul stancos, dupa care plonjau cu o viteza uimitoare inapoi in vale (pot plonja cu viteze de pana la 200km/h). Uneori treceau extrem de razant fata de perete, si se intampla ca de multe ori sa ma gandesc ca e de fapt o piatra care venea de sus, asta cel putin primele dati pana in momentul in care a fost elucidata sursa zgomotului. Insotitori tacuti si prapastiosi ai bisericii mortilor.

Specificul stancii din zona.

Pe prima terasa.

Pe una din regruparile comode din ultimul traseu, cu cabana mult sub noi.

Odata ajunsi sus, trebuie sa si coboram.

Pe drumul ghizilor.

Catre cabana.

Privind catre Fleischbank, vom ajunge si acolo peste cateva zile.

Dimensiunea lucrurilor, e si Mike mica undeva in coltul din stanga jos.

Baia de soare de la apus, la cabana.


Posted

in

, , ,

Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *