Daca nu am avea biletele de avion pentru intoarcerea acasa deja cumparate, apoi acum si aici as opri timpul in loc. Doua luni in care am strabatut Anzii de la nord la sud, am sarit nenumarate pasuri de peste 4000 de metri s-ar incheia apoteotic in Huaraz, dupa doua zile superbe petrecute in inima Cordilierei Blanca pedaland spre si dinspre Punta Olimpica. Fara indoiala, Cordiliera Blanca a fost climaxul aventurii noastre de pana acum, efectul uau fiind la tot pasul. Ultimile 4 zile, cu cele doua pasuri de 4700 m, varfuri de peste 6000 m, ghetari, lagune, vai glaciare au fost si ele best off-ul din intreaga calatorie si cumva simtim ca nu sunt prea multe sanse ca in luna ramasa de pedalat prin Peru sa mai avem asemenea peisaje, asemenea combinatie de salbaticie, primordialitate, estetica.

Pedalam cot la cot la 4000 m. Tocmai ce am parasit valea principala si am intrat pe un fir aparent secundar, drumul incingand cumva coasta muntelui. Suntem insa suficient de sus pentru a avea deschidere spre amfiteatrul glaciar de deasupra noastra compus din varfuri inzapezite, unite intre ele printr-o creasta zimtata tapetata in alb. Niciunul din varfurile pe care le-am vazut pana acum de aproape nu par usoare, ba din contra, ghetari crevasati, seracuri, pereti sau creste tehnice sunt la tot pasul. Amfiteatrul este imens si capteaza privirea, caci avand orientare sudica, ghetarul coboara neasteptat de jos, pana la aproximativ 4500 m. Daca nu ne-ar desparti o crestulita plina de stanci ce formeaza impreuna cu ghetarul o covata in care se ascunde o laguna cu apa de culoarea cernelii, ai crede ca il poti atinge cu relativ putin efort. Lui i se adauga alte varfuri inzapezite ce devin vizibile de indata ce drumul incepe sa se catere in serpentine pe ultimul prag glaciar. Sub atata grandoare drumurile noastre mioritice palesc. Serpentinele se insira cuminti si aduc in prim-plan, indiferent de orientare un alt varf, un alt ghetar fragmentat si supendat efemer deasupra unei lagune. Ultima e si cea mai frumoasa, dar noi nu avem cum sa stim asta, pentru ca ajungem acolo cu ultima geana de lumina si cautam un loc de cort la frontala, treaba deloc usoara prin labirintul de pietre mai mari sau mai mici prin care ne gasim. Totusi platforma necesara pentru micul nostru adapost apare ca prin miracol si dupa ce dam la o parte cateva balegi uscate, o facem si locuibila. Seamana cu un cuib de vulturi, suspendat intre atatea varfuri inalte, vizibile chiar si la miezul noptii datorita zapezii care le acopera. Suntem singuri la 4600 m, inconjurati de toti acesti colosi, iar linistea este asurzitoare. Ne pregatim in egala masura pentru o noapte friguroasa, caci in cort nu sunt mai mult de 4 grade.

Incepem dimineata cu o coborare de aproape 1000 de metri pana in firul vaii. La orizont se intinde jumatatea sudica a cordillierei albe.