Cum asta avea sa fie ultima cazare pana in Huancavelica profitam de ea si plecam pe la ora 11, doar ca sa ne oprim in centrul satului pentru cumparaturi. Este 30 august, Sfantul Alexandru in calendarul catolic insa localnicii sarbatoresc Santa Rosa cu o scurta procesiune prin sat, muzica si un dans asemanator cu hora noastra. Fiind zi de sarbatoare, in sat s-au infiintat si cateva bucatarese intreprinzatoare si ne orientam si noi spre masa la care era cea mai mare aglomeratie: pui fript, 2 cartofi in coaja si niste salata, e mai bine decat am fi putut spera. Luam o portie si la pachet si intr-un final glorios ne avantam spre Nimic.

Cand spun Nimic, ma refer la faptul ca nu e nicio asezare cale de 100 km si 3 pasuri, dintre care primul e si cel mai inalt- 4950. Altfel sa tot fie iarba, pietre, lagune mai mici sau mai mari. Peisajul nu ma da pe spate sau cel putin nu atunci cand vii din Cordilierele inalte, cele cu zapada. Drumul se degradeaza si el simtitor, si pe la 4200 m incepem o lupta continua cu panta si cu pietrele. Momentul zilei a fost insa fara indoiala vederea pasului ce-l aveam de sarit. Daca pana atunci ne faceam iluzii ca o sa ne iasa in ziua curenta, ba chiar pana pe la 17.30, cat sa avem timp sa si coboram, odata ce am vazut despre ce e vorba ni s-a facut o leaca fricuta, cum ar zice prietenii. Ne aflam intr-o caldare, la 4500 de metri, cu o salba de lagune si destul de verde pentru standardele din Anzi, caldare inconjurata in trei parti de pereti inalti, creste lungi si zimtate si panze de grohotis.

Pe versantul arid din fata noastra, cale de 300 de metri in verticala se vad serpentinele drumului, ca niste linii subtiti ce brazdeaza marea de pietre aflata probabil intr-un echilibru instabil. E primul pas care ma sperie, pentru care nu simt niciun impuls de a pedala in momentul asta, a strange diferenta de nivel sub roti, a ma vedea pe partea cealalta si a-l taia de pe raboj. Din contra. Parca as pregeta putin pe o piatra, cat sa imi adun curajul. Doar ca acum nu e timp de pregetat. Ar fi de ales daca acum sau maine, asa ca manati de la spate de noapte, de frig si de necesitatea de a mai reflecta, il lasam pe maine. Suntem destul de convinsi ca la final de zi va fi cel putin chinuitor.