All posts by Diaconescu Radu

Sierra Nevada, Sol y Nieve

Cand ne-am planificat revenirea in Andaluzia, Sierra Nevada a fost  cap de lista. Parcuri naturale, orase interesante, plaje toate merg asortate cu cateva zile de pedalat in zona inalta din Sierra Nevada (respectiv nordul masivului). Acolo unde drumurile pleaca din Granada si urca continuu pana la 2500 de metri, acolo unde mergi la tricou cu zapada in jurul tau, acolo unde soarele e cel care dicteaza mersul lucrurilor. Statiunea de schi se numeste Sol y Nieve (soare si zapada) si cam astea sunt si ingredientele principale. Pentru clicsti se mai adauga cateva drumuri faine, cu trafic minim, unele provocatoare, altele rulabile. Insa diferenta de nivel este mereu prezenta si zona va fi pe placul cataratorilor din voi. Plat oricum nu exista pe aici.  Desi stiam cam toate drumurile (pe partea nordica chiar nu sunt multe), nu ne deranjeaza sa ne dam pe aici o data pe an.

E timp suficient sa uiti serpentinele drumului, gradientul pantei, caldura inabusitoare de miez de zi, iar daca nu le uiti, poti sa iti faci curaj cu o cafea si ceva dulce, cat sa usurezi perceptia greului. Noi asa procedam. Prima cafea intra dimineata si cu zvacul din ea dovedim primul “gat” al zilei, un segment de 5 km cu 500 m diferenta de nivel, care a facut parte din turul Spaniei. Il stiam de anul trecut si parca anul asta, cu mai mult antrenament si mai putine kilograme e mai usor. Cum de aici ar fi prea usor sa urcam direct spre statiunea de schi, dam o coborare lunga spre Monachil, un sat aflat in campie, de unde incepe o alta urcare redutabila. 600 m diferenta de nivel pe 6 km. Si pe asta am ajutat-o cu o cafea (a doua si ultima a zilei), dar aici a intrat in ecuatie si soarele si caldura de miez de zi. Totusi, daca nu vrei sa cari prea multe haine cu tine, dar nici sa ingheti la coborare in foita, ar fi bine sa iti faci calculul sa prinzi pe sus soarele dupa-amiezii. In Sierra Nevada nu pleci devreme daca vrei sa te bucuri de coborare, ci iti savurezi mai intai o dimineata tihnita si abia apoi te asterni la drum.Tihna am gasit-o de data asta intr-o cabana situata in capatul superior al unui sat aflat pe versantul opus fata de Veleta si statiunea de schi. Satul se numeste Guejar Sierra si il stiam de anul trecut.

Cazarea, pe care v-o si recomandam https://casa-rural-alba-montis.business.site/  vine la pachet cu curte generoasa, iarba verde, liniste completa, apususuri, vederi ample peste munte si casute de 2 sau 3 persoane dotate cu toate utilitatile. Dupa cateva cazari in Spania ne-am cam dat seama care este tiparul pe care il cautam si acum stim sa mergem la sigur.Revenind la pedalat, constat cu tristete ca tendinta din Tenerife se mentine si cum trec de 2100-2200 de metri altitudine, wattii scad in mod dramatic. Noroc caci compenseaza peisajul. Spre suprinderea noastra, drumul este anul asta dezapezit pana la 2650 de metri, asa ca nu ratam ocazia sa urcam tot ce se poate, mai ales ca gradientul e rulabil si drumul e pustiu. Vom reveni si maine caci se anunta la orizont o alta zi cu vreme impecabila de care trebuie profitat.

Cazarea de ciclisti sportivi de la poalele Sierrei Nevada. Spatiu verde si auto-gospodarire.
Si varfuri inzapezite ce se vad chiar din curtea cazarii.
Sa tot pedalezi cu astfel de privelisiti.
Chiar daca uneori gradientul drumului e cel putin prohibitiv.
Dupa cum se poate vedea si din poza de mai sus.
Chiar daca nu sunt multe drumuri si multe variante de urcari cele care sunt clar sunt de pus in calendar.
1000 de metri la vale, pana in Monachil, doar pentru a bea o cafea si pentru a avea parte de o urcare pe cinste inapoi.
Drum intins.
Spiritul de turma nu duce intotdeauna la un sfarsit fericit.
Cola noastra cea de toate zilele, si o benzinarie pusa absolut providential la jumatatea urcarii.
Inca putin pana la 2700 de metri
La sfarsitul unei urcari pe cinste, aproape 2000 de metri dintr-o singura bucata.
Iar de la iarna si de la statiuni de schi.
La primavara din jurul cazarii in mai putin de o jumatate de ora.

Jaen, masline, orase de piatra si parcuri naturale

Centrul Andaluziei era in mintea mea o insiruire de dealuri aride imblanzite de culturi de maslini, un peisaj monoton, ce se repeta la nesfarsit. Jaen, centrul provinciei nu promitea nici el nimic deosebit la capitolul turism, sau este in orice caz umbrit de orase mai mari si mai aratoase precum Sevilla, Granada ori Cordoba. Deci ce e de facut aici si de ce am schimbat Sierra Nevada pe maslini? Pe de-o parte, pentru diversitate. Si daca e sa retinem una din lectiile de care am avut parte in Andaluzia, aceasta este ca zona aceasta a Spaniei e suprinzator de diversa. Este a doua vizita si cel mai probabil vor mai urma si altele si in alte formate. Are neasteptat de multi munti. Da, nu sunt toti la fel de inalti si intinsi precum Sierra Nevada, dar sunt multe masive si multe parcuri naturale (cam fiecare munte e un parc natural), decorate cu sate cu case albe si conectate intre ele cu drumuri cu asfalt bun si fara trafic. Pe langa munti mai sunt si alte lucruri de facut, mai ales ca Spania sta foarte bine la capitolul istorie si cultura si cam peste tot ai ceva de vazut.

Noi ne incepem explorarea provinciei Jaen cu o zi de pauza de ciclism, fortati mai mult de un val de aer rece ce a coborat temperaturile la niste valori mai apropiate de cele din Brasov decat de asteptarile pe care le-am avea de la sudul Spaniei. 11 grade, semi-uragan si 0 ore de soare cer vizite culturale. Pentru asta conducem o ora spre Baeza si Ubeda, doua orase mici, aflate insa in Patrimoniul Unesco datorita unui centru istoric in stil renascentist foarte bine prezervat. Povestea e simpla: 2 familii bogate  (Molina in Ubeda si Benavide in Baeza), relatii din ce in ce mai stranse cu Italia unde renasterea era in plin avant si un arhitect local interesat de o schimbare a stilului (Andres de Vandelvira) au dat nastere catorva catedrale, biserici si palate construite in noul stil. In ambele orase, centrul istoric a supravietuit relativ intact tavalugului istoriei (in special razboaielor) si constituie acum o punte peste secole. Majoritatea palatelor sunt inca in uz, dar au fost transformate in primarii, universitati etc, accesul in interior fiind liber. Ubeda este ceva mai mare, cu mai multe edificii in stil renascentist si permite o vizualizare mai buna a evolutiei stilulului, de la faza primara, in care arhitectii spanioli incercau doar sa se desprinda de gotic si inteleaga noul stil (iar lucrarile erau de fapt vechi constructii gotice “infrumusetate” cu decoratiuni) , trecand prin maturitatea sau apogeul renascentismului si  terminand cu perioada finala, in care formele erau reduse la esenta, decoratiunile la minim, geometria si simetria primau (manierismul). Mai multe info despre stilul arhitectonic (aici). Baeza e ceva mai mic, toate cladirile de interes fiind cumva stranse in zona centrala, intre peretii vechi cetati.

Orase de piatra, asemanatoare cu cele din Italia si totusi fara sa dezumanizeze, caci constructiile nu sunt inalte, piatetele interioare dau o oarecare senzatie de spatiu, cladirile vopsite in alb iti dau senzatia de curat si cel mai important, datorita strazilor inguste, traficul este cvasi-imposibil si de aceea locurile au parte de foarte multa liniste. In Ubeda, pe langa centrul istoric se poate vizita si un centru de informare dedicat uleiului de masline si desi locul nu duce lipsa de interactivitate, spatiul fiind structurat tematic cu multe accente moderniste, la nivel de informatii nu merge foarte mult in detaliu. Totusi un asemeneaza muzeu/ centru cultural era necesar in zona, avand in vedere ca Jaen produce aproximativ 40% din uleiul de masline comercializat in Spania si 17% la nivel mondial. Si da, este o diferenta mare intre uleiul de masline normal, cel virgin si cel extra-virgin. Diferenta de culoare, dar mai ales de gust si miros. Iarba verde, fructe, migdale, soare, caldura, toate stau parca ascunse in lichidul gros galben-verzui ce se etaleaza in castronase mici pentru mirosit si degustat. Gustul usor amar ce ramane in urma si umple cumva palatul bucal, generand cumva senzatia de satietate specifica grasimilor de calitate. Evident ca nu rezistam nici noi si plecam de acolo cu o sticla de 250 ml.

Din mijlocul oraselor de piatra ale Jaen-ului.
In patria maslinelor nu se putea sa nu gasim un muzeu al maslinelor. Muzeu ce la final avea si o sectiune de degustare. Inutil de zis ca ulei de masline extra virgin de calitate nu are nimic de a face cu ce se gaseste pe la noi prin magazine si e numit tot extra virgin.

Jaenul este de altfel o localitate linistita, un oras din care putine edificii ies in evidenta (catedrala si un castel-fortareata construit pe un varf de deal deasupra orasului actual), dar spune totusi o poveste despre cum arata viata intr-un oras suficient de mare, insa departat de rutele turistice din Spania. Cafenelele sunt pentru localnici, la fel si patiseriile-cofetariile cu cozi destul de lungi duminica dimineata. Si orasul tot al localnicilor este. Batrani iesiti in piata catedralei pentru bai de soare, alergatori matinali, ciclisti care se intalnesc inainte de a pleca in tura. Doar un ghid ratacit cu o umbrela roz se agita intr-un colt. Un alt loc in care poposim vreo doua ore este un complex de mici muzee, cu intrare libera, ce adapostesc niste bai arabe restaurate, un muzeu de arta populara si un muzeu de arta naiva. E un amestesc cam fara cap si fara coada daca alegi sa dai un tur complet, insa ceea ce ne-a marcat a fost cumva contrastul dintre austeritatea si cromatica redusa din subsolul in care se afla acum fostele bai arabe si explozia de culoare ce razbate din tablourile expuse in muzeul de arta naiva aflat 2 etaje mai sus.

Cam asta a fost cu cultura, caci bicicletele isi cer si ele parte din timpul nostru si combinatia de miscare si descoperire de locuri noi din goana pedalelor ne aduc si ele o bucurie mai mare chiar decat vizitatul de muzee, palate si biserici.  Astfel incat desenam in zona doua ture, in doua parcuri naturale din apropiere.

Parcul Natural Sierra de Cazorla, Segura si Villas a fost o supriza neasteptata caci a adus cu sine un peisaj suprinzator de variat si drumuri libere, unele cu suprafata impecabila. In mod suprinzator este cel mai intins parc natural din Spania si reuneste lacuri, rauri, canioane, paduri de foioase si conifere, dar si plantatii de maslini in zonele joase. Nord -sud este strabatut de un drum lipsit de trafic, dar cu asfalt impecabil, ce se mentine la o altitudine aproape constanta de 700 m, pedalatul fiind o placere pe acolo.

Al doilea parc natural de care am aflat abia acum este Sierra Magina, mult mai mic, cu mult mai putina varietate peisagistica, mai arid, cu doua pasuri la 1200 de metri si cateva sate pitoresti dezvoltate pe versantii inclinati.
Sierra de Cazorla se preteaza la o revenire in zona, eventual cu mtb-ul, in regim de bikepacking, insa asta cere ceva mai multa documentatie, caci in toate parcurile naturale din Spania accesul pe bicicleta este restrictionat la anumite trasee si nu se pot folosi potecile turistice, astfel incat rutele vor trebui alese si desenate cu grija, pentru a tine cont de toate necesitatile (urcari faine, coborari si mai faine, locuri de campare amenajate (wild campingul este interezis), dar si posibilitati de aprovizionare in satele din zona. Dar cum spaniola ne devine din ce in ce mai familiara, cu ceva efort si interes, am putea sa o scoatem la capat.

Fresce medievale de la 1500, momentul in care aristoctratii zonei se intreceau in lucrari arhitectonice care de care mai inovative si maiestuoase.
In universitatea din Ubeda. Sa tot studiezi prin astfel de curti interioare.
Detalii medievale.
Apusul zilei, de langa un satuc cocotat pe un varf de deal, cu Sierra de Magina si cu Sierra Nevada in departare.
Pedaland cu spor spre Sierra de Cazorla prin patria plantatiilor de maslini.
Cel mai mare rezervor de apa al zonei si un baraj ce pare desprins din filmele din cel de-al doilea razboi mondial.
Lacul abastru lung de mai bine de 30 de kilometri.
Pe drumul de intoarcere, printre paduri de pini, pe un drum fara absolut nici un fel de trafic si un fel de Piatra Altarului locala ridicandu-se deasupra noastra
Inca o dimineata, inca o zi, de data aceasta Jaen-ul, centrul administrativ al intregii provincii.
Trecem de la renastere la baroc.
Si de la baroc la bai arabe
De la bai arabe la expozitii de arta naiva.
Si de la arta naiva la balcoane cu deschidere spre Sierra de Magina
Masiv al carui inconjur aveam sa-l si facem urmatoarele ore. In imagine unul din orasele albe tipice pentru Andaluzia.
Spre munte!
Chiar daca munte in cazul acesta inseamna doar un pas de 1250 de metri.
Intre arid si stancos si cu toate acestea cu o plantatie de maslini pe fiecare terasa roditoare.
De aici tot la vale pana la urmatoare urcare.
Drum intins.

Alpujarra, partea ascunsa a Sierrei Nevada.

Farurile masinii sparg intunericul in care este invaluit drumul pe care urcam. E aproape ora 22 si putinele sate prin care trecem sunt reduse la tacere. In 20 de kilometri am urcat de la nivelul marii pana la 1100 de metri, pe un drum cu asfalt bun si plin de serpentine, ce va face deliciul unei ture pe cursiera, suntem convinsi de asta. Conducem spre un catun din sudul Sierrei Nevada, numit Atalbeitar. Si cand zic catun, chiar nu e un diminutiv gratuit. Asezarea in care avem urmatoarea cazare nu are decat 30 de locuitori si probabil tot cam atatea case. In spate ii sta o poveste extrem de interesanta. Numele satului vine din araba si inseamna “asezarea medicului veterinar” . Pe vremuri satul era mare si inchegat, infloritor din cauza comertului, caci se afla pe o ruta comerciala ce lega coasta de clinurile sudice ale Sierrei Nevada. Pe un vechi drum roman (peste un pod ce inca mai exista), se aducea spre munte peste si se coborau animale si produse conexe rezultate din cresterea animalelor.

Asezarea a decazut insa odata cu construirea  unui drum asfaltat aflat doi kilometri mai la nord de sat, oamenii s-au mutat incet, incet si acum casele albe separate de strazi inguste de inspiratie araba isi traiesc in tihna anii. Cuvantul de ordine aici este linistea. Una desavarsita, caci in asezare nu exista acces auto. Strazile inguste fac acest lucru imposibil si nu doar aici, ci in majoritatea localitatilor de pe clinurile sudice ale Sierrei Nevada. Masina ramane in parcarea de langa drum, prin sat mergi la picior. In locul unde stam noi nu exista nici magazin, nici farmacie, nici bancomat. Pentru orice fel de servicii, iesi in drumul principal si mai mergi 1-2 km in oricare din directii sau folosesti una din vechile poteci ce legau satele inainte sa apara drumul asfaltat. Apartamentul in care stam are si el o poveste interesanta, fiind amenajat intr-un vechi granar renovat. Structura tip vagon cu bucatarie, living si dormitor, accesul pe terasa, orientarea spre sud, sobele care dau caldura ferestre scaldate in lumina o mare parte din zi si atentia la mici detalii cum ar fi lenjeria brodata de pe pat, presul traditional de la baie, combinate cu prezenta tuturor utilitatilor, explica cu usurinta numeroasele recenzii pozitive.

Iar faptul ca nu exista televizor, dar exista suficiente carti pe teme diverse (in engleza) ne arata cumva ca cei care vin aici sunt cam toti pe aceeasi lungime de unda. Cuvantul potrivit pentru a descrie locul este “cozy” si inca dupa prima noapte verificam disponibilitatea cazarii si ne mai prelungim sederea pana joi. 

Acum, daca tot am fost castigati de atmosfera, ar merge si putina actiune, respectiv sa ne dam seama ce se poate pedala in zona, caci doar (si) pentru asta am venit in Andaluzia. In prima zi in Aplujara suntem intampinati cu ploaie si vant, asa ca o decretam zi de pauza si legam doar o mica plimbare pe potecile din jur, plimbare in care descoperim cum arata migdalele inainte de a ajunge in punga din supermarket, precum si ceva izvoare cu apa bogata in fier si carbogazificata in mod natural.


Marti e insa zi de pedalat in ciuda vantului care se anunta a fi la cote maxime. Un fel de uragan cu rafale de pana la 100 km/h. Desi desenasem de acasa o ruta faina, ne simtim mereu grabiti, haituiti, vantul dandu-ne o senzatie permanenta de agitatie. Decretez pentru mine ca nu e doar neplacut, ci si periculos, caci nu stii niciodata cum te umfla si pe tine si bicicleta si te trimite pe sensul opus, asa ca scurtam tura cu sperante de mai bine pentru ziua de miercuri, ce se anunta o zi linistita si cu 10 ore de soare, conform prognozei. Ziua perfecta, cum s-ar spune. 

Miercuri.

In fata ferestrei de la bucatarie am o girueta si un copac cu frunze fosnitoare, asa ca primul lucru pe care il fac cand ma trezesc este sa consult prin observatii live viteza vantului. Girueta se invarte anemica, copacul e nemiscat. Pare o zi buna de pedat. Radu deseneaza o tura de 140 km cu 4000 m diferenta de nivel, eu desenez o varianta mai scurta, cat sa imblanzesc metrii aceia verticali. Raman oricum in carti 3 masive independente: sudul Sierrei Nevada,  Sierra de Lujar si Sierra de Contraviesa. Desi altutudinile maxime la care ajung drumurile pe aici nu sunt de speriat (1500 m), din fundul vaii aflata la 300 m se strange totusi o urcare cinstita. Marele atuu al zonei este altul: o retea suficient de mare de drumuri, pentru a umple vreo 4-5 zile de pedalat, asfalt bun, trafic minim spre inexistent (depinde de ora si de drum), vreme buna (soare darnic, vantul poate fi o problema). Gradientul cu care sunt croite majoritatea drumurilor pe aici nu e nici el ce a de speriat, de regula cu o medie de 5-7%, insa exista si variante mai provocatoare. Prima urcare a zilei este spre Capileira, un sat aflat la 1400 m, pe pantele sudice ale Sierrei Nevada. Varfurile aflate la peste 2500 m mai tin inca putina zapada, asa ca peisajul arata chiar bine cu combinatia de sate cu case albe si acoperisuri terasate (numite terraos) versanti galbeni-verzi, zapada pe sus si cer albastru. Numele localitatii vine de la latinescul “capillaris”= locul cel mai inalt si pozitia geografica a facut ca satul sa ramana pentru mult timp (pana in 1568) o enclava musulmana. 

Din Capileira ne asteapta o coborare de 1000 m pana in fundul vaii in Orgiva, cea mai mare localitate din Alpujara si un punct de access nu doar pentru Sierra Nevada, ci si pentru alte doua masive mai mici, aflate peste drum- Sierra de Lujar si Sierra de la Contraviesa. Despre ele nu stiam nimic, prea mici pentru a ne sari in ochi pe harta, insa in sumara noastra munca de documentare pentru concediul din Andaluzia am dat peste un site (https://www.sierranevada.cc/theclimbs/) care prezenta o selectie a urcarilor din zona si asa am aflat despre cei doi muntisori in care vom pedala azi. Numele de localitati pe care le citeam in descrieri nu imi spuneau nimic, dar desenam constiincios rutele pe Strava si ma uitam cu jind la pozele ce infatisau serii intregi de serpentine, bucurandu-ma ca voi pedala pe acolo. Azi se pare ca le-a venit randul si punctele de interes ce acasa nu imi spuneau nimic, vor capata astazi o realitate geografica si pentru mintea mea. Ne incepem explorarea cu o urcare lunga spre Sierra de Lujar si pe masura ce ne ridicam din fundul vaii, in saptele nostru se deschid perspectivele ample spre Sierra Nevada. Pe la 1000 m altitudine ne inscriem pe o culme valurita ce ne duce in Sierra de la Contraviesa. Pe partea stanga avem varfurile de peste 3000 m ale Sierrei Nevada, pe partea dreapta se intinde marea. Pe fiecare muchie apare cate un drum ce coboara furtunos, in serpentine estetice spre coasta. Facem o scurta pauza la un restaurant plasat strategic la o intersectie a doua urcari ce vin dinspre mare, moment numai bun pentru a regasi cu placere cafeaua buna din Andaluzia. Urmatoarea parte e chiar placuta, drumul urmand muchia si kilometrii strangandu-se cu usurinta. Urmatoare pauza mare o facem in Cadiar unde ajungem insa la ora nepotrivita a siestei, asa ca trebuie sa ne multumim cu niste hamburgeri si o shaorma cumparate de la unul din putinele localuri deschise. Ultimul hop al turei este o noua urcare lunga, de 800 m spre Trevelez care merge insa decent, chiar daca vine la final de zi. O zi lunga, prin locuri noi ce ne-au deschis noi persective si au cimentat inca putin ideea de a reveni in zona.

Joi.

Asta este ultima zi a sederii noastre in Alpujara si desi trebuie sa ne mutam spre Jaen, decidem sa mai legam cateva drumuri faine din zona. Totusi vantul e de alta parere si conform prognozei, la vreo ora si jumatate de la plecare, dupa ce am iesit de la adapostul muntilor, suntem luati in primire. Asa ca facem un dus-intors frumos, cat sa stam cat mai feriti posibil de vant si sa nu ne risipim energia degeaba. Zilele de pedalat nu au intrat in sac si in curand vom schimba sudul pe nordul Sierrei Nevada si vom avea parte de urcarile ei lungi ce ne vor duce pana la limita zapezii de martie.

Piateta centrala din Atalbeitar, satucul fara masini, cu 30 de oameni si cu poteci stravechi ce merg spre toate satele din jur.
Iz de primavara, cu 2 luni inainte ca ea sa vina si in Brasov. Privind in spate s-ar putea sa fie si singurul iz de primavara pe anul acesta.
Detalii intalnite la izvoarele cu apa minerala intalnite pe drum.
Migdale, culese direct de pe jos, sparte pe piatra, asezati in fund in iarba verde.
Ne plimbam dar mai si pedalam, aici pe langa unul din lacurile turcoaz din jurul Sierei Nevada.
Asfalt perfect si miros de pin incins de caldura primaverii.
Catedrale si portocali.
Probabil singurul cadru pentru care chiar am folosit zoom-ul pe care l-am carat dupa mine in excursia asta. In el satele pitoresti din Alpujarra.
Dupa fiecare tura: astamparat stomacul, facut dus, citit, ales poze si bucurat de liniste si de soarele dupa-amiezii la cazare, nu neaparat in ordinea asta.
Inca o zi perfecta de pedalat, de data aceasta fara uraganul ce ne-a gonit cu o zi inainte.
In departare, Sierra Nevada cea inzapezita pe o urcare pana la 2000 de metri.
Asfalt proaspat la coborare.
O ora si ceva mai tarziu si dupa o pauza la supermarket schimbam masivul si incepem urcarea spre Sierra de Lujar.
Haza de Lino si cea mai buna cafea din muntii astia.
Inca o zi petrecuta in saua bicicletei, inainte de a pleca spre Jaen. De data asta mergem spre patria Jambonului.
Nici nu ai zice ca se inalta pana la 3000 de metri culmile din fata.
Satucul plin de unitati de uscare a jambonului. Aparent aerul uscat de munte ii prieste tare bine.
Jambon, jambom si iar jambon.
Pe langa Jambon oamenii au inventat si cel mai bun baton pentru ciclisti: painea de smochine. Pacat ca mirosul de borhot gata sa fie distilat poate sa-i descurajeze pe cei mai sensibili.

Inca trail, varianta de MTB de langa Cusco.

In ultima saptamana am tot cochetat cu ideea de a merge la Machu Picchu, dar pur si simplu nu am reusit sa ne convingem si sa ne mobilizam. Motivele sunt numeroase si mai ales personale. Pe de-o parte nu aveam de gand sa dam o gramada de bani doar ca sa ne calcam pe picioare cu alte mii de turisti (varianta in care alegeam sa mergem cu trenul). Pe de alta parte nici sa stam o zi pe drum, sa schimbam 3 mijloace de transport si sa mai mergem 4h pe jos, pentru a sfarsi in aceeasi mare de oameni, nu ne suradea. Asa ca pana la urma am inlocuit Machu Picchu cu ruinele incase de pe langa Cusco (si sunt din plin), pe multe dintre ele vazandu-le din saua bicicletei in cateva dupa-amiezi.

Totusi am dedicat o zi intreaga unei traversari est-vest (Chinchero-Pisac), explorata de Radu cu cateva zile inainte, traversare ce promitea un echilibru numai bun intre o urcare provocatoare, o coborare pe un drum incas, bineinteles niste ruine incase si nu in ultimul rand ceva single trail de calitate. Ausangate ne-a redeschis pofta pentru single trail si cum mai e putin si ne intoarcem acasa, ar fi cazul sa ne intram putin in mana. Tura de astazi incepe traversand periferia de nord-vest a Cusco-ului si supravietuind traficului infernal. De abia asteptam sa iesim de pe asfalt si sa avem putina liniste. Cusco, si cu atat mai mult zonele turistice din oras, cu siguranta nu inseamna Peru, insa adevaratul Peru andin devine tangibil (din nou) in 10-15 kilometri, de indata ce iesi din raza de acoperire a marelui oras. In satele prafuite, unde cauti singurul magazin cu lumanarea, unde oamenii inca se spala la lighean, pari atat de departe de hotelurile de 5 stele din centrul istoric… Dupa o serie de asemenea sate prafuite drumul nostru se tot micsoreaza pana cand se transforma, pe alocuri, intr-o poteca.

Este insa evident ca pe aici a fost odata un drum ce a deservit probabil montarea unor stalpi de curent de inalta tensiune ce sar o sa de 4200 de metri, sa spre care urcam si noi cu considerabil de mult spor. Poteca e croita in serpentine si are gradientul potrivit raportat la obstacolele cu care e garnisita (pietre mai mari sau mai mici si mai ales tufe de maracini cu ace fine ce abia asteapta sa se infiga in cauciucurile noastre non-tubless. Toate aceste fac poteca sa fie suficient de interactiva cat sa nu ne dam seama cand scurge diferenta de nivel si saua spre care tinteam acum 45 de minute si care parea a fi atat de departe si deservita de 0 drum/ poteca se apropie vazand cu ochii. Urcarea nu se termina la 4200 de metri, ci continua pana la 4350, insa pe un teren infinit mai usor pe un drum de iarba, la altitudine. Ne “intrecem” cu niste pastori de lame care isi mana animalele in aceeasi directie in care mergem si noi si care au un ritm de invidiat (un fel de power walking). Cu acelasi pas hotarat (a se citi ritm nebun) urca un deal o batrana fara varsta, de un metru si 40 inaltime care ne tot face semne disperate. Ne oprim sa o intampinam, doar ca sa isi desfsca in fata noastra patura-boccea pe care o tinea innodata la spate si sa scoata la iveala caciuli, manusi, brelocuri, bratari, dar si niste cartofi anemici.

Nu stiu care e povesta cartofilor, dar cu objectele de lana e simplu: femeile peruane practica cu succes multi-taskingul purtand mereu dupa ele o ghem de lana si niste andrele si oricand pazesc animalele,vad de copii sau pur si simplu merg pe strada ori in autobuz, dau din maini. Tricotatul in autobuz, stand in picioare, intre scaune, totul in timp ce autobuzul se zgaltaie in toate partile scuturat de talentele de pilot de formula unu nedescoperit ale oricarui sofer peruan pentru care drumurile de munte cu zeci de serpentine sunt doar un circuit (eu suspectez ca astia au un sistem de KOMuri la sofat) mi se pare maximul de abilitate. Cred ca ajuta insa si constitutia miniona, ce le permite sa isi tina centrul de greutate jos si sa se propteasca cumva intre scaune. Pana la urma, desi nu ne trebuie nimic (si cu atat mai putin cartofi cruzi), dar impresionati de determinarea batranei, cumparam singurul nostru suvenir din calatoria in Anzi- o pereche de manusi care par chiar faine. Cum in Brasov ai nevoie de manusi 6 luni pe an, suntem convinsi ca le vom gasi o utilitate. La aceasta poveste trebuie adaugat si faptul ca multe din femeile in varsta care ne intreaba de sanatate vorbesc doar Quechua (fapt care face imposibila conversatia) si par efectiv rupte de lumea de azi.

In punctul in care se termina urcarea urmam exemplul pastorilor de lame si facem o pauza in singurul loc adapostit de vant. Apoi lasam saua jos, maxim jos si pornim la vale pe o portiune de drum incas garnisit cu nenumarate trepte si santuri. Cand treptele devin prea apropiate, trecem la carry bike la vale, activitate prelungita de un canion in gust prin care drumul incas a fost construit vizibil cu dificultate. Portiunile usoare de flow, alterneaza cu altele pline de trepte, un regal al scarilor mici si mari, late sau inguste, scari pentru toti cunoscutii mei. La templul de dessupra orasului Lamay facem o scurta pauza de masa si apoi ne continuam coborarea pe un single track in serpentine scurte care imi scoate aerele din cap. Cat timp poteca e garnisita cu iarba coborarea merge bine si e placuta, dar atunci cand iarba lasa loc pietrelor si nisipului, locurile necesita un maxim de atentie pentru ca nu am niciun chef sa imi rup ceva, fix acum, la sfarsitul celor 3 luni de pedalat prin Anzi. Cum ajungem la o ora decenta in fundul vaii si cum Cuscob e oricum prea departe pentru a ajunge acolo pe bicicleta, luam un taxi care sa ne urce din fundul vaii pana in pasul de deasupra orasului imperial si ne dam apoi drumul pe o coborare usoars de enduro, prima cu care ne-am inceput explorarea in jurul Cusco-ului (Yacupamba enduro), poteca ce se simte mult mai bine acum, cu ceva diferenta de nivel stransa in ultimile zile pe trail si care ne face sa ne terminam ziua cu zambetul pe buze, fix in fata hotelului. La final merita sa vorbesc putin despre alternativele la Machu Picchu. In primul rand, aici LINK aveti descrisa cea mai ieftina varianta de a ajunge la Machu Picchu, plecand din Cusco.

Ar fi fost referinta noastra daca am fi mers. Pe langa Mach Picchu mai sunt insa si alte sit-uri care pot constitui o alternativa si care sunt mult mai putin turistice, spre exemplu…..Link aici. In zona Cusco exista deasememea o serie de situri (unele la o distanta de mai putin de 8 km de oras), cele mai importante fiind localizate pe Valea Sacra//Valle Sagrado si accesibile cu o combinatie de colectivos si taxi. Sau daca aveti timp, merita facut un circuit pe bicicleta (de 3-4 zile) in care sa combinati cateva ore de vizitat dimineata devreme (cand e mai liber) cu cateva ore de pedalat. Ceva Link. Mai mult ca sigur ele va vor ajuta sa va faceti o parere destul de buna despre imperiul incas, chiar daca le lipseste faima de care beneficiaza Machu Picchu.

Orice tura de mtb pe cinste nu are cum sa inceapa altfel decat cu ceva portiuni de push-bike.
Ajuns in platoul de la 4000 de metri, pe urmele vechilor drumuri incase.
Single trail, asa cum ne place.
La 4000 de metri.
Picaturile de ploaie regulamentare pe ziua de azi.
Intre Tomb Raider si Mtb Rider
O fereastra inapoi in timp, cu catune ca de pe vremea incasilor si cu oameni ce vorbesc aceeasi limba
Mai o treapta, mai o scara.
Ambuteiaj
Poteci suspendate. La 1000 de metri sub noi valea sacra a incasilor.
Terasat si suspendat in acelasi timp. Poteca noastra avea sa serpuiasca pe iarba uscata a uneia din terasele din stanga.
Tehnologie moderna (nu prea) si zidarie maiastra.
Ferestre din alte timpuri.
Revenim la Tomb Raider.
Lumina perfecta a dupa-amiezii si poteci absolut pustii.
Sfarsit de zi.

Andalucia, Sierra de las Nieves

Prima impresie conteaza foarte mult, atat in relatiile cu oamenii, cat si in relatiile cu locurile prin care ajungi. Cam asa e si sudul Spaniei si Andaluzia. Daca ai ghinionul sa alegi Costa de Sol in speranta ca vei avea parte de mare, soare si plaje goale in extra-sezon  s-ar putea sa ramai cu o impresie trista despre Spania, cea aglomerata, acaparata de industria turismului. Cum noi insa nu avem mai nimic de-a face cu marea, inca de la prima vizita in Spania (fix anul trecut pe vremea asta), ne-am indreptat privirile spre munti. Si Andalusia nu duce lipsa de munti, deoarece pe langa cunoscutul masiv Sierra Nevada, mai sunt si alti munti mai putin inalti si mai redusi ca suprafata, insa numai buni pentru pedalat: Sierra de Grazalema, Sierra de las Nieves,  Sierra de Arconocales. Pentru ca ne-am invatat lectia de anul trecut si am inteles ca o combinatie de Spania + boschetarela +cursiera nu fac casa buna (din cauza faptului ca este foarte greu sa gasesti locuri de cort ferite pe marginea drumurilor asfaltate), de data asta am ales sa mergem la confort: masina, cazare, mancare buna, stretching, odihna cu picioarele in sus, toate pentru a lega niste ture faine, cu multa diferenta de nivel. Cele doua saptamani ne vor fi suficiente pentru a explora parti noi din Andaluzia si tare imi e teama ca pe cat o vom cunoaste mai bine, pe atat ne vor veni idei noi. 

Rezervarile pentru cazare le-am facut pe Airbnb si cum primele doua zile nu erau acoperite si se si suprapuneau peste un weekend prelungit datorat zilei provinciei Andaluzia, a gasi cazare pe langa Malaga nu a fost treaba simpla. Am nimerit in Mijas, un sat pitoresc aflat la vreo 20 de kilometri de coasta, in casa unui fost ciclist semi-profesionist, aflat acum pe bara in urma unui accident de motor ce s-a lasat cu 10 coaste si 3 vertebre rupte. Concluzia e clara: motorul dauneaza grav sanatatii, infinit mai grav decat ciclismul, de orice forma ar fi el.

Patul din camera unde stateam avea vedere spre est, asa ca sambata dimineata admir rasaritul de la orizontala. Astea seamana a concediu :). Continuam cu o plimbare matinala prin satul inca adormit si dupa o minima aprovizionare cu esentialele pentru micul dejun, ne pornim si noi pe la 12 in tura. Incerc sa il temperez pe Radu, caci in prima zi din vacanta-cantonament nu e momentul pentru rupt muntii in doua. Nu am cu cine, noroc ca il sperie aglomeratia din Costa del Sol si decidem sa ne intoarcem partial pe acelasi drum, cat sa avem sanse sa ajungem la cazare inapoi pe lumina. Shopping salbatic pe coasta in supermarketuri si Decathlon si apoi somn adanc, asa cum ne caracterizeaza.

Ziua de duminica este dedicata unei ture in jurul unui masiv numit Sierra de las Nieves (Muntele zapezilor). Acum, eu cred ca muntii astia vad maxim un puf care tine o zi si probabil pe aici o fi fost zapada la ultima glaciatiune. Noi am fost de doua ori si i-am gasit mereu uscati si stancosi.  Ne incepem ziua cu o coborare si cu 20 de kilometri cu vant de fata pe Costa del Sol, suficienti cat sa nu stim cum sa facem mai repede dreapta catre munte. In fata ne stau 1000 de metri de urcare pana in pasul Madrono, drum relativ rulabil, pe care poti merge frumos in cadenta. Vantul are insa usor o alta parere, sau se gandeste probabil ca am deja antrenamentul facut din Tenerife si ne sacaie o mare parte din drum. Lui i se adauga si un cer imbufnat, destul de mult trafic si foarte mult zgomot cauzat de motoarele ce se vanturau in sus si in jos pe drumul cu pricina. Traficul asta acerb pe doua roti avea probabil doua explicatii: era duminica si drumul pe care ne gaseam e cea mai directa legatura intre coasta si un oras cochet dintre dealuri, numit Ronda. Desi am doi prieteni buni care se dau cu motorul, nu mi-a fost niciodata greu sa spun raspicat ca urasc motoarele. Ma deranjeaza nu doar ca bicilist, dar si ca sofer, pasager sau participant la trafic. Subiecte precum securitatea in trafic, riscul de accidente etc imi sunt total indiferente. Fiecare om major poate sa aleaga pentru el. Pe mine ma enerveaza zgomotul pe care il aud din fundul padurii si cand pe un drum ai sute de motociclisti, se pune de un fel de infern al decibelilor. Cu mine mai vorbiti doar cand vor exista exclusiv motoare electrice cu 0 decibeli. Bun, deci alergati de niste picaturi de ploaie, haituiti de vant, poluati de zgomotul motoarelor sarim intr-un final muchia si soarta ne scoate in cale o benzinarie unde ne oprim sa ne recuperam zenul cu cola si ceva dulce. Soarele ne face o supriza placuta si prognoza ne confirma ca in partea a doua a zilei vremea urmeaza sa se indrepte. Exact ceea ce ne trebuia, caci partea estetica de abia acum incepe.

Drumul ne poarta acum spre inima Sierrei de las Nieves, spre un pas numit sugestiv Puerto del Viento. Totusi de data asta am avut noroc, caci am avut vant de spate si urcarea a mers chiar bine. Coboram placut in El Burgo unde benzinaria din centrul localitatii a ramas la fel de prost aprovizionata ca si anul trecut si la capitolul mamcare vinde maxim chipsuri pentru babele care mananca pufuleti pe banca din statia de autobuz. E duminica, totul e inchis, asa ca amanam pofta de Cola si mai bagam o urcare de 200 de metri, cat sa tina loc de cofeina. Ultimii 10 kilometrii ai turei sunt durerosi caci sunt punctati din nou cu urcari scurte care datorita picioarelor noastre obosite ne trimit repede in granny gear. Dar maine e zi de pauza caci sudul Sierrei Nevada se afla sub cod de vant puternic si ceva ploi razlete in prima parte a zilei.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/3142650876

https://www.strava.com/activities/3145940479

La plimbare pe strazile din Mijas, complet lipsite de turisti la ora aceasta din dimineata.
In departare Costa del Sol si turismul industrial de masa.
Sus pe deal, Mijas, devenit peste noapte unul din cele mai bogate satuce din zona.
Nici un satuc fara stadionas pentru coride, la fel ca in America de Sud.
Gata de drum si de absorbit vitamina D
Inconjorul spre castelul din varful dealului.
Satucele albe ale Andalusiei, fermecatoare ca intotdeauna
Doza de mare pe concediul asta, inainte de a urca inapoi la deal.
Miros de primavara, serpentine si asfalt perfect.
A doua zi de dimineata, luptand impotriva vantului pe autovia de pe Costa del Sol
Inapoi spre munti, de la 0m la 1200 intr-o singura urcare.
Cer albastru si asfalt perfect pe drumul dintre Ronda si El Burgo.
Am gasit si aici o poarta a vanturilor.
Drum intins.
Spre canion.
In departare, Sierra de las Nieves cu cei 2000 de metri ai sai.
El Burgo!
Primavara, copaci inverziti si miros de iarba proaspata. E ca si cum ai trisa anotimpul din Brasov cu 2 luni de zile.

Pe schiuri deasupra norilor, in Fagaras

Ceata se sparge brusc inainte de iesi in creasta. Sub noi, spre Transilvania se intinde un plafon compact de nori care ne-a insotit aproape toata ziua. Spre vest, Negoiu e si el iesit din ceata si o urma de glorie se zareste printre nori. Spre est, un corb zboara razant deasupra plafonului, indreptandu-se spre Vartopul Ursului, la cativa metri deasupra cetii.

Dupa o zi intreaga in care am stat sub nori clipele astea par sa aiba un gram destul de serios de magie. Magie ce ne intrebam daca e perceputa in acelasi mod de toata lumea. Alin e de parere ca da in timp ce eu sunt cel putin sceptic. Daca ar fi vazute de toata lumea la fel cum traim si cum simtim noi momentele astea, atunci ar fi plin de oameni pe varfuri de munte, la rasarituri si la apusuri. Daca ar fi traite la fel, oamenii ar urmari intr-un mod aproape obsesiv aceste trairi, indiferent de anotimp, de vremea de afara, de conditia fizica. Cam asa cum facem noi. Si totusi asta nu se intampla, iar numarul celor care cauta astfel de lucruri va ramane, cred eu, in continuare mic, cel putin daca e sa te raportezi la multitudine.

Daca e bine sau daca e rau, e greu de zis, dar raman la ideea ca nu toata lumea simte acelasi lucru in fata frumusetii estetice naturale. Cred ca unii sunt pur si simplu mai bine acordati ca altii. Nici la noi nu tine mult, iar atunci cand iesim in creasta deja incepem sa regretam ca nu avem parte de pulverul prin care s-au jucat Rudi si Corina weekendul trecut. Coborarea pe care o facem din creasta spre sud, pe o ramasita de pulver si coborarea prin caldarea Puha salveaza si ziua, chiar daca pe ultima parte a coborarii dam de zapada de toate felurile.

Norii se coloreaza in culorile apusului in timp ce noi navigam pe traseul spre Barcaciu, regretand ca nu am urcat inapoi in creasta pentru a scurta efortul de a merge pe curba de nivel. Ajungem la Barcaciu cu ultima geana de lumina si cu stomacul lipit de sira spinarii dupa o zi cat se poate de plina. Urmeaza cele mai reusite ciorbe de fasole mancate in ultima vreme, putina socializare la cabana si somn pana dimineata, mai linistit sau nu dupa prezenta doapelor la purtator.

Zapada de ieri ne face in schimb sa zicem pas la Morning Glory si sa luam micul dejun ca oamenii normali inainte de a porni din nou spre fata Tiganului. Astazi e anost de senin comparati cu ziua de ieri, soarele bate cu putere iar zapada si atmosfera sunt ca de sfarsit de primavara. Sunt convins ca pana la sfarsitul zilei o sa ne ardem in ultimul hal si o sa ne tatuam fetele cu bronzul de raton-schior pentru ziua de luni de la munca.

Prima coborare spre valea Avrigului in schimb ma face sa incep sa blestem in gand crusta si sa-mi zic in cand ca asta nu e zapada de schi, mai ales atunci cand Alin si Tavi stau deasupra, iar eu ma ingrop cu brio in ea. Nu ajuta nici sa fii greu, nici sa ai schiurile inguste.

Pauza din muchie in schimb ne umple bateriile, mai ceva dulce, mai un pic de cafea si ne activam in partea a doua a zilei cand crosetam caldarile Puhai si Serbotei. Zapada cu de toate, dar vorba lui Ioan, alba si multa sa fie, restul sunt detalii. Inca o ciorba la cabana, o coborare pe forestier cu ultima geana de lumina si astfel s-a incheiat probabil cea mai hivernala iesire din iarna asta. Sfarsitul lui Februarie se apropie cu pasi repezi, mult asteptata iarna anul asta ne-a cam uitat si incet, incet incep sa privesc spre primavara si spre bicicleta.

In schimb trebuie sa recunosc ca a fost foarte faina mini-haiducia din weekendul asta cu dormit la cabana si cu zile pline petrecute pe munte. Iar Barcaciu trebuie sa recunosc ca are un teren de joaca foarte fain pentru schi de tura si ca ar trebui revenit mai des pe aici indiferent de zapada. Acum abia am incercat marea cu degetul, sau mai bine zis crusta cu schiul. Trebuie sa revenim sa gasim si pulverul mult cautat.

Track si date aici:
https://www.strava.com/activities/3110375720

Master chef, editia terci-ul de dimineata, Tavi in pozitia de degusator. Rezultatul a fost unul echilibrat. Ovaz + banane + ciocolata neagra + zahar brun VS ovaz + seminte + kiwi + scortisoare + mere.
Ajunsi la cabana, dupa discutii intense despre inteligenta emotionala. Cald si un pic de pulver umed.
Ceata pare sa se crape putin in timp ce urcam spre platoul Scarisoara.
Momentul in care ceata si plafonul se crapa pentru cateva minute. In departare Varful Scara, Garbova si Ciortea. La cateva minute dupa eram din nou invaluiti in plafonul ce urca mai repede decat noi.
Vai ce mare de nori am prins. Zambete pe fata si momente de magie.
Deasupra norilor si muchia Scarii in zona superioara. In conditii de zapada inghetata nu ai ce cauta pe aici fara coltari si piolet, in schimb astazi s-a putut urca pe schiuri pana aproape in creasta.
Tavi, analizand variantele de coborare spre valea Puha.
Fa dragoste cu aparatul. Pacat ca schiurile duse in mana nu arata chiar profi.
Am infrant!
Marea de nori mare de nori, Fagarasul Fagaras si Alin tot cu telefonul in mana. Zice cel care declansa cu aparatul in mana.
Muchia scarii si platoul scarisoara iesind din ceata.
Urmele noastre spre sud, pe ceea ce parea sa fie ultima ramasita de pulver din Fagaras.
Blocam legaturile si ne pregatim de coborare.
Tavi in actiune, pe coborarea din creasta spre Valea Puha.
Micul dejun din dimineata urmatoare de la cabana, fara Morning Glory incarcand din nou bateriile pentru inca o zi plina pe munte.
Probabil cea mai frumoasa parte a coborarii pe crusta spre valea Avrigului, momentul foto cu pieile colorate de la G3.
Primavara ca temperaturi si la 2000 de metri, primavara si in campie.
Dubla de astazi, in varianta fara mare de nori.
Inca o autostrada, urcand din caldarea Serbotei.
Inca putin pana in creasta.
Sfarsit de zi, inainte de ultima coborare spre cabana, cu un cer impecabil de albastru spre Fagaras.

De la rasarit pana la apus

E ora sapte fara cateva minute cand in departare incepe sa se zareasca capatul partiei Sorica. In jur nici un suflet, spre est apare prima geana de lumina in timp ce luna plina apune peste norii ce acopera platoul Bucegilor. Aceiasi nori alearga si deasupra mea, manati de un vant puternic dinspre Transilvania.

Bucegiul se lumineaza magistral peste drum, in timp ce norii de deasupra Baiului isi schimba nuantele intre rosul aprins al primei gene de soare pana la rozul sters al rasaritului tarziu. Pulverul mult promis din Baiului in schimb nu prea se vede. In distanta, iarba, iarba si iar iarba. Vantul si-a facut de cap si pe aici.

Pe masura ce merg spre Cazacu in schimb promisiunelile lui Alin si ale lui Laurentiu se adeveresc si dau peste doua valcele flancate de pante de zapada perfecte pe amandoua partile. Scurta, cu doar 200 de metri diferenta de nivel, dar cu zapada si cu panta perfecta.

Imi ia in schimb cam doua coborari ca sa ma asez din nou pe schiuri prin zapada mare. Pe deasupra alearga aceiasi nori ca de dimineata, iar eu strang coborare dupa coborare si viraj dupa viraj pana cand nu se mai lipesc focile si pana cand se scurge si ultima picatura de energie. La ultimele 3 coborari totul face click si ajung jos cu un zambet larg cat toata fata. Or fi faine si coborarile pe partii perfecte in Postavatu, dar ce e aici e aproape de perfectiune. Asa ca boscoroditul iernii dispare cel putin momentan din spatele mintii mele, pur si simplu e mult prea misto.

In spate Bucegiul s-a curatat de nori si arata magistral, semnaturile mele din zapada fac cinste peisajului, zapada deja s-a inmuiat si e timpul sa fac cale intoarsa spre Brasov.

E doar ora 12 cand intrept schiurile spre Azuga si s-au strans deja 5 ore de tura si aproape 2000 de metri diferenta de nivel. Urmatoarea oprire e sauna, ca metoda de a lupta impotriva virusilor gripali si paragripali ce se invart prin jur. Trebuie sa recunosc in schimb ca merge foarte bine sauna dupa schi, mai ales atunci cand vii inghetat si cu muschii incordati. Vreme de o ora nu faci altceva decat sa inmagazinezi caldura si sa te reglezi termic, iar atunci cand pleci de la sauna pleci un alt om.

14:30, inca invaluit de aburul saunei incerc sa arunc cat mai repede haine la uscat la calorifer pentru tura de seara. Norii de dimineata au disparut complet si Brasovul e cuprins de o lumina faina ce promite un apus pe masura. O masa de pranz care intra incredibil de bine dupa tura de dimineata, pus pieile inca umede pe schiuri si sar la Andrei in masina pentru urcarea de seara in Postavaru.

16:00, in Poiana e aer de primavara iar zapada cazuta peste weekend a inceput sa se topeasca deja. Partiile sunt inca pline, desi au trecut minute bune de oprirea gondolei. Urcam pe un Sulinar destul de inghetat pe alocuri uitandu-ne la stilul dezlanat al majoritatii oamenilor. Circumstantele in schimb sunt extrem de atenuante, oboseala de dupa weekend si partiile destul de schimbatoare nu fac din ultima coborare a zilei o treaba neaparat placuta.

De la lac incolo e complet liniste in schimb, s-au scurs si ultimii schiuri, noi dam de brazi inca acoperiti de zapada, iar spre vest soarele incepe sa se apropie de linia orizontului. Cu un pic de munca de convingere reusesc sa-l momesc pe Andrei sa urce pana la balconasul cu privire spre Bucegi si spre apus, loc in care ne si oprim la poze, imbracat si la desfocit schiurile. Imi place locul asta, imi place poate mai mult ca varful din punct de vedere fotografic. Ai si brazi inzapeziti, ai si o deschidere faina spre Bucegi, se vede si apusul si rasaritul. Trebuie sa revin aici la urmatoarea mare de nori cu lentila mai wide pentru un cadru pe care il am in minte de ceva vreme in schimb.

Nu ne suim bine pe schiuri si nu apucam sa dam cateva viraje cand dinspre est isi face aparitia de la orizont luna plina. Sunt putine momentele in care lucrurile sunt atat de sincronizate, sa ai si apus de soare si rasarit de luna, si sa fii si in varf de munte cand se intampla asta. Schimb obiectivele, caut cadrul perfect si regret in timpul asta ca tele-obiectivul de 200 de roni pe care il am merge doar pana la 210mm. Jos in depresiunea Brasovului se aprind luminile in oras, pe munte totul e invaluit in lumina albastra a crepusculului in timp ce luna incepe si ea sa lumineze peisajul. Un pic de magie si un pic de recunostinta pentru ziua de azi, inceputa cu un rasarit, continuata cu viraje prin pulver, continuata cu sauna, un apus de soare si un rasarit de luna.

Incheierea consta in prajitura la cabana urmata de o coborare pe urme de ratrac pe Drumul Rosu, un sprint pana la autobuz si o plimbare in spate cu schiurile in spate prin oras.

In acelasi timp. la sfarsitul zilei, atunci cand ma prabusesc frant in pat ma gandesc ca e cam trist sa ai ziua de nastere iarna. Si ca e cam trist nevoia asta de a-ti sarbatori ziua de nastere fix intr-o data calendaristica. Bine, tot obiceiul de a iti serba faptul ca esti cu un an mai aproape de moarte mi se pare putin trist. Sau cine stie, poate ar trebui sa serbezi ca a mai trecut un an fara sa dai coltul.

In orice caz, macar pentru cei nascuti iarna ar trebui sa fie o regula care sa-ti permita sa o serbezi intr-un interval de doua saptamani in jurul zilei de nastere, respectiv atunci cand e soare,pulver si vreme buna afara. Cu alte cuvinte astazi.

Ora 7:30 dimineata, si Bucegii peste care alearga norii in lumina diminetii.
Semnaturi desenate aproape perfect, cel putin pentru nivelul meu de iscusinta (sau e lipsa a iscusintei)
Nici ca ai putea sa-ti doresti pante cu pulver si cu un view atat de frumos. In stanga iarba, in dreapta e stransa in schimb aparent aproape toata zapada din Baiului.
Cateva ore mai tarziu, dupa o sauna si o scurta pauza de uscat hainele apusul pe prinde in Postavaru, printre brazi impodobiti privind cum se stingea si ultima raza de lumina a zilei.
De la rasarit pana la apus.
Congelat, ieri, in acelasi loc erau -20 de grade. Astazi in schimb temperaturile sunt mult mai prietenoase cu noi.
La cateva minute dupa ce dispare soarele, luna plina ii ia locul pe bolta cereasca.
Sacele, la mai bine de 1000 de metri sub noi.
Ca in povesti, lipsesc doar urletele lupilor in fundal.
Inserarea peste Crai si peste Zarnesti.

Varful Omu Morning Glory

Un rasarit la Varful Omu, in mjlocul saptamanii, intre doua zile de munca, era pe lista scurta pentru iarna asta, oricat de putin prietena sunt eu cu frigul si cu zapada (vai cate vorbe de duh o sa imi aud dupa afirmatia asta). Oricum asta e o iarna buna pentru standardele mele, cu putina zapada, fara geruri prelungite si fara pericol de avalansa. De altfel, cum nu a mai nins de saptamani, toate potecile sunt bine batute, urme sunt cam peste tot pe unde se merge constant iarna, si asta ne garanteaza ca ne vom putea misca repejor. Impartim tura in doua. Duminica seara urcam la Malaesti, iar luni dimineata urcam pe varf, coboram la masina si apoi mergem la munca. O sa fie ceva alergatura pentru a ajunge la timp la job, dar ne mintim ca suntem in forma si o sa ne iasa. Stau mult si cumpanesc echipamentul, inca de dinainte de a ne decide sa mergem. Adidasi,snowline si o foita subtire de fas ar insemna usurinta si viteza buna la urcare si coborare (cu exceptia Hornului Mare), dar probabil si frig la picioare luni dimineata si morcov in fund pe horn. Bocanci, coltari si suprapantaloni ar insemna mai mult confort, mai multa siguranta, dar o viteza mai mica la deal si la vale.  Spiritul de conservare alege siguranta si confortul.

Cum nu am mai fost de ceva vreme la Malaesti, nu ne amintim foarte usor cum e cu locurile de parcare pe drumul forestier, asa ca lasam masina destul de jos si avem de facut la pas cam un kilometru si jumatate de drum. Insa avem spor la urcare si cabana ne primeste cu caldura in sala de mese, foc in soba din camera, 2 ceaiuri fierbinti intra pe nerasuflate, iar apoi ne umplem seara citind dintr-o interesanta monografie a primei societatii de schi a Brasovului.  V-ati putea intreba ce ar putea fi interesant la o adunatura de date si de nume, insa mie mi s-ar parut fascinant sa descifrez printre randuri cum arata viata in Brasov la finalul secolului 19 si inceputul secolului 20. Cu ce se ocupau locuitorii, care era distributia etnica, cum se mergea pe munte, care era geografia zonei, toponimele, cum se scria pe vremea aceea (desi fragmentele de jurnal au fost traduse din germana, modul de exprimare se poate intelege foarte bine). Bineinteles ca intr-o ora si putin nu am avut timp sa citesc prea mult, asa ca mi-am pus in minte sa continui lectura la biblioteca si eventual sa notez cateva idei interesante, caci ma identific din ce in ce mai mult cu orasul de sub Tampa si mi pare interesant sa ii descopar prin povesti, carti si istorisiri fragmente din trecut. Radem si o prajitura cu mere si ciocolata inainte de culcare si apoi ne bagam la somn, caci ceasul suna maine la 5.30.

Cerul senin si spuzit de stele lumineaza camera intunecata in care pana si focul din soba s-a stins. Ne echipam si cu ceva intarziere pornim pe poteca lata ce merge spre Hornul Mare. Ar fi intrat o cafea calda alaturi de ceva dulce, dar nu avem, asa ca ma multumesc cu aerul rece de afara si cu miscarea vioaie, care ne anima in 10-15 minute.  Dupa ce mi se incalzesc degetele de la maini, e chiar bine. Drumul pana la baza Hornului Mare e parca mai lung decat imi aduceam aminte. Poate si pentru ca ultima data cand am mers pe aici era totusi vara. Trecem de bifurcatia cu traseul de vara si imi pun in minte o alta tura faina de facut cu Claudia, in care sa combinam cateva locuri dragi noua din Bucegi, printre care si Valea Malaesti. La vara, in pantofi de alergare, in cateva ore. Oh, de idei nu duc mai niciodata lipsa….

Apropierea de horn ma aduce totusi inapoi cu picioarele pe pamant. Respectiv in zapada. Si cu mainile pe piolet. La urcare e usor, e cea mai buna zapada pe care am prins-o pana acum, urmele sunt generoase. Doar ca toate sunt la urcare, nu pare sa fi coborat nimeni pe aici. Sunt cateva zone mai abrupte unde deja imi pun probleme pentru coborarea ce va sa vina. Incep sa regret ca nu am gandit cum trebuie tura si nu am luat casca. Ma uit la cei 200 de metri de sub mine si imi dau seama ca nu vreau sa alunec pe aici. Fata de alti ani, la iesirea in platou nu e nici cornisa, nici gheata.
In intrecerea de astazi rasaritul a castigat detasat, iar noi am fost mult prea lenti. Primele clinuri ale Muchiei Tiganesti si apoi Bucsoiul de coloreaza brusc in rosu. Marea de nori de sub noi ii urmeaza, desi nuantele sunt ceva mai blande. Postavaru leviteaza parca, precum o Arca a lui Noe naufragiata printre valuri pufoase. Sub ea se ascunde depresiunea. Soarele se inalta rapid si arunca culoare peste tot ce este la peste 2400 de metri. In spatele nostru Craiul, Iezerul si Fagarasul se inalta compact, alpin, aproape ca un monolit. Daca nu le-am cunoaste scretele, am putea gandi ca e vorba de un singur masiv. Cand ajungem pe varf ne intampina si ceilalti munti mai mici, mai fara zapada, dar la fel de “plutitori”.

Stam ceva cam mult in vant pentru gustul meu, dar apoi o luam la vale si in 15 minute suntem din nou in buza Hornului Mare. De data asta ma uit in jos si il mai intreb o data pe Radu daca pe aici am urcat. Urmele sunt insa evidente si ma gandesc ca daca golul in stomac si-a facut aparitia aici, unde panta e relativ lina, presimt ca el va creste in mod accelerat cand ajung pe la mijlocul coborarii, in partea cea mai inclinata. Obiectiv vorbind nu e nimic greu. E insa o mare lipsa de exercitiu. Am coborat vai de abrupt la fel de inclinate, am coborat si pe aici de vreo doua ori, dar toate astea pe vremea in care iarna era sinonima cu coltari si piolet si nu cu pedalat pe trainer. Pasul imi e nesigur desi coltarii isi fac treaba. Doar eu nu am incredere in mine si in abilitatea mea de a-i manui. Radu dispare repede la vale descatarand cu spor cu fata la panta. Dupa momentul de panica si frustrare carcacterizat prin “ce naiba caut eu aici”, imi impun sa ma calmez si sa o iau sistematic, pas cu pas, indiferent cat de mult o dura. O (re)veni la un moment dat si increderea asta. In realitate coborarea totusi merge, dar usurata ma simt abia cand pot sa pun pioletul inapoi pe rucsac si sa scot betele. De aici sunt convinsa ca nu are ce sa mearga rau.

Intind pasul pana la cabana si apoi cobor in sub o ora pana in drumul forestier lasand picioarele sa curga la vale si molfaind din sandvișul cu unt de arahide preparat de acasa. Intru in ceata, intru in umezeala, ma intreb daca are sens sa revin pe aici intr-un alt weekend din iarna asta pentru o bucla care sa includa si Scara si Tiganesti. Negociez cu mine insami intre siguranta si bucuria bicicletei, atractia primaverii ce va incepe pentru mine la jumatatea lui februarie si momentele astea de uimire in fata unei naturi simple, in fata muntelui peste care se scurg milioane si miliarde de rasarituri si apusuri, unele mai frumoase, altele ascunse de nori, unele colorate, altele terne. Ca zilele noastre. Bucuria celor doua activitati e total diferita si de cele mai multe ori icongruenta. Bucuria de a fi pe munte este clar mai mare si mai intensa decat cea de pe asfalt sau de pe doua roti si mersul pe munte ramane in fond activitatea care ma face cu adevarat fericita. Stiu asta, nu trebuie sa mi-o spuna nimeni. Linistea, pacea si frumosul care ma umplu atunci cand merg pe munte, singura sau cu prietenii, nu se compara cu niciun alt hobby. Muntele imi poate fi muzica si cuvant, chiar si fara arcorduri ori fara carte. Si asta spune totul. Muntele imi este fericire, libertate si autenticitate.

Text: Mihaela.

Track si date aici:
https://www.strava.com/activities/3029620270

– 10 grade, zapada scartaie sub picioare iar deasupra e cel mai clar cer pe care l-am prins pana acum in Romania. E incredibil cat de multa poluare luminoasa avem si cat de mult inseamna o mare de nori pentru a o tine la sol.
Malaesti, in departare hornul mare si deasupra un cer incredibil de plin de stele.
Prima geana de lumina.
Inca putin si stingem frontalele. Sub noi se intinde patura de nori din depresiunea Transilvaniei. Doar Postavaru reuseste sa scoata putin capul din ceata.
Pe Hornul Mare castigand extrem de repede altitudine.
Facem cu mana simbolic “horei” de pe Postavaru in drum spre Varf. Alin Tanase si echipa au fost ca de obicei la datorie.
Postavaru, marea de nori, o telecabina suspendata peste vid si un obiectiv de 40 de ani ce inca isi face destul de bine treaba.
Zidul de munti: Craiul, Mezea-Oticu si Fagarasul.
Pe drumul spre Varf, rasaritul din pacate s-a miscat mai repede decat ne-am miscat noi la urcare. Parca nici plamanii nu mai trag la fel de bine peste 2000 de metri.
Piatra Mare si marea nesfarsita de nori.
Un pic de dramatism in jocul norilor spre Valea Prahovei si zapada aproape lipsa pe pantele sudice. Un mijloc de ianuarie care arata mai degraba ca un noiembrie din alti ani.
In departare Neamtului, Ciucas si varfuri din Carpatii de Curbura.
Facem cale intoarsa si gonim spre Malesti, spre Brasov si spre o zi cenusie petrecuta in oras la munca. Plafonul de nori avea sa ramana pe pozitii toata ziua.

Duathlonul de iarna, ski-cursiera

“Faina primavara am avut iarna asta!” , vorba asta mi-a tot ramas in minte in ultima saptamana, mai ales dupa ce s-a dus si ultima bruma de zapada proaspata si dupa ce treaba prin jurul Brasovului a inceput sa semene mai degraba cu mijloc de martie nu cu mijloc de ianuarie. E clar o iarna ce pana acum contrasteaza puternic cu iarna trecuta, pe principiul una calda una rece, respectiv una cu zapada, una fara zapada.

Dar asta avem cu asta defilam iar planul pentru zilele de weekend il croim in concordanta cu vremea: dimineata Azuga Morning Glory cu rasarit peste Bucegi si dupa amiaza cursiera la 10 grade pe dealurile de langa Campina.

Ora 7:00, incepem sa urcam cu avant pionieresc pe partia Sorica cu gandul de a prinde un rasarit de pe Cazacu. Luna plina straluceste deasupra Bucegiului, iar cerul incepe deja sa se coloreze in nuantele crepusculului. Toate bune si frumoase pana la prima panta, loc in care ne dam seama ca partia e absolut bocna si orice pierdere a aderentei se soldeaza cu o cativa metri alunecati fara control la vale. Nu e deloc de gluma cu gheata asta, dar daca tot suntem aici ii dam cu spor la deal.

Rasaritul arata absolut genial peste Bucegi si norocul face ca fix atunci cand duceam lipsa de subiect apare Rares. Trebuie revenit neaparat aici intr-o zi cu mult mai multa zapada si ar trebui urcat pana pe Cazacu pentru a te intalni si cu primele raze de soare ale zilei. Cand urca si Mihaela si Claudia glumim ca am cam carat degeaba schiurile pana aici, nu de alt,a dar partia inghetata nu se anunta prea distractiva nici la vale. Probabil snowline-urile ar fi fost la fel de potrivite pentru o fuga aici.

Dupa ce facem un pic ca pisica pe gheata pe partie ajungem in cele din urma jos la masina, aruncam schiurile, scot bicicleta si cules de Iustin si de Suzi urmeaza partea a doua a zilei, o tura e cursiera primavaratica pe dealurile prahovene.

Prin Prahova ne-am facut veacul destul de mult atunci cand stateam din Bucuresti si desi in ultima vreme am ajuns mai rar, e indeajuns prima urcare a zilei pentru a ne reaminti ca uneori cele mai crancene urcari se gasesc la deal si nu la munte. La munte mai face si inginerul o serpentina, in timp ce la deal, de multe ori, soselele urmeaza vechi drumuri de care, drumuri ce au uneori gradienti de-a dreptul prohibitivi. Pentru mine lucrurile merg prost prima ora pana cand corpul se consoleaza cu faptul ca mai vreau ceva de la el pe ziua de azi. Dupa pedala merge chiar rotund, mai putin pe infama urcare de la Sultanu.

Sunt putine urcari pe la noi care iti dau impresia ca pot sa te biruie daca lasi un pic garda jos, iar Sultanu e clar una din ele, mai ales cu 36 / 28. Vorba unui prieten, cea mai buna comparatie e ca apesi la presa cu greutate aproape maximala vreme de cateva minute. Poate ajuta daca nu ai multe kilograme si daca nu esti in mijloc de sezon de iarna / ski, dar usor cred ca nu o sa fie niciodata.

Pana la urma a iesit un duathlon cu 600m de metri de urcare si de coborare pe schiuri si cu 70 de kilometri si 1300 de metri pe cursiera, deloc rau pentru o zi frumoasa de primavara in mijloc de iarna. Si inca nu-mi vine sa cred ca anul trecut pe vremea asta bifasem deja nenumarate ture faine de schi de tura si nenumarate coborari prin pulver.

Luna plina peste abruptul Bucegiului.
Ora violet.
Rares si Caraimanul.
In alergare.
Lectia de geografie pentru vaile de abrubt din Bucegi.
Mai bine nu caram schiurile pana aici, vora Mihaelei.
Fetele au infrant!
Vreme primaveratica si asfalt perfect prin satele prahovene.
Un pas cu un nume cat se poate de potrivit.
Spre Sultanu!
Unde esti tu iarna.
De aici doar la vale spre Campina.

Foculetul de Solstitiu

Sa zicem ca de multa vreme nu mai suntem atinsi de spiritul Craciunului si singura-i placere ramane timpul petrecut pe indelete cu cei dragi, insa si pentru asta e nevoie de exercitiu si putina planificare, pentru a evita capcana de a incerca sa inghesui prea multe vizite, aka forme fara fond, vizite ce sfarsesc de multa vreme in jurul unei mese plina de mancare, a se citi tentatii. E o mare diferenta intre o revedere scursa in tihna, in care se reinoada sau se aprofundeaza legaturi si o vizita de dragul conversatiei. Si cam toate sarbatorile din timpurile noastre poarta in ele aceasta capcana-tentatie. Vom da mereu cu inima deschisa beculetele de Craciun pe licaririle unui foc jucaus, masa imbelsugata pe mancarea carata in rucsac si vizitele scurte pe serile lungi de aproape iarna petrecute impreuna cu prietenii. Chiar si cu o mana de prieteni.

Natura ne este o a doua casa si desi nu traim hoinar suntem conectati la ciclurile ei, la anotimpuri, ne schimbam programul si orele de somn in functie de soare si tot asa. Astfel incat, pare mult mai natural sa serbam solstitiul de iarna care in fond poarta in el insusi promisiunea primaverii, decat data de 25 decembrie, impusa fortat de biserica, suprapusa in fond peste obiceiuri si practici ancestrale legate de acest important fenomen astronomic.

Solsitiul va aduce cu el si un val de frig si posibile ninsori, asa ca planific o ultima tura “varatica” in Piatra Craiului. Calculele mele nu au fost chiar cele mai reusite, caci desi nu este evident, partea vestica chiar poarta ceva zapada, in profunda contradictie cu creasta. Dar promisiunile mele de tura la adidasi il fac pe Cristi sa bata drumul pana la munte si in 5 ore jumate legam un traseu frumos prin locuri prin care nu am mai ajuns de mult: refugiul Sperantelor, Braul Cioranga Mare, Padina Popii. Pe Cioranga mare am gasit suprinzator de multa zapada, pe creasta era majoritar uscat insa portiunile in care poteca era bine batatorita si pe alocuri inghetata trebuiau abordate cu mare grija, iar pe coborarea pe Padina Popii ne facem singuri urme. Totusi ne-am miscat suprinzator de bine si ajungem in Plaiul Foiii cam in acelasi timp cu Radu care venea direct de la Brasov. Schimbam rucsacul mic pe cel mare in care isi gasesc loc mancarea, apa si echipamentul de dormit si il initiem pe Cristi in tainele muntilor Taga, incepand cu o baie de namol pe forestierul pe care s-au tras recent busteni.

Fosta stana din Gaoaza ne intampina linistita. Vantul ce ne-a insotit constant in ultimile 3-4 ore nici nu se simte aici, padurea geme de lemne uscate si in cateva minute focul incepe sa trosneasca vesel. Ca sa intram in spiritul sarbatorii pagane renuntam la dansuri ritualice in jurul focului ori vanatoarea unui mamifer, dar ne facem de lucru cu doua bucati de carne de vita cumparate de la magazin pe care incercam sa le gatin pe o piatra incinsa. Experimentele culinare mai includ si ardei si ciuperci coapte pe aceasi piatra si ne tin in priza ore bune. Noaptea linistita si calda ajuta, focul functioneaza ca un magnet si privirile hoinaresc libere prin depresiunea ce ne sta la picioare din care se identifica cu usurinta Zarnestiul si Rasnovul. 

Focul e magie, e conexiune cu toata istoria noastra, e poveste si utilitate in aceasi timp. Orice mana de oameni stransa in jurul focului se vede din exterior ca orice grup de acum mii de ani, de oriunde de pe glob. Noapte ascunde hainele moderne si trasaturile europene si oamenii grupati roata par rupti din alte timpuri despre care acum citim doar in enciclopedii. Departe de foc frigul musca, iar printre stinghiile adapostului suiera vantul. Rasaritul de a doua zi ramane ascuns in nori, dar locul pare sa aiba orientarea potrivita pe timp de vara. Asa ca strangem in tihna toate catrafusele, gatim un terci si o cafea calda si pornim apoi la vale, integrand in coborarea noastra si putina aventura, cat sa nu se scurga monotona pe acelasi drum parcurs la urcare. Muntii Taga inca ascund poteci, drumuri si locuri necunocute noua si invita la explorare si in anul care vine.

Text: Mihaela.

Priviri fericite cand aflam ca mai avem putin pana la stana din Gaoaza.
Pornim palalaia si profitam de vantul care s-a oprit
Nori cenusii peste depresiunea Brasovului.
Stana din Gaoaza si Craiul peste care alearga nori apocaliptici.
Pudra peste creasta Craiului.
Foculetul de solstitiu arzand cat se poate de frumos.
Ultima geana de lumina.
Ritualuri de ardere a grasimii inainte de Craciun.
Cafeaua si porridge-ul de dupamasa.
Soarele glorios de dimineata inainte de a lua doza de salbaticie pe dimineata asta, incercand o varianta cat se poate de virgina de coborare pe muchie.