All posts by Diaconescu Radu

O saptamana de Brasov, intre munte si munca

Au venit in sfarsit ploile in Brasov si ne-au dat ragaz sa mai respiram dupa 3 saptamani cu vreme impecabila, vreme cum nu cred ca o sa mai prindem prea curand in Octombrie. Au fost zile in care am incercat sa petrecem cat mai mult timp afara si sa inmagazinam cat mai mult soare pentru zilele cenusii de toamna si de iarna ce vor urma. Dupa 3 ani in Brasov mi-e destul de clar ca intr-o saptamana in Brasov poti petrece, cu tot cu mersul la munca, mai mult timp in natura decat intr-o luna petrecuta in Bucuresti, iar jurnalul de mai jos al ultimei saptamani vine ca un fel de descriere al felului in care se intampla asta:

Luni, 21 octombrie.

Singurul rasarit al saptamanii prins la munca. De la birou se vad prelungirile dealurior dinspre Ciucas si trebuie sa recunosc ca e fain sa-ti bei cafeaua de dimineata uitandu-te la rasarit, chiar si de la birou si din centrul orasului. In schimb, cele 9 ore de uitat in cod si de rezolvat probleme se simt si inevitabil pe la jumatatea zilei ajungi sa te uiti la cerul senin de afara si sa regreti ca stai in timpul acesta intre patru pereti.

Cafeaua de dimineata de la munca, cu rasaritul in fundal si deasupra uneia dintre cele mai aglomerate intersectii din oras.
Sfarsitul de zi, la iepure, locul din Postavaru in care culorile toamnei sunt inca la apogeu.

Marti, 22 octombrie – cu bicicleta pe Postavaru.

Primul morning glory pe Postavaru pe bicicleta. Impulsionat de faptul ca se schimba ora saptamana aceasta plec la 6 fara 10 singur de acasa. E suprinzator de cald la urcare, aproape ca urc doar in echipamentul de vara. Pe drumul forestier s-a facut o poteca printre frunzele cazute in ultimele zile pe care incerc sa o urmez. Fara nici un fel de plan si fara nici un fel de graba ies sub varf chiar atunci cand rasare soarele. Oricum si soarele asta e la fel de intarziat ca mine si astazi ne-am potrivit in intarziere. La vale am parte de o coborare absolut geniala pe Crucur pana inapoi in Brasov si pana la munca, ajungand dupa un dus si un mic dejun pe fuga la birou la 10. Nici ca pot sa-mi imaginez un mod mai bun de a incepe dimineata.

Urcarea la lumini spre Postavaru. Momentul in care incepe sa se crape de ziua de obicei ne prinde deasupra Poienii Brasov.
Intalnirea dintre intarziati.

Miercuri, 23 octombrie – o zi inceputa si terminata pe Tampa.

Inca o zi cu cafeaua la rasarit, de data aceasta la locul stiut de pe Tampa, cu clatite facute la fata locului ca acompaniament, cu orasul ce se trezeste la viata la picioarele noastre si cu o ora de sporovait fara graba inainte de a cobora spre munca si spre birou.

Ai zice ca ar fi rost de pauza, dar cum oricum nu as fi facut nimic util acasa, urc cu oamenii din CPNT pe Tampa cu ocazia unui vertical ad-hoc organizat in interiorul clubului. Bere, socializare si CPNT-isti veseli si usor de organizat in varf de munte si poze facute cu un pentax de 50mm vechi de 30 de ani care inca isi face treaba destul de bine. Oricum in conditiile de lumina de acolo orice focus automat ar fi fost complet pe langa.

Deasupra orasului inca adormit.
Clatite cu gem de casa pregatite in timp ce asteptam soarele.
Prima raza de soare si sporovaiala de dimineata.
Un concurs vertical pana pe Tampa, cu orasul la picioare.
CPNT-isti frumosi pe Tampa in mijloc de noapte.

Joi, 24 octombrie – Postavaru Morning Glory reloaded, in formatie extinsa.

Dupa 6 ore de somn vine o alta trezire matinala si inca un Postavaru Morning Glory cu bicicleta, de data aceasta in formatie extinsa cu Dani si putin mai tarziu cu Mihaela si cu Suzi. Daca acum 2 zile spuneam ca nu pot sa-mi imaginez un inceput mai bun de zi, uite ca totusi se poate, respectiv atunci cand ai omuleti pe langa tine cu care sa sporovaiesti si cu care se te bucuri si de rasarit si de coborare. Si desi potecile sunt impecabile nu ma impac prea bine cu bicicleta in dimineata asta si reusesc sa salvez in ultimul moment o cazatura ce putea sa se termine destul de urat. In rest, aceasi reteta, mic-dejun, dus si 9 ore de munca fara nici un regret atunci cand te uiti afara pe geam.

Inca o intalnire cu rasaritul pe Postavaru, la doar doua zile distanta.
Formatie extinsa si la coborare si un pic de graba pentru a ajunge la timp la munca.

Vineri, 25 octombrie – o zi de pauza cu un apus pe Tampa.

Astazi chiar e o zi de semi-pauza, cu doar 800 de metri diferenta de nivel, poteci prin padurea ce a inceput sa se scuture de frunze si un apus pe Tampa.

Inca un rasarit de la munca.
Inca e toamna adevarata prin locurile prin care invartim pedala bicicletei.
Orice zi faina se termina ori cu un apus or cu un rasarit pe munte.

Sambata, 26 octombrie – Leaota chill & relax.

Leaota, vreme impecabila, cafea la Cheile Gradistei, muschi care nu te asculta si oboseala acumulata din ultimele luni, sporovait la urcare, picnic pe varful Strambu, stat la soare mai bine de o ora, coborarea in cap de la Carpatian MTB Epic, peisaj veritabil de toamna pe langa Podul Dambovicioarei si o tura de toamna fix asa cum trebuie cu Iustin, Suzi si cu George. Mai invarti putin pedala, mai stai la soare, mai bei un suc, fara mii de metri si fara sa rupi muntele in doua. Trebuie repetate turele astea atat timp cat tine inca vremea. Seara socializare cu iesenii cataratori in Cheile Rasnoavei si cu Vali si cu Andreii la barlogul ursilor din Racadau.

Picnicul regulamentar din varf de munte si o vreme perfecta de octombrie.
Ride free

Duminica, 27 octombrie – Muntii Taga si Piatra Craiului.

Astazi in sfarsit nu ne trezim chiar atat de devreme, chiar daca schimbarea orei inseamna ca avem cu o ora de lumina mai putin astazi. Schimbam terenul de joaca dimineata pentru Muntii Taga, unde facem o tura de dimineata scurta pana pe Capul Barsei iar seara ne mutam in Crai incheind ziua si weekendul cu o urcare pana la Curmatura si o coborare prin Poiana Zanoaga. Se vede genial Bucegiul la apus, pacat ca suntem intr-o intrecere cu noaptea pentru a ajunge pe lumina la masina.

Peste drum de Crai, prin muntii Taga.
Cateva ore mai tarziu, coborand din Poiana Zanoaga spre Fantana lui Botorog.

Luni, 28 octombrie – cafeaua de dimineata de pe Tampa.

Ultima zi cu soare impecabil asa ca dupa un weekend plin iar ne trezim de dimineata si pornim sa ne bem cafeaua la locul stiut de pe Tampa. Marea greseala a diminetii e urcusul cu bicla in spate pe treptele lui Gabony, moment in care ne-am dat seama ca treptele sunt cam inguste, balustradele cam inalte si bicla cam greu e navigat prin labirint. Formatie restransa astazi, dar tot intra foarte bine cafeaua cu o ora de stat la taclale la bancuta, iar rasaritul e unul din cele mai frumoase pe care le-am vazut in ultima vreme. Ca sa incheiem dimineata in mod glorios ne mai invartim cu Mihaela pe poteci cu bicicletele pret de inca o ora si ceva pana cand Mihaela ramane fara frana fata si imi da tema pentru seara asta, prima tentativa de a inlocui uleiul la o frana. Lumina geniala prin padure si o cazatura de toata frumusetea la final de tura, cazatura sfarsita cu un deget usor luxat si ceva piele in minus.

Un rasarit reusit, o cafea mai putin reusita si un orez cu lapte complet nereusit.
Poteci magice in ultima dimineata cu soare.

Marti, 29 octombrie – ultima zi de vara pe poteci.

Dupa atatea zile cu treziri matinale cumva astazi ne iese in mod natural, chiar daca nu stam prea bine cu somnul. Soarele din ultima luna a fost inlocuit de un cer cenusiu, iar lucrurile arata cam cum ar trebui sa arate in mod normal in octombrie. Mai putin temperatura astfel incat si astazi ne dam cu echipamentul de vara si bifam inca o dimineata petrecuta pe poteci inainte de o zi de munca si de doua zile ploioase.

Sfarsit glorios de saptamana.

Uitandu-ma in spate sunt destu de convins ca intr-un fel suntem complet dereglati tinand cont ca dupa 3 luni petrecute in saua bicicletei si dupa o luna de vreme buna in care am iesit destul de des inca avem chef sa ne dam cu bicicleta in fiecare zi. Dar parca e bine sa fii macar un pic dereglat.

Diham, Zamora, Susai, toamna din saua bicicletei

Ghicitul vremii din fiecare toamna in functie de vremea din primul weekend din octombrie pare sa functioneze anul asta si norii, picurii ori zapada de la MPC par sa fie an de an garantia unei toamne lungi, calde si placute. Frunzele galbene sunt acum la apogeu si deviza este: nicio zi de weekend stata in casa. Daca initial cochetam cu ideea unei ture in Bucegi, ne-am dat repede seama ca cel mai frumos e la altitudini mai mici, acolo unde se impletesc cel mai bine ruginiul si auriul foioaselor cu verdele inchis al padurii de brad.Asa ca refacem o tura de anul trecut, in care legam cateva poteci faine de la poalele Bucegilor cu clasica urcare in Baiului pe Zamora. In tura ni se alatura si Iustin, Suzi si Dani, ultimii doi veniti de la Bucuresti, dupa Moon Time Bike. Cu totii eram in modul relaxare si doar frigul diminetii ne-a indemnat sa pedalam cu aplomb spre inceputul forestierului ce ne va conduce spre Cabana Diham via Forban Steaua. Subiectele de discutie nu intarzie sa apara si tot vorbind si pedaland ajungem pe nesimtite in Saua Grecului. Profitam de modul fain in care se vad Bucegii pentru a face putina geografie, insa chemarea stomacului care intuieste deja micul dejun de la cabana suprascrie lista de varfuri, vai si muchii, care sunt oricum greu de retinut pana cand nu calci si tu pe acolo si pana cand nu iti legi amintiri de toate acele nume.

Omleta, cafea, bai de soare si apoi cu picioarele grele pornim din nou sa cucerim panta de deasupra cabanei si intram in padure. Poteca pe curba de nivel marcata cu punct rosu ne conduce frumos spre Pichetul Rosu si de aici mergem pe mana lui Dani pentru o coborare spre Poiana Izvoarelor. Cum nu exista an in care firele de apa ce traverseaza poteca sa fie uscate, ne consolam cu trecerile repetate pe lemnele puse ici si colo in zonele problematice. Cu totii asteptam cu mare interes jumatatea inferioara a coborarii, unde speram sa se lege ceva. Ce e drept, Dani o asteapta din experienta datului la vale cu MTBul, eu si Radu o stim prea bine de la trekking, iar Suzi si Iustin ne cred pe cuvant. Frunzele fasaie sub rotile noastre, cate un con se aude cum se zdrobeste sub cauciuc si viteza ne duce cat ti-ai tine respiratia la Gura Diham. De acolo rulaj usor pe asfalt cu obiectivul Lidl, caci se planuieste un pranz pe pantele de iarba ale Zamorei. Burdusim cu mancare cele 3 rucsacuri pe care le avem la noi si plecam spre Castelul Cantacuzino, caci avem din nou intalnire cu toamna. Drumul forestier are avantajul ca in zona inferioara este croit printr-o padure de foioase, asa ca pedalam la deal sub o ploaie de frunze si atmosfera e destul de colorata si vesela. Radu se alatura sporavaielii continue dintre mine si Suzi si tot tinandu-ne de vorba si opintindu-ne in pedale in zonele mai abrupte, iesim intr-un final din padure. Se stabileste ca pauza de masa sa fie in punctul in care poteca turistica de pe muchie intersecteaza drumul forestier si toti asteptam cu mare interes ori pauza, ori masa, ori pe ambele.

Ne luam timp suficient pentru pranzul nostru si insotim rosiile, branza si salata de vinete cu povesti despre traseele de catarare din Peretele Vaii Albe. La poalele Bucegiului padurea a inceput parca sa se scuture si domneste mai mult caramiziul frunzelor intarziate inca aninate in copac. Sus bradul e rege si doar zadele mai adauga putina culoare peisajului. Insa abruptul prahovean, cu vaile, valcele si peretii sai strange toate onorurile celor 5 ciclisti ce il privesc admirativ de peste drum. Imi par atat de departate momentele in care ma cataram alaturi de Radu in Peretele Vaii Albe. Insa la fel de consolator imi este gandul ca intr-un an de antrenament, m-as putea intoarce din nou acolo.

Dar cum ciclistilor le sade bine cu drumul, pornim spre culmea Baiului si apoi spre Popasul Uriasilor. Dani ne deturneaza din nou si ne propune sa coboram pe o poteca ce ne va scoate direct in Valea Azugii si nu pe Drumul Carutasilor cum planuiam initial. Poteca cu pricina se numeste Poteca Afinarilor si din cauza faptului ca era destul de plina de frunze, intru cumva cu retinere pe ea, mai ales ca urma sa o cobor la prima vedere. Incerc sa nu ma las dusa de val, caci toti ceilalti se dau mai tare decat mine la vale si sa ma concentrez pe ce am eu de facut. Sa stau in sa. Imi iese surpinzator de bine si fiecare tura imi confirma ca RedBull Vampire Trails a distrus o paradigma si o noapte de dat a facut cat un an de frecat potecile din jurul Brasovului.

Din Valea Azugii cel mai bun drum spre Predeal este prin Susai, asa ca ne asternem la drum prin racoarea ce insoteste forestierul ce pare parca mai lung ca niciodata. De la Susai coborarea e numai una, full speed ahead pana la Cioplea si desi mai sunt inca doua ore de lumina, pur si simplu nu mai sunt picioare pentru mai mult.

Si oricum toamna inca tine cu noi, cel putin 10 zile de acum incolo. In Foreca we trust! 

Spre Postavaru tomna e inca la apogeu, in schimb prin zonele mai inalte din Bucegi si din Baiului frunzele au inceput sa se scuture in mod accelerat.
Dani se drege cu o ciorba si cu o omleta dupa concursul si dupa petrecerea din ziua anterioara
Peste drum, Bucsoiu si prima bucata de trail pana in Busteni.
De la paduri intunecate de brad.
La lumina calda a padurilor de fag.
Fosnet de frunze sub rotile MTB-ului.
De peste drum, Bucegiul in 3 culori, galbenul zadelor, verdele padurilor de conifere si ruginiul padurilor de fag.
Din cand in cand o pala de vant face ca frunzele sa se scuture deasupra noastra. In rest palavragit si bucuria de a trai cea mai frumoasa toamna din ultimii ani.
La un picnic, la o rosie, la o branza, la o salata de vinete. Lucruri pe care nu prea le cari dupa tine in mod normal in turele de bicicleta.
Cei 4 care au speriat Bucegiul
Dani in frunte, adulmecand de la distanta coborarea spre Valea Azugii.
Planuri.
Postavaru, Piatra Mare si clabucetele in prim-plan
O poza si u pozarul.
Sfarsit de tura.

Plimbarea de toamna pe dealurile din Moeciu

Matematica este o stiinta exacta, dar sunt cumva situatii cand calculele pot fi mai optimiste sau mai pesimiste. Mai ales cele care tin de viata si de viitor, care de fapt sunt un amestec greu de separat de cifre, planuri, sperante, imprevizibil. Chiar si in cel mai optimiste calcule mai sunt in fata cel mult 5 ani in care am mai putea face impreuna cu mamele noastre o drumetie similara cu cea de azi. Gandul asta ma sperie. Nu e nou, m-a banuit si in trecut, cand ne-am intors din Germania, cand 60 a devenit noul lor prefix si nu numai. Este ora 22.30 si falfaitul acestui gand trist mi-a risipt somnul. In ritmul in care s-au intamplat lucrurile in ultimii ani, asta inseamna maxim 10 fise, daca reusim cu adevarat sa facem 2 drumetii pe an. Ochii mintii plamadesc deja lista numerelor si creionul fricii taie deja cifrele una cate una. Deschid ochii mari ca sa sterg imaginea si sa ii dau timp sufletului sa gaseasca o solutie.

Ar mai fi inca alti 5 ani de plimbari placute in natura, plimbari de maxim 5-6 kilometri si fara prea mare diferenta de nivel (gen drumul de la Pietrele lui Solomon). Bune si astea, mai bune decat nimic, dar totusi…Nu inseamna ca in 10 ani mamele noastre vor deveni prizonierele orasului, ci doar ca vor obosi mai repede, se vor aduna rateurile date de organism. Acest proces lent si inexorabil al degradarii a facut parte din copilaria, adolescenta si tineretea mea, vazandu-mi bunica cum imbatraneste. Stiam, evident, ca nimeni nu e ocolit de batranete. Nici parintii nostri si nici noi. Mai trebuie sa se umple milioane de eprubete, sa se faca sute de mii de analize, mii de oameni de stiinta sa imbatraneasca si ei facand impreuna cateva sute de descoperiri minore pentru a avea in final cateva descoperiri majore care sa schimbe regulile vietii sau mortii. Doar o lume distopica de genul celei din Minunata lume noua ar fi mai rapida, dar nu sunt deloc convinsa ca mi-as dori o asemenea realitate. Pana una alta, in lumea noastra, batranetea va ramane un substantiv comun.Eu stiu ce am de facut, totul e sa imi iau un agajament fata de mine insami in aceasa directie. El se numeste: timp de calitate petrecut impreuna, fara “distractii” precum televizorul care merge mereu in surdina. Ideal ar fi ca cea mai mare parte a lui sa fie afara, insa cum asta nu se poate mereu, poate fi orice de la o tura de mers nordic in parc, la iesit la o piesa de teatru, facut o prajtura impreuna, mers la bazin, vazut un film bun, discutat o carte pe care am citit-o amandoua, o combinatie ideala de activitati intelectuale si de miscare, pentru ca fiecare din noi sa imbatranim frumos.


La fel, mi-as dori la fel de mult ca mamele noastre sa ne viziteze mai des si sa stea mai mult, fara sa se teama ca incurca ori deranjeaza cu ceva. Sa vedem apusuri impreuna de pe Lempes, rasarituri de pe Tampa, sa facem un brunch la masutele de pe Gabony. Sa evadam impreuna din rutina cat inca putem. Sa stam aproape de foc si departe de luminile orasului si sa numaram stelele intr-o noapte calda si senina de vara. Sa radem mai mult si sa traim mai incet. 


O astfel de zi traita incet a fost cea de sambata, petrecuta pe dealurile de la Moeciu, inmagazinand soare, dansand impreuna cu toamna, vorbind mult si tare dar facand si liniste cat sa auzi cum frunzele se aseaza unele peste altele si ingroasa covorul sub care se ascundea prin padure poteca noastra prea putin umblata. Am deschis porti, am traversat fanete, am stat la umbra padurii sau a vreunei odai deja pline de fan, am vazut ultimile margarete si ultimile branduse de toamna, am facut putina geografie si nu in ultimul rand am facut un foculet la care am prajit niste slana, cat sa insoteasca legumele carate pentru picnic. Conteaza prea putin distanta si diferenta de nivel, desi pentru ca mamele m-au intrebat: 14 km si 600-700 m de urcare. Noi nu vom ramane cu cifrele, stiu deja cam care sunt modurile in care se pot combina potecile din zona. Noi voi ramane cu sporavaiala voastra plina de animatie pe care o auzeam constant in urma sau inaintea noastra, cu glasurile voastre ce se impleteau cu toamna, cu mangaierea rotunjimilor domoale pe care le traversam, cu ziua calda de octombrie, toate cuibarindu-se in suflet, precum un copil ce respira dragoste si fericire pentru ca isi dea seama cat de norocos este. Nu-i putin lucru sa poti face asa ceva alaturi de mama ta si daca ne uitam in jur in cercul nostru de prieteni nu pot sa numesc prea multi care ies cu parintii pe munte. Si ne-am dori infinit ca aceasta stare sa dureze, poate de aici si nota melancolia a randurilor de mai sus…

Text: Mihaela.

Dimineata pe racoare, urcand pieptis spre culmea de pe bucla 2.
Insotiti de omuletii lui Mihai de la Centrul de Ecologie Montana din Moeciu.
In departare fagii au deja culorii ruginii ale sfarsitului de toamna iar in functie de inaltime apogeul culorilor a trecut deja.
La o vorba, la un strugure in sfarsit in caldura soarelui de octombrie.
Planuri si casute.
Imi place la nebunie felul in are lumina e filtrata de ruginiul frunzelor.
Moment de pauza.
Covrigul de la ora 12.
Poza de profil cu Bucegiul in departare.
O zi de toamna perfecta, la fel cum au fost si ultimele 3 saptamani.
Care-i muntele ala din departare, intreba Mike aratand spre silueta inconfundabila a Postavarului.
Deal-vale si genunchi ce au inceput sa scartaie.
Locul pentru picnicul de la ora 3.
Foculet, ceapa sfaraind pe paine si miros de slana afumata.
Macar odata pe toamna asta.
Chiar daca tonul Mihaelei din postare e putin pesimist eu sincer cred ca suntem norocosi pentru ca putem sa facem astfel de plimbari cu mamele noastre.

Ausangate cel epic, partea a doua.

Ciclistul brazilian: “Oh, you have /carry nothing!”
Radu: “We have all we need”.

In ultimile doua saptamani din vacanta noastra (prelungita) din America de Sud am reusit sa ne trezim constant undeva intre 6 si 7 dimineata. Au ajutat fara indoiala zecile de nopti lungi, in care ne-am facut plinul de somn, precum si ora la care rasare soarele. Singura piedica impotriva trezirii noastre matinale poate fi doar frigul, insa Ausangate ne-a facut o supriza placuta si la acest capitol, caci temperatura nu cred ca a scazut sub 2 grade in cort, desi luna a luminat generoasa cerul noptii si de fiecare data cand ma trezeam si ii vedeam lumina blanda prelinsa prin panza cortului, ma intrebam cand va lovi frigul.

Asa ca dupa terciul si cafeaua regulamentare de dimineata o luam din loc, dar ne oprim curand la o vorba cu un ciclist brazilian peste care am dat si aseara cand am ajuns. Treaba e ca omul merge pe o bicicleta normala de touring si are si 4 genti de la Ortelieb pline cu echipament. I-am vazut urmele adanci pe poteca nisipoasa pe care am pedalat ieri, dar la vremea aceea nu stiam cine e in fata si chiar imi imginam ca era cineva cu un fatbike, desi urmele nu erau suficient de late. Dar la combinatia de fata nu m-am gandit. Trebuie sa va ganditi ca o asemenea bicicleta (data fiind greutatea bagajului) nu poate fi nici macar impinsa la deal atunci cand panta devine pronuntata si singurul mod de a progresa este o munca de sisif ce presupune ca pentru fiecare metru urcat sa faci trei drumuri: unul cu gentile fata, unul cu cele spate si unul cu bicicleta. Asta in timp ce noi aruncam bicicleta pe rucsac si in 30 de minute urcam cei 300 de metri pana in pas. Inca nu ma pot hotari daca indarjirea asta e de admirat sau ridica semne serioase de intrebare.

Adaugire ulterioara: cateva zile mai tarziu, discutam despre brazilian cu 2 colegi de cazare, care tocmai venisera din Ausangate si ne spuneau ca brazilianul facuse 6 zile pe ceva ce in mod normal dureaza 2 zile pline sau 3 relaxate.

Bun, depasim deci momentul, il lasam pe brazilian (care arata mai mult a european, deoarece parintii lui erau armeni) si plecam spre pasul de astazi. Stiam ca azi aveam o zi usoara, profilul arata putin peste 300 de metri de urcare si multa coborare, insa totul depindea de cat de ciclabila avea sa fie acea coborare. Daca sfarseam prin a merge kilometri intregi langa bicicleta, nu am facut nimic.

Totusi Ausangate nu se dezminte si ramane constant in gratiile noastre scotand din joben poteci majoritar ciclabile, cu exceptia a 300 de metri de carry bike spre cel de-al doilea pas al traversarii. Nu stiu carui fapt i se datoreaza poteca buna pe care avansam, croita parca special pentru a usura viata turistului, mereu pe curba de nivel acolo unde e posibil, intretinuta acolo unde e nevoie- echilibrul perfect intre efort, placere si peisaj.

Pe de-o parte nu as vrea sa se termine, pe de alta parte Cusco cu ale sale avantaje de oras turistic ramane mereu o atractie, in primul rand pentru burtile noastre si in al doilea rand pentru diminetile linistite de la hospedaje-le unde stam. Avem optiunea de a ne prelungi viata pe drum cu inca 2-3 zile si sa pedalam pana in Cusco, dar cand te uiti in spate la muntii invaluiti acum in nori, realizezi ca bucuria si supriza potecilor si peisajelor din Ausangate atarna mult prea greu in amintirea noastra si au setat niste standarde inalte cam cat muntii ce i-am traversat, standarde ce nu pot fi atinse nici chiar cu toata imaginatia din lume de drumul asfaltat ce ne sta in fata, de versantii arizi pe care i se catara serpentinele, de satele rasfirate ce fac ca distanta pana in Cusco sa para nesfarsita. Vremea s-a burzuluit si ea, cativa stropi de ploaie au inclinat balanta si autobuzul care ne astepta in satul din vale si pleca in 10 minute au transat dilema.

Ausangate ne va ramane deci in minte si in suflet si nu excludem o reintoarcere pentru trekking sau bikepacking pe intreg circuitul.

Dimineata pe racoare, asteptand sa se usuce cortul si sa se aseze terciul de dimineata.
Nuante diferite de albastru si un cer ce pare innorat in primele ore ale diminetii
Vegetalista, un brazilian cat se poate de armean ce acum traieste in Peru.
MTB Adevarat intre munti adevarati.
Clipe in care frumosul aspru al muntilor se oglindeste undeva adanc in oglinda din interiorul nostru. Si nu, frumusetea nu e doar in ochii privitorului.
Pornim mai departe la drum si incercam sa profitam de o fereastra de soare ce nu pare sa dureze prea mult.
Cu toate astea nu chiar totul e de bicicleta. Iar dupa raul din imagine a urmat o noua urcare pana la pana la 4800 de metri, tot cu bicicleta in spate.
Nu dureaza mult si dam din nou de single trail-uri perfecte.
Zece minute de soare, zece minute cat 3 luni, zece minute pe care daca as putea le-as pune in rama. Zece minute la poalele uriasilor.
Sunt momente in care iti dai seama cat de norocos esti si cat de rare sunt momentele de genul acesta. Momente in care esti recunoscator pentru tot ce ai trait in ultimele 3 luni de zile si iti dai seama ca pana la urma a fost bine.
Single trail epicness.
Coborari ce sterg orice amintire a urcusului cu bicicleta in spate de pana acum
Orice ai face muntii din dreapta iti fura privirea, chiar si atunci cand stai pe bicicleta. E cumva usor de inteles de ce.
La revedere Ausangate, la revedere Anzi inzapeziti ce ne-ati facut sa ne recalibram complet scara legat de ce inseamna munti adevarati.

Ausangate sau ciresul de pe tort

Stau intinsa in cort si las gandurile sa curga prin mine asa cum o fac apele paraului langa care am campat si pe care il am la urechea stanga. Azi se implinesc doi ani de cand cuvantul bunica nu mai are o reprezentare carnala pe pamant. Stiu ca si-ar fi dorit sa ii aprind o lumanare, dar aici, la 4000 m nu sunt biserici. Sunt insa zeci de stele pe cerul noptii, stele pe care luna nu a reusit inca sa le stinga, asa ca o aleg pe cea mai luminoasa si o numesc pentru ea. Apoi stam de vorba, aici in natura, unde nu se interpune intre noi nicio piatra de mormant. Cimitirele pur si simplu nu ma inspira…

Suntem in drum spre Ausangate, un munte de 6000 de metri aflat la 130 km sud de Cusco. Escapada asta e un fel de bonus al calatoriei noastre, care nu era in planul initial. Insa cum am ajuns in Cusco cu 10 zile mai devreme fata de zborul spre Europa, i-am facut loc. Recunosc ca initial nu imi doream decat sa stau. Cele 2 luni jumate petrecute prin Anzi, dar mai ales ultimile 8 zile din Peru Divide isi cereau tributul. Obosisem sa numar pasuri de +4700 m si zeci de kilometri pedalati constant la peste 4000 m. Ma plictisisem de intinderile nesfarsite si visam la padurile de acasa. Corpul cerea si el odihna, mai ales ca dupa cele 8 zile de pedalat au urmat doua nopti petrecute pe autocar.

Dar organismul e inca tanar (din pacate nu la nesfarsit, asa ca sa ma bucur cat mai tine) si dupa 2 nopti in care am dormit lemn si 3 zile pline de satisfacut pofte culinare, Ausangate-le apare din nou in carti, promitand o incheiere memorabila a calatoriei noastre: un ghetar imens, lagune sclipitor de albastre, doua pasuri inalte, single trail la altitudine si un loc destul de indepartat de interesele maselor de turisti.

Asa ca am luat-o din loc, initial cu un autobuz   ce ne-a dus spre sud cale de 100 de kilometri, apoi impingand din nou la pedale. Primii 7 kilometri spre Pitumarca au asfalt si trec repede. In sat e ceva sarbatoare locala si locul are un aer sanatos de sat peruan autentic. In piata centrala se amesteca tarabele de mancare cu cele care vand bere, cu femei tinere dichisite dupa tiparul local care se fataie de colo-colo si cu o droaie de copii care se joaca ori vin de la scoala. Radu da o raita pe la tarabe si vine cu un porcusor de guineea pe care il pastram ca masa de seara. Inca din Ecuador, Radu isi propusese sa incerce unul si pretul de 25 de soli (aprox 32 lei) de aici (foarte mare raportat la cantitatea de carne) e oricum mult mai bun fata de cei 40 de soli (aprox 55 de lei) din Cusco.

Dupa Pitumarca, desi mai trecem printr-o multime de sate, asezarile sunt din ce in ce mai mici si din pacate lipsite de magazinul mult dorit, de unde sa ne completam rezerva de dulciuri.

Noaptea se asterne parca mai repede decat in alte dati si ne ia pe nepregatite, fara un loc de cort. Noroc cu Radu care gaseste ceva decent, la frontala.

Marti

“De-ar fi pe negândite să vrei să găseşti neasemuitul, minunea nemaipomenită din poveşti; unde ar fi să o cauţi?”
Thomas Mann în Moartea la Veneţia

In fundatura noastra de langa rau soarele nu cred ca o sa ajunga niciodata, asa ca ne consolam si strangem in frig. Drumul ne asteapta insa cu soare glorios si supriza placuta este sa dam peste o tentativa de sat unde gasim o tentativa de magazin de unde refacem stocul de dulciuri si cerem apa.

Curand vom lasa in urma drumul principal si vom coti brusc spre muntele ce ne momeste cu aparitia sa alba si masiva, vizibila inca de la 4300 de metri. Viata ne e usurata de un drum de pamant in stare foarte buna, care merge spre o mica asezare de pastori de lame si oi, numita sugestiva Ausangate. Cam din dreptul ultimei case locuite drumul se transforma in poteca, insa ramane in mare parte ciclabila pana pe la 4600 de metri, in fundul unei vai ce se naste chiar din ghetar.

De aici urmeaza un efort punctual pana la 4900 de metri, pentru a sari primul pas al scurtei noastre traversari sud-nord. Acum, trebuie sa ne intelegem: cuvantul punctual nu e poate cel mai bun epitet, in sensul ca nu  reprezinta suficient de bine efortul cerut de cei 300 de metri pe care trebuie cumva sa cari/ impingi bicicleta la deal. Si desi acasa sunt mereu gata pentru o sesiune de carry bike, aici, la peste 4500 de metri, cu considerabil mai mult bagaj fata de ce luam intr-o tura de bikepacking din Romania, totul ajunge sa se rezume la a pune un picior in fata altuia. Rabdarea e calitatea cea mai de pret aici,cand pe umeri duci cam 25 de kilograme, fara sa ai parte de ajutorul unui rucsac solid de drumetie, cand pozitia in care iti tii bicicleta nu e mereu cea mai comoda cu putiinta si mai ales cand totul se scurge la putin sub 5000 de metri. Ceasul a ramas pe ghidonul bicicletei, asa ca nu prea am cum sa imi masor progresul, altfel decat luand ca reper locul de campat de la 4600 m de unde am plecat si care ramane din ce in ce mai mic sub noi.

Si totusi efortul de fata va fi rasplatit inzecit. Pe de-o parte, pentru ca nu e putin lucru sa te gasesti cu bicicleta in spate pe o culme paralela cu ghetar impresionant, cumva fata in fata cu gigantul. Si mai mult decat atat, sa pedalezi in paralel cu el, pe un single trail natural, insa croit exemplar, fara ruperi mari de panta, fara bolovani imposibili, o poteca in care poti lasa in mare parte bicicleta sa curga, totul desfasurandu-se intre 4900 si 4500 de metri.

Ajungem devreme la locul de campat si desi am avea timp sa mergem mai departe spre al doilea pas al traversarii noastre, nu ne grabim, caci avem mancare, avem apa, avem timp si locul de cort din seara asta este unul din cele mai estetice din calatoria noastra din Anzi (poate chiar cel mai frumos, avand in vedere ca din gura cortului avem deschidere fix spre muntele cel mare, laguna ce il precede si corturile colorate ale unei expeditii comerciale). Chiar si cand inchidem tenda cortului, ghetarul ne aduce aminte constant unde ne aflam, caci zgomotele vreunei mici avalanse generate de ruperea vreunui mic serac sunt semne clare ale puterii pe care muntele o are asupra a tot ceea ce ii sta imprejur.

Text: Mihaela.

Inca pride.

Cuy, sau porcusorul de guineea ce e atat pregatit fie la jar fie la cuptor prin toata America de Sud. Inainte de porci, pui, oi si vite era una din cele mai importante surse de proteine pentru indigeni. Mai complicat pana cand treci peste aspectul evident de sobolan.

Dupa 30 de kilometri revenim in pustiu, iar aici ne facem aprovizionarea la ultimul sat de pe vale, asezat la 4100 de metri, loc iin care trebuie sa scormonim bine cotloanele magazinului pentru a gasi ceva demn de luat dupa noi.

Dupa cateva pedale apare in distanta Ausangate, motivul principal pentru care am venit aici si cel mai inalt varf din zona asta din Peru.

Ghetarul masiv ne atrage inevitavil privirile. Asa da cum ar zice Mihaela.

Drumul dispare si trecem pe poteci in drum spre pasul de 4900 de metri pe care il avem de sarit astazi.

Decor demn de Stapanul Inelelor.

In foarte putine alte locuri am avut senzatia de munte ce se pravale la propriu peste tine, dar Ausangate e clar unul din ele.

4800 de metri, bicicleta in spate si plamani ce tipa dupa oxigen.

Grit

Pana in culme

Cu toate astea daca ai la coborare o poteca precum cea din imagine tot efortul are sens.

Incep sa apara lacurile asezate in cascada, ca intr-o salba ce intr-un fel imi aduce aminte de Retezat.

Adaposturile de sezon uscat.

Si adapostul nostru pentru seara asta, aparat de vant si cu un fundal de nota 10

Lamele ce pasc in zona inalta sunt sortite taierii din ce am vorbit cu localnicii. Pe partea buna a lucrurilor macar pana in momentul respectiv sunt libere si probabil fericite.

Piureul nostru cel de toate serile. Glumesc, fulgi de cartofi am gasit doar in Cusco, dar dupa 3 luni de paste si de salate orice diversitate e mai mult decat binevenita.

Sfarsit de Peru Divide

Cum peste noapte a plouat asteptam rabdatori ca soarele sa usuce cortul. Sunt ultimile doua zile ale calatoriei noastre in Peru si desi ne-am putea grabi si sari ultimile doua pasuri ramase chiar astazi, nu mai avem nici energia pe care o aveam in Ecuador si nici timpul nu ne mai preseaza. Am hotarat oricum sa ne incheiem calatoria in Huancavelica si de acolo sa luam doua autobuzuri spre Cusco, asa ca ne permitem sa ne lungin si in loc sa mai inghitim 1700 m diferenta de nivel dintr-un foc, sa ii impartim in doua.

Sub soarele orei 10 Radu repara o pana si in acelasi timp ne conversam vreo 30 de minute cu doi localnici curiosi de soarta noastra. Au trecut pe langa noi dimineata, ne-am salutat si iata ca ne gasesc in acelasi loc si 2 ore mai tarziu cand oamenii se intorc in sat cu ceva iarba pentru animale. Se vede dupa ei ca sunt oameni de treaba si in acelasi timp ca au chef de vorba, asa ca in mod natural trecem de la discutia in picioare,  la cea in pozitie asezat. Discutam ulterior cu Radu cat de importante sunt pe de-o parte anumite vorbe/ raspunsuri si pe de alta parte gesturile si mejele non-verbale transmise, de la pozitia corpului, la tonul vocii, in intretinerea unei conversatii.

Dupa ce ii asiguram ca le vom trimite pozele facute pe WhatsApp pornim in final spre pas si cei 700 de metri diferenta de nivel merg suprinzator de bine.

Coboram in urmatoarea vale si oprim in primul sat pentru aprovizionarea regulamentara. In mod incredibil gasim si o mancatorie, dar a fost de departe cel mai trist meniu mancat in Peru.

Pe dupa-amiaza lumina devine frumoasa si noi pedalam printr-un canion ingust si adanc, cu obiectivul de a urca din nou la 4000 de metri si a ne usura / scurta ultima zi.

Vremea pare sa se schimbe in Peru, caci este a doua seara consecutiva cand avem parte de ploaie. A plouat si noaptea si dimineata nu se vede decat cer mohorat si nuante de gri. Ne adunam toata motivatia si ne asternem la drum spre un pui cu cartofi prajiti pe care ne propunem sa il mancam, pardon devoram in Huancavelica.

Vorbim mult pe urcarea spre ultimul pas, suntem alergati de un caine nebun ce cara dupa el o roata de camion (era legat de ea), vorbim vreo 30 de minute cu o localnica ce traia cu sotul si mama ei de 90 de ani la 4400 m tot timpul anului si in sfarsit vine pasul. Nu impresioneaza cu nimic, nu simt nici bucurie, nici tristete, doar senzatia de prea mult. Gandul rotunjimilor Tampei in prag de toamna e reconfortant. Da, muntii de acasa par de jucarie in comparatie cu Anzii, dar acolo ne petrecem 99% din timp si ii iubim pentru locurile lor ascunse, pentru modul in care se schimba in fiecare anotimp, pentru iesirile in natura pe care le mijlocesc.

Desi intentia initiala era sa petrecem o noapte in Huancavelica, unicul autobuz care merge in directia care ne trebuie noua pleaca la 23.30 si ca atare ajungem sa ne ascundem de frigul serii prin cafenele si restaurante, asteptand autobuzul salvator si somnul aferent.

Wilfredo si Edison cu care am povestit mai bine de o jumatate de ora in timp ce rezolvam inca o pana. Si oricat au incercat sa ne convinga sa ne mutam in Peru si la ei in sat nu prea au avut sorti de izbanda.
Cer innorat si lumina complet neinteresanta. Asta e, nu pot sa fie toate zilele cristal.
Dupa un penultim pas de 4700 de metri vine coborarea spre San Miguel.
Frunze, copaci si padure, pentru prima data dupa destul de multe zile.
Locul de cort din seara asta, cu perdele de ploaie in departare.
Ultimele ore, ultimul pas si ultimii kilometri inainte de a ne teleporta cu autobusul in Cusco.
Marcelina, cu care am povestit tot aproape o jumatate de ora. Fara telefon, fara semnal si fara nici o posbilitate de a trimite poza asta pana acolo. Iar mestecatul de frunze de coca se practica la orice ora din zi si din noapte pe aici.
Ultimele pedale la deal.
Inca un hop.
Iar de aici tot la vale.

Nimicul dinspre Acompabila

Eu de felul meu nu sunt o persoana rabdatoare chiar daca pot sa explic un lucru de 5 ori, o fac folosind metode diferite cu singurul scop de a ma face inteleasa. Dar in actiunile mele, gandurile ori reactiile de care dau dovada sunt mai degraba impulsiva decat rabdatoare. Stoica nici atat. Ei bine, ultimile zile din aventura noastra in Peru sunt fara indoiala, pentru mine, un exercitiu al rabdarii. Fara indoiala nerabdarea mea are de-a face cu apropierea destinatiei finale (Cusco), cu mirajul unui oras turistic cu pizza si capucino, cu intoarcerea acasa si savurarea unei toamne la poalele Tampei. Insa sunt la fel de convinsa ca nici locurile prin care pedalam nu ajuta. Muntii s-au transformat intr-un fel de dealuri inalte ce se nasc parca unele din altele, cat vezi cu ochii, pasurile insa au ramas in continuare la altitudini respectabile si mai presus de toate, pedalam printr-o pustietate ce in anumite momente imi pare ingrijoratoare. De exemplu astazi au trecut pe langa noi fix o motocicleta si o masina. Nimic mai mult, in 55 de kilometri.

De 3 zile pedalam spre un sat aflat la capatul acestui Nimic- Acombabila. Si astazi dimineata chiar speram cu jumatate de suflet sa ajungem acolo pe la pranz. Insa sperantele ne-au fost naruite de un indicator rutier ce anunta sec: Acombabila 40 km. Asta dupa ce noi aveam deja 15 stransi la bord. Inutil sa spun ca vreo 45 din cei 55 de kilometri au fost constant la peste 4400 m. Astazi a fost si frig. Cam 13 grade a aratat constant ceasul. Si vant, ceea ce facea ca cele 13 grade sa se simta ca 8-9. Asa ca inevitabil ne-am imbracat si dezbracat de 10 ori, mai precis la fiecare mica urcare si coborare.

La masa de pranz compusa din 2 conserve, paine, gem si biscuiti am terminat aproape toata mancarea pe care o aveam la noi, astfel incat atunci cand am vazut primele case ale satului mult asteptat si nu am numarat mai mult de o mana de gospodarii ne-a stat inima in loc. Din fericire magazinul din sat era chiar bine aprovizionat, asa ca am cumparat ca pentru un mic festin, am iesit din sat si manati de primele picaturi prinse in Peru am pus cortul bucurandu-ne in sfarsit de o seara calduroasa.

Incepem glorios dimineata cu doua pene, una la o bicla, una la alta. Dupa aproape 3 luni prin America de Sud am facut pene fara numar, suficient de multe cat sa regretam ca nu am avut un setup tubeless. Probabil daca le-am pune la un loc o zi intreaga din cele 3 luni ne-am ocupat doar de pene.
Drumurile prin Anzi sunt oricum numai drepte nu. Pentru 50 de kilometri in linie dreapta ai de pedalat minim 100 pe drumuri serpuitoare. Iar rarele momente in care dai de indicatoare ce au distanta trecute pe ele pot fi cu adevarat frunstrante. Cum ar fi aici, cand descoperim ca cei 20 de kilometri in linie dreapta sunt defapt 45…
Pedaland deasupra unui lac imens in drum spre un prim pas de 4700 de metri
Universul mineral al pustiului.
Nici un suflet vreme de zeci de kilometri, doar lame si alpaca ce se uita impasibile la trecerea ta.
Sau sperioasele vicunas, varianta salbatica a lamelor. Ultimele le-am zarit in urma cu 2 luni de zile pe langa Chimborazo.
Noi si pustiul.
De aici tot la vale pana in Acompabila si primul moment dupa doua zile si jumatate cand coboram la 3500 de metri.
Pentru prima data dupa multa vreme vedem la orizont nori de ploaie. Se apropie sfarsitul sezonului uscat.
Spre canion.
Locul de cort din seara asta, la iesirea din sat, cu o masa destul de imbelsugata pentru conditiile date.

Un pas de 5000 de metri si inca o zi in pustiu

Dupa o noapte cu somn bun, un terci cald si o cafea, parca avem alt suflu si alta motivatie pentru a dovedi pasul vietii. E adevarat ca e cel mai inalt din aceasta sectiune (si ultimul de peste 4900 pana in Cusco), insa distractia (sau greul) de abia acum incepe caci pana in Huancavelica mai avem inca 4 pasuri si multi kilometri petrecuti la peste 4000 de metri. Ziua de azi e un foarte bun exemplu caci nu vom cobori deloc sub 4300 si vom sari 2 pasuri: cel de 4950 dimineata si inca unul de 4730 mai pe dupa-amiaza.
Pentru inceput insa sa macinam la cel mai inalt. Pana sa inceapa serpentinele drumul este incredibil de prost cu pietre mari stanfa dreapta si o dunga de 15-20 de centimetri pe care ar trebui sa o urmezi. Sfarsesc de cateva ori in pietrele de pe laterala si implicit impingand bicicleta la deal. Fara indoiala a fost pasul in care am impins cel mai mult. Urc si ma intreb daca pe aici trece vreo masina (noi nu am vazut nici masina, nici motor, nici tipenie de om de ieri dupa-amiaza). Cand in sfarsit incep serpentinele drumul se mai imbuneaza si cu execptia acelor de par unde s-au scurs pietre mari de pe versant, ultimii 250 m diferenta de nivel sunt chiar ciclabili, mai ales cand mai faci cate o pauza sa iti mai tragi sufletul.

Nici pe partea cealalta a pasului nu dam de o autostrada. Drumul ramane la fel de prost si in prima parte a coborarii. Trecem pe langa o lauguna care arata chiar estetic si in final sfarsim intr-o zona de vale larga cu multe balti, dar fara un curs de apa de incredere.

Kilometrii se insira pe vale,  insa nu cu foarte mult spor, caci drumul urca si coboara. Peisajul nu ma atinge cu nimic si chemarea kilometrilor e singura care conteaza.

Trecem pe langa o mina si cerem niste apa de baut. Primim niste apa fiarta cu zahar, in care mai adaugam si noi de siguranta cate o pastila de purificare si incepem sa urcam apoi spre al doilea pas al zilei, cel de 4730, intial abrupt si apoi lin, extrem de lin, plictisitor de lin, strabatand o zona de platou inalt. Sunt cateva locuri ok de cort pe aici si e o pustietate absoluta, dar nu avem apa ca sa ne oprim si trebuie neaparat sa coboram pana dam de o sursa de apa. Ne oprim intr-un final pe la 4600 m si ne pregatim pentru o noapte friguroasa, caci inca de la ora 18 ceasul arata 1 grad. Deja ajungem sa discutam despre varianta jungla sau sauna in Cusco. Mai trist este insa ca asta a fost ultima zi de vara si nici Brasovul nu e cel mai calduros sau insorit oras din Romania, ca sa speram ca vom recupera in septembrie si octombrie vara pierduta.

Dimineata, terminand de reparat o pana cu o turma de lame plecate la pascut trecand prin spatele nostru.
Pasul cu pricina, undeva acolo sus trebuie sa ajungem si noi.
Starea calatorilor si a drumuluu
Inca nu foarte putin pana sus.
Am infrant!
Schimbam prefixul
Pe partea cealalta a pasului, fara nici un fel de localitate sau catun pentru urmatorii 100 de kilometri
Lacul suspendat.
A doua urcare a zilei, spre 4800 de metri.
Capat de lume
Peru = munti, muchii si vai ad infinitum
Sfarsit de zi jnghetat, la 4600 de metri, fara prea multa apa si cu un loc de cort ce nu dadea nici un fel de semne sa apara.

Santa Rosa, negritos si un pas cu adevarat intimidant

Cum asta avea sa fie ultima cazare pana in Huancavelica profitam de ea si plecam pe la ora 11, doar ca sa ne oprim in centrul satului pentru cumparaturi. Este 30 august, Sfantul Alexandru in calendarul catolic insa localnicii sarbatoresc Santa Rosa cu o scurta procesiune prin sat, muzica si un dans asemanator cu hora noastra. Fiind zi de sarbatoare, in sat s-au infiintat si cateva bucatarese intreprinzatoare si ne orientam si noi spre masa la care era cea mai mare aglomeratie: pui fript, 2 cartofi in coaja si niste salata, e mai bine decat am fi putut spera. Luam o portie si la pachet si intr-un final glorios ne avantam spre Nimic.

Cand spun Nimic, ma refer la faptul ca nu e nicio asezare cale de 100 km si 3 pasuri, dintre care primul e si cel mai inalt- 4950. Altfel sa tot fie iarba, pietre, lagune mai mici sau mai mari. Peisajul nu ma da pe spate sau cel putin nu atunci cand vii din Cordilierele inalte, cele cu zapada. Drumul se degradeaza si el simtitor, si pe la 4200 m incepem o lupta continua cu panta si cu pietrele. Momentul zilei a fost insa fara indoiala vederea pasului ce-l aveam de sarit. Daca pana atunci ne faceam iluzii ca o sa ne iasa in ziua curenta, ba chiar pana pe la 17.30, cat sa avem timp sa si coboram, odata ce am vazut despre ce e vorba ni s-a facut o leaca fricuta, cum ar zice prietenii. Ne aflam intr-o caldare, la 4500 de metri, cu o salba de lagune si destul de verde pentru standardele din Anzi, caldare inconjurata in trei parti de pereti inalti, creste lungi si zimtate si panze de grohotis.

Pe versantul arid din fata noastra, cale de 300 de metri in verticala se vad serpentinele drumului, ca niste linii subtiti ce brazdeaza marea de pietre aflata probabil intr-un echilibru instabil. E primul pas care ma sperie, pentru care nu simt niciun impuls de a pedala in momentul asta, a strange diferenta de nivel sub roti, a ma vedea pe partea cealalta si a-l taia de pe raboj. Din contra. Parca as pregeta putin pe o piatra, cat sa imi adun curajul. Doar ca acum nu e timp de pregetat. Ar fi de ales daca acum sau maine, asa ca manati de la spate de noapte, de frig si de necesitatea de a mai reflecta, il lasam pe maine. Suntem destul de convinsi ca la final de zi va fi cel putin chinuitor.

Cazarea din Laraos, gasita cu o seara inainte dupa o ora de pedalat prin noapte. Si chiar a fost una din cazarile faine de pana acum din calatorie.
Procesiunea de la pranz din Laraos. Trebuie spus ca obiceiurile religioase din America de Sud constau intr-un amestec extrem de ciudat dintre motive catolice si influente locale, amestec ce nu poate sa nu te faca sa te gandesti cum a fost momentul in care au pornit pentru prima data. Ceva de genul acum 200 de ani pe undeva prin Anzi oamenii din procesiune incep sa poarte masti negre….
Harpa locala, cu avantajul de a fi mega portabila in timpul procesiunii.
In cele din urma lasam Laraosul si procesiunea in spate si pornim din nou sa atacam muntii.
Alte locuri idice de cort, binenteles la fel ca si ieri, tot la mijlocul zilei.
Pedaland cu spor spre primul pas din urmatoarea salba
La rascruce, respectiv in locul de unde drumul incepe sa se strice semnificativ
Adaposturile din sezonul ploios ale oamenilor din Laraos
Nu sunt multe pasuri ce ne-au intimidat pana acum in calatorie in schimb acesta e clar unul din ele. Un perete de grohotis serpentine firave ce urca pana la 5000 de metri. Mai bine il lasam pentru dimineata urmatoare.
Locul de cort din seara asta, gasit dupa o ora de cautari prin jurul lacului de mai sus.

O zi pe langa Rio Canete

Rio Canete nu e vreun Amazon al Peru-ului. E chiar un rau scurt, de vreo 220 de kilometri,ce izvoraste pe la 4300 de metru si de varsa in Oceanul Pacific. In partea superioara e un rau de munte,cu debit puternic, mici cascade si lagune, ce genereaza un peisaj diferit fata de paramo-ul de la peste 4000 de metri ori fata de vaile aride de sub aceasta altitudine. Zona e oarecum turistica, caci pe drumul rupt am fost inecati in praf de destul de multe masini care se opreau la cate un punct de belvedere etc.

Pana pe la 3600 de metri e un rau destul de lenes, dar din prima localitate mai rasarita- Vilca- se creeaza niste mici cascade in serie ce imi aduc aminte de cascadele de pe Beusnita, doar ca la alta scara. Valea insasi este destul de lata si considerabil mai verde decat in alte parti si peisajul ma duce cu gandul la Valea Oamenilor Fericiti din Maroc.

In partea de mijloc a sa formeaza lagune destul de mari stranse intre pereti inalti stil canion, atipic pentru un rau in Peru.

In partea inferioara raul a sapat un canion, cu o albie extrem de accidentata, cu praguri mari de stanca, bolovani, astfel ca apa se pravale constant cu zgomot, spuma si ploaie de stropi in toate directiile.

Cum am tot coborat, azi am avut ceva spor si initial copioasa masa de pranz servita in Huancaya (supa, pastrav fript si desert) parea nejustificata pentru ziua relativ usoara. Dar cand iti rasare restaurantul in drum, nu se cade sa ii intorci spatele si sa mananci conserve. Mai tarziu insa festinul de la pranz avea sa ne prinda bine, caci nemultumiti fiind cu uraganul ce batea pe vale, incepem sa urcam spre ultima localitate mai mare inainte de domnia Nimicului (localitate numita Laraos) cu speranta sa gasim ceva locuri de cort pe drum. Insa nu a fost sa fie, caci drumul se catara pe un versant, mult deasupra firului raului si orice terasa era deja ocupata de o casa, transformata in gradina sau mai stiu eu ce alta utilitate. Doar ca in mod neasteptat avem asfalt si asta ne face sa ii dam inainte si sa urcam cei 500 de metri diferenta de nivel, ajutati si de racoarea inserarii. In Laraos aveam deja marcat pe Google Maps un hotel care arata decent, asa ca mergem tinta si sfarsim sub un dus fierbinte si sub o plapuma groasa, caci camerele in Peru sunt friguroase si orice pat vine la pachet cu minim 2 paturi groase, sub care intram cu totul.

Trezirea de dimineata in unul din cele mai faine si mai linistite locuri de cort din ultima perioada
Lasam in spate muntii inzapeziti pentru urmatoarele cateva zile.
La vale pe Rio Canette, rau ce il vom urma aproape toata ziua de astazi
Un fel de cascadele Beusnitei vreme de 50 de kilometri.
Albastru de jos, albastru de sus iar intre ele, culorile uscate ale sfarsitului de vara.
Lacuri si laculete.
Praguri si pragutele.
Un loc idilic de cort scos de Murphy in cale cam pe la jumatatea zilei. La doua ora dupa binenteles ca pedalam prin noapte fara nici un loc plat pret de multi kilometri.
Forta micului rau ce pana la urma si-a croit drum pana la Pacific