All posts by Diaconescu Radu

O zi pe Panamericana ecuadorienilor

Asta e una din putinele dimineti de pana acum in care ne trezeste soarele ce incalzeste placut cortul. Cum vremea se arata frumoasa, strangem catrafusele si gatim apoi in tihna un terci de ovaz gourmet, cu fructe din belsug. Azi se anunta o zi usoara la orizont, integral pe asfalt, asa ca speram sa lasam ceva kilometri sub roti.

Drumul coboara initial spre Panamericana si o face abrupt. Suntem insotiti de nelipsitul vant, care ridica tot praful de pe versanti, astfel ca dupa cativa kilometri suntem tapetati cu praful fin al Anzilor.

In Panaermicana este soare si soseaua este suprinzator de libera. Masini sporadice trec pe langa noi. In rest ne insotim cu caldura si trec la pantaloni scurti cu scopul de a uniformiza bronzul de pe picioare.

Primul oras mai mare prin care vom trece este Chunci si aici oprim pentru o masa de pranz chiar reusita, cu probabil cea mai buna supa de gaina mancata pana acum in Ecuador. Dupa ce completam totul cu o prajitura si o cola, ne asternem la drum.

Drum care este suprinzator de pitoresc, cu case imprastiate pe versantii inverziti, zone de pasunat irigate intens si vai largi. E o alta lume fata de versantii galbeni si lipsiti de viata din muntii lasati in urma.

Locul de cort din seara asta e si el pe o pasune, cu deschideri ample spre campia ce precede coasta Pacificului, campie aflata mereu sub straturi groase de nori, de am ajuns sa ne intrebam daca oamenii de acolo vad vreodata soarele.

Incepem dimineata cu o covorare de 1200 de metri din Achupallas.

Cincizeci de nuante de maro.

La cateva sute de metri sub noi raul pe langa care pedalam de la Totoras incoace.

Papaya-ul cel dataror de papaina.

Inspre vest aceeasi ceata deasa ce ne face sa intrebam cat de des vad soarele oamenii ce traiesc acolo.

Locul de cort din seara asta, salbatic, desi e doar la o aruncatura de bat de panamericana.

In meniul pentru seara asta, salata, fructe, branza. O masa proaspata de vara cu lucruri ce le gasesti doar pe langa asfalt si nu si in creierii muntilor

Sfarsit de zi.

Putin din vechile drumuri incase

Peste noapte a plouat, din nou, a nu stiu cata oara de cand suntem in Ecuador. Dimineata plafonul de nori e jos, bureaza usor si noi nu avem niciun chef sa ne urnim. Noroc cu orezul care fierbe greu si ne lungeste sederea in sacul de dormit. Am ajuns la fundul sacului de mancare si cam asta e singura motivatie sa o luam din loc. Asta si vizita unui localnic venit sa faca conversatie. Nu reuseste cu mine, dar are succes cu Radu. Discutia se leaga printre picaturi de ploaie si stransul cortului. Ne urnim in final pe la 10.30 si il tot zoresc pe Radu sa pedalam mai cu viata, ca sa scapam din muntii astia inalti, sa ajungem in locuri mai insorite si mai calduroase.

Stim de la localnici ca sunt 15 kilometri pana in Tocasso si Radu viseaza ca vom ajunge acolo la pranz si vom gasi si o dugheana unde sa mancam. Eu sunt mai rezervata si ma gandesc doar la ceva magazine mai bine aprovizionate. Din nefericire pentru noi, am dreptate, caci Tocasso este doar o aglomerare mai mare de case si ulite prafuite. Gasim totusi magazine si luam cele necesare pentru o omleta.

Totusi macar de aici ar trebui sa avem parte de drum mai bun, caci ne indreptam, peste munti spre Panamericana.

Si vremea pare sa se imbuneze, caci ne departam de lantul muntos din est (cel care functioneaza ca un scut in fata precipitatiilor care vin dinspre Amazon) si ne apropiem de zona mai valonata si mai joasa, dintre munti si zona de coasta (a Pacificului). Drumul ne coboara in serpentine largi pana la 3550, in firul unei vai unde gasim si un loc idilic de cort: iarba, apa, soare, copaci- toti ce iti poti dori. Pacat ca e doar ora 14. Totusi locul e suficient de fain cat sa ceara o pauza de pranz si in 15 minute ne facem cateva shaworme cu chifle proaspete si omleta cu rosii si ceapa.

Multumiti si cu foamea rezolvata luam sub roti drumul ce se prelingea de-a coasta, urcand si coborand usor. Peisajul se schimba constant, cand mai arid, cand mai verde, apar din ce in ce mai multe case, iar la orizont se vad versanti intregi parcelati si cultivati.

Tinta noastra de azi este un sat numit Achupalla. De aici incepe atat o sectiune din Inca Trail, cat si asfaltul ce coboara in Panamericana. Ruta de single track merge pe Inca Trail spre Ingapirca (locul din Ecuador cu cele mai bine conservate vestigii incase) insa descrierea nu este deloc incurajatoare, promitand push si carry bike sustinut. Sunt atatea epitete negative in descriere, incat o tai din start din minte: “the infamous hike-a-bike of Ecuador’s mini Inca

Trail, unless you seek an extremely (mind bogglingly, even) challenging ‘shortcut’ to Ingaparca.” Si masochistul din mine are niste limite si doua zile de carat tancul in spate la 4000 m sunt mult prea mult.

Totusi merita asternute cateva cuvinte despre acest Inca Trail, de fapt despre sistemul de drumuri construit de incasi, din care s-au mai pastrat actual doar cateva segmente, transformate in destinatii pentru ture de trekking mai lungi sau mai scurte.
Sistemul de drumuri totaliza aproximativ 40000 km si era format din doua mari drumuri principale ce mergeau pe directia nord-sud (unul prin munti si unul pe coasta Pacificului), plus o serie de drumuri secundare construite pe directia est-vest.
Cel mai important dintre ele era cel dezvoltat nord-sud, prin Anzi, totalizand o lungime de 5000 km si legand capitala imperiului Incas (Cusco), de teritoriile din nord (mergand pana in sudul actualei Columbii) si cele din sud (actual Chile si Argentina).

Drumurile erau marcate, pavate acolo unde era necesar cu pietre, in portiunile abrupte erau facute scari, exista un sistem de drenare a apei, in zonele expuse la vant erau construite ziduri din pietre, existau poduri, podete, punti, ba chiar si un mic tunel, plus un sistem de adaposturi, hanuri, depozite de grane, provizii, resurse si armanent pentru armata. Toate aceste fiind construite prin munca manuala, caci incasii nu cunosteau nici roata, nici mortarul si nici nu aveau animale de povara. Rolul retelei de drumuri era plurivalent: strategic (transmitere de informatii, militar)- precum si de transport de bunuri cu ajutorul caravanelor de lame.

Revenind la ziua noastra, gasim un loc de cort chiar fain la iesirea din Achupalla si marcam pe raboj a doua noapte din vacanta asta in care e placut sa gatesti afara. Nici prea cald, nici prea frig, fara vant, ploaie ori tantari. Maine ne asteapta 80 de kilometri de asfalt pe Panamericana si munti de fructe si legume. Cred ca o sa incepem cu un pepene rosu sau galben, niste papaya, niste avocado si niste prajituri bune. Si totusi as fi nedreapta daca nu as spune ca Radu gateste chiar bine, avand in vedere oferta limitata de ingrediente pe care le avem la dispozitie. De exemplu azi am inceput ziua cu niste orez cu lapte condensat si cu gem, a urmat apoi omleta cu legume de la pranz si am terminat cu niste paste cu sos de rosii, ceapa, ardei si sardine.

Dimineata la plecare, cu ziua de ieri ce pare trasa la indigo

Si totusi ca de obicei in Ecuador lucrurile se schimba cu 180 de grade in cativa kilometri

Fara nici un fel de reclama priza portabila pe care o avem dupa noi. Intr-o zi cu soare putem incarca cam toate device-urile pe care le avem dupa noi

Drumuri perfecte spre Achupallas

Parcelute si parcelute

Herr General si catedrala din Achupallas

Locul in care aruncam buzduganul in seara aceasta si in departare muntii prin care mergea vechiul drum incas

Din nou un loc de cort perfect

Pozarul dupa o luna pe drum

Stele miscate, licurici si calea lactee

Donde galopa el viento, la sierra

“Donde galopa el viento, la sierra”// Muntele, locul unde alearga vantul- motto-ul expozitiei dedicata Anzilor din muzeul Pumapungo din Cuenca

Pana sa lasam in urma muntii inalti, ne sta in fata o alta sectiune de drumuri secundare inalte, cu catune rasfirate si izolate. Predictia lui Radu conform careia de acum drumurile ar trebui sa fie mai bune si partea fizica a Ecuadorului a ramas in urma va fi rapid infirmata de ziua de azi. Daca ieri am crezut ca drumul de iarba pe care mergea trackul a fost o scurtatura, astazi ne vom convinge repede ca nu a fost deloc asa, caci drumul cel mare, pe care pedalam cu spor se inscrie in directia nepotrivita. Intrebam localnicii si lamuririle sunt evazive. Spre Totoras nu e chiar drum, trebuie sarit muntii, e frig si vant.

Si fix asa a fost, caci urma noastra de drum a urcat in serpentine decente pana la 4180 m. In jurul nostru vremea se strica cu fiecare metru castigat in altitudine. Initial intram in ceata, apoi in nor, curand apare si vantul (de parca puteam sa il uitam) si la final, evident ca si ploaia. Ecuadorul a avut pana acum doua mari constante agasante: cainii si vantul. Cainii din Ecuador sunt culmea impredictibilitatii. Acum stau cu burta la soare si nu schiteaza niciun gest cand treci pe langa ei, in doua ore, acelasi caine e in stare sa-ti sara la beregata. Evident caci cainii nu stau legati ci se plimba liberi pe drumuri. Cu vantul e cam la fel. In putinele zile fara vant, viata e frumoasa. Vantul in Ecuador nu adie. Ori bate, dar de cele mai multe ori, sufla. In cazul nostru suficient de puternic incat nici macar nu simti cand cobori. Cand te prinde cate o rafala in curbe, trebuie sa tii bine de ghidon, altfel risti sa ajungi in gardul de sarma ghimpata de pe margine.

Radu coboara in fata mea si o face incredibil de incet. Cica pentru ca sa nu se stropeasca. Eu stau cu ochii priopniti pe ecranul altimetrului si deplang viteza cu care pierdem altitudine. Fundul vaii cu ai sai 3500 m si poate cu ceva soare, sau oricum ferit de vant si fara ploaia mocaneasca in care ne aflam, par atat de departe.

Pe la 3980 m intra in ecuatie si noroiul. Din fericire unul bun, care nu se lipeste si in care nu te afunzi excesiv. Drumul asta e incredibil de salbatic. Pare un vechi drum, lasat in uitare, insa terasamentul puternic si faptul ca inca nu a fost invadat de vegetatie arata ca el mai este inca folosit ocazional.

Serpentinele se insira una dupa alta pana pe la 3600 m, cand drumul se inscrie de-a coasta muntelui, deasupra unei vai largi prin care trece un drum asfaltat ce leaga Anzii de padurea amazoniana. E incredibil de cate ori s-a schimbat peisajul in Ecuador, de la paramo-ul din rezervatia El Angel, la platoul inalt de langa Cotopaxi, la vaile adanci si versantii abrupti de pe traversarea Zumbahua- Salinas, la peisajul arid si selenar de langa Chimborazo, ca sa sfarsim acum in niste vai largi, imense, cu culmi ce amintesc de Fagarasul sudic, cu singura mentiune ca altitudinea e dubla.

Radu nu rateaza nicio oprire cand e vorba sa stea de vorba cu localnicii si pe langa intrebarile uzuale, primim si chestii originale, propuneri de vanzare a bicicletei etc. Dintre toate micile discutii de azi, cea mai ampla a fost cu un localnic de 40 de ani, care ne-a vizitat la cort. L-am vazut cum cobora pe drum, fara animale si aparent fara treaba si am asteptat putin cat sa urce panta. M-a suprins mana lui de doua ori mai calda decat mana mea scoasa din manusa de polar si dupa schimbul clasic de replici in care noi intrebam daca putem campa acolo si localnicii spun ca da, trecem la lucrurile de baza si de regula ne oprim aici. Azi insa Radu a fost pe val si a discutat cu vizitatorul nostru de la situatia economica a comunitatii si pana la diferentele culturale si de viata intre Europa si Ecuador. Ca sa usuram intelegerea lucrurilor, le spunem oamenilor ca venim din Italia. Romania e mult prea mica, sursa de confuzii sau de jena, caci nu sunt convinsa cata geografie stiu oamenii simpli care isi duc viata in creierii muntilor. Cu Italia avem o sansa. In plus asta ar justifica si confuziile perpetue pe care le face Radu cand vorbeste si ies doua cuvinte in spaniola si unul in italiana. Deci in seara asta ne concentram pe Italia si dupa ce comparam costurile vietii in ambele tari, omul nostru pleaca acasa si noi ne incheiem ziua cu o portie dintr-una din mancarurile tipice ale tarii noastre de imprumut: paste. Varianta ecuadoriana se face in general cu ton, ceapa si ardei calite impreuna, si in functie de noroc un sos de rosii mai reusit sau mai trist. Azi a fost din cel trist, numit intr-un mod total nerealist salsa de tomate, sos caruia am ajuns sa ii preferam oricand un concentrat de rosii, incredibil de greu de gasit in Ecuador.

Dimineata, pe un drum mai principal, urcand spre 4000 de metri

Starea drumului dupa cativa kilometri si sperante de soare pentru ziua de azi, sperante ce aveau sa se naruie destul de repede

Pe partea celalta a muntelui, prin burnita, vant si noroi

Starea drumului

Trebuie spus in schimb ca noroiul negru de paramo din Ecuador e mult mai prietenos ca lutul pe care il gasesti uneori prin muntii nostrii

Tot inainte

Locul prin care alearga vantul si noi odata cu el

Pauza regulamemtara de ploaie

Mihaela intrebandus-se daca in zona asta de Ecuador ploua tot timpul

In traducere libera daca cineva calca in strachini strange oalele sparte pentru toata lumea

Ultima geana de lumina si Mihaela gonind in cautarea unui loc de cort

Un loc de cort perfect

Dupa o zi si jumatate de pauza picioarele se simt chiar bine si vremea frumoasa de afara ne inghionteste sa ne mobilizam mai repede decat o facem atunci cand ne luam o cazare pe undeva. Profit totusi de o bucatarie cu toate cele si pregatesc o omleta cu branza si rosii, tragand cu ochii pe geam spre Chimborazo, cel pe care ploile din ultimile doua zile par sa fi pus ceva zapada proaspata.

Mai profitam de avantajele unui oras mare si ne aprovizionam cu ceva dulciuri mai rasarite. Niste incercari de eclere si niste bomboane de ciocolata, chiar decente dupa standardele ecuatoriene. Trebuie spus ca desi gasesti o multime de produse de patiserie/ cofertarie, ele sunt de cele mai multe ori niste replici putin reusite ale celor din Europa, incepand cu pain au chocolat din care lipseste ciocolata si terminand cu eclerele care sunt mai mult niste gogosi lunguiete cu crema. Compenseaza insa la capitolul fructe cu cele mai bune avocado, papaya, banane si inca mai avem fructe exotice de incercat…

Cum trackul de la Trans Ecuador Mountain Bike Ride nu trece prin Riobamba, pentru a reintra pe el trebuie sa urcam vreo 600 m diferenta de nivel, din fericire pe asfalt. Cu muzica potrivita ii vin de hac si de acolo ne lansam intr-o lunga coborare spre o localitate numita Guamote, pe Panamericana.

Aici ne oprim sa mancam de pranz la cel mai aglomerat local gasit. Si cand oamenilor la ora 13.45 li se termina atat felul unu cat si felul doi, e clar ca nu irosesc mancarea, ce gatesc e proaspat si nu se intind, nici ca sa arunce si nici ca sa ti-o serveasca reincalzita ziua urmatoare.

Dupa ce facem aprovizionare pentru alte doua zile in off-road, pe drumuri ce se catara din nou la 4000 m, parasim Panamericana. In fata ne sta o urcare lunga spre un sat numit Yacupamba. Drumul e bun si doar masinile care trec din sens opus si ne umplu de praf ne strica zenul.

Peisajul in zona este mult mai arid decat inspre nord, de unde venim, dar in egala masura si ceva mai domol, un fel de dealuri inalte din pamantul carora localnicii incearca sa smulga ceva rod: un porumb, ceva quinoa, ceva parcele pentru pasunat si cam atat.

In Yacupamba gasim magazin, cerem apa si facem cunostinta cu 80% din copiii din sat, stransi in curtea scolii pentru ceva activitati extra-curiculare. Pustii sunt struniti de doua voluntare de SUA, si uite asa, ajungem sa vorbim despre calatoria noastra si experienta lor intr-un sat de la 3600 m, in care azi e identic cu ieri si cu maine si in care sunt mai multe oi decat oameni. Dupa ce il plimbam pe cel mai curajos si cel mai inalt baiat din grup cu bicicleta mea, ne continuam drumul, iar apusul ne prinde cautand din nou un loc de cort ferit de vant. Il gasim intr-un capat de drum inierbat, cu vedere spre Panamericana si spre Chimborazo, cel iesit din nori. Maine va fi probabil ultima zi in care vom mai avea vedere spre vulcanii inalti din Ecuador, caci apoi vom cobori spre 3000 m si muntii inalti vor ramane in urma, ascunsi de alte zeci de muchii ce se interpun intre noi si ei.

Dupa doua zile ploioase in sfarsit soare glorioa toata ziua

Happy shiny people working the land

Doua americance venite pentru 3 saptamani in Ecuador si mica lor gradinita

Urcarea din Guamote, cu pante de 10-15 la suta, transpiratie si drum impecabil. Viata se vede cu totul altfel cu un pic de soare.

In cautarea unui loc de cort.

Am gasit ai locul de aruncat buzduganul pentru seara asta.

Apusul zilei

In departare, Chimborazo

La marginea Paramo-ului.

Momentul in care se stinge brusc lumina pentru urmatoarele 12 ore.

Coborarea din Chimborazo

Noapte petrecuta la 4400 de metri a trecut fara dureri de cap, semn ca in sfarsit ne-am aclimatizat pentru inaltimile astea. Singura problema e ca suntem treziti de vanzatorii ambulanti din satele dimprejur veniti sa vanda branza si alte lucruri produse local turistilor ce vor vizita parcul astazi. Asa ca tot ce inseamna strans si mic dejun se desfasoara sub privirile curioase ale localnicilor, lucru ce o cam enerveaza pe Mihaela. Parca nici terciul de dimineata nu intra foarte bine, iar soarele sub care incercam sa ne incalzim are dinti ascutiti de vantul ce a inceput binenteles sa bata de dimineata.

In schimb nu am stat chiar degeaba peste noapte aici. E complet senin si Chimborazo e imbracat de o mantie de nori impinsi de vantul dinspre Amazonia, asa ca macar nu am zabovit in zadar aici. Seninul si soarele cu dinti dureaza in schimb, din pacate, foarte putin, iar atunci cand in incepem coborarea spre Riobamba intram rapid in ceata is norii ce vin din campie.

Inutil de zis ca nu e deloc fericita combinatia dintre frig, umezeala si coborat pe asfalt cu 40-60 de kilometri la ora, astfel incat in cateva minute desi avem toate hainele pe noi dardaim de frig si avem degetele inghetate. Si e de coborat nu gluma caci Riobamba e la 2700 de metri. Din fericire pe masura ce ne apropiem de 3000 de metri lucrurile lucrurile se mai incalzesc iar noi mutam hainele de pe noi in bagaje, strat dupa strat la fel cum am decoji o ceapa.

Scapam partial de haosul de targ din Riobamba si rezolvam direct pe Panamericana problemele stringente ale zilei: retras bani de la bancomate si benzina pentru primus, mancam fructe si legume cat sa compensam lipsa lor din ultimele zile dupa care pornim din nou la deal catre Guamote incerand sa ne strecuran printre valurile de ploaie.

Pe drum ne intalnim si cu un cuplu din Elvetia pe drum de 10 luni prin America de Sud, schimbam informatii si adrese dupa care incheiem ziua cu o portie de ciclism cu fata umana prin dealurile populate de 3500 metri din sudul orasului Riobamba si incheiem ziua cu un loc de cort aproape perfect. Ar fi fost perfect daca ploaia nu ne-ar fi silit sa ne retragem in el la putin timp dupa caderea serii.

Dimineata pe racoare. Chimborazo e o imensa bariera in fata fronturilor venite dinspre Amazonia

Gata de plecare

Ultima raza de soare inainte de a intra in nori.

Scurta bucatica de Panamericana de astazi ne scoate in fata primii cicloturisti intalniti dupa cateva zile bune. Din Elvetia, pe drum de 10 luni de zile prin sudul continentului.

Fatada catedralei din Riobamba

Sunt curios cum au sunat explicatiile si indicatiile spaniolilor catre sculptorii locali pentru a iesi asa ceva. Orice s-ar zice a iesit un inger cu ceva caracter.

Un sobolan la protap careva?

La sfarsitul zilei aduce un pic de ciclism cu fata umana, drumuri secundare, asfalt perfect si lumina faina.

Dealuri de 3500 de metri impanzite de case si catune.

Locul de cort din seara asta, contrastand puternic cu locul in care am inceput ziua

Vicunas si o noapte la 4400 de metri

E ora 5 si noi pedalam printr-o liniste deplina prin desertul total ce se intinde la peste 4000 de metri pe versantul vestic al vulcanului. Din cand in cand suntem inconjurati de valuri de ceata ce urca din vaile verzi ce se vad in departare in timp ce lame se uita curioase in urma noastra.

Vulcanul a ramas ascuns aproape toata ziua, o zi in care am trecut de la pajisti alpine pe dealurile din jurul satului in care am dormit (Salinas de Guaranda), la intinderi largi de Paramo pe masura ce am urcat spre primul pas de 4200 de metri si acum la un desert total. 3 lumi diferite in doar 30 de kilometri, sau prin asociatie un fel de Moeciu->Mongolia->Pamir in doar cateva ore.

In schimb trebuie sa recunosc ca-mi pare rau ca nu am prins astazi ziua senina pe care o visam prin locurile prin care pedalam acum, motiv pentru care si ramanem in zona dupa ce trecem de pasul de 4400 de metri, in apropierea intrarii in parcul national in sigurul loc protejat de vant pe o raza de 20 de kilometri.

Cand in cele din urma se lasa noaptea cerul se limpezeste in cele din urma si la 2000 de metri deasupra noastra apare in lumina crepusculului silueta vulcanului, timp in care incercam se ne incalzim si sa gatim ceva cu vantul ce vuieste printre cladirile de langa noi. In timpul aceata Mike mediteaza intr-un mod cat se poate de nemultumit ca am cam ratat vara pe anul aceata, caci dupa 3 saptamani in Ecuador putem sa numaram pe degetele de la o mana locurile de cort in care a fost cald si bine seara si nu trebuia sa intri cat de repede in sacul de dormit pentru a te incalzi….

Cu zambetul pe buze dupa o urcare de 500 de metri.

Un fel de Mongolia, doar ca la 4000 de metri.

Ultima raza de soare pe ziua de azi si in departare primul pas de 4300 de metri.

Cativa kilometri mai incolo, un pas sarit si un peisaj ce ar putea sa fie oriunde in Pamir. Vulcanul in schimb ramane complet ascuns de nori.

Vicunas, specia de lame disparuta si reintrodusa din Chile si ce a gasit un mic paradis pe pantele din jurul vulcanului.

Al doilea pas al zilei si cel mai inalt punct de pana acum din Ecuador.

Vulcanul ce isi face din cand in cand aparitia printre nori.

Deasupra norilor ce alearga in jurul vulcanului.

Cu ultima raza de lumina in sfarsit isi face aparitia si vulcanul.

Locul nostru de cort din seara asta, cu vantul gonind nebun pe langa noi.

Apus peste Chimborazo

Astazi ar trebui sa fie zi de pauza, zi de ales poze, de scris jurnale, de odihnit picioare si de mancare buna. Bine poate nu neaparat de mancare buna caci am ratat cu o zi targul din Salinas si fructele si legumele sunt de negasit in coltul acesta de Ecuador.

Doar ca ieri am reusit sa ratam apusul, caci nu e nimic de vazut din fundul vaii de 3500 de metri in care e Salinas. Si chiar daca probabilitatea sa fie doua seri consecutive senine e destul de mica in Ecuador, zic sa-mi incerc totusi norocul si plec la trei si jumatate dupa amiaza spre inaltimile de peste 4000 de metri de unde ar trebui sa se vada atat Chimborazo cat si apusul.

Sunt 600 de metri de urcat ce se scurg chiar repede, ocazie cu care aflu si cat de mult conteaza casa pe care o caram in fiecare zi in spate. Cerul noros de la plecare se curata pe masura ce castig altitudine, vantul se opreste aproape complet iar in departare se profileaza conturul vulcanului inca acoperit de nori. La fel ca si la multe alte hotarari pe care le iei pe drum nu ai niciodata cum sa stii daca sunt bune sau rele si aproape totul e intr-o mai mica sau mai mare masura un risc asumat: ne oprim aici in noaptea asta sau cautam un alt loc de cort? Mai luam mancare dupa noi sau speram sa mai gasim un magazin in zilele urmatoare? Mai luam sau nu un litru de apa dupa noi? Ramanem aici sau cautam un alt loc mai ferit de vant pentru masa de pranz? Urcam sa vedem apusul chiar daca cerul e aproape complet inorat? Mici decizii ce se tot aduna in fiecare zi si pe care incerci sa ne optimizezi mirosind vantul si uitandu-te la directia norilor si la harta. Doar ca uneori lucrurile se desfasoara pur si simplu la intamplare.

Cam asa e si cu apusul de astazi si cu ora petrecuta la 4200 de metri, urmarind schimbarea graduala a culorilor, apusul peste un satuc de munte ce imi aduce aminte de Pamir, cu varful inzapezit al vulcanului in fundal si cu soarele disparand in departare deasupra norilor din campie. O ora urmata de o coborare rapida si inghetata pana inapoi in Salinas pentru a incheia ziua cu o pizza innecata in branza, numai buna pentru a schimba putin monotonia serilor cu paste, orez si conserve de ton.

4200 de metri si cer senin. O adevarata binecuvantare dupa ultima saptamana cu nori si foarte mult vant.

In departare Chimborazo inca acoperit de nori.

Lookul ars de soare dupa aproape o luna pe drum.

Ultima raza de soare peste satucul uitat de lume de la 4100 de metri.

Umbre de uriasi.

Si detalii pentru pitici.

In departare soarele ce apune dincolo de marea de nori din zonele joase ale Ecuadorului.

O ultima privire spre Chimborazo

Norul fugar

Inapoi in Salinas, micul satuc din Anzi ce a aratat ca se poate mm

Salinas de Guaranda

Peste noapte a plouat si vantul si-a schimbat directia, astfel ca ne-a cam scuturat cortul. Dimineata se auzea vuind prin padurea din spatele nostru precum un mic uragan. Daca pana acum, tipicul a fost ca vantul sa inceteze peste noapte si dimineata sa fir destul de linistita, de data asta nu a fost deloc asa si am fost nevoiti sa sarim peste micul dejun din imposibilitatea de a porni primusul, sa impachetam totul pe repede inainte si sa coboram spre Simiatug. Coborare care numai usoara nu a fost, caci atunci cand vantul batea din fata, dadeai la pedale ca sa inaintezi, iar atunci cand batea din lateral, te dadea jos de pe bicicleta.

In Simiatug e zi de targ, deci nicio sansa sa gasesti un loc retras unde sa putem face o omleta cu ouale pe care le car in rucsac de 24 de ore. Nici macar o brutarie nu am gasit, desi pe strazi se vindea orice, de la corzi impletite, la friptura de porc. Sunt lipsita de orice chef, partial pentru ca mi-a venit menstruatia, partial pentru ca ma gandesc cu groaza ca singura cale de a iesi din caldarea asta (nici ea protejata 100% de vant) este sarind un pas de 4000 m. Fapt care ma indispune teribil, mai ales ca el se interpune intre momentul actual si cele 2 zile de pauza pe care ni le-am propus in satul urmator- Salinas de Guaranda.

Totusi dupa un nurofen si o cafea, incep sa imi revin, imi indes castile in urechi, las muzica sa spele nervii si sa aduca uitarea si incep sa urc cu ritm bun spre pasul cu pricina. Alegem asfaltul in detrimentul drumului de tara din documentatie, pentru ca noi chiar nu avem nimic cu asfaltul, mai ales cand nu e trafic, cand peisajele sunt la fel de faine si nu cautam loc de cort. Ba chiar il apreciem pentru usurinta cu care castigam diferenta de nivel si punem sub roti kilometri. Si am avut de-a lungul ultimilor doua saptamani bucati foarte faine de drumuri secundare asfaltate si in acelasi timp, libere.

Prima parte a urcarii este un fel de Ciocanu, ceva mai lung, insa. Efort mult, dar lift pana la 3650 m. Apoi lucrurile se mai domolesc si ultimii 300 m diferenta de nivel merg chiar rotund, scutindu-ne de gafaitul inerent de la 4000 m. De apreciat ca si vantul a redevenit vant si nu uragan si ne-a lasat sa urcam nestingheriti.

Din pas avem primele vederi spre Chimborazo, profilandu-se pe un cer nesperat de senin, comparativ cu ce e in jurul nostru. Vor urma niste zile grele pe la picioarele acestui ultim vulcan din Ecuador, asa ca niste zile de pauza, spalat haine si odihnit se impun in ultimul sat mai inchegat inainte de vulcan- Salinas de Guaranda. Asta e un loc pe care il recomanda atat Lonely Planet, cat si bikepacking.com, fiind un exemplu de dezvoltare durabila pe doua domenii principale de activitate: cooperative locale de productie si turism (datorat apropierii de Chimborazo).

Totul a inceput prin 1970, cand un misionar italian a venit in acest sat pierdut intre vaile adanci si aspre ale Anzilor, gasind la fata locului o comunitate ce traia la limita subzistentei dintr-o bruma de industrie extractiva (sare), agricultura si din vanzarea laptelui si altor produse de origine animala. Jumatate din copiii nascuti aici mureau inainte de a implini 5 ani. Misionarul nostru s-a apucat deci sa ii invete pe oameni sa fie eficienti, sa se uneasca in coopeeative, sa cumpere utilaje si sa iasa cu ajutorul branzei din saracie. Apoi a urmat diversificarea activitatilor, astfel ca astazi se produc in Salinas ciocolata, salam, ciuperci uscata, produse din lana etc. Si desi nu exista autobuz pana in Panamericana, turismul a inflorit si el, asa cum lesne putem vedea caci in piata centrala vantul nu ridica in aer gunoaie, sunt cosuri pentru colectare selectiva, un oficiu de turism, wifi gratis plus cateva restaurante si pizzerii care pun in valoare mai ales branza si salamul local. Pe de alta parte lipsesc cu desavarsire mancatoriile locale ori magazinele cu legume si fructe.

Dimineata de astazi sta complet sub egida vantului, un vant ce pe alocuri sufla suficient de tare incat sa te puna jos. In anumite zone nici nu putea fi vorba de mers pe bicicleta.

In Simiatug e zi de targ, primul targ andin pe care l-am prins de cand suntem pe drum. Un orasel plin de viata in care toata lumea isi face cumpataturile pentru saptamana ce urmeaza.

Patru mese, cateva banci si o bucatarie, tot de ce ai nevoie pentru a deschide tine un restaurant.

Arhitectura locala si o pauza de cafea menita sa ne energizeze pentru o urcare de 800 de metri.

In sfarsit, pentru prima data in ultimele 3 zile un pic de asfalt. Si binenteles inca un pas de 4000 de metri.

Ca prospat iesita din tipla.

Prima intalnire cu Chimborazo.

Centrul semituristic din Salinas cu cainii cersetori de rigoare.

O cooperativa care chiar functioneaza.

Apusul zilei, cu nori spectaculosi ce se ridica aproape vertical din vaile din jur.

Sfarsit de zi si inceputul unei zile de pauza.

Puta madre, que subida!

Cu exceptia pascutului ritmic si a temerii ca sa nu se impiedice vreo vaca de o ancora si sa se pravaleasca pe cortul nostru, nu ne-a deranjat nimic.

Coboram lansat in Angamarca si in piata centrala prin care vantul purta gunoaiele in toate partile ne intalnim cu un cuplu de cehi, super de treaba, care asteptau autobuzul de Zumbahua. Stam si povestim cu ei despre Ecuador si Peru, mai facem niste cumparaturi si ne pregatim sa luam in piept o urcare de 800 m diferenta de nivel, marcata in descriere ca lunga, abrupta si provocatoare. Si epitetele astea sunt complet insuficiente pentru a o descrie. Cum am mai tot mentionat, drumarii ecuadorieni nu se zgarceasc cand vine vorba de gradiente de doua cifre, doar ca aici totul se intampla serpentina dupa serpentina, constant pana pe la 3500- 3600 m. Noroc ca la altitudinea asta suntem deja aclimatizati si motorasele trag la deal. Mai greu e dupa 3600-3700. Cand la altitudine se adauga si panta, totul devine o lupta cu gafaitul, bicicleta, eventual drumul si aproape mereu, vantul.

Trebuie neaparat sa scriu si despre vant, caci ne fluiera aproape in fiecare zi de cand am intrat in Ecuador, constant de cand suntem in zona centrala a tarii. Si nu adie, ne zboara cu totul. Fara directie, invartindu-se in loc, cu toanele sale in functie de valea pe care te gasesti. Si mereu rece. Zici ca e un ventilator pe treapta cea mai de sus, alimentat de la congelator.

Revenind la ziua de azi, a fost o zi lunga si grea, similara cu cea de la Lago Mohanda, caci dupa ce am dovedit urcarea cea mare, ni s-a deschis in fata ochilor un peisaj tras la indigo. Ochii mei pot sa numere deja vreo 4 vai pe care trebuie sa le traversam (adica sa coboram si sa urcam), fara nicio asezare mare in campul vizual.

Terenul seamana acum cu un Fagaras la o scara mai mare, dar avem parte de paraie, suvoaie, cascade, perdea de pini, fanete inalte si un drum umed si jilav. Stam constant la 3500-3700 si vantul, viteza si panta, ne determina sa ne tot imbracam si dezbracam. Insa la modul general este frig si dupa ora 15, temperatura a scazut constant pana ce a ajuns la 5 grade. Nu chiar asta imi imaginam cand ma gandeam la Ecuador…
Ziua e oarecum salvata de un alt apus superb,.cu niste culori ireale si de un loc de cort,ferit de vant si cu iarba buna, gasit langa o gospodarie abandonata.

Locul de cort gasit de urgenta cu o seara inainte, loc ce a fost chiar semi-idilic pana la urma.

Coborarea spre Zumbahua, micul satuc din mijlocul muntilor.

Intalbirea cu cicloturiastii continua, de dat aceasta cu Tomas si Lara, din Cehia. Oameni faini cu care sigur ar fi fost fain sa pedalam cateva zile daca am fi mers in acelasi sens.

Arhitectura coloniala din piateta centrala.

Urcarea blagoslovita de Mihaela, aici in locul in care s-a mai domolit putin. In rest un fel de drumul rosu, doar ca la 3500 de metri inaltime.

Locuri ce rupte putin din context ar putea sa fie la fel de bine in Fagaras.

Spre vest se termina muntii si toata ziua am pedalat cu o mare de nori la picioare. Undeva, in departare, e marea cea mare, Pacificul.

In cautarea unui loc de cort la sfarsit de zi, cu o lumina ce pare rupta de pe alta planeta.

Lama cea fotogenica.

Apusul zilei, intre doua straturi de nori, unul din ei alergand cu viteza deasupra noastra.

Vestul Anzilor, locul in care se termina muntii

Bucla cu Quilotoa se incheie in Zumbahua, unde ne oprim pentru pranz la cel mai stilat restaurant la care am mancat pana acum in Ecuador. Fix inainte de orasel ne intalnim cu 2 cicloturisti francezi, pensionari, ea de 63 de ani, el de 69, aflati la prima calatorie pe un alt continent. Toata stima pentru ei, pentru modul lor de a iesi din tipare, mai ales ca trebuie spus ca niciunul nu vorbea spaniola.

In Zumbahua facem o pauza lunga pentru aprovizionare si pentru ca ochim un restaurant aratos, ne oprim si pentru un pranz anticipat. Ni se alatura un pusti francez, ce calatorea singur si venea din Peru. O adevarata resursa de informatii ai zice, doar ca pustiul nu era prea comunicativ

Cand ne asternem in final la drum, suntem ajutati sa castigam altitudine de o sectiune destul de mare de asfalt. Doar vantul sufla ca nebunul si scade simtitor temperatura de afara. Am avea de urcat pana pe la 4000 m, ca sa sarim un pas,iar de data asta drumarii ecuadorieni au fost blanzi caci panta e potrivita, cat sa poti sa rulezi rotund. Avansam printr-un peisaj arid, insa cum trecem de partea cealalta, muntele inverzeste. Oare ploaia (si altele asemenea ei nascute in microclimatul din valea asta sa fie cauza) ? Cert este ca pe noi reuseste sa ne ude in timp ce cautam un loc de cort, ceata ne limiteaza si ea optiunile si sfarsim prin a sari un gard de sarma ghimpata si a dormi intr-o faneata, alaturi de cateva vaci pasnice.

Privind in lungul drumului cum se apropie primii cicloturisti intalniti in ultimele 3 saptamani.

Trecem de la spaniola la franceza. Lionel si Laure, la 63 si 69 de ani ne arata clar ca varsta poate fi uneori doar o cifra.

In sfarsit, cartofi prajiti cu ou!

Clasicul secundo din toate bodegile oamenilor. Un pranz cu topping de wifi.

Castigam rapid inaltime desupra oraselului Zumbahua. Vantul in schimb isi face si astazi de cap, la fel ca in ultimile 4 zile.

Seria cicloturistilor inalniti continua.

Inca un pas de 4000 de metri, si inca o vale de trecut pana in Angamarca.

Adapost de ploaie, singura mai serioasa din ultimele saptamani.

Casele hobitilor din Anzi.

Dupa ploaie, analizand terenul pentru a vedea unde putem gasi locul de cort pentru seara asta.

Capat de Anzi si capat de lume.

Drumul nostru.

Invaluiti de ceata, ceata din care a inceput binenteles sa ploua in cateva minute.