All posts by Diaconescu Radu

Santa Rosa, negritos si un pas cu adevarat intimidant

Cum asta avea sa fie ultima cazare pana in Huancavelica profitam de ea si plecam pe la ora 11, doar ca sa ne oprim in centrul satului pentru cumparaturi. Este 30 august, Sfantul Alexandru in calendarul catolic insa localnicii sarbatoresc Santa Rosa cu o scurta procesiune prin sat, muzica si un dans asemanator cu hora noastra. Fiind zi de sarbatoare, in sat s-au infiintat si cateva bucatarese intreprinzatoare si ne orientam si noi spre masa la care era cea mai mare aglomeratie: pui fript, 2 cartofi in coaja si niste salata, e mai bine decat am fi putut spera. Luam o portie si la pachet si intr-un final glorios ne avantam spre Nimic.

Cand spun Nimic, ma refer la faptul ca nu e nicio asezare cale de 100 km si 3 pasuri, dintre care primul e si cel mai inalt- 4950. Altfel sa tot fie iarba, pietre, lagune mai mici sau mai mari. Peisajul nu ma da pe spate sau cel putin nu atunci cand vii din Cordilierele inalte, cele cu zapada. Drumul se degradeaza si el simtitor, si pe la 4200 m incepem o lupta continua cu panta si cu pietrele. Momentul zilei a fost insa fara indoiala vederea pasului ce-l aveam de sarit. Daca pana atunci ne faceam iluzii ca o sa ne iasa in ziua curenta, ba chiar pana pe la 17.30, cat sa avem timp sa si coboram, odata ce am vazut despre ce e vorba ni s-a facut o leaca fricuta, cum ar zice prietenii. Ne aflam intr-o caldare, la 4500 de metri, cu o salba de lagune si destul de verde pentru standardele din Anzi, caldare inconjurata in trei parti de pereti inalti, creste lungi si zimtate si panze de grohotis.

Pe versantul arid din fata noastra, cale de 300 de metri in verticala se vad serpentinele drumului, ca niste linii subtiti ce brazdeaza marea de pietre aflata probabil intr-un echilibru instabil. E primul pas care ma sperie, pentru care nu simt niciun impuls de a pedala in momentul asta, a strange diferenta de nivel sub roti, a ma vedea pe partea cealalta si a-l taia de pe raboj. Din contra. Parca as pregeta putin pe o piatra, cat sa imi adun curajul. Doar ca acum nu e timp de pregetat. Ar fi de ales daca acum sau maine, asa ca manati de la spate de noapte, de frig si de necesitatea de a mai reflecta, il lasam pe maine. Suntem destul de convinsi ca la final de zi va fi cel putin chinuitor.

Cazarea din Laraos, gasita cu o seara inainte dupa o ora de pedalat prin noapte. Si chiar a fost una din cazarile faine de pana acum din calatorie.
Procesiunea de la pranz din Laraos. Trebuie spus ca obiceiurile religioase din America de Sud constau intr-un amestec extrem de ciudat dintre motive catolice si influente locale, amestec ce nu poate sa nu te faca sa te gandesti cum a fost momentul in care au pornit pentru prima data. Ceva de genul acum 200 de ani pe undeva prin Anzi oamenii din procesiune incep sa poarte masti negre….
Harpa locala, cu avantajul de a fi mega portabila in timpul procesiunii.
In cele din urma lasam Laraosul si procesiunea in spate si pornim din nou sa atacam muntii.
Alte locuri idice de cort, binenteles la fel ca si ieri, tot la mijlocul zilei.
Pedaland cu spor spre primul pas din urmatoarea salba
La rascruce, respectiv in locul de unde drumul incepe sa se strice semnificativ
Adaposturile din sezonul ploios ale oamenilor din Laraos
Nu sunt multe pasuri ce ne-au intimidat pana acum in calatorie in schimb acesta e clar unul din ele. Un perete de grohotis serpentine firave ce urca pana la 5000 de metri. Mai bine il lasam pentru dimineata urmatoare.
Locul de cort din seara asta, gasit dupa o ora de cautari prin jurul lacului de mai sus.

O zi pe langa Rio Canete

Rio Canete nu e vreun Amazon al Peru-ului. E chiar un rau scurt, de vreo 220 de kilometri,ce izvoraste pe la 4300 de metru si de varsa in Oceanul Pacific. In partea superioara e un rau de munte,cu debit puternic, mici cascade si lagune, ce genereaza un peisaj diferit fata de paramo-ul de la peste 4000 de metri ori fata de vaile aride de sub aceasta altitudine. Zona e oarecum turistica, caci pe drumul rupt am fost inecati in praf de destul de multe masini care se opreau la cate un punct de belvedere etc.

Pana pe la 3600 de metri e un rau destul de lenes, dar din prima localitate mai rasarita- Vilca- se creeaza niste mici cascade in serie ce imi aduc aminte de cascadele de pe Beusnita, doar ca la alta scara. Valea insasi este destul de lata si considerabil mai verde decat in alte parti si peisajul ma duce cu gandul la Valea Oamenilor Fericiti din Maroc.

In partea de mijloc a sa formeaza lagune destul de mari stranse intre pereti inalti stil canion, atipic pentru un rau in Peru.

In partea inferioara raul a sapat un canion, cu o albie extrem de accidentata, cu praguri mari de stanca, bolovani, astfel ca apa se pravale constant cu zgomot, spuma si ploaie de stropi in toate directiile.

Cum am tot coborat, azi am avut ceva spor si initial copioasa masa de pranz servita in Huancaya (supa, pastrav fript si desert) parea nejustificata pentru ziua relativ usoara. Dar cand iti rasare restaurantul in drum, nu se cade sa ii intorci spatele si sa mananci conserve. Mai tarziu insa festinul de la pranz avea sa ne prinda bine, caci nemultumiti fiind cu uraganul ce batea pe vale, incepem sa urcam spre ultima localitate mai mare inainte de domnia Nimicului (localitate numita Laraos) cu speranta sa gasim ceva locuri de cort pe drum. Insa nu a fost sa fie, caci drumul se catara pe un versant, mult deasupra firului raului si orice terasa era deja ocupata de o casa, transformata in gradina sau mai stiu eu ce alta utilitate. Doar ca in mod neasteptat avem asfalt si asta ne face sa ii dam inainte si sa urcam cei 500 de metri diferenta de nivel, ajutati si de racoarea inserarii. In Laraos aveam deja marcat pe Google Maps un hotel care arata decent, asa ca mergem tinta si sfarsim sub un dus fierbinte si sub o plapuma groasa, caci camerele in Peru sunt friguroase si orice pat vine la pachet cu minim 2 paturi groase, sub care intram cu totul.

Trezirea de dimineata in unul din cele mai faine si mai linistite locuri de cort din ultima perioada
Lasam in spate muntii inzapeziti pentru urmatoarele cateva zile.
La vale pe Rio Canette, rau ce il vom urma aproape toata ziua de astazi
Un fel de cascadele Beusnitei vreme de 50 de kilometri.
Albastru de jos, albastru de sus iar intre ele, culorile uscate ale sfarsitului de vara.
Lacuri si laculete.
Praguri si pragutele.
Un loc idilic de cort scos de Murphy in cale cam pe la jumatatea zilei. La doua ora dupa binenteles ca pedalam prin noapte fara nici un loc plat pret de multi kilometri.
Forta micului rau ce pana la urma si-a croit drum pana la Pacific

Peru Divide, pasuri, hore, lacuri si ghetari

Ziua de azi a fost usoara dupa toate standardele, caci dormind la 4750, cei 250 m pana in cel mai inalt pas din acesta sectiune (Peru’s Great Divide) nu aveau cum sa puna prea multe probleme, mai ales dimineata, cand esti odihnit, mancat, cu o cafea la bord etc. Totusi pasurile de peste 4800 m nu sunt usoare si in acele ultime 200-300 m diferenta de nivel o multime de ganduri ti se invart prin cap (atunci cand ajunge suficient oxigen la creier ca sa poti sa mai si gandesti). Asa ca m-am gandit sa fac studiu de caz pentru pasul de dimineata, ca sa ramana aici scrisa desfasurarea lucrurilor. In cazul de fata, de la 4750 la 4800 a mers chiar usor, dar apoi a inceput lupta interioara. Au fost suficiente cateva serpentine prafoase pentru a genera primele ganduri de panica.


Din inertie urc la 4830 si deja incep sa ma gandesc: 150 m diferenta de nivel de acoperit. Sa gandim la scara mica. De 15 ori cate 10 metri, daca e nevoie ma opresc la fiecare 10 metri si iau 30 de secunde de pauza. Daca nu, ma opresc sigur la 20 m urcati. 4850: Nu m-am oprit nici la 10, nici la 20 m. Muschii mei urla dupa energie, corpul face tot ce poate sa transporte cat mai mult oxigen acolo unde e nevoie de el, dar aici, la aproape 5000 m nici oxigenul nu e peste tot. Asa ca am ajuns sa gafai. Cu ultima bruma de creier realizez ca asta-i ultima serpentina si vine o zona de fals-plat.

4870 m, sunt pe ceva zona mai lina, creierul incepe sa primeasca oxigen, ma gandesc ca pasul asta e crima daca vii direct din Lima fara cateva saptamani de aclimatizare in prealabil caci altiudinea + drumul prost dau cu virgula. Ma uit in spate si imi dau seama ca am ajuns sa ma simt din ce in ce mai bine in jurul barierei de 4700 m si ca in ritmul potrivit, iata merge pana la 4900.


4900: in fata se vede o urma de drum pe care in mod normal as numi-o scurtatura, dar cred ca nu mai ajunge oxigen suficient la creier pentru ca pentru o clipa ma tem ca asta va fi drumul nostru si va trebui sa imping bicicleta. Din fericire panica dureaza doar o clipa, caci apoi imi dau seama ca nici masinile nu au cum sa urce panta asta si ochii gasesc serpentina salvatoare. 4930: ce de obicei fix ultima portiune de sub pas devine mai domoala, placuta la pedalat. Ma opresc la adapost ca sa ma imbrac.
4950: inca unul pe rabajo. Hai ca asta a fost chiar usurel. Cand ajung acasa trebuie neaparat sa fac o statistica cu cate pasuri de peste 4800 m am urcat in Peru.

Din pas coboram destul de abrupt pana la 4200 m unde facem si o pauza de masa cu ce mancare rece mai aveam prin rucsac: peste, branza, paine, ceva dulce. In fata ne sta evident un alt pas (asa sunt drumurile din Anzi, doar un munte si o vale), din fericire mai mititel- 4700 m.

Urcusul e chiar placut caci ajuta si peisajul: mai o laguna, mai un munte inzapezit, o intalnire cu doi olandezi, putina muzica in casti etc.

De aici avem o coborare lunga spre un sat aflat pe malul unei lagune-Tanta. Stim deja de la un pescar ca in Tanta o sa fie petrecere (se sarbatoarea patronul satului), asa ca Radu spera sa gasim si ceva mancare gatita. Intuitia lui a fost buna si am mancat, am aprovizionat cu fructe si legume si am dat si un tur prin piata unde canta formatia si vreo 10-15 oameni incinsesera ceva ce semna foarte pregnant a hora.

Poate ca am mai fi stat sa cascam gura, dar era deja ora 17 si noi trebuia sa ne departam putin de sat si sa cautam un loc de cort. Il vom gasi pe malul raului Canete pe care il vom si urma la vale maine, cale de cateva zeci de kilometri.

Intotdeauna de dimineata pasurile par mai usoare. Poate fi din cauza ca e dimineata sau din cauza odihnei de peste noapte, dar cert e ca pasul de 4900 de metri din dimineata asta a fost chiar usor de trecut.
Aer rarefiat si o inaltime pe masura. Si e doar primul pas pe ziua de azi..
De aici urmeaza 600 de metri de coborare, doar pentru a urca din nou la 4700 de metri.
Din nou la poalele ghetarilor, iar drumul pe care coboram e in mod suprinzator intr-o stare impecabila.
Cei doi olandezi intalniti pe urmatoarea urcare cu care am stat pe indelete de vorba. Plecati tot de 3 luni de zile, venind din sud si cu un dor de casa si de Europa pe care il impartasim si noi in egala masura.
Cu privirea la varfurile din distanta
El condor pasa si el teleobiectiv e ramas acasa.
Albastru de cerneala.
De aici tot la vale, spre Rio Cannete
O furnicuta in mijlocul unor munti ce au cu totul si cu totul alta scara.
Pasuni inalte.
Inca putin pana in Tanta, loc in care e in plina desfasurare fiesta pentru Santa Rosa de Lima
Cu pluta pe lac, luptand impotriva unui mic uragan pentru a strange navoadele cu patravi inainte de lasarea intunericului.
Ca de obicei, prindem ultima geana de lumina in saua bicicletei in cautarea unui loc de cort
Locul de cort din seara asta, cu Rio Cannete in fundal si cu conditii aproape perfecte.

Inapoi in pustiu, pe Peru Divide

Pentru a continua sa traversam muntii spre sud am ales o alta ruta de pe bikepacking.com numita Peru’s Great Divide https://bikepacking.com/routes/cycling-peru-great-divide/
Pentru a intra pe track ar trebui sa urcam 5 kilometri si 250 de metri pe Carretera Central si desi pari putini kilometri si nu foarte multi metri de urcat, faptul ca asta se va intampla cu toate tirurile trecand milimetric pe langa tine, depasiri riscante si doua tunele destul de lungi, in urcare, ne determina sa cautam un taxi. In Peru cred ca jumate de masini sunt Toyota. O parte din ele (multe folosite pe post de taxi) sunt niste Toyota tip break care par ca au facut razboiul la cum arata. Cea cu care am mers noi avea mai bine de 700.000 de kilometri la bord, dar atata timp cat inauntru am incaput si noi si bicicletele (si inca fara prea multe bataie de cap), restul conteaza mai putin.
Desi google maps arata un drum destul de mare, in realitate e acelasi tip de drum cu pamant, pietris, pietre si nisip, care se desfasoara pe o singura banda si cand urca, nu se  incurca. Primul sat prin care trecem-Chocna-este si locul din care trebuie sa facem aprovizionare, caci apoi nu mai avem nimic cu magazin cale de 60 de kilometri si doua pasuri. Cum nu e rost de gasit nicio dugheana cu mancare gatita, ne gospodarim cu o omleta. Pacat insa ca mai sus de sat dam peste o vaca moarta de 3 zile si lasata in mijlocul drumului, a carui aspect si miros strica tot feng shui-ul mesei noastre. Pana sa ajungem in Peru credeam ca doar in India stau mortaciunile mari cu zilele ori saptamanile pe marginea drumului, dar aici a trebuit sa ne recalibram asteptarile.

Drumul ramane decent dupa standardele peruane, decent de prost dupa standardele mele pana in Yuracmayo- o adunatura de case pe marginea unei lagune. Apoi situatia devine tragica, adica drumul devine oribil de prost. Aparent se lucra cu  3 utilaje (o remorca, un excavator si o freza) si vreo 5 oameni care greblau drumul, rezultatul fiind o banda de pamant si tarana pana la glezne, condimentate cu niste valuri transversale lasate de senilele si rotile masinilor mari ce carau pamant dintr-o parte in alta. La un moment dat dau buna ziua unui muncitor, asa cu o lipsa de entuziasm de zile mari. Omul o sesizeaza si ma intreaba daca sunt o obosita (aveam cam 1000 de metri urcati si eram pe la 4400 m). Ii zic ca singurul lucru care ma oboseste e drumul asta teribil de prost, in rest sunt bine. La un moment dat vine si finalul lucrarilor si din fericire ne intoarcem la starea initiala de drum doar prost, fara alte epitete. Reusim sa gasim un loc de cort cu iarba decenta pe la 4750. Speram noi ca am invatat lectia din pasurile precendente si in loc sa fortam pasul azi si sa cautam infrigurati, la frontala, un loc de cort, mai bine ne oprim putin mai devreme, ne bucuram de un apus fain si dam drumul din timp la primus sa incalzim putin atmosfera inainte de a ne culca. Si punem pariuri la cate grade cu minus se va opri minima noptii.

Rio Blanco in zona inferioara.

Jiltul din fata magazinului comunal in care ne-am facut cumparaturile.

Iar de aici incolo pentru urmatorii 100 de kilometri, aproape nimic.

Iar de aici incolo pentru urmatorii 100 de kilometri, aproape nimic.

Momentul in care starea drumului devine ingrijorator de proasta dar zambetul ramane pe buze.

Spectacolul apusului, dupa prima data dupa ceva vreme cu tot cu nori.

Bloody sunsets.


Lame, ghetari si o ora pe Careterra Central

Din nou avem parte de o noapte friguroasa, cum au fost majoritatea de la peste 4000 m pana acum. Minima din cort a coborat usor, usor la 1 grad si apoi la -2 grade astfel incat ne-am acoperit usor cu o platosa de chiciura. Ii simt povara alba si rigida cand ma trezesc la mijlocul noptii sa imi umflu salteaua si ii aud zgomotul cand Radu are nevoie sa iasa afara si primul lucru pe care am il face e sa scuture temeinic panza cortului. Ce e drept, eu nu am motive sa ma plang, caci in sacul de puf imi e in general bine. L-am pus demult pe lista celor mai bune investitii pentru calatoria din America de Sud. De altfel, candva la sfarsitul sirului de postari,va veni si una despre echipament, in detaliu, ce a fost genial,ce a fost bun,ce putea fi schimbat/ imbunatatit.

Cu asa noapte friguroasa nu se anunta un start matinal, insa ziua de azi va fi scurta: urcam 600 de metri diferenta de nivel pe un drum bun, sarim un pas de 4880 m si coboram in Carretera Central (unul din principalele drumuri care leaga Lima de munti). Aici este un adevarat haos cu traficul si nici nu e de mirare cand mai mult de 7000 de vehicule, in majoritatea camioane o tranziteaza zilnic. Daca la asta mai adaugam si stilul agresiv de sofat din Peru, depasiri la limita in curbe fara vizibilitate si cateva tuneluri, iese de un Mordor al soselelor pe care suntem totusi obligati sa coboram cam o ora, pana in prima localitate cu semnal gsm, internet, benzinarie si hoteluri.

Soare, cald, drum perfect si promisiunea unei pauze in civilizatie.

In dimineata asta chiar avem si privilegiul de a “inaugura” anumite bucati din drum, in timp ce urcam o echipa de lucru taseaza si netezeste drumul in fata noastra. Asta binenteles pana cand reusesc sa fac o pana chiar in mijlocul portiunii in lucru.

Lame, ghetari si adaposturi de altitudine.

Probabil cu promisiunea unei mese imbelsugate in spatele mintii chiar ne miscam surpinzator de bine pe urcarea asta. Ajuta si calitatea drumului.

Din nou intre varfuri inzapezite.

Daca in Alpi sau in Romania pasurile sunt incununate cu ceva, un monument, o tabla, orice pe aici singurul lucru care iti spune ca ai terminat e altimetrul. Si faptul ca poti sa lasi bicicleta sa curga.

De aici tot la vale, pana la 3100 de metri.

Full speed ahead, asta cel putin pana cand ajungem pe Carreterra Central

Serpentina dupa serpentina. Dupa care ajungem in sfarsit pe asfalt. Si incepe haosul, cu un trafic de doua ori mai nebun ca pe valea Prahovei si cu un drum considerabil mai ingust. O ora in care apucam sa regretam linistea si pustiul din ultimele 3 zile. Noroc ca de San Matteo tot asta urmeaza, 8 zile pe Peru Divide.

In lumea lagunelor

A 30-a zi in Peru.

Spre dimineata s-a pornit vantul, care zgaltaie temeinic cortul pe la ora 6 si ceva. Mai furam putina caldura citind, insa pe la 7 si ceva Radu isi face curaj si aprinde primusul. Partea buna este ca pentru prima ora avem numai de coborat, pana la 3500 de metri spre un sat unde trebuie sa facem aprovizionare. Si acolo bate vantul, ba chiar apar si cateva picaturi de ploaie razlete. Conform planului de acasa ar trebui ca de aici sa urcam din nou la 4700 m, dar cum spre munte norii stau buluc, iar vantul, desi vuieste, in loc sa ii risipeasca, mai rau pare ca ii compacteaza, hotaram sa o tinem la vale si sa reintram in track peste o zi sau dou. Cu siguranta nici treaba asta nu va fi deloc usoara, dar macar va fi cald si daca avem noroc, pe vale vom fi feriti de uragan. Si cam asa a fost.

Jos, la sub 3300 de metri, soarele dogorea cu simt de raspundere, vantul nu se simtea si panta drumului storcea din noi broboane de sudoare. Din nou muncim pentru fiecare pedala si la fiecare damb sau cot al drumului ne mai motivam pentru inca una. Undeva la 3200 de metri incep serpentinele si din cand in cand sorele mai intra dupa un nor, racorind atmosfera. Cei cativa soferi care vin de sus si cu care ne intersectam sunt super de treaba si opresc astfel incat sa putem trece noi, fara sa ne dam jos de pe bicicleta. Cu ochii pe ceas dovedim inca vreo 400 de metri diferenta de nivel si ne inscriem din nou, temporar pe firul unui parau. Incepem sa ne intrebam daca la 3800 de metri e cu adevarat un sat (asa cum zice harta) sau visam degeaba la o bautura cu bule si cu zahar. Drumul se strecoara printre stransori ale muntilor, se ingusteaza in ton cu paraul pe care il urmam si continua sa urce sustinut. Abia cand ne gasim la 100 de metri sub sat ne reinvie speranta. San Jose de Banos ne-a depasit insa asteptarile caci am gasit acolo un magazin extrem de bine aprovizionat (unde am facut ravagii), insa si un local satesc unde am mai gasit doua supe ratacite (era deja 15.30, mult prea tarziu pentru masa de pranz in Peru), care ne-au mers la inima. Am stat mai bine de o ora in satul acela, petrecand cele 60 de minute mancand orice ne facea cu ochiul, de la supa, la mango, papaya si tort. Cei 1000 de metri urcati in putin peste 10 kilometri isi cereau tributul si nu aveau sa fie singurii pe ziua de azi, caci drumul continua sa urce pana la 4600 m. Din fericire, urmand tiparul cu care deja ne-am obisnuit, pe la 4000 m panta se domoleste si ne lasa sa ne mai tragem si noi sufletul, respectiv sa ridicam capul din pamant in cautarea unui loc de cort. Daca pana pe la 4000 m peisajul e monoton si arid (cel putin in sezonul uscat in care suntem noi acum), la altitudine apar varfuri si lagune ce indulcesc cumva locurile. In plus suntem departe de atractiile turistice, suntem in acel Peru simplu si natural, oamenii sunt cu totii de treaba, calzi, primitori, copiii sfiosi ori speriosi si noi sarim pas dupa pas si vale dupa vale, taind muntii nord-sud, prin acel Peru autentic care ne place, daca uitam de drumurile uneori proaste,rupte si prafuite.

Drum aglomerat dupa San Jose de Banos

Ziua 31. Oaia, vicuna si palaria.

Peru 31 San Jose de Banos- Marcapomacocha sau Oaia, vicuna si palaria

Stiam din track ca astazi avem o zi usoara, cu doar 800 de metri diferenta de nivel, stransi in cateva urcari mici. In schimb aveam sa stam constant la peste 4400 de metri si combinatia dintre drum lin si altitudine promitea orizonturi deschise in toate directiile. Si desi peisajul nu a avut nici varfuri inzapezite si nici vreun alt punct de interes care sa magnetizeze privirile, locurile prin care am pedalat azi ne-au placut amandoura foarte mult. Versantii inrositi din cauza fierului exploatat intr-o mina pe langa care trecut tangential profilati pe un cer albastru ornat cu norisori scamosati inofensiv. O multituidine de lagune fiecare cu apa de o culoare diferita, in functie de cum batea lumina, de la azuriu, trecand prin clasicul albastru cerneala si terminand cu niste vagi nuante de gri, aranjate fiecare in causul dealurilor galbene, insa vegheate mereu la orizont de munti adevarati.

Pedaland printr-un pustiu desavarsit spre Yantac.

Practic strabatem azi un platou inalt, format intr-o zona molcoma, cu mici praguri intre fiecare laguna, dar mereu cu un lant puternic de munti in departare. Si recunosc caci combinatia de galben si albastru imi place foarte mult, mai ales ca in natura, nuantele acestor doua culori par nesfarsite.

Singurele sate prin care trecem azi sunt Yantac si Marcapomacocha, ambele micute, dar cu o piateta centrala curata. Cea din Yantac insa merita cateva randuri. In Peru se obisnuieste ca in centrul fiecarui sat sa fie o piata rectangulara. Acolo e biserica, sunt majoritatea magazinelor si eventual cladirile administrative (daca e cazul/ exista). Piata asta trebuie insa musai decorata cu ceva (de regula o sculptura) . In mod normal te-ai astepta ca subiectul ales sa caracterizeze locurile, dar am vazut si contraexemple, de la negrii cu bijuterii colorate si pana la delfini intre dealuri aride. Ei bine, Yantac e conservator si expune o oaie, o lama si o palarie. Imi si imaginez cum a decurs alegerea motivelor:
Primarul: Ne-am adunat aici, cu totii, pentru a discuta ce anume ne reprezinta, ce motive sa alegem pentru piata centrala.
Oierul satului, putin burtos, dar altfel om de treaba (l-am si intalnit cand intram in sat,manand la deal cateva sute de oi): Pai, o oaie. Avem sute, cu ele ne descurcam zi de zi (lapte, carne, lana). Daca nu ar fi ele nu am supravietui aici, la 4600 m, intre vanturi si munti.
Satenii ii dau dreptate, caci viata aici nu e deloc usoara si oaia le-a fost sprijin de cand se stiu.
Invatatorul: Oaia ne e intr-adevar folositoare, insa sunt sigur ca si alte sate vor alege acelasi insemn. Ne trebuie ceva original si eu zic sa alegem o vicunie (lama salbatica).
Primarul pare incantat de idee.
Primarul: Da,este o idee foarte buna, dar doua simboluri aduc ghinion, mai ales aici, in fata bisericii. Ne mai trebuie unul,ca sa fie trei, sa aminteasca de Sfanta Treime.
Satenii se scarpina in cap, in pana de idei, pana cand unul dintre ei izbucneste: o palarie.
Sateanul: cu totii, femei si barbati, purtam palarie din mosi stramosi. Ne apara de soare, ne tine de cald cand e cazul. In plus palariile noastre nu sunt nici inalte ca cele din nord, n-au nici boruri largi ca in alte zone, sunt pur si simplu ale nostre.

Si uite asa s-au nascut cele 3 simboluri si daca lama si oaia au iesit ok, pentru palarie nu a mai ajuns vopseaua si in loc de maro (asa cum poarta cei din Yantac) a iesit rosu-caramiziu. Dar merge si asa. Originalitatea primeaza.

Un cort batut de vant printre pereti de stanca la 4400 de metri.

Cer mohorat si coborarea spre Viracocha.

Coridele fac parte in continuare din entertainment-ul local.

Cel de sus de priveste. In cazul acesta la propriu atunci cand stai in piateta centrala.

Blocaj rutier.

In sfarsit o raza de soare in ultimele ore ale zilei.

Locul de cort din dimineata urmatoare la pachet cu o cireada de vaci ce ne privesc dezorientate.

Nici nu vine primul pas ca si incepe insiruirea de lacuri.

O pauza de masa sub nori valatuciti cu nelipsita conserva de peste, branza si biscuiti cu crema.

De la o inaltime incolo lamele iau locul vacilor, in imaginea de fata impodovite cu cercei.

Welcome to Yantac. 4600 de metri. La fel de bine putea sa scrie si welcome to the end of the world.

Vibe-ul din piateta centrala.

Cer albastru, lacuri si si mai multe lacuri.

Marcapumacocha, un lac cat toate celelate la un loc.

Echipat si cu un mic orasel-satuc.

In piateta centrala, cautand cele trebuincioase pentru seara urmatoare.

La Poderosa si micul festival ce urmeaza.

Locul de cort din seara asta.

Plecarea din Churrin, spre Peru Divide

Cum ziua de azi a fost neinteresanta, o sa folosesc portia zilnica de scris pentru a asterne cateva cuvinte despre cafeaua peruana, ganduri izvorate din posirca bauta de dimineata.

In primul rand, nici eu si nici Radu nu suntem mari bautori de cafea. Dar sunt momente in care o cafea intra la fix. Dimineata, cand e frig si corpul cere ceva cald (plus un sut in fund sa te misti), inaintea unui efort sustinut/ concurs cand putina cafeina in sistem unge motorasele etc. Amandoura ne place sa o bem in cantitati mici si cu ceva dulce langa (biscuiti, gem, prajiturele, ce se nimereste). Acest ceva dulce nu lipseste niciodata din rucsac in turele pe munte sau cu bicicleta, deci gasim mereu cu ce sa asortam cafeaua.

Ei bine, chiar si niste bautori ocazionali ca noi se bucurau acasa cand ne gandeam ca vom ajunge aproximativ in patria cafelei. Sau ma rog pe continentul pe care in mintea noastra il asociem cu cafeaua si ciocolata. Asa ca ne-am gandit noi, in mod evident gresit, ca in Ecuador si Peru o sa bem cea mai buna cafea ever si o sa manacam cea mai buna ciocolata. Ei bine, realitatea nu e deloc asa. Banuiesc ca tot ce inseamna cafea si cacao pleaca la export, caci noi in magazinele peruane din Anzi cautam cafeaua cu lumanarea, iar mai mult decat ciocolata cu lapte la supra-pret, nu gasim.

Dar sa ramanem la cafea. Ea exista peste tot, insa sub forma de cafea instant. In magazine trebuie sa intrebi explicit de cafea “molido y tostado”, la micul dejun primesti aceeasi cafea instant, si azi am vazut culmea curiozitatii. Un fel de concentrat de cafea sub forma lichida, pe care ti-l puneai intr-o cana cu apa fierbinte si rezulta ceva cald si negru. Cum lipsea aroma, banuim ca treaba aia era facuta din ceva praf. Problema e ca singurele locuri unde poti bea o cafea normala sunt orasele in care ai turism international (de exemplu Huaraz). In rest, instantul e la putere.

Asa ca dupa ce ne-am extins cunostintele despre ce inseamna pentru peruani cafeaua, decidem sa o luam totusi din loc, nu de alta, dar cu cat pedalam mai hotarat, cu atat ajungem mai repede in Cusco si ne dedam catorva delicii europene precum espresso, capucino, pizza etc.

Ziua de azi nu promite nimic interesant, caci avem de urcat din nou in munti, de la 2150 m, pana la 4800 m. Impartim urcarea in doua zile, convinsi de drumul prafos si plin de pietre pe care nu avem cum sa razbim cu usurinta. Dormim inainte de ultimul sat de pe vale, cat sa ne permita maine sa facem aprovizionare cu apa si mancare pentru doua zile.

Un pas anonim, inconjurat de munti stancosi s-a dovedit a fi cel mai greu pas din Peru. A lasat in urma pasurile inalte din Cordillera Blanca si ne-a stors de ultima farama de energie, luptand cu panta si cu suprafata pietroasa sau nisipoasa a drumului.

Femeile din Parquin (ultimul sat inainte de pas) stiau bine despre ce e vorba, caci atunci cand ma intrebau unde mergem si le spuneam ca in sus, spre Vichaycocha ma cainau amarnic din voce si orice conversatie se incheia inevitabil cu urarea “Que te vaya bien”.

Stiam si noi in ce ne bagam, caci oamenii de la care am luat trackul https://www.brianlucido.com/bikepacking-peru-oyon-to-huancayo-via-rio-canete/scriau pe blog ca undeva dupa 4500 m au trecut la push bike si ca asta a fost cel mai abrupt drum de pana acum. Nici nu avea cum sa fie altfel, caci numai pe ziua de azi aveam de urcat de la 3200 m pana la 4850 m.

Strazile din Parquin sunt toate la verticala si odata ce iesim din sat, in cateva serpentine, castigam 200 de metri diferenta de nivel. Versantii sunt inca arizi pe aici si nu e mare lucru de admirat, in afara de a cauta din priviri banda alba a drumului.

Pana pe la 4000 m merge binisor, insa apoi fiecare suta de metri urcata isi cere pauza ei. In multe momente iti propui sa mai dai doar o pedala si apoi inca una daca se mai poate, amanand pauza pentru un loc mai lin, din care sa poti pleca apoi mai departe. Si sutele de metri nu se aduna deloc usor. Cand nu e panta, e altitudinea ce transforma orice efort in gafait. Din sat nu am mai vazut pe nimeni, dar undeva pe la 4700 m dam de o stana cu oi, vaci si lame.

Din cauza unei planificari nefericite pe care o tot repetam, si in pasul asta ajungem pe la 17.30 si in loc sa putem sta linistiti la poze (caci avem ce poza, pasul fiind inconjurat de un amfiteatru imens, cu varfuri sub limita ghetarilor, insa deloc domoale- un regat de piatra), manati de frig si de intuneric incepem o cursa contra cronometru, incercand sa coboram cat mai mult cu ultima geana de lumina. Ne oprim pe la 4400 m, cand mai aveam putin si ne scoteam ochii si ne pregatim pentru o noua noapte friguroasa.

Lagune, ghetari, mine si un pas de 4800 de metri

Dupa ziua plictisitoare de ieri recunosc ca nu aveam prea multe asteptari nici de la cea de astazi. Planul era simplu: pedalam cat sa facem sa treaca mai repede kilometrii pana in urmatorul oras mare- Oyon, unde visam deja la un pui la rotisor cu cartofi prajiti si un dus cald.

Intre noi si puiul la rotisor statea insa un pas de 4750 de metri, iar inaintea lui cateva lagune mai mici sau mai mari cu apa albastra ca cerneala. Ghetarii apar din nou in peisaj si terenul arid de care ne plangeam ieri e uitare. Aici, desi suntem in anotimpul secetos, datorita lacurilor si raurilor ce le alimenteaza, peisajul e destul de verde, drumul fiind croit in serpentine potrivite si fara pietre mari. Nu acelasi lucru se poate spune si despre coborare, care este extrem de rupta si prafoasa. Motivul este simplu. In zona pasului era o mina si caravane de camioane plecau regulat de la 4700 de metri spre campie. Traficul greu a ros bine drumul, ridica praful in aer, dar in egala masura, fara el, nici drum nu cred ca exista pe aici. Asa ca sentimentele sunt cumva impartite.

Intram in Oyon luptand cu un mic uragan din fata si pierdem in mod inutil mai bine de o ora cautand o cazare decenta. Oyon nu apare nici pe booking.com, nici in Lonley Planet si nici macar Google Maps nu are vreo recomandare de cazari. Stiam asta, insa pe de-o parte aveam nevoie de un bancomat, iar pe de alta parte, ne bazam ca vom gasi ceva la fata locului. Ce e drept, optiuni de hostaluri si hoteluri erau, insa aratau unele mai dubios ca altele. Si cum intentionam sa stam doua nopti, nu puteam accepta orice. Astfel incat tarziu dupa ora 17 ne hotaram sa plecam din Oyon si sa mai coboram 30 de kilometri spre Churin- o statiune cu ape termale, unde apareau o puzderie de hoteluri. Stiam ca ne va prinde noaptea, insa preferam un efort acum, urmat de doua zile confortabile, decat cine stie ce camera soioasa.

Alegerea a fost inspirarata, caci Churin avea de toate: zeci de hoteluri, resturante, magazine, ba chiar si bancomat. Reusim astfel sa ne satisfacem toate doleantele, de la un hotel decent, trecand printr-un dus fierbine si sfarsind in fata unei farfurii pline cu un sfert de pui, cartofi prajiti si salata- pofta ce-am poftit-o.

Micul dejun tipic din ultimele doua luni : terci de ovaz, fructe, gem is deja nelipsita cafea de dimineata.

Ca de obicei in fiecare dimineata trebuie sa asteptam prima raza de soare pentru a ne urni din loc

Drumul merge inapoi spre muntii inzapeziti, o extensie sudica a Cordillierei Huayhuash.

Albastru de cerneala.

Urcand incet si constant catre 4800 de metri.

Totul e in regula. Mai putin pantalonii cu bretele purtati peste tricou.

In departare inca se vad varfurile principale ale Cordillierei Huayhuash.

Ajungem din nou in lumea ghetarilor si a lacurilor turcoaz.

De aici tot la vale, o coborare de 2000 de metri diferenta de nivel spre Oyon.

Serpentine suspendate.

In departare pasul din care tocmai am coborat.

O zi prin pustiu pe drumul spre Oyon

Ultima parte a escapadei noastre din Peru va fi caracterizata prin pustietate. Ma uit pe harta si pentru urmatoarele doua saptamani nu avem decat doua orasele mai mari, in rest doar sate uitate de lume, si acelea rare. Desi vom sta constant la peste 4000 m, varfurile inzapezite raman in urma. Cordillera Huayhuash este inca vizibila cam jumatate din ziua de azi, daca stii unde sa te uiti, caci de ceva vreme am intrat intr-un fel de pacla, cu care nu am mai avut de-a face pana acum in Peru.

Singurul sat care ne vine la indemana la mijlocul zilei este Antacolpa si visurile noastre de a manca ceva, un meniu, sunt naruite cand ii numaram cele 50 de case. Gasim din fericire un magazin deschis si cumparam de acolo oua pentru o omleta si restul mancarii de care avem nevoie pentru o zi jumate cat ne sta in fata fara niciun alt sat. Doar rau, lagune, versanti ingalbeniti, cer albastru.

Piateta centrala din Antacolpa (caci da, fiecare sat are asa ceva) e dotata cu o fantana cu doi delfini si ma gandesc cat de ironica e constructia avand in vedere ca versantii din jurul satului sunt toti uscati la vremea asta. S-o asorta mai bine cu sezonul ploios, cand, din spusele localnicilor, peisajul se transforma si verdele e la putere.

Campam pe o vale larga de rau, inaintea unei urcari spre un pas de 4600 m, ultima reduta inaintea unui festin pe care il planificam in orasul din vale (Oyon).

Skinny is the new fat, dupa cativa mii de kilometri race-king-ul din stanga si-a dat obstescul sfarsit si a fost inlocuit cu un crossmark.

Munti pe la baza carora am pedalat zilele trecute si care inca sunt vizibili in distanta.

Ca de obicei in Peru nu exista zone plate, doar urcare si coborare, urmata de urcare si coborare si tot asa la nesfarsit.

I

Cam asta e atmosfera prin satele peruane prin care trecem, 50 de case, doua magazine de care trebuie sa intreb, localnici ce stau la umbra si care ne invita la o bere, o piateta centrala pe unde pasc oile si statuete de delfini scuipa firicele de apa si numel alesilor locali pictate pe toate zidurile.

Trei pusti francezi plecati de un an pe drum, de la Buenos Aires spre Bogota

Huayhuashul inzapezit ramane la orizont pe tot parcursul zilei.

De la munti inzapeziti la lagune albstre de dimensiuni considerabile in doar catev ore.

Locul de cort din seara asta si ultim geana de lumina. Maine urmeaza inca o urcare pana la 4800 de metri.

O zi pe inaltimile Cordilierei Huayhuash

Dintre toate noptile la peste 4000 de metri, aceasta a stabilit un record (negativ) la capitolul temperaturi nocturne: -8 grade arata ceasul in cort la 7 dimineata. Radu e curajos si aprinde primusul. Eu astept cu nerabdare soarele care vine cam in acelasi timp cu micul dejun pregatit de Radu.

Suntem ultimii care plecam din tabara, dupa magarii si animalele de povara ce cara toata infrastructura pentru turisti: cort- bucatarie, butelie de aragaz, lazi cu mancare, echipamentul de camping etc. Si nici nu sunt multi turisti. 3-4 grupuri de 2 persoane, fiecare grup de pe la alta agentie, ceea ce inseamna ca fiecare grup avea bucatar, conducator de magari si ghid. Raportul nu imi pare favorabil…

Si noi ne incarcam tot bagajul pe cei doi cai de povara aka biciclete si pentru 500 de metri le impingem cu spor la deal. Apoi insa panta se inaspreste si ne transformam noi in animale de povara, caci bicicletele vin si ele pe rucsac. Din fericire insa treaba asta nu dureaza prea mult, cam 100 de metri diferenta de nivel, cat sa sarim un prag. Apoi merge in general ori pe bicicleta, ori impingand la ele pe pajistile de iarba. Insa in orice caz, mergem suprinzator de mult pe biciclete si e putin supra-realist cand te gandesti ca pedalezi in Anzi, la 4500 de metri. Si chiar pedalezi, pe niste versanti de iarba inofensivi, avand in dreapta varfuri de peste 6000 de metri. Pasul spre care mergem ar trebui sa ne conduca apoi la o laguna, ce am concluzionat noi din poze, ofera cele mai frumoase perspective asupra partii inalte a Cordillerei Huayhuash . Cum urcarea a fost asa de placuta, aveam asteptari mari de la coborare, asteptari ce insa nu s-au implinit, poteca fiind destul de pietroasa si nepermitandu-ne sa stam mai mult de 50% din timp in sa. In schimb Laguna Carhuacocha arata intr-adevar impresionant si pe cand ne aflam pe malul ei inca eram pe plus in vesnicul duel: efort-rasplata prin peisaj / placerea de a cobori cu MTBul.
In ochiul oval si albastru se oglindesc unele din cele mai inalte varfuri ale Cordillerei respectiv Yerupaja (cel mai inalt varf al masivului) si Siula Grande (muntele din Touching the void). Am sta si noi in seara asta in tabara de corturi, nefacand mare lucru, sau cel mult explorand cateva lagune aflate mai sus de noi, chiar la picioarele morenei, dar suntem haituiti de lipsa apei (care oricum a fost pe sponci astazi). Cum continuarea spre sud, pe traseul turistic, nu se arata promitatoare (pasul urmator si urcarea aferenta par dureroase), iar coborarile nu ne-au impresionat prin flow si fun, coroborat cu faptul ca niciunul dintre noi nu e doritor sa faca pe cobaiul cu apa din sticla dublu-purificata cu pastile, adunat cu faptul ca oricum nu avem mancare suficienta, ca nu mai exista o alta varianta de retragere convenabila si auto-convingandu-ne ca asta e oricum cel mai frumos peisaj din Cordillera, fiind vorba de un lac cu apa incredibil de albastra, aflat la picioarele celor mai inalte varfuri ale masivului, decidem sa ne tinem de planul de acasa si sa iesim din parcul national spre est, spre un sat numit Queropalca.

Prima parte a coborarii este lenta si plina de obstacole, poteca mergand din nou pe curba de nivel, urcand si coborand, fiind garnisita cu pietre, trecand raul. Stiam de la un turist argentinean si de la doi localnici ca mai jos ea se va transforma in drum, insa distanta e ceva relativ si depinde de cheful ramas, rabdarea din dotare, setea din gat, foamea din stomac.

Pana la urma razbim si in Queropalca si dupa ce cumparam cele necesare si cerem apa, mai invartim la pedale vreo doua ore, cat sa mai strangem ceva kilometri la cei 20 munciti pe ziua de azi. Ne-am fi oprit noi mai devreme, dar nu am gasit niciun loc de cort promitator, asa ca am tot mers cu soarele inaintand si el spre apus, am sarit un pas si am coborat intr-o vale pana cand am gasit ceva decent.

La final merita sa adaug cateva cuvinte despre doua aspecte importante, la care am reflectat zilele astea.

Primul este ca singurul obiect care ne lipseste din bagaj este un filtru de apa. Mai frustrant este ca aveam unul acasa, testat, insa Radu a fost sigur ca apa de munte din Peru e buna de baut (cum era si cea din Pamir, Caucaz, cum e cea din Alpi ori din Carpati), iar pe mine nu m-a dus capul sa il contrazic si sa insist sa luam filtrul la noi. Dupa ce amandoi am constat ca apa nu e buna de baut, ne-am dotat ce e drept cu pastile, dar parca nici in alea nu ne mai punem increderea, mai ales cand stii ca ai la x kilometri un sat, de unde poti lua apa clorinata. Tot din cauza asta am ajuns sa caram mult prea multa apa dupa noi (in situatii limita cand stim ca nu vom avea niciun sat / sursa sigura de apa) caram 3 litri fiecare, ceea ce e mult prea mult pentru conceptul de bikepacking.

Al doilea aspect este echipamentul pe care il avem la noi si pe care ori nu l-am folosit deloc, ori l-am folosit prea putin. In astea doua luni am invatat ca fericirea si confortul nu stau in a avea mereu un articol de back-up sau doua perechi de pantaloni cu bazon in loc de una, ci in a avea cat mai putine lucruri si in a fi cat mai usor. Pantalonii se spala, eventualul briceag pierdut se inlocuieste cu un cutit si o lingura in primul sat si cu un alt briceag profesional in primul oras mai mare, in Peru nu ploua, deci fara husa de rucsac, over-shoes etc. Asa ca tema pentru data urmatoare ar fi ca din echipamentul asta ce voua, celor de acasa, va pare putin, sa mai taiem fiecare cam 1.5 kg, sa mai tunam putin bicicletele ca sa le facem mai usoare si abia apoi bikepackingul adevarat va avea sens si va fi si fun.

Dupa o noapte friguroasa trebuie sa asteptam venirea soarelui pentru a ne urni in cele din urma din loc

Locul perfect pentru cafeaua de dimineata.

Cu un pic de cofeina in sange si cu o astfel de priveliste nici push-bike la 4600 de metri nu mai pare chiar atat de brutal

Single-trail la inaltime.

De aici tot la vale

Poteca perfecta

Bike lab si bicicleta la inaltime. La propriu si la figurat.

The kids are alright.

Pana si localnicii sunt pierduti in contemplare.

Momentul de respiro de deasupra lagunei

Ride free

Oglinda oglinjoara, care-s cei mai frumosi munti din tara.

Aventura cere sacrificii, sau macar ceva picioare reci.

Dupa o ora si ceva de chin si de impins bicicleta in sfarsit dam din nou de portiuni pe care putem sa stam pe ea.

Plaza de Armas si stadionul pentru coride, doua elemente nelipsite din orice sat peruan mai maricel.