Category Archives: Alpinism

Valcelul cu fereastra, dupa mai bine de 10 ani

September 4, 2020Alpinism, Drumetii, Interesant, Piatra CraiuluiDiaconescu Radu

In 2006, dupa prima parcurgere a Valcelului cu Fereastra, imi incepeam jurnalul cu urmatoarele cuvinte.”Deja esti prizonier voit intr-o cetate milenara, care a strans in ea dorinte, comori, bucurii, reusite si esecuri. Te gandesti la toti cei care au trecut pe acolo in fata ta, la alpinistii ale caror harti si materiale le ai in mana,si te simti mai aproape de acest univers. Da…bati la portile lor, caci Craiul este portalul spre iubirea de stanca. “

La momentul respectiv, Valcelul cu Fereastra a fost, literalmente, primul traseu nemarcat parcurs in Piatra Craiului, ce ne-a deschis in egala masura apetitul spre alte brane si vai din abruptul vestic. Anilor de ucenicie petrecuti printre grohotisuri, saritori, calcare si conglomerate le-au urmat alti ani petrecuti mai mult pe verticala in trasee de catarare, mai grele sau mai usoare. Insa la un moment dat, firul s-a rupt cumva, si destul de repede am pierdut usurinta si naturaletea miscarii, precum si rutina manevrelor de coarda si a asigurarilor. Au trecut ani de zile fara nimic mai mult de o Valea Morarului sau o Valea Alba. Si acelea, o singura data pe an.

Asa ca propunerea lui Andrei, de a merge pe Valcelul cu Fereastra nu se integra in preocuparile noastre uzuale de weekend. Dar cum era una din acele putine dati in care puteam iesi alaturi de ambii nostri prieteni, nu am stat prea mult pe ganduri. Eu si Claudia am adus vorba de ceva materiale de asigurare, dar ni s-a explicat ca nu e nevoie. Claudia a fost mai constiincioasa decat mine si a citit macar descrierea. Eu am ramas cu amintirea celor 4 saritori si a insiruirii Vacelul cu Fereastra, Valcelul cu Smirdar si Canionul Cioranga Mare.

Cum sambata se anunta o zi caniculara pentru standardele Brasovului, incercam sa pornim devreme, inainte de 8.30. Nu suntem singurii cu asemenea ganduri caci poteca ce merge spre izvorul capitanului Orlovski e destul de animata. La urcare abordam varianta mai veche, lasand poteca marcata pentru coborare. O ora si jumatate pana la refugiul Sperantelor si ganduri de a reveni in zona.

Valcelul cu Fereastra ne iese repede in cale si incepem sa lucram metodic la cele 4 saritori. Ele nu sunt grele, din punct de vedere tehnic. Mai greu e mersul ca pe oua dintre ele, caci mai avem in spate o echipa si am vrea sa minimizam pe cat posibil pietrele ce se rostogolesc, fara voia noastra, la vale.

E total diferit ritmul de azi, asezat si cumpatat, de alergatura cu care sunt obisnuita. Cautat prize, cautat linia, cautat momaia urmatoare si printre toate acestea, momente de admirat, caci suntem doar in imparatia stancii.

Iesim pe nesimtite in creasta. Lumea care se perinda pe la Ascutit ma scoate putin din zona de comfort, mai ales ca in ultimile weekenduri am mers doar pe coclauri, pe unde nu ne-am intanit cu nimeni. Dar cotim repede pe Braul Cioranga Ramura de Sus si ne incepem lunga coborare.
Grohotisul se transforma in poteca de pamant, dar panta ramane sustinuta si cere mereu atentie.

E miezul zilei, e cald, ma dor picioarele de la reintalnirea cu incaltamintea pe care nu am mai folosit-o de ani buni, dar imi e inima plina de frumos. Simt ca am regasit ceva. Bucuria unei ture intre prieteni, cotrobaitul prin cotloanele Craiesei, cotloane prin care stanca se vede parca mai alba si se simte mai aspra, provocarea unui pas sau a unei saritori, dar si amintirea unei toamne calde si lungi in care am descoperit nemarcatele din Crai.

Text: Mihaela

Descriere traseu: https://www.climbromania.com/Ruta.aspx?ID_Ruta=718

Dimineata la plecare, aproape de plaiul Foii. A fost si ultima data cand am vazut soarele pentru urmatoarele 3 ore.

Intrarea in cetate, drumul spre refugiul Sperantelor.

Prima bariera, o scurta bucatica de catarat pe una din variantele ce urca la refugiu.

refugiul sperantelor — Aglomeratie mare la refugiu, cu toate astea am gasit si un coltisor in care era putin mai liniste…

valcelul cu fereastra — Prima intalnire mai adevarata cu stanca si primul horn.

Fereastra ce seamana mai degraba cu o mica arcada…

Reintalnirea cu soarele dupa ore bune la umbra.

Momentan, pe un mic tanc cu prize bune. Poate anii urmatori si din nou si in pereti.

bocanci munte — O zi petrecuta integral in bocanci, pana la urma nu a fost chiar asa de rau…

A doua fereastra cu dimensiuni mai de fereastra.

refugiul ascutit — La refugiu si pe creasta aglomeratie mare, chiar daca nu se vede din putinele poze facute pe aici.

In departare, vazut de la 2000m, Brasovul.

braul cioranga mare — Partea frumoasa se termina aici, urmeaza 1600 de coborare cat se poate de abrupta.

canionul cioranga mare — Soarele, Andrei si canionul Cioranga Mare.

Uite!, acolo se vede mai bine peretele Lirei.

Varful Omu Morning Glory

January 23, 2020Alpinism, Aventuros, BucegiDiaconescu Radu

Un rasarit la Varful Omu, in mjlocul saptamanii, intre doua zile de munca, era pe lista scurta pentru iarna asta, oricat de putin prietena sunt eu cu frigul si cu zapada (vai cate vorbe de duh o sa imi aud dupa afirmatia asta). Oricum asta e o iarna buna pentru standardele mele, cu putina zapada, fara geruri prelungite si fara pericol de avalansa. De altfel, cum nu a mai nins de saptamani, toate potecile sunt bine batute, urme sunt cam peste tot pe unde se merge constant iarna, si asta ne garanteaza ca ne vom putea misca repejor. Impartim tura in doua. Duminica seara urcam la Malaesti, iar luni dimineata urcam pe varf, coboram la masina si apoi mergem la munca. O sa fie ceva alergatura pentru a ajunge la timp la job, dar ne mintim ca suntem in forma si o sa ne iasa. Stau mult si cumpanesc echipamentul, inca de dinainte de a ne decide sa mergem. Adidasi,snowline si o foita subtire de fas ar insemna usurinta si viteza buna la urcare si coborare (cu exceptia Hornului Mare), dar probabil si frig la picioare luni dimineata si morcov in fund pe horn. Bocanci, coltari si suprapantaloni ar insemna mai mult confort, mai multa siguranta, dar o viteza mai mica la deal si la vale. Spiritul de conservare alege siguranta si confortul.

Cum nu am mai fost de ceva vreme la Malaesti, nu ne amintim foarte usor cum e cu locurile de parcare pe drumul forestier, asa ca lasam masina destul de jos si avem de facut la pas cam un kilometru si jumatate de drum. Insa avem spor la urcare si cabana ne primeste cu caldura in sala de mese, foc in soba din camera, 2 ceaiuri fierbinti intra pe nerasuflate, iar apoi ne umplem seara citind dintr-o interesanta monografie a primei societatii de schi a Brasovului. V-ati putea intreba ce ar putea fi interesant la o adunatura de date si de nume, insa mie mi s-ar parut fascinant sa descifrez printre randuri cum arata viata in Brasov la finalul secolului 19 si inceputul secolului 20. Cu ce se ocupau locuitorii, care era distributia etnica, cum se mergea pe munte, care era geografia zonei, toponimele, cum se scria pe vremea aceea (desi fragmentele de jurnal au fost traduse din germana, modul de exprimare se poate intelege foarte bine). Bineinteles ca intr-o ora si putin nu am avut timp sa citesc prea mult, asa ca mi-am pus in minte sa continui lectura la biblioteca si eventual sa notez cateva idei interesante, caci ma identific din ce in ce mai mult cu orasul de sub Tampa si mi pare interesant sa ii descopar prin povesti, carti si istorisiri fragmente din trecut. Radem si o prajitura cu mere si ciocolata inainte de culcare si apoi ne bagam la somn, caci ceasul suna maine la 5.30.

Cerul senin si spuzit de stele lumineaza camera intunecata in care pana si focul din soba s-a stins. Ne echipam si cu ceva intarziere pornim pe poteca lata ce merge spre Hornul Mare. Ar fi intrat o cafea calda alaturi de ceva dulce, dar nu avem, asa ca ma multumesc cu aerul rece de afara si cu miscarea vioaie, care ne anima in 10-15 minute. Dupa ce mi se incalzesc degetele de la maini, e chiar bine. Drumul pana la baza Hornului Mare e parca mai lung decat imi aduceam aminte. Poate si pentru ca ultima data cand am mers pe aici era totusi vara. Trecem de bifurcatia cu traseul de vara si imi pun in minte o alta tura faina de facut cu Claudia, in care sa combinam cateva locuri dragi noua din Bucegi, printre care si Valea Malaesti. La vara, in pantofi de alergare, in cateva ore. Oh, de idei nu duc mai niciodata lipsa….

Apropierea de horn ma aduce totusi inapoi cu picioarele pe pamant. Respectiv in zapada. Si cu mainile pe piolet. La urcare e usor, e cea mai buna zapada pe care am prins-o pana acum, urmele sunt generoase. Doar ca toate sunt la urcare, nu pare sa fi coborat nimeni pe aici. Sunt cateva zone mai abrupte unde deja imi pun probleme pentru coborarea ce va sa vina. Incep sa regret ca nu am gandit cum trebuie tura si nu am luat casca. Ma uit la cei 200 de metri de sub mine si imi dau seama ca nu vreau sa alunec pe aici. Fata de alti ani, la iesirea in platou nu e nici cornisa, nici gheata.
In intrecerea de astazi rasaritul a castigat detasat, iar noi am fost mult prea lenti. Primele clinuri ale Muchiei Tiganesti si apoi Bucsoiul de coloreaza brusc in rosu. Marea de nori de sub noi ii urmeaza, desi nuantele sunt ceva mai blande. Postavaru leviteaza parca, precum o Arca a lui Noe naufragiata printre valuri pufoase. Sub ea se ascunde depresiunea. Soarele se inalta rapid si arunca culoare peste tot ce este la peste 2400 de metri. In spatele nostru Craiul, Iezerul si Fagarasul se inalta compact, alpin, aproape ca un monolit. Daca nu le-am cunoaste scretele, am putea gandi ca e vorba de un singur masiv. Cand ajungem pe varf ne intampina si ceilalti munti mai mici, mai fara zapada, dar la fel de “plutitori”.

Stam ceva cam mult in vant pentru gustul meu, dar apoi o luam la vale si in 15 minute suntem din nou in buza Hornului Mare. De data asta ma uit in jos si il mai intreb o data pe Radu daca pe aici am urcat. Urmele sunt insa evidente si ma gandesc ca daca golul in stomac si-a facut aparitia aici, unde panta e relativ lina, presimt ca el va creste in mod accelerat cand ajung pe la mijlocul coborarii, in partea cea mai inclinata. Obiectiv vorbind nu e nimic greu. E insa o mare lipsa de exercitiu. Am coborat vai de abrupt la fel de inclinate, am coborat si pe aici de vreo doua ori, dar toate astea pe vremea in care iarna era sinonima cu coltari si piolet si nu cu pedalat pe trainer. Pasul imi e nesigur desi coltarii isi fac treaba. Doar eu nu am incredere in mine si in abilitatea mea de a-i manui. Radu dispare repede la vale descatarand cu spor cu fata la panta. Dupa momentul de panica si frustrare carcacterizat prin “ce naiba caut eu aici”, imi impun sa ma calmez si sa o iau sistematic, pas cu pas, indiferent cat de mult o dura. O (re)veni la un moment dat si increderea asta. In realitate coborarea totusi merge, dar usurata ma simt abia cand pot sa pun pioletul inapoi pe rucsac si sa scot betele. De aici sunt convinsa ca nu are ce sa mearga rau.

Intind pasul pana la cabana si apoi cobor in sub o ora pana in drumul forestier lasand picioarele sa curga la vale si molfaind din sandvișul cu unt de arahide preparat de acasa. Intru in ceata, intru in umezeala, ma intreb daca are sens sa revin pe aici intr-un alt weekend din iarna asta pentru o bucla care sa includa si Scara si Tiganesti. Negociez cu mine insami intre siguranta si bucuria bicicletei, atractia primaverii ce va incepe pentru mine la jumatatea lui februarie si momentele astea de uimire in fata unei naturi simple, in fata muntelui peste care se scurg milioane si miliarde de rasarituri si apusuri, unele mai frumoase, altele ascunse de nori, unele colorate, altele terne. Ca zilele noastre. Bucuria celor doua activitati e total diferita si de cele mai multe ori icongruenta. Bucuria de a fi pe munte este clar mai mare si mai intensa decat cea de pe asfalt sau de pe doua roti si mersul pe munte ramane in fond activitatea care ma face cu adevarat fericita. Stiu asta, nu trebuie sa mi-o spuna nimeni. Linistea, pacea si frumosul care ma umplu atunci cand merg pe munte, singura sau cu prietenii, nu se compara cu niciun alt hobby. Muntele imi poate fi muzica si cuvant, chiar si fara arcorduri ori fara carte. Si asta spune totul. Muntele imi este fericire, libertate si autenticitate.

Text: Mihaela.

Track si date aici:
https://www.strava.com/activities/3029620270

– 10 grade, zapada scartaie sub picioare iar deasupra e cel mai clar cer pe care l-am prins pana acum in Romania. E incredibil cat de multa poluare luminoasa avem si cat de mult inseamna o mare de nori pentru a o tine la sol.

Malaesti, in departare hornul mare si deasupra un cer incredibil de plin de stele.

Inca putin si stingem frontalele. Sub noi se intinde patura de nori din depresiunea Transilvaniei. Doar Postavaru reuseste sa scoata putin capul din ceata.

Pe Hornul Mare castigand extrem de repede altitudine.

Facem cu mana simbolic “horei” de pe Postavaru in drum spre Varf. Alin Tanase si echipa au fost ca de obicei la datorie.

Postavaru, marea de nori, o telecabina suspendata peste vid si un obiectiv de 40 de ani ce inca isi face destul de bine treaba.

Zidul de munti: Craiul, Mezea-Oticu si Fagarasul.

Pe drumul spre Varf, rasaritul din pacate s-a miscat mai repede decat ne-am miscat noi la urcare. Parca nici plamanii nu mai trag la fel de bine peste 2000 de metri.

Piatra Mare si marea nesfarsita de nori.

Un pic de dramatism in jocul norilor spre Valea Prahovei si zapada aproape lipsa pe pantele sudice. Un mijloc de ianuarie care arata mai degraba ca un noiembrie din alti ani.

In departare Neamtului, Ciucas si varfuri din Carpatii de Curbura.

Facem cale intoarsa si gonim spre Malesti, spre Brasov si spre o zi cenusie petrecuta in oras la munca. Plafonul de nori avea sa ramana pe pozitii toata ziua.

Deasupra norilor, pe nordica Craiului

February 14, 2019Alpinism, Aventuros, Piatra CraiuluiDiaconescu Radu

E noapte, intuneric bezna si o padure intr-o liniste deplina in timp ce urc spre advanced base camp-ul de la Curmatura. A trecut ceva vreme de la ultima urcare facuta singur si initial trebuie sa recunosc ca mi-e urat. Ca de fiecare data pana acum uratul asta dureaza fix 5 minute pana cand alungi toate gandurle legate de intuneric si pana cand mintea incepe sa rumege linistita ganduri ce se astern la rand unul cate unul. Imi e greu sa ma plictisesc singur si cred ca din cand in cand, ture in care mergi in ritmul tau si cu gandurile tale sunt cat se poate de binevenite.

Alin si Octavian vor sa plece maine dimineata la ora 7 de la Botorog dar cum tentatia rasaritului prins din creasta e prea mare, probabil diferenta de timp dintre noi va fi si ea prea mare pentru a merge impreuna pe creasta. Dar asta ramane pe maine, momentan trebuie sa fac slalom pe adevaratul patinoar ce s-a format pe urcarea spre Poiana Zanoaga. Ma simt ca in Tom si Jerry, in episodul in care apartamentul se transforma in patinoar. E atat de rau incat atunci cand ajung in cele din urma la Curmatura imi cumpar o pereche de snowline-uri, o restanta de mai bine de un an, timp in care le-am tot imprumutat de la Mihaela cand a fost nevoie. Oricum, sunt o mare inventie pentru poteci inghetate.

Putin mai tarziu ascult focul cum arde in soba, o soba surpinzator de fotogenica. Sunt singurul turist din cabana in noaptea asta si e chiar fain sa petreci o noapte in liniste aici. Musai in schimb de facut treaba asta in timpul saptamanii caci in weekend rezervarile se fac cu 3-4 saptamani inainte. Dorm putin si prost dar ma trezesc fara sa sune ceasul la 4:45. Urmeaza micul dejun cu un baton cu ovaz si cola, echiparea si atacarea traseului cu punct rosu ce urca spre varful Turnu. Zapada e inghetata si datorita urmelor unui grup ce a coborat pe aici cu cateva ore inainte, urcusul merge cu spor.

Ajung in creasta odata cu prima geana de lumina, si odata ea incepe si mica nebunie de inainte de rasarit. La 1000 de metri sub mine Zarnestiul trage de ultimele clipe de somn, luminile din oras fiind in curand acoperite de marea de nori ce se intinde pana la orizont. Ultimele 2 stele se vad deasupra Bucegiului, incetosate de norii de inalta altitudine iar eu ma chinuiesc sa scot si sa asez trepiedul si sa fac cateva cadre care sa redea o parte din spectacol. Uitasem cum e sa alergi 10 secunde la turatie maxima prin zapada, in coltari pentru a te aseza la locul potrivit. Lumina albastra invaluie in departare Iezerul si Fagarasul si schimbarea graduala a nuantelor se prelungeste incredibil de mult caci soarele e ascuns in continuare de nori mult dupa ce a rasarit.

Ultimele stele pe cer deasupra Bucegiului.

La Ascutit refugiul e aproape complet invelit de zapada si in fata se zareste nordica Craiului, semeata si misterioasa ca de obicei. De la Ascutit, varful La Om pare la o aruncatura de bat si toate urcusurile si coborasurile de care ai parte pana acolo sunt ascunse de Timbalul Mare. Zapada e inghetata bocna si coltarii musca fix cat trebuie din ea. Urmele din zilele trecute sunt complet intarite si merg cam ca in ritm de vara.

O capra neagra dezgroapa cu copita smocuri de iarba si se uita indiferenta la trecerea mea. intre Crai si Bucegi marea de nori se ridica si devine mai compacta iar eu imi aduc aminte la fiecare pasaj ce implica un pic de catarare ca o sa vina probabil in curand si momentul in care o sa ma reapuc si de sportul asta. Nu de alta, dar chiar si cu bocanci cu 3-4 numere mai mari tot se simte foarte fain cand ai parte de un pic de catarare si cand trebuie sa-ti misti corpul, cu grija, intr-un echilibru precar.

La Om e cald e incredibil de cald, vantul nu bate deloc si iti vina sa stai aici cu orele. Marea de nori de la picioarele Craiului urca si devine din ce in ce mai compacta, iar eu trebuie sa ma hotarasc ce sa fac mai departe. As putea sa merg in continuare pe sudica dar imi e groaza de lunga intoarcere in bocanci de iarna pe la poalele muntelui pana la fantana lui Botorog. La fel de bine as putea sa-i astept aici 2 ore pe Alin si pe Octavian, dar tot aruncand priviri in spate nu se zaresc nici un fel de furnicute pe varfurile crestei. Probabil decalajul de dimineata s-a pastrat, cel putin in linii mari si ar fi cateva ore de asteptat pe varf.

Pana la urma in schimb ratiunea castiga (in mod suprinzator) si aleg sa cobor pe coltii Grindului spre la Table. Sincer ma surpridne putin si acum hotararea asta, poate o fi varsta, poate or fi zilele cu soare ce se anunta maine si poimaine de care ar trebui profitat la maxim. Cert e ca dupa o sesiune foto cu trepiedul pe muchia de coborare ajung intr-un veritabl cuptor in poienile de deasupra refugiului Grind. Zapada incepe sa se lipeasca bulgarasi de coltari, eu mor de cald, termin si ultima ramasita de apa din rucsac, schimb coltarii cu snowline-urile si incep tropaiala pe forestier spre Fantana lui Botorog. In casti se aude “Jocul cu margele de sticla” asa ca timpul trece incomparabil mai repede. Si din nou imi confirm ca pentru astfel de conditii de patinoar snowline-urile sunt probabil cea mai buna inventie, atat pentru siguranta cat si pentru usurinta de a inainta.

Trosnet de lemne puse pe foc, caldura uscata si cateva ore de somn la cabana Curmatura.

Zarnestiul vazut de pe varful Turnu. Totul a durat mai putin de cateva secunde, ulterior patura de nori a devenit mult mai compacta si nu s-a mai zarit nimic. Iar pentru astfel e momente sunt putin recunoscator pentru stabilizarea de imagine din aparat.

Selfie la inaltime, la a 5-a dubla.

De la stanga la dreapta, Postavaru, Piatra Mare, Ciucasul si o bucatica din Neamtului.

In asteptarea rasaritului ce nu a venit.

Jocul cetii peste Rucar-Bran.

Cu Nordica in fata, cu Iezerul in departare si cu refugiu Ascutit transformat intr-un iglu.

Cu Nordica in fata, si cu Iezerul in departare si cu refugiu Ascutit transformat intr-un iglu.

Alpin in prim plan, si cat se poate de domol in planul secund.

Nordica si urmele ce merg matematic pe Creasta, cu Varful La Om in plan indepartat.

Caprita in cautare de smocuri de iarba, caprita ce s-a sinchisit suprinzator de putin de trecerea mea.

Ora 10:30, Nordica terminata si o pauza de alimentare si de cafea.

Coltarii de unica folosita, bocanci cu cateva numere mai mari si batranul piolet de la Austria-Alpin ce a a vazut mai bine de 10 ierni.

Coltarii de unica folosita si bocanci cu cateva numere mai mari si batranul piolet de la Austri-Alpin ce a a vazut mai bine de 10 ierni.

La cateva sute de metri sub mine, Saua Joaca si poienile domoale din jur.

De aici tot la vale.

Ultima privire peste marea involburata.

Caldura Mare la Grind. Oricat de mult iubesc soarele trebuie sa recunosc ca am fost putin recunoscator cand am scapat de el si cand am intrat sub plafonul de nori.

Patinoarul din Prapastiile Zarnestiului.

Un weekend pe vai, Padina lui Calinet si Valea Seaca dintre Clai

March 10, 2017Alpinism, Aventuros, Bucegi, Piatra CraiuluiDiaconescu Radu

Inainte de a iesi complet de sub umbrela iernii cred ca ar fi bine sa ajung cat de cat la zi cu jurnalele din iarna aceasta. Unul din ele e povestea unui weekend petrecut pe vaile din Bucegi si din Crai, in clapari, cu coltarii si cu pioletii in mana. Apetitul a fost deschis dupa tura cu Rudi si Corina pe Rapa Crucii in care mi-am amintit de mersul pe vai si mi-am dat seama ca nu e chiar asa de neagra perspectiva unei zile intreci petrecuta tropaind in clapari.

Planul zilei de sambata a fost unul cat se poate de simplu si de direct, o tura scurta pe Seaca dintre Clai, cea mai la indemana vale din Bucegi. Daca pana la majoritatea vailor ai de bocanit mai bine de o ora si ceva pentru Seaca dintre Clai nici nu apuci bine sa te incalzesti dupa plecarea din Busteni. Prin Bucegi zapada putina, peretele Vaii Albe se vede complet uscat. Dam si de un pic de zapada proaspata atunci cand intram pe vale, prima saritoare e descoperita si o ocolim cu usurinta din stanga si de aici e rost de un efort cardio cat se poate de legata pana in braul lui Raducu.

Pe Seaca dintre Clai am avut una din primele experiente epice la alpinism in urma cu mai bine de 11 ani, in conditii cat se poate de aventuroase, cu zapada proaspata si cu verglass, cu 2 perechi de coltari si 2 pioleti la 4 oameni, cu o coarda statica de 20 de metri, cu ajuns in mijloc de noapte in Braul lui Raducu, cu luna plina, cu epuizare aproape completa si cu o aventura cat se poate de serioasa. Cred ca o sa trebuiasca sa povestesc la un moment dat si de turele de la inceput pentru ca au ramas extrem de bine intiparite amintirile de atunci. Sau poate mai bine nu pentru ca nu sunt deloc un exemplu bun de urmat.

Revenind acum la povestea zilei astazi totul merge bine si ajungem la ora 13:00 in brau. Vremea se strica si gandul de a bate urme pe braul lui Raducu pana in Jepi nu e deloc incantatoare asa ca ne hotaram sa coboram pe Valea Comorilor. Pe sus zapada uda si grea care face coborarea interactiva, dupa conditiile devin mai bune. Facem uz de trei ori si de semicoarda pe care o caram la 3 saritori descoperite ce cer cate un rapel. De fiecare data avem noroc si gasim cate un copacel potrivit si ajungem repejor inapoi in jepii mari, de aici dezechiparea si tropa-tropa inapoi pana la masina. O tura care a mers aproape snur, numai buna pentru o zi de sambata inchisa cu prognoza putin incerta.

Duminica schimbam masivul si ne mutam in Crai, de data aceasta doar eu cu Gianin si Alina cu gandul la Padina lui Calinet. Vremea e din nou inchisa, cu plafonul de nori acoperind creasta Craiului. Cred ca pe astfel de vreme o vale e cat se poate de potrivita, privelistea e aceasi si daca e vreme buna si daca e vreme inchisa. Prin Crai zapada cam la fel de putina ca si in Bucegi, aceasi zapada cazuta la inceputul lui ianuarie si care s-a pastrat intacta aproape o luna datorita temperaturilor extrem de scazute.

Urcusul spre refugiul Sperantelor merge relativ repede, la adapatoarea caprelor in schimb ramanem in formatie de doi, Gianina se intoarce dupa ce unul din muschii gambei nu pare sa coopereze dupa a doua zi consecutiva petrecuta pe vai.

Padina lui Calinet arata pe cat de spectaculoasa pe atat de saraca in zapada. Alin nu pare deloc convins de conditiile de pe vale si adevarul e ca nu ar fi deloc roz treaba daca ar trebui sa sapam urme prin zapada pana la Brau pana sus. Si totusi zapada devine mai buna pe masura ce urcam si castigam rapid altitudine. Singura problema de pe vale ne e pusa de saritoarea de la mijlocul vaii pe care o ocolim pe un valcel din dreapta. Aici avem parte si de momentul cel mai interactiv al turei atunci cand trebuie sa traversam la loc in firul vaii, dar si de data aceasta un copacel crescut providential si bucata de coarda de 20 de metri a lui Alin ne dau un plus de siguranta pe bucata expusa.

Amfiteatrul Calinetului arata intr-un mare fel in schimb. Creste ascutite se ridica si se pierd in ceata, dandu-ti impresia ca se continua la nesfarsit. Noi in schimb trebuie sa parasim amfiteatrul si sa luptam in continuare cu zapada de pe vale. In functie de cum a strans vantul zapada cand sapam urme pana la brau, cand mergem pe zapada super inghetata, cand urcam pe pietre pana cand iesim in creasta. De aici traseul de coborare ne poarta prima data spre Ascutit si de aici la vale pe Padinile Frumoase. Timpul trece repede si sporovaim vrute si nevrute, zapada se transforma in gheata si in noroi pe masura ce coboram, ne luam si cateva trante destul de spectaculoase pe coborarea spre Botorog. De aici suntem culesi de muntomani marinimosi cu masina si suntem debarcati la gara din Zarnesti, incheind astfel o zi lunga de tropait in Crai.

Echipa gata de plecare la intrarea pe Jepii Mari.

Echiparea.

Inainte de prima saritoare, cu un pic de zapada proaspata.

Urcand cu spor.

Deasupra Busteniului

O vale terminata, inca una de coborat.

Prima portiune de pe Comorilor.

Rapelam nu ne lasam.

Rapelul numarul 2.

Inca unul.

Dezechiparea.

Vreme inchisa si in Crai acoperit la plecare.

Doar 1400 de metri de urcat pana sus.

Calinetul cu zapada putina.

Cautand variante e ocolire.

Traverseuri expuse.

In amfiteatru.

Tot la deal, in cautarea zapezii bune.

Ajunsi la Ascutit.

De aici doar la vale.

Rapa crucii, amintiri din alpinismul de iarna

February 21, 2017Alpinism, Bucegi, EpicDiaconescu Radu

In timp ce ma straduiesc sa-mi pun hamul pe mine la baza Vaii Adanci imi dau seama ca au trecut mai bine de doi ani si jumatate de la ultima lui purtare, la coborarea spre tabara de baza din Khan Tengri. Intre timp, sensibilitatea ramasa la frig, lipsa unor incaltari potrivite si (re)descoperirea bicicletei m-au tinut departe de trasee mai verticale, dar totusi o farama de amintire si de chemare a ramas intotdeauna acolo.

Asa ca atunci cand aflat vineri seara in ceasul al doisprezecelea ca Rudi si Corina vor sa incerce una din Rape astazi si ca ma primesc si pe mine nu am stat de doua ori pe ganduri. Cu Rudi si Corina am mai facut echipa si la alte trasee care au ramas cumva in memorie ca trasee care te fac sa-ti impingi putin mai departe limitele, cum a fost Albastra acum multi ani. Ture care te provoaca si te extenueaza complet, si care totusi raman extrem de bine intiparite.

Privind de jos la cat de decoperita e rapa crucii imi au seama ca si astazi s-ar putea sa fie interesant, si totusi o parte din incertitudine nu e acolo. Rudi si Corina au continuat sa se catere in ultimii ani asa ca lipsesc temerile ca ar trebui sa catar una din multele saritori ce se vad descoperite. Trebuie sa vad doar cum o sa trec de saritori, cum pot sa mai ajut la sapatul de urme si cum mai pot sa mai surpind cate ceva din tura cu dslr-ul pe care l-am luat dupa mine.

Nu trece mult timp si vine si prima saritoare si incep sa blestem in gand cele doua kilograme si ceva ale dslrului si-mi aduc aminte ca parca un aparat mare nu prea se impaca bine cu turele de catarare. Dureaza ceva timp pana cand imi amintesc si cum trebuie pusi pioletii astfel incat sa prinda protuberantele stancoase la fel cum dureaza ceva timp pana cand imi amintesc cum trebuie sa asez coltarii astfel incat sa am cat de cat un pic de incredere in ei. Lucrurile sunt putin complicate si de faptul ca sunt in clapari, inchisi in modul e schi, singura incalataminte in care pot sa stau totusi pe varfuri pe stanca. In acelasi timp la fiecare tura in care trebuie sa tropai in clapari imi dau seama ca oamenii de la Dynafit au facut totusi o treaba foarte buna cu ultimele modele de TLT-uri.

Saritorile vin pe rand, Rudi le urca cu maiestrie, mobilele sunt asezate pe rand in fisuri, coarda se desfasoara, urme sunt sapate in zapada ce trece in unele locuri de brau iar noi inaintam incet dar sigur spre creasta acelor. Cred ca e greu de prins valea in conditii mai provocatoare si mi se pare incredibil ca la sfarsit de ianuarie sunt inca atat e multe saritori descoperite.

Noaptea ne prinde cu o lungime de coarda sub iesirea in creasta, cu o ultima saritoare de catarat si cu o mare e nori ce se instaleaza sub noi. Si brusc nu imi mai pare rau ca am carat dslr-ul dupa mine. Nu dureaza mult si saritoarea inghesuita si usor surplombata imi reaminteste din nou ca nu a fost o idee buna. E deja 7 cand iesim in cele din urma in creasta Acelor de unde mai avem un urcus domol pe ultimul ac. Cerul s-a umplut de stele, vantul nu bate deloc iar orasele de sub noi se lasa ghicite sub marea e nori, iar noi inaintam epuizati spre Cabana Omu. Si in timp ce coltarii startaie pe zapada si pe stanca am din nou flashback-uri din alte trasee terminate tarziu in noapte. Stau sa ma gandesc ca totusi e ceva la turele de alpinism ce nu il gasesti la ski de tura sau la bicicleta. Senzatia e fi obosit si in acelasi timp implinit, in mijlocul noptii, undeva pe un varf de munte, cu o mare de nori la picioare nu prea e ceva ce poate fi gasit cu usurinta in alta parte.

Inaintand spre Poiana cu Urzici, putin ingrijorati de lipsa zapezii de pe valcele.

Echiparea.

Rudi inaintand cu spor spre inrarea in Rape.

Scrasnetul coltarilor.

In amfiteatru.

Zapada putina.

La balcon.

Ultimele raze de lumina.

Deasupra norilor.

Ziua varfului

November 4, 2014Alpinism, Epic, Khan TengriDiaconescu Radu

In ultimele luni am derulat de nenumarate ori in minte filmul zilei respective, si probabil il voi mai face de nenumarate ori si de acum incolo. Pentru ca nu ai cum sa nu te gandesti unde ai gresit, sau care a fost sirul de decizii care te-a adus in situatia in care am ajuns acum. Dar pentru a nu amesteca lucrurile las toate acestea pentru o alta postare din care poate vor avea de invatat ceva si altii, si voi scrie in continuare povestea zilei asa cum s-a petrecut si asa cum am perceput-o atunci.

Noaptea a trecut parca ceva mai greu in anticiparea momentului, mai ales dupa 3 zile cu mult somn si cu putina activitate in tabara 3. Seara a mai fulguit putin, dar atunci cand ies seara tarziu din cort pentru a rezolva mici probleme norii s-au imprastiat, e complet senin iar luna invaluie in lumina muntii din jur. De hidratat sunt bine hidratat in schimb mi s-a luat de mancarea pe care am mancat-o in ultimele doua saptamani si de-abia astept sa revin din nou la civilizatie si sa dau de mancare adevarata. Pentru prima data de cand sunt pe munte am picioarele reci seara si nu reusesc sa le incalzesc pana cand nu mut termosul (care pierde totusi un pic de caldura) la picioare.

Ceasul suna la 02:00 si incep ritualul startului alpin multumit ca am reusit sa-mi incalzesc picioarele inainte de a pleca. Micul dejun e format dintr-un amestec de cereale cu gem si cu ceai, plin de energie si numai bun pentru a creste glicemia si pentru a porni motoarele de dimineata, dupa care vine momentul sa iau pe mine cam toate hainele pe care le-am carat pana aici. Singura chestie care ramane in rucsac e pufoaica usoara de la Decathlon pe care o sa o folosesc daca nu merge asa cum sunt imbracat acum. In rest o pereche de sosete groase pastrata pentru varf si o pereche de ciorapi super subtiri sper sa-si faca treaba si sa pastreze caldura acumulata peste noapte.

In cortul de alaturi se aude cum se pregateste si Jan, cehul care vrea sa incerce sa urce pe varf in aceasi zi cu mine. E gata putin mai repede si ii zic sa o ia inainte caci caci oricum plecarea din tabara 3 e reprezentata de o portiune mai inclinata cu o coarda fixa. Dupa ce termin si eu bagajul si pregatirilem ies afara pentru a gasi o noapte neagra si plina de stele, fara nici un pic de vant. Urmele celor care au coborat nu au fost acoperite peste noapte, asa ca avem sperante ca voi inainta repede pe urmele care acum sunt inghetate bocna. Conditii ideale.

In schimb e frig, un frig uscat care pare sa te cuprinda mai ales atunci cand stai pe loc si atunci cand adie vantul. Il ajung din urma pe Jan in sa si de aici inaintam cu spor, am suflu, ma simt bine si sunt plin de incredere pentru provocarea pe care o am in fata. Ca o confirmare, atunci cand ridic capul spre piramida ce se profila neagra si intunecata vad o stea cazatoare cum trece fix pe deasupra ei, moment in care stiu sigur ca totul o sa fie bine. Dorinta spusa in gand atunci a fost, ca de obicei, “sa o scot cu bine pana la capat si sa fiu sanatos”.

Ajungem si la primele corzi fixe unde eu trebuie sa fac o pauza pentru a-mi pune coltarii, in vreme ce Jan o ia inainte cu coltarii montati direct din tabara 3. Il urmez in scurt timp si il prind din nou din urma la din corzile fixe. Si in vreme ce asteptam ca sa depaseasca urmatorul pasaj, vad cum se scurge usor pe langa mine un coltar, pe care reusesc sa-l prind inainte de o lua-o la vale de-a binelea. Ii strig lui Jan ca a pierdut un coltar si ma asteapta un pic mai sus pentru a se reechipa si cu ocazia asta o iau in fata.

Intre timp am ajuns pe la 6200 de metri si noaptea a inceput sa faca loc zorilor spre rasarit. E greu de descris in cuvinte cum arata un rasarit la altitudine, cum cerul incepe sa-si schimbe culoare in nuante pe care nu le-am mai vazut pana acum, si cum muntii din jur incep sa fie invaluiti de lumina primelor raze de soare. Mi s-a parut unul din cele mai frumoase momente din tot timpul petrecut pe munte.

Cu putin sub tabara 4 ne intalnim cu ghizii rusi care urcasera cu o zi inainte si care coborau rapeland pe corzile fixe, moment pentru o pauza de ceai, singura pe care am facut-o pana la urma la urcare. Intre timp caldura de dimineata din plastici s-a pierdut si am picioarele reci, la fel cum le-am avut de o multime de ori pana acum. Nu am de unde sa stiu ca e ultima data cand am sa-mi mai simt degetele de la picioare. Fara intepaturi, fara nici un semn, doar cu aceasi senzatie bine-cunoscuta de picioare reci.

Dupa inca 4 corzi fixe ajung si in tabara 4, un cuib de vulturi la 6400 de metri unde abia incap doua corturi si in timp ce vad cum arata locul imi pare bine ca nu m-am carat cu cortul si cu tot calabalacul pana aici. Putin mai sus traseul coteste dreapta pe o fata cu stanca si zapada ce se indreapta spre un culoar inzapezit. E inca devreme si ma misc destul de bine si ma fascineaza verticalitatea pasajelor, chiar daca e greu sa numesti asta catarat natural atunci cand tot timpul blocatorul e pe coarda fixa din dreapta.

Unele corzi fixe sunt in stare buna, alte sunt mai subrezite si au vazut deja cateva ierni bune dar in general nici nu-mi dau motive de ingrijorare, mai ales ca au fost testate cu o zi inainte. Jan e cam tot timpul cu doua regrupari sub mine si inaintam impreuna intr-un ritm din ce in ce mai lent pe masura ce ne inaltam din ce in ce mai sus. La 6700 de metri traseul urca un horn vertical de stanca, cu prize sanatoase ce ar fi fost genial de catarat la liber undeva mai jos, urmat de o panta inclinata unde inaintez cu coltii de frontali abia infigandu-se in zapada inghetata.

Soarele a rasarit, dar noi suntem inca un umbra, pe muchia nord-vestica a muntelui, pana cand ajungem la 6800 de metri si suntem invaluiti de lumina orbitoare a unui soare cu dinti. De aici mai e doar o panta de zapada pana pe varf dar mi se pare ca ma misc cu incetinitorul fiind pentru prima data la inaltimea asta. Si in timpul asta imi dau seama ca indiferent de altitudine niciodata nu o sa fi aclimatizat suficient pentru momentul varfului, caci mai tot timpul varful e punctul maxim atins in orice expeditie.

Ajuns mai sus, in schimb, trebuie sa sap urme caci cele din ziua de ieri au fost ingropate de zapada. Cu pauze la fiecare 20 de pasi numarati in gand si cu plamanii tipand dupa oxigen urc incercand sa ghicesc daca varful e dambul care se vede in fata, doar pentru a descoperi ca mai e putin de urcat. Bateria ceasului cu altimetru a murit demult si e greu sa-mi dau seama inaltimea la care sunt, asa ca nu-mi ramane decat sa inaintez prin lumina soarelui de dimineata. A inceput sa adie putin si vantul dar nu mi-e inca atat de frig incat sa pun si pufoaica usoara pe mine.

Dupa inca cateva pauze se vede in departare crucea de pe varf, mai repede decat mai asteptam si asezata cam ciudat, respectiv pe o panta cu 15 metri sub varf. Varful propriu-zis e de fapt acoperit de o calota de zapada si de gheata batuta de vant unde e probabil imposibil sa infigi ceva care sa sa si ramana acolo. Pe varful geologic, unde e si ultima bucata de stanca in schimb se poate. Fac cateva filmulete la cruce si ma urnesc si spre varful propriuzis.

E greu de descris in cuvinte amestecul de emotii ce ma cuprinde atunci cand fac ultimii pasi pe calota plata ce pare sa fie inconjurata de jur imprejur de muntii de la orizont. Cinci luni de calatorie se incheie aici, cinci luni pline de aventura, de pregatiri si de indoieli si de incredere, de efort si de intalniri cu oameni deosebiti. O multime de sentimente mi se invalmasesc in mintea hipoxica si parca nu-mi vine sa cred ca dupa atat timp stau pe varful muntelui spre care pedalez de 9500 de kilometri. In dimineata asta totul pare posibil.

Cobor de pe varf si intre timp apare si Jan, ne facem unul altuia poze de varf si luam o mica pauza de ceai la adapostul unui bolovan. Ne felicitam si ne imbratisam si hotaram sa coboram impreuna, caci urcusul nu a fost decat jumatate din zi. E abia 10 si ne-am miscat bine pana aici, asa ca avem tot timpul din lume pentru a rapela cu grija. Pun pe mine in cele din urma si pufoaica caci la coborare efortul depus si caldura generata e mult mai mic.

Am pierdut numarul rapelurilor pe care le-am facut metodic pe creasta inapoi spre tabara 3, pe corzi ce inspirau mai multa sau mai putina incredere. Intre timp soarele a inceput sa ne incalzeasca si mie mi se pare ca am din nou picioarele calde. Luam o scurta pauza si bem un ceai in tabara 4, vantul s-a oprit aproape de tot si parca e chiar placut sa stai la soare, dar trebuie sa ne urnim din loc pentru ca norii incep sa se stranga dinspre vest. Pe partea nordica se vede o imagine pe care nu am vazut-o azi dimineata, un elicopter intors cu burta in sus care nu era acolo acum cateva zile alaturi de corturile celor care isi croiau drum pe ruta nordica.

Se termina si ultimele rapeluri si ne felicitam din nou caci in comparatie cu ce a fost pana aici, ultima bucata in tabara 3 e o simpla plimbare asa ca ne impleticim obositi pana la corturi. Aici stam de vorba povestind cum a fost ziua pret de o ora si jumatate cu 3 elvetieni care doreau sa urce si ei a doua zi pe varf, si in timpul acesta am aceasi senzatie de picioare calde. Ei ne povestesc ce s-a intamplat cu elicopterul si cum l-au vazut prabusindu-se in fata lor in vreme ce voia sa lase echipament pentru ghizi la 5600 de metri, impreuna cu singurul pilot care era mai antrenat pentru operatiuni de genul acesta. Cand in cele din urma trece soarele pe dupa muchie mi se face frig si e timpul sa intru in cele din urma in cort. Si in timp ce imi dau jos plasticii si sosetele din picioare vad ca senzatia de caldura a fost complet falsa si ca degetele mele nu arata deloc cum trebuie, pielea fiind alba cu picatele roz in anumite locuri. Sunt convins totusi ca nu e decat o degeratura superficiala si ca dupa ce se duc cateva straturi de piele o sa fie totul in regula. Adorm frant si cuprins de griji incercand sa-mi incalzesc picioarele. Maine trebuie sa ajung cat mai repede in tabara de baza.

Prima geana de lumina in ziua varfului.

La inaltimea lui Chapaev.

Intalnirea cu ghizii rusi la coborare.

Calota de pe varf, nu se poate mai sus de atat.

Si varful geologic.

Jan, cehul cu care am impartit varful in ziua respectiva.

Oboseala.

La inaltime.

Trei zile in tabara trei

October 31, 2014Alpinism, Aventuros, Khan TengriDiaconescu Radu

Peste noapte a fulguit in continuu iar vantul a avut grija sa poarte toata zapada din creasta in locul relativ adapostit in care e tabara trei. Si cortul pus cam intr-o rana a inceput sa se auto-ingroape in zapada proaspata invartita de vant, asa ca in timpul noptii a trebuit sa am grija sa scutur greutatea aseazata pe el. Iar cu toata zapada din jur si de pe el a fost suprinzator de cald pe timpul noptii.

Cand a venit dimineata toate grijile legate de stabilitatea cortului pus in graba s-au linistit odata ce am vazut mica cazemata ce s-a cladit peste noapte in jurul cortului, asa ca nu avea nici un sens sa-l mai mut. Odata cu soarele si caldura au inceput sa apara pe rand rusii si cehii ce au urcat din tabara 2, si incep operatiunile de a sapa platforme pe muchia ingusta pe care se gaseste tabara. Astazi e zi de odihna pentru mine si singura grija e sa mananc si sa beau cum trebuie.

Cum nimeni nu stie cum o sa fie vremea in zilele urmatoare cam toti avem mancare pentru mai multe zile de stat aici in asteptarea unei ferestre cu vreme buna. Iar in mod suprinzator atunci cand esti singur topitul zapezii si cu gatitul iti ocupa o parte destul de mare din zi. Singura problema e ca cele doua brichete pe care le am dupa mine incep sa dea rateuri (brichetele piezo nu functioneaza cum trebuie la altitudini mari) si incep sa consum din rezerva de chibrituri pe care o am dupa mine.

A doua noapte a fost ceva mai linistita dar atunci cand a venit dimineata ninsoarea continua sa cada linistita. S-a oprit abia pe la jumatatea zilei, moment in care ghizii rusi s-au hotarat sa urce pana in tabara 4, o platforma de 4 metri pe 4, fix in creasta. Oamenii voiam sa urce incerce varful in ziua urmatoare.

Eu impreuna cu cehii hotaram sa ramanem in tabara 3, cel putin pe mine nu ma incanta deloc sa urc cu tot calabalacul pe corzi fixe. In plus daca te misti suficient de repede nu e nici o problema sa urci de la 5800 de metri pana la 7000 si inapoi in aceasi zi. Practic cam toata lumea foloseste strategia asta, dar rusii care urca primii trebuie sa dezgroape, sa verifice si sa inlocuiasca si corzile fixe asa ca are sens sa imparta efortul in doua.

Cum am ceva energie dupa odihna de ieri plec si eu cu rusii urcand pana aproape de tabara 3, exersand cu ocazia asta si urcatul pe coarda cu blocatorul. Din fericire blocatorul e manevrabil si desi nu am facut chestia asta pana acum nu pare sa fie mare filosofie. Intors in tabara 3 e din nou timpul pentru mancare si pentru hidratare caci daca vremea e buna in dimineata urmatoare, va fi ziua varfului.

Ceasul suna la trei dimineata si atunci cand scot capul afara vad ca fulguieste linistit, vizibilitate nu e aproape deloc si nici nu mi se pare ca sunt semne ce s-ar indrepta vremea. Iar cum stau inca destul de bine cu rezervele de mancare ma hotarasc sa astept inca o zi. Trei dintre cehi pleaca totusi in sus pentru a incerca varful in seara asta. Cand ma trezesc de dimineata doi dintre ei s-au intors deja coborand inainte de tabara 4 in vreme ce unul din ei a continuat impreuna cu rusii mai sus. Revine in cele din urma victorios dupa-amiaza, cu povesti despre traseul pana pe varf.

Seara vine si cu mancare pentru inca maxim o zi sper ca noaptea ce urmeaza sa vina cu vreme buna, caci in rest toate conditiile sunt indeplinite. Corzile fixe sunt dezgropate, sunt si urme daca nu mai ninge pana maine dimineata. Doar vremea sa fie buna.

Tabara 3, impreuna cu rusii si cu cehii.

Scara lucrurilor, din nou in explorare spre tabara 4.

Tabara 3 dupa unul din viscolurile din seara precedenta.

Curatand locurile de cort.

Privelistea din gura cortului.

Peak Pobeda in dimineata urmatoarea.

Doua tabere intr-o zi, cu cortul la 5800 de metri

October 27, 2014Alpinism, Aventuros, Khan TengriDiaconescu Radu

Ceasul suna din nou la 3 dimineata si parca deja m-am obisnuit cu trezirea la ore de genul acesta, mai ales atunci cand in fiecare seara somnul incepe sa ma ia din ce in ce mai devreme. Ii aud pe rusii din cortul de alaturi cum se pregatesc de plecare si sunt putin invidios ca nu mai trebuie sa stranga cortul de aici, ei avand deja doua corturi in taberele superioare. Peste noapte s-au pus 5 centimentri de zapada proaspata si cand ies din cort din nou totul e alb si oricat de bine incerc sa scutur folia de cort tot ramane plina de zapada si de gheta astfel incat ma chinui sa-l indes in husa. Pana la urma intra cu chiu cu vai dar sunt convins ca am de carat inca cel putin o jumatate de kilogram de apa inghetata in el.

Si de data asta suntem in aceasi formatie ca si la prima urcare, cei 4 ghizi rusi, doua echipe de cehi care au plecat putin mai devreme si eu care reusesc sa plec ultimul din tabara. Asa am plecat si la ultima urcare si i-am prins din urma pe oameni pe la jumatatea urcarii, dar de data asta imi dau seama ca lucrurile nu mai merg asa de repede cu rucsacul mai greu pe care il car dupa mine. Cerul e senin si ora albastra ma prinde si de data aceasta sarind crevasele din zona in care ghetarul e cel mai fragmentat. De data asta in schimb cu 20 de kilograme in spate nu e chiar asa de usor sa-ti iei avant iar marginile crevasei au inceput sa se duca in locul in care au sarit cei mai multi astfel incat distanta a crescut parca putin fata de ultima data. Odata trecut si de ele ajung din urma grupul si incepem sa sapam urme cu randul prin zapada ce s-a pus destul de sanatos peste 4800 de metri.

In zonele in care a curs de pe versantul din stanga trece ajunge aproape pana la brau, si chiar daca merg in spate tot ma afund in plus fata de urmele sapate de cei din fata mea. Mai complicat e ca in una din zone sunt cateva mini crevase acum complet acoperite de zapada pe care ar trebui sa le evitam. Mi-as fi dorit sa am dupa mine aici o pereche de bete, dar trebuie sa ma descurc pentru sprijin cu pioletul mai lung pe care il am dupa mine dar pana la urma cam toata greutatea tot pe picioarele e si in parte din cauza asta ma afund mai mult.

Pe creste vantul bate cu putere, zapada e spulberate din zonele inalte si pe deasupra norii alearga cu o viteza ametitoare dar cumva covata ghetarului pe care urcam e complet adapostita si se aud doar pasii nostri prin zapada, in rest e liniste aproape deplina. Pana la urma Serghei gaseste cu ajutorul betelor o cale sa ocoleasca crevasele ascunse si incepem din nou sa sapam urme cu randul ajungand in tabara 2 odata cu venirea soarelui.

Aici am de ales, ori ma opresc pentru o noapte pe platforma ingusta pe care am sapat-o data trecuta in marginea seracului, ori pornesc mai departe spre tabara 3. Am in minte faptul ca acum cateva zile am facut decat o ora si jumatate, si mi-e atat de tarsa sa intind din nou cortul pentru a-l strange din nou in dimineata urmatoare incat ma hotarasc sa pornesc pana la urma singur in sus. Toti ceilalti au deja corturile intinse aici si vor urca in ziua urmatoare, asa ca trebuie sa ma lupt singur cu sapatul urmelor pana la 5800 de metri.

Urcusul incepe inselator si in prima parte zapada e destul de mica si am sperante ca voi inainta cat de cat repede, dar pe la treimea urcusului imi dau seama ca a fost decat o capcana, si ca mai sus sunt multe zone in care s-a strans zapada si in care trebuie sa sap urme ce trec bine de genunchi. Intre timp a venit si soarele si atmosfera e din nou de cuptor si tanjesc dupa fiecare rafala de vant care ma mai racoreste cat de cat. Inghitit de marea alba de caldura si ultraviolete inaintez cu ritm de melc spre tabara 3, unde se zareste ca un minuscul punct negru cortul lasat de rusi acolo acum cateva zile.

Dupa 1200 de metri de urcat si sapat urme prin zapada ma simt stors de energie de caldura ghetarului, cocosat de rucascul din spate, dar am sapat deja urma pe jumatate din distanta si ar fi aproape la fel de obositor sa ma intorc. Ajung sa numar pasii pana cand ma opresc la o pauza pentru a-mi prinde respiratia, iar odata la o jumatate de ora ma opresc pe rucsac pentru a mai strange ceva energie. De 6 ore a fost nevoie pentru a face drumul pe care l-am facut in urma cu cateva zile intr-o ora si jumatate, fara bagaj si cu urme sapate.

Dupa un urcus pieptis ajung in cele din urma in tabara 3 care arata complet schimbata in urma ninsorilor din ultimele zile. Cortul rusilor e acoperit pe jumatate de zapada si eu trebuie sa ma misc repede pentru a sapa o platforma langa el, caci vremea pare sa se strice si rotocoale de zapada suflata de vant ma invaluiesc din ce in ce mai des. Singura problema e ca rezervele de energie dupa aproape 12 ore de efort sunt minime, nici lopata nu am ca sa sap cu spor asa ca pana la urma incep sa sap cu pioletul o platforma langa cortul rusilor, atat cat sa pot dormi cat de cat drept in noaptea asta.

Dupa platforma vine si momentul sa ridic cortul, lucru simplu in doi sau singur atunci cand e vreme buna, dar in momentul cand pe langa tine vuiesc rotocoale de vant si atunci cand ai fix o muchie pe care poti sa te misti, pe jumatate ocupata de un alt cort parca nu mai e deloc simplu. Dupa doua incercari nefericite reusesc sa pun pana urma igloo-ul pe loc si sa-l ancorez cat de cat, arunc inauntru rucsacul si intru sa ma adapostesc si ma incalzesc, in vreme ce afara vantul se porneste din ce in ce mai tare. E timpul pentru odihna si pentru o masa calda asa ca ma apuc sa gatesc in absida cortului, cu toate lucrurile imprastiate in jur. Intr-un fel e bun si tot spatiul pe care il am pe langa mine dar parca ar fi fost mai bine sa nu fi carat doua kilograme in plus doar pentru el. Pe masura ce se lasa intunericul vantul se inteteste si misca destul de serios cortul, dar dupa ce vad cat de bine se tin betele groase ale cortului ma adancesc intr-un somn adanc, trezindu-ma doar atunci cand venea o rafala cu adevarat puternica. Avea sa fie prima din cele 4 nopti petrecute in tabara 3.

Din nou sapand urme prin zapada proaspata.

Serghei, cautand drumul printre crevase.

Urcand singur la 5800 de metri prin zapada pana peste genunchi,

Al doilea asalt, cu forte proaspete spre varf

October 24, 2014Alpinism, Aventuros, Khan TengriDiaconescu Radu

In cele doua zile petrecute in tabara de baza ocupatia principala a fost mancarea si ascunsul de caldura soarelui in scurtele momente in care batea cu toata forta peste tabara. Tabara era impartita in doua, corturile oficiale pentru cei care aveau in pachet inclus si un cort in tabara de baza, iar undeva in exteriorul adunatorii de corturi galbene era si mica tabara a oamenilor care au pachetul minimal ce include mai mult sau mai putin doar transportul. Fiind inceput de sezon in ultima tabara nu eram decat eu si cehii, asa ca cel mai mult timp l-am petrecut socializand cu ei, poate si pentru ca erau cam singurii care vorbeau cat de cat ok engleza. In rest mult citit, mult somn si mult plictis. Una peste alta mi se pare ca e destul de statica perioada de odihna si de aclimatizare, sau asa mi s-a parut mie in comparatie cu timpul petrecut pe bicicleta unde mai tot timpul faci ceva si vezi lucruri noi.

Experienta urcatului pe munti mai inalti- practic o expeditie- se imparte in doua: in prima parte incercti sa-ti faci aclimatizarea, urcand treptat din ce in ce mai sus, aclimatizarea fiind urmata de urcatul efectiv pe varf. Daca in muntii mai mici poti sa pleci de dimineata sperand ca ca pana la mijlocul zilei sa fii pe varf, aici e mai mult sau mai putin imposibil. Practic impartit, daca imparti traseul pe bucatele ai 4 ore pana in tabara 1, inca 4-5 ore pana in tabara 2, inca 3-4 ore pana in tabara 3, iar de aici inca 7-8 ore pana pe varf. Dupa care mai trebuie sa te dai si jos.

Iar tinand cont ca vremea e extrem de schimbatoare si ca nu exista nici o prognoza viabila pentru zona respectiva in general trebuie sa ai o rezerva de mancare, astfel incat dimensiunea rucsacului creste considerabil. Mai ales cum merg singur sunt foarte multe lucruri care atarna mai greu decat daca as mai urca impreuna cu cineva. Cortul, primusul, lucrurile de gatit sunt toate lucruri care in mod normal sunt impartite la mai multi. Astfel incat, in momentul in care sunt din nou gata de plecare, sunt cel putin cocosat de greutatea rucsacului in care aveam mancare pentru cam 4 zile de acum incolo. Planul era sa urc cu toata sandramaua pana in tabara 3 la 5800 de metri urmand ca de aici sa astept o fereastra de vreme buna pentru a urca pe varf.

Fata de urcarea anterioara am in plus si o butelie de primus pentru a putea gati in cort in caz de nevoie sau de furtuna, iar cortul e schimbat cu cel rusesc de expeditie. In rest plec putin dupa rusi spre tabara 1, intr-o vreme destul de caineasca. Sunt in schimb sperante de vreme mai buna pentru zilele urmatoare si cu mancarea pe care o am dupa mine cred ca am suficiente rezerve. Toate varfurile din jur sunt acoperite de ceata, ceata ce acopera in scurt timp si ghetarul asa ca trebuie sa ma orientez putin dupa urechea interna pentru a-l traversa. La un moment dat incepe sa si ninga pentru ca peisajul sa fie complet, un alpinist complet inghitit de gheata si de ninsoare pe un ghetar din mijlocul Tien Shan-ului.

Urechea interna in schimb nu ma inseala si ajung in cele din urma la morena din partea stanga a ghetarului si ajung in scurt timp in tabara 1. Daca prima data cand am ajuns aici totul era alb si a trebuit sa batatoresc un loc de cort acum in jur sunt doar pietre si incerc sa nivelez locul de cortul pentru a dormi cat de cat ok noaptea. Abia ce apuc sa pun cortul ca se lasa intunericul si incepe din nou sa ninga, astfel incat ma bag la somn caci maine dimineata e din nou timpul pentru un start alpin spre tabara 2.

Pentru prima data la 5200 de metri, tabara 2.

October 16, 2014Alpinism, Aventuros, Khan TengriDiaconescu Radu

Trezirea in dimineata asta e din nou matinala tinand cont ca si rusii si cehii vor sa plece la 4. Ma trezesc si eu la 3 sperand ca intr-o ora am timp sa ma pregatesc si sa strang totul. La bicicleta cam atat dura, ba uneori fara masa reuseam sa strang si sa plec in cam 40 de minute. Doar ca la 4300 de metri in mijlocul unei nopti inghetate lucrurile se intampla intr-un alt ritm.

Dupa un mic dejun cu musli si gem si dupa ce fac rucsacul din caldura cortului e trecut deja de 4 si trec pe langa mine grupurile de cehi si de rusi. Pana cand reusesc sa strang si cortul inghetat si pana cand aranjez rucsacul se face deja 4:30 si plec ultimul din tabara 1 cu mult in spatele celorlalti.

Nu e nici o problema caci e un plus de motivatie sa ai pe cineva in fata si sunt destul de convins ca pana la 5000 de metri pot sa ma misc mai repede decat multi din celelalte grupuri.

Din tabara 1 traseul urmeaza un ghetar destul de crevasat cu risc mare de avalanse si de caderi de pietre in timpul zilei astel incat plecarea matinala e absolut esentiala. Practic planul e sa ajungi in tabara 2 inainte de 9, moment in care soarele incepe sa bata pe directia ghetarului.

Plecat ultimul incep sa castig teren si profitand de zapada inghetata inaintez repede dupa urmele facute de cehi si de rusi cu o zi inainte. Cum zapada e inghetata urmele nu prea conteaza, in schimb e extrem de util sa stii pe unde trebuie sa navighezi in labirintul de crevase ce se casca in stanga si in dreapta.

Oricum in comparatie cu ghetarul acoperit de zapada proaspata de ieri, e mult mai bine, si desi sunt si azi de sarit cateva crevase interesante totul pare mult mai sigur. Poate e si pentru ca de la jumatatea urcarii ma intercalez intre grupuri si mai e totusi cineva in jur. In plus unele crevase au si corzi fixe si poti sa te asiguri macar atunci cand sari peste cate un hau inghetat de 20 de metri.

In curand ii ajung din urma si pe primii ghizi rusi care practic isi fac aclimatizarea si in acelasi timp pregatesc ruta pentru ascensiunile cu clienti. Dar cum ma simt bine si cu suflul stau cam la 90 la suta fata de nivelul marii o iau inainte si pasind pe urmele facute de un prim grup de cehi cu o zi inainte si dupa inca o crevasa dubioasa pe care o trec fara asigurare ajung primul in tabara 2. Mai bine zis ajung acolo unde cred ca e tabara 2 si unde au cortul cei doi cehi care au urcat cu o zi inainte, dar atunci cand ajung si rusii, ei spun ca locul e expus caderilor de pietre si ca tabara 2 e de fapt 50 de metri mai sus pe muchia unei crevase.

Asa ca mai sap urme inca 10 minute pana la mica platforma unde e ceva de muncit pentru a elibera un loc de cort. Si in acelasi timp cred ca si rusii si cehii care ajung cu putin in spate se amuza in momentul in care incerc sa ancorez cortul de quechua. Atunci cand am plecat din tabara de baza am stat in dubiu daca sa iau cortul inchiriat care e mai potrivit pentru altitudine, dar are 3 kile sau daca sa merg cu cel cu care am venit pe bicicleta din Romania care are 1 kilogram mai putin. Pentru tura de aclimatizare in care nu e de pus cortul in locuri batute de vant am zis ca reusesc eu cumva sa-l ancorez.

Si dupa ceva chinuieli cu platforma si cu ancorarea cred ca am reusit sa urc cortul acolo unde nu cred ca s-au gandit proiectantii lui ca o sa ajunga vreodata, pe o platforma de zapada la 5200 de metri in Tien Shan. Problema lui cea mai mare in conditiile astea e ancorarea, un cort iglu sta de unul singur pe cand al meu, ca sa stea, trebuie ancorat bine in cel putin 4 locuri. Iar in zapada mare unde nici un cui nu tine, cele 4 puncte sunt casca, doi coltari si pioletul. Nu e o solutie in schimb atunci cand trebuie sa plec dimineata urmatoare fara el asa ca la urmatoarea urcare o sa urc cel mai probabil cu celalalt.

Numai bine ce reusesc sa-l intind ca incepe caldura ucigatoare a soarelui. Nu va puteti imagina cat de cald poate sa fie in bataia soarelui pe un ghetar la 5200 de metri. Te simti literalmente ca intr-un cuptor si chair daca un cort e un pic de umbra razele soarelui par sa treaca prin cele doua foi ale cortului ca prin branza. Doar la nivelul solului e un pic mai racoare mai ales ca pot sa deschid amandoua intrarile si se face un pic de curent.

Toata activitatea e redusa la minim si intr-o picoteala letargica asteptam cu totii sa treaca orele de cuptor de la mijlocul zilei. Pe la jumatatea amiezii vorbesc cu seful taberei care le spune ca vremea s-ar putea strica zilele urmatoare dupa care se hotaresc sa urce pana in tabara 3, fix in caldura din mijlocul dupaamiezii.

Eu zic ca nu are sens efortul in caldura asta si zic ca daca vremea e buna voi urca ziua urmatoare pana in sa dupa care eventual sa incerc sa cobor pana in tabara 1 sau pana in tabara de baza. La fel zice si unul din rusi, asa ca ramanem cu 2 corturi in tabara 2 si hotaram plecarea pentru a doua zi dimineata la 4 in vreme ce ceilalti 4 rusi pleaca inainte sapand eroic urme prin caldura dupa-amiezii pana la 5800 de metri.

Pe seara vremea se strica si ma refugiez in cort cu speranta ca maine dimineata vremea va fi buna si ca o sa reusec sa mai fac putin din aclimatizare.