Category Archives: Aventuros

La poalele uriasilor

Portacheulo de Llanganuco este un pas de 4600 de metri, aflat pe un drum neasfaltat ce leaga partea estica a Cordillerei Blanca, de cea vestica. Practic Cordillera e traversata de 4 drumuri est-vest, doua neasfaltate aflate in extremele nordice si sudice si doua asfaltate, in partea centrala. Planul nostru este sa traversam 3 dintre ele, cele mai inalte, ce promit perspective faine asupra varfurilor de 6000 de metri din zona. Cu cele doua din nord (Portacheulo de Llanganuco- neasfaltat, urca pana la 4700 si Punta Olympica- asfaltat, urca pana la 4900), care inconjoara oarecum si cel mai inalt varf din Cordillera- Huscaran- se poate lega o bucla de 4-5 zile numita in general circuitul varfului Huscaran.

Noi ne gasim momentan pe partea vestica, ceea ce inseamna ca ne vom incepe urcarea dintr-un mic orasel numit Yunguay, orasel ce in 1970 a fost literalmente ingropat sub 15 milioane de metri cubi de gheata si pietre ce s-au scurs cu viteza unei avalanse pe pantele inclinate de deasupra orasului. Dezastrul a fost provocat de un cutremur si aluviunile au ras asezarea de pe fata pamantului impreuna cu cea mai mare parte a locuitorilor acesteia.

Drumul nostru incepe cu o serie de serpentine prafoase si doar perspectiva muntilor inzapeziti ne face sa nu ne intoarcem, caci in loc de aer de munte facem inhalatii cu praful ridicat de toate masinile ce se fataie pe aici. Ajungem sa ne intrebam cati sunt localnici si cati sunt turisti si ce hoarde de oameni ne-or astepta maine la lagunele de la 4000 m.

Nici gasitul unui loc de cort nu e treaba simpla din cauza salbei de sate prin care trecem si dupa ce refuzam doua locuri de cort, unul pe motiv de prea multa balega uscata si prea multe frunze intepacioase, iar al doilea din cauza faptului ca desi avea super priveliste, era intr-un cimitir si nu avea iarba, sfarsim prin a merge la frontala vreo 30 de minute, manati de crezul ca drumul are grija de calator. Si a avut, caci am gasit ceva decent, chiar si cu ceva apa, cat sa dam jos praful de pe picioare si sa gasim o gaura intr-o camera de bicicleta.

Inca o jumatate de zi, inca o urcare. Unul din putinele momente in care nu eram inconjurati de un nor de praf.

Un sfat pe care il ignoram destul de des atunci cand suntem pe drum

Ultimele raze de soare.

Huarascan cu cei 6700 de metri ai sai.

Aparent “sa se pravaleasca muntele peste tine” are alt inteles pe aici fata de Brasov

Intr-o cursa cu intunericul in cautarea unui loc de cort.

Turcoazul si Laguna Paron

In ghidul cu trasee de trekking din Cordillera Blanca pe care l-am rasfoit in campingul din Cuenca, scria raspicat ca si daca ar trebui sa mergi 2 zile spre Laguna Paron, tot s-ar merita oasteneala, fiind unul din cele mai frumoase lacuri glaciare din Cordillera, dar lucrurile sunt chiar mai simple de atat, caci e un drum pana acolo si cele 2 zile de trekking s-au transformat in vremurile moderne in 2 ore in masina.

Bun, daca e drum pana acolo, inseamna ca merge urcat pe bicicleta. Inca din prima seara petrecuta in Caraz ne-am dat seama ca lumina cade bine la apus, deci planul era teoretic simplu: plecam pe la amiaza, urcam cei 2000 m diferenta de nivel, ajungem la laguna la final de zi cand au plecat hoardele de turisti, gasim un loc de cort si petrecem acolo o seara si o dimineata linistite. Stim ca tururile pleaca pe la 10 din Caraz, ajung pe la 12 la laguna si incepand cu ora 15 pornesc la vale, deci linistea de seara si dimineata ne e garantata.

Singurul factor care insa ne-a stricat planurile a fost combinatia de convalescenta post Salmonella (sau ce pana mea oi fi avut) + prima zi de menstruatie + caldura de mijloc de zi.

Dupa 350 de metri diferenta de nivel ii spun lui Radu ca mie o sa imi ia doua zile urcarea si ca ar trebui sa ne recalibram asteptarile si sa dormim azi deasupra ultimului sat de unde putem face aprovizionare. Cum eu oricum nu reusesc sa mananc mai nimic, mancare pentru doua zile ar fi, aprovizionarea principala fiind cu apa potabila.

Imi tarasc bicicleta prin praful drumului si imi pun muzica pana cand il aud pe Radu strigandu-ma de zor si sprintand la deal cu o masina dupa el. Nu stiu unde a gasit-o, dar e un harb de break in care ne putem baga bicicletele, si asta e tot ce conteaza. Janghina asta in descompunere are, din spusele soferului, 25 de ani si trebuie spus ca omul o munceste la greu pe drumurile patriei, drumul spre laguna fiind incredibil de prost. Atat de prost incat nu ne-au trebuit decat cativa kilometri motorizati ca sa ne dam seama ca au fost 20 de dolari foarte bine investiti.

Din povestile soferului aflam ca drumul a fost construit prin 1970, strict in scop turistic. Din ultimul sat (Paron) pleaca si o poteca turistica ce taie serpentinele drumului. Stiam de ea si la un moment dat am luat-o in calcul, pentru o zi de trekking, dar ne-am prins repede ca si aceasta era o varianta neinspirata, caci poteca urca pe vale, abrupt si printre vegetatie inalta, fara deschidere, cale de 10 kilometri. Nici locuri de cort nu prea erau pana la 3800 m, deci alta problema. Si de plictisit ne-am plictisit si in masina, d-apoi daca trebuia sa urcam, doar ca sa coboram maine inapoi in Caraz.

Ajunsi la laguna suntem intampinati cu frig si efectul uau intarzie sa apara, caci jumate din luciul apei e deja in umbra. Asa ca ne grabim si noi spre soare si pe poteca ce inconjoara lacul gasim si un loc de cort, ferit de vant, cu deschidere spre capatul nordic al lacului si spre cele doua varfuri ce il strajuiesc, regat de piatra si zapada aproape vesnica. Spun aproape, pentru ca ghetarii Cordillerelor si-au pierdut in ultimii 50 de ani 30% din masa. In fond, insasi valea pe care am urcat si pe care e croit acum drumul a fost demult un ghetar ce mergea pana spre 3000 m.

Dupa ce depasim prima impresie si ne gasim coltisorul nostru linistit putem spune ca locul este aproape fain, daca nu ne-ar calca pe nervi hoardele de tauni, ce nu s-au lasat duse decat dupa ce lacul a intrat in umbra. Totusi, chiar daca luciul apei e acum de un albastru inchis si tern comparativ cu azuriul de la amiaza, varfurile incep sa se contureze din ce in ce mai bine sub soarele rosiatic de la apus.

Noaptea la 4200 m e lunga, dar din fericire nu atata de friguroasa pe cat se aratase la inceput, caci odata tras fermoarul la sacul de dormit, caloriferul porneste usor, usor si caldura si somnul vin mana in mana.

Dimineata incepe cu lene, caci pana pe la 10 ar trebui sa fie liniste la lac. Radu isi continua actiunea “indopat Mike cu forta ca pe gasca”, dupa principiul pofta vine mancand si stradaniile lui au dat roade, caci azi am revenit la normal cu pofta de mancare si implicit cu cantitatea de mancare ingerata, lucru esential pentru un nivel optim de entuziasm, chef de viata si energie pentru invartit pedala.

Stau pe o piatra batuta de soare, cu spatele la vant si cu ochii la azuriul lacului si ma gandesc ca locul e chiar frumos, ca ar merita poate o incursiune spre laguna aflata mai sus, pe poteca asta indicata ca fiind doar pentru montaniazi, dar nu avem unde lasa bicicletele, mijlocul nostru de locomotie si mijlocitorul atator aventuri. Poate intr-o alta vizita in Peru, caci pe cat lasam in urma kilometri, pe atat ne dam seama ca ne-am intoarce la un moment dat aici, poate fara biciclete, axati cumva mai mult pe trekking self-supported.

Coborarea in Caraz este hurducanita, dar sucul de portocale cu ananas functioneaza ca un magnet si dupa pauza de masa si aprovizionare, luam cei 15 kilometri de asfalt pana in Yunguay sub roti, mai adaug o pana pe raboj si ne pregatim pentru o noua intalnire cu varfurile de 6000 de metri ale Cordillerei, de data asta din Portacheulo de Llanganuco.

Prima inalnire cu lacul si cu imensa caldare glaciara in care se gaseste.

Un pic de single-trail in cautarea locului perfect de cort si de odihna.

Turcoazul incredibil al lacului si soarele dupaamiezii ce ne incalzeste.

Varfuri si piramide.

200 de metri deasupra lacului impreuna cu ultimele raze de lumina.

Vederea de la fereastra cortului.

Se stinge lumina, doar ca nu si in cort. E timpul pentru masa de seara si pentru lectura de dupa.

A doua zi, inconjurand lacul pentru o bucata pentru a gasi turcoazul perfect.

Turcoazul perfect de la ora 10.

Violet si turcoaz

O scurta bucata de single-trail pe coborarea spre Caraz.

Inapoi pe un drum destul de rupt. Pe stanga si pe dreapta se ridica pereti imensi de granit.

Inapoi la deal din Yunguay, cu Huarascanul in fundal.

Ultima raza de soare si noi binenteles fara un loc de cort pentru ziua aceasta

Sunt locuri pe lumea asta in cate muntele se pravaleste pe tine si mai si ca in Brasov..

31 de tunele si Canon de Pato

Pentru astazi am planificat o zi lunga, caci ne doream sa ajungem intr-un orasel de la poalele Cordilierei Blanca si sa luam o zi de pauza dupa zece zile continue de pedalat. In plus, cum drumul avea sa ne coboare la 1200 m in valea accidentata a unui rau, nu erau sanse prea mari sa gasim un loc de cort intermediar. Cu asemenea ganduri in minte plecam in jur de ora 8 si ne incepem ziua cu o coborare accidentata, de 600 m diferenta de nivel, pe post de mic-dejun.

Prima masa a zilei o luam sub forma unui ceviche combinat (pastrav marinat cu paste si cartofi) servit pe marginea drumului intr-o localitate numita Noua Speranta. Tot aici intalnim doi francezi pe un tandem tipla ce se pregateau sa atace coborarea pe care am venit noi (urcare in sensul lor). Salmonella sau ce bacterie o fi ea incepe sa se manifeste si la mine, asa ca nu am niciun chef sa fac pe translatorul pentru Radu care incearca sa ii convinga pe francezi sa ia calea asfaltului, caci combinatia dintre drumul prost si tandem va fi dificila. Oamenii par insa hotarati sa mearga pe planul de acasa, asa ca nu imi mai bat capul cu ei, ca oricum nu are rost si prefer sa imi vad de grijile mele.

Punctul de interes al zilei avea sa fie Canon del Pato, un drum sapat in versant, deasupra unui rau involburat, numit Rio Santa, rau ce desparte doua masive muntoase: Cordiliera Blanca si Cordiliera Negra. Drumul mai are si cateva zeci de tunele mai lungi sau mai scurte, asa ca ne echipam cu frontale si lumini si pornim numaratoarea. Avantajul tunelelor este acela ca drumul urca lin, castigand diferenta de nivel fara un efort prea mare. In plus, mai mult de jumatate din canion e in umbra, ceea ce ne usureaza considerabil viata, avand in vedere ca afara sunt putin sub 30 de grade.

Dupa aproximativ 20 de kilometri, raul iese din stransoarea muntilor, valea se largeste si noi incepem sa invartim cu spor pedalele, ajutati de un vant prielnic din spate. Timp suficient de reflectie. Cochetez cu ideea de a-mi pune muzica pentru a face sa treaca timpul mai usor, dar pastrez resursa asta pentru urcarile de 2000 m diferenta de nivel ce ma asteapta in Cordiliera Blanca. Asa ca las gandurile sa hoinareasca prin cotloanele mintii. Pe bicicleta indiferent ca pedalezi singur sau in grup, petreci timp majoritar cu tine insuti. Ma gandesc ca imi e dor de pedalatul rotund de pe cursiera, mai ales cand ai de-a face cu drumuri libere si asfaltate atat de bine ca cel pe care merg acum. Ma gandesc la ce as manca si ajung la concluzia ca ar intra ceva tort cu crema si un suc dulce-acrisor. Poate si un capucino. Ma intreb cat o sa mai tina povestea asta cu bacteria din apa de paramo, nu de alta, dar desi sunt buna la mers exclusiv pe arderea grasimilor, asta nu merge zile la rand. Ma gandesc la pasurile de 4800 m care ne stau in fata si la cum ne vom continua drumul dupa Cordiliere. Astfel trec kilometrii, schimband trena cu Radu si apropiindu-ne de Caraz, care ma asteapta cu o cofetarie de unde imi satisfac pofta de tort si suc. Oraselul pare ingrijit si dupa ce scanam vreo 3 variante de cazare, o alegem pe cea mai convenabila pentru noi si bicicletele noastre . Cand gazda ma intreaba ce planuri avem pentru maine, aproape ca imi dau ochii peste cap, dar gasesc diplomatia sa ii explic ca vom lua o zi de pauza, caci suntem pe drumuri / in miscare de 10 zile neintrerupt (practic de cand am intrat in Peru). Eu am impresia ca asta se vede atat pe bicicletele si bagajele noastre prafuite cat se si simte din hainele noastre, care cer urgent sa fie spalate. Ma mir insa in fiecare dimineata ca picioarele functioneaza mereu si mereu, atata timp cat le dai timp muschilor sa se incalzeasca. Picioare odihnite nu am mai avut de cand am plecat de acasa, imi dau seama de asta insa doar cand urc scari. In rest, pe bicicleta, parca s-au unit cu pedalele, tot ele dicteaza si ritmul respiratiei si urcarile se scurg metodic, sutele de metri urcati scotand mereu la iveala peisaje din ce in ce mai faine cu munti inzapeziti.

Pentru prima data dupa multa vreme chiar reusim sa ne trezim si sa plecam de dimineata cu gandul principal de a prinde macar o bruma din racoarea diminetii la 1200 de metri.

Inca 1000 de metri de coborare pentru ziua de astazi, din pacate pe un drum destul de rupt si cu destul de mult praf

Intalnire de gradul 3

Ceviche, mancarea emblematica pentru Peru si pentru multe alte tari din America de Sud

Valea pe care vom inainta pentru urmatoarele ore

Tunel in tunel in tunel.

Aprindem frontalele si pornim la atac

Locul in care Cordilierele se intalnesc, in stanga e Cordiliera Negra, in dreapta e Cordiliera Blanca, iar noi suntem in maruntaiele muntilor.

Franta-Ushuaia si mai departe spre nord cu inconjurul lumii.

Caraz, un loc in care pravalitul muntelui peste tine are un cu totul alt inteles..

O coborare cat o zi de post

Dimineata incepe din nou sub semnul Salmonelei, fara prea multa pofta de mancare. Nivelul de energie e in schimb ceva mai sus ca ieri, in plus astazi vom avea parte de asfalt. E o urcare la care vom munci toata dimineata, de la 3000 de metri pana la 4300.

Varfurile Cordilierei pe care am vazut-o ieri de la distanta, cand apar semete in fata noastra, cand sunt ascunse de muchii intermediare. In rest drumul serpuieste in prima parte a zile prin sate asa ca asistam la o plansa intreaga de activitati agricole.

In ultimul sat, la 3500 de metri, avem noroc si de o mancatorie deschisa si mancam la pranz o supa de gaina ce pare sa se impace chiar bine cu salmonela. O ora mai tarziu si ceva mai tarziu, gafaind din greu ne apropiem serpentina dupa serpentina de varful pasului. Cu ocazia asta notam ca pasurile de 4200-4300 de metri s-au banalizat de cand am intrat in Peru, iar cel pe care il urcam acum chiar pare considerabil mai simplu decat ultimele pasuri de off-road pe care le-am sarit in ultima vreme.

Asta totusi nu inseamna ca nu e de munca, dar Cordiliera Blanca ce se vede in distanta ne lasa cu gura cascata. Muntii astia arata pur si simplu incredibil si sunt foarte curios cum va fi saptamanile urmatoare cand vom croseta muntel dintr-o parte in alta.

In pas ajutam un sofer de camion ramas fara frana, fisura e descoperita rapid si vitoplastul lipeste orice. Dar cu toate astea stau sa ma gandesc ca nu e de ici de colo sa ramai fara frane la un ditamai camionul pe astfel de serpentine. Iar camionul, un Volvo din anii 80 e destul de reprezentativ pentru parcul auto din America de Sud.

Din pas incepe in schimb cea mai incredibila coborare de care am avut parte pana acum. De la 4200 de metri la 2500 de metri avem in fata o coborare lina de 45 de kilometri in care aproape ca nu trebuie sa strangem franele si putem sa lasam bicicletele sa curga. E genul de coborare care ne lasa masca, cu o vale incredibil de adanca pe stanga si cu o banda si jumatate de asfalt incredibil ce intra in costa muntelui, fara parapet si cu multe momente de vertigo. Daca stau bine sa ma gandesc cred ca e unul din putinele drumuri pe care am fost pana acum in care am avut rau de inaltime, iar asta spune destul de multe.

Pe coborare ne intalnim si cu Arnaud, primul ciclist intalnit dupa multa vreme. In mod suprinzator desi ne intalnim din sensuri opuse si el vine tot din nord asa ca avem ocazia sa ne plangem de vremea si de mancarea din Ecuador. Ne facem reciproc poze, stam de vorba mai bine de o ora si profitam de o mica enclava europeana din mijocul Anzilor. Astfel de momente sunt cumva extrem de placute, mai ales atunci cand dai de oameni cu care esti pe aceasi lungime de unda. Iar socializarea asta e complet diferita de socializarea pe care o ai cu localnicii, si e interesanta dar de multe ori repetitiva, de genul de unde vii, cati kilometri sunt pana acolo si tot asa. Acum vorbim cumva despre moduri diferite de a trai si a experimenta calatoria, de la bagaje pana la interactiunea cu oamenii pana la fotografie. Iar uitandu-ma peste pozele si peste blogul pe care il tine imi dau seama ca sunt atatea povesti, cadre si interactiuni diferite cati calatori sunt.

Astazi e si prima seara in care ne prinde noaptea pe drum. De fapt nu doar noaptea ci si un control anti-droguri ce ne sileste in mod politicos sa ne desfacem aproape toate bagajele. Locul de cort il gasim la frontala, intr-un lan de lucerna cu ultima geana de lumina la orizont. Binenteles ca desi paream sa fim izolati, la o ora dupa ce ne intindem catrafusele apare si localnicul cu parcela sa ne verifice, si la fel ca de fiecare data pana acum se linisteste cand vede bicicletele si ne ureaza odihna placuta. Maine urmeaza o coborare pana in strafundurile muntilor la 1200 de metri si sper din toata inima sa mai dispara salmonela si sa avem mai multa pofta de mancare.

Dimineata pe racoare asteptam excavatorul mare

Un tuc-tuc la inaltime.

Suprapus.

La birtul local, o cola dintr-un foc

Inca putin pana in pas

Loc in care dam de Volvo-ul fara frane, dar cu vitoplast situatia e sub control

Inceputul unei coborari ca in filme

Arnaud din Franta cu care am palavragit pret de o ora

Palariile ca semn de aparteneta etnica

Planuri suprapuse

Tot la vale

Ora de aur

Si locul de cort din seara asta, dupa ce am trecut cu succes de brigada anti-droguri

Munti am vrut, munti am capatat

Bicicleta curge la vale spre o mica intersectie de drumuri. La stanga drumul coboara pe malul raului spre un mic sat, la dreapta urca pe versantul opus. Cateva serpentine, suntem din nou la 3900 m si apoi coboram spre o mica localitate, uitata de toti si de toate, pe un drum rupt si prafuit din Anzi-Quingao. Aici gasim totusi 3 magazine, dar pofta ne-o puteam satisface dintr-unul singur caci amandoi voiam ceva acru si sarat: ton cu lamaie si cu sare sa fie. Doua conserve chiar. Proprietarul unuia dintre magazine sta cu noi de vorba cat mancam si astfel aflam ca singura sursa de existenta a satului asta aflat la 2 ore de mers cu masina 4×4 de cel mai apropiat oras sunt agricultura (de subzistenta, pe mici parcele de teren arate cu calul si plugul), cresterea animalelor si banii trimisi de oamenii tineri care muncesc in orasele mari: Trujillo (pe Panamericana), Lima etc, tineri care vin acasa o data pe an si stau 2-3 saptamani? Suna cunoscuta povestea ?

Apoi apare in peisaj si ceva autoritate locala (primar, vice-primar) si dupa mirarile de rigoare si cateva poze, o luam din loc. Ruta asta de traversare a muntilor pe care am ales-o este complet in afara oricarui circuit turistic si in cea mai mare parte a timpului nu am avut parte de altceva decat de pustietate, munti si drumuri proaste. Micile asezari prin care am trecut erau la distanta de o zi de pedalat si in general despartite de pasuri de 4000 m.

Spre un alt asemenea pas pedalam si noi acum, prin soarele de amiaza. Noroc ca ne-am facut provizii de apa buna si clorinata in satul de mai jos. Avem asteptari mari de la pasul asta fara nume, caci din jurnalul care ne-a fost sursa de inspiratie reiesea ca asta ar trebui sa fie locul in care sa ni se arate Cordiliera Blanca, in toata splendoarea ei. 80 de kilometri de varfuri de peste 5000 m, cateva zeci de varfuri albe, cu ghetari, masivul iconic din nordul Peru-ului, spre care pedalam sau ni se duc gandurile, de cand am plecat din Cuenca.

Aici, in pasul asta in care bate vantul, as sta pe o piatra si as deschide o Cola daca as avea. Dar n-am, asa ca ma multumesc cu statul pe piatra. Desi ne indreptam spre Cordiliera, zile bune de acum incolo nu o vom mai vedea, caci vom cobori mai jos si va fi mereu ascunsa de alti munti de 4000 ce ii stau in fata.

Coborarea din pas ne da insa ragazul sa o mai admiram putin (pe bucati), dar curand drumul prost ne capteaza intreaga atentie. 1700 m de strans din frane si navigat printre pietre si bolovani mai mici sau mai mari ne conduc deasupra unui oras aflat si el in mijlocul nimicului – Sihuas.

Nu coboram insa in centru, ci momiti de asfalt, incepem urcarea spre un alt pas de 4200 m. Nu vom ajunge azi acolo, insa afara este racoare si placut de pedalat si incercam sa ne departam putin de oras si in acelasi timp sa gasim pe pantele abrupte si aride un loc decent in care sa punem cortul in seara asta. Maine e o noua zi si intrebarea este: din pasul de 4200 m o sa ni se mai arate Cordiliera Blanca, sau nu ? 🙂 .

Dimineata pe nu foarte racoare cu un loc de cort perfect.

Pe astfel de vreme nici o pana facuta la 20 de minute de la plecare nu e chiar asa de trista.

Mongolia, urcand cu spor spre primul pas de 3900 de metri.

De aici tot la vale

Inca un pas si avem parte de efectul wow, fata in fata cu Cordiliera Blanca in toata maretia ei.

Oamenii potriviti in locul potrivit

Panoramic

1700 de metri de coborare

Gasiti ciclistul in imagine

Cateva ore mai tarziu, inapoi in civilizatie. Nu negociem cu teroristii, respectiv cu cainii cersetori.

Deasupra Sihuasului, in cautarea unui loc de cort.

Dupa o o ora de pedalat fara nimic la orizont un loc de cort neasteptat de bun.

Inapoi in pustiu, impreuna cu Salmonela

Noaptea a fost lunga si cu multe treziri intermediare, dar dimineata Radu se simte mai bine, are chiar ceva pofta de mancare asa ca tot el hotaraste pe la 10 sa strangem si sa o luam din loc. Eu as mai fi stat o zi pe loc, sa vedem cum evolueaza lucrurile, dar situatia pare simlara cu cea din Cotopaxi si stim ca pe zi ce trece ar trebui sa fie mai bine. Amandoi suntem hamesiti dupa postul de aseara si de azi dimineata, asa ca ne infiintam intr-un local, cu pofta de cheviche (peste-in cazul nostru pastrav-servit intr-o marinada acrisoara, pe baza de lamaie). Din pacate cheviche nu gasim, dar mancam nesperat de bine cu 20 de lei (amandoi): o supa groasa de quinoa cu legume, paste cu pui (eu) si pastrav fript cu orez (Radu). Adica nu ai fi zis ca in dugheana bomba in care am intrat se gateste atat de bine, dar mirosul fin al lui Radu nu a dat gres nici de data asta.

Apoi o luam in final din loc si intr-un kilometru ma trezesc pe un drum forestier rupt, ce ar trebui sa urce intr-un pas de 4200 m.

Ma apuca groaza cand ma gandesc ca o sa ma lupt cu el cale de 1000 m diferenta de nivel. Drumul se intersecteaza de mai multe ori cu vechiul drum incas, care numai drum nu e, ci o poteca mai lata cu multe scari. Evident ca pe aici nu circula nicio masina. Doar motociclete, cai si magari. Nici peisajul nu ajuta, caci ne cocotam pe un versant arid, raul cu ale sale parcele verzi ramanand mult sub noi.

De pe la 3800 m locurile se mai imblanzesc si devin placute la pedalat. Cam asta e altitudinea de la care nu mai e decat iarba scurta si aspra si deschideri nesfarsite. Dam si peste niste stane atipice- niste bordeie de pietre cu acoperis de iarba si campam intr-un final pe partea cealalta a pasului, la 3700 m. Maine ne continuam drumul prin nimic, mai avem de sarit inca unul sau doua pasuri si vom cobori in final intr-un drum mai maricel (speram noi), ce merge pe la nordul Cordilierei Blanca.

Dupa o bucata de timp in care drumul nostru a mers in paralel cu un vechi drum incas ajungem din nou in paramo si la intanderile nesfarsite de la 4000 de metri.

Crema de soare, crema de soare si iar crema de soare. Si tot degeaba.

Inca un pas de 4000 de metri.

De aici tot la vale

O stana tipica din Peru, acoperise de paie, cladiri din pamant si din pietre si nelipsitele oi (ce poarta probabil si ele salmonela).

Intalnirea cu Salmonela si cele mai spectaculoase serpentine de pana acum

Noaptea a fost linistita si soarele ne descopera devreme, pe la 7.30.

Pe mine ma cheama natura si stiu deja ca apa bauta/ folosita pentru pastele si supa de aseara este sursa. Este a doua oara cand suntem nevoiti sa luam apa din paraie (prima a fost in Parcul National Cotopaxi) si in ambele dati stomacul nostru a protestat. Apa de baut a fost purificata cu pastile, dar apa pentru gatit a fost doar fiarta 3 minute si asta e cea mai posibila cauza. Ne propunem ca de acum inainte sa caram apa suficienta pentru portiunile mai lungi de o zi lipsite de sate, sau sa purificam totul cu pastile. In chimie we trust! De data asta Radu pare in regula, dar aceasta stare de fapt nu va dura prea mult (in Cotopaxi a fost atat de lovit, incat abia am reusit sa coboram de acolo)

Coboram destul de rapid in Mollebamba, care pare destul de pustie, asa ca ne continuam coborarea spre urmatorul sat-Mollepata. Aici e ceva animatie si incerc sa compun un mic dejun din oferta trasa la indigo a celor 2-3 magazine din piata. Iese ceva brunch cu ton si salata de rosii cu ceapa, mancat in compania localnicilor care s-au strans in jurul nostru. Nu chiar ca la urs, oamenii iti dau suficient spatiu personal, interesul lor fiind sa faca conversatie. Radu e in mare verva si subiectele apar de unde nici nu te gandesti: Vatican (tuturor le spunem ca suntem din Italia, ca de Romania nu cred sa fi auzit prea multi), biciclete, incarcator solar, gunoiul din Peru etc.

Plecam dupa vreo ora jumate, caci intre timp am mai reparat o pana (a noua cred) la bicicleta mea.

Drumul ne poarta in coborare pana la 2200 m in firul vaii, unde este si o intersectie de drumuri: drumul principal urca in serpentine largi, taiate in coasta muntelui arid, asa cum stiu cel mai bine peruanii sa isi construiasca drumurile. Identic arata si cel de pe care venim noi. Continuarea noasta se inscrie insa pe versantii unui canion arid si urmeaza sa ne urce la 3000 m pe un drum pe care nu a trecut nicio masina.

Cam pe la jumatatea urcarii, bacteria loveste din plin si imi e suficient sa vad din spate pozitia in care se opreste Radu sa se odihneasca, pentru a-mi da seama ca ne asteapta o urcare lunga. Din pacate suntem prinsi la inghesuiala de drumurile peruane, caci o coborare nu ne-ar duce nicaieri. Cea mai scurta cale raman cei 500 m diferenta de nivel pana in Conchucos, unde stiam ca sunt cateva hoteluri. Partea buna e ca avem timp, ora fiind abia 14.

Incet si cu multe pauze lungi razbim pana la intrarea in sat, unde Radu cedeaza si imi cere un antibiotic. Avem la noi un antibiotic cu spectru larg, ce stim din documentatie si informatiile din farmacii ca functioneaza bine pentru orice infectii bacteriene din Anzi. Ne luam o cazare fix in piata centrala si Radu cade rapus. Pe mine ma pune sa caut ce ar putea fi, insa sincer in afara de o enterocolita, declansata de o bacterie din apa, nu am alte idei. Partea interesanta este ca eu nu am aproape niciun fel de simptome si la fel a fost si in Cotopaxi. Niciunul nu avem probleme cu stomacul acasa. Singura diferenta intre noi e ca eu m-am vaccinat contra febrei tifoide si cum forma de enterocolita facuta de mine e mai mult o simpla dereglare a florei si tranzitului intestinal, ma face sa presupun ca e o Salmonella. Una din cele 250 de sub-specii, dar cu siguranta nu cea care produce febra tifoida, caci perioada de incubatie e prea scurta. Adorm greu, incercand sa ma incalzesc sub cele 3 paturi si sa nu il deranjez pe Radu care a adormit intre timp.

Starea potecii de dimineata, inainte de intrarea in Mollebamba.

Incepem dimineata in cel mai placut mod cu o coborare de la 3500 la 2200 de metri.

Mollebamba, orasul suspendat si locul potrivit pentru o pauza de masa.

Vestigii coloniale.

Serpentine suspendate.

Nu, noi nu vom urca pe serpentinele din imagine, dar asta nu le face sa arate mai putin spectaculoase.

Tot respectul pentru drumarii peruani.

Numarati serpentinele din imagine.

De la serpentine domestice la o urcare domoala pe fundul vaii pana in Conchucos. E incredibil cat de brutl se pot manifesta bacteriile peruane si cat de repede te lasa fara energie. Suficient de zis ca am ajuns sa imping in anumite momente bicicleta pe asfalt pe pante dw sub 5%.

Despre cum se poate pedala la 4000 de metri fara ploaie si vant

Astazi aveam de gand sa parasim pentru prima data asfaltul peruan si sa facem cunostinta cu off-roadul. Ruta aleasa promitea niste drumuri pe la 4000 m, cateva lagune si altceva nimic. Nicio asezare permanenta, pustietate si zari deschise, caci vaile in Peru sunt largi, drumurile se catara pe versanti in serpentine fara numar si privirea e libera sa hoinareasca in voie.

Dupa ce facem o aprovizionare strasnica din piata din Humanchuco, ocazie cu care radem si prima noastra mancare cu peste (cheviche) precum si doua sucuri proaspat facute in fata noastra, ne asternem increzatori la drum. Cu mancarea stam bine, problema va fi cu apa de baut si sunt destul de sigura ca vom ajunge sa testam pastilele de purificat apa cumparate in Cuenca.

Primii 10 kilometri merg snur pe asfalt. Intrarea in off-road e total nepromitatoare, cu niste pietre mari si un drum scarmanat. Din fericire asta nu dureaza si in scurt timp drumul devine placut la pedalat. Cea mai apreciata calitate a lui este gradientul, caci el e facut cu bun simt si iti permite sa pedalezi mereu in cadenta. Cu un gradient potrivit urcarile la 4000 m si peste sunt umane.

Din ultima comunitate vizibila pe View Ranger luam apa de baut si tot de acolo ne avantam in necunoscut. In jurul nostru sunt doar versanti verzi sau galbeni, in functie de cum bate lumina, pavati cu smocuri de iarba scurta si aspra. Si mai e panglica alba a drumului care urca incet si sigur, purtandu-ne spre primul pas de aproape 4100 m din Peru. Altitudinea ne apropie si de cativa pereti si muchii stancoase si trebuie sa recunosc ca pana acum a meritat parasirea asfaltului, caci peisajele sunt chiar faine, aduc si nu aduc a Himalaya, Anzi peruani, chiar si in zona asta fara ghetari si varfuri spectaculoase, au ceva al lor. Si mai important de atat nu bate vantul si norii de pe cer sunt doar niste bulgari de vata scarmanata, complet inofensivi.

Totusi varfurile din jurul nostru se apropie probabil de 5000 m si in pas pregetam indelung, sorbind prin toti porii lumina calda a finalului de zi. Lagunele unde planuim sa campam sunt deja in umbra, asa ca nu e nicio graba sa coboram, mai ales ca noaptea la 4000 m nu are cum sa fie calduroasa. Dar va fi instelata, caci e luna noua si suntem la zeci de kilometri de orice asezare umana mai mare, ce ar putea fi o posibila sursa de poluare luminoasa. Singura hiba a zilei a fost masa de seara, care nu s-a ridicat nici macar la rangul unei jumatati de stelute si din care cea mai gustoasa parte a fost o supa chimica. Altfel ar fi fost o zi de 5 stele.

La plecare in Hamanchuco, printre tuc-tuc-uri si oameni imbracati in costume traditionale veniti pentru sarbatorile de ziua nationala.

Cel mai bun ceviche combinado de pana acum

Trebuie sa ne luam dupa si doza de papaina.

Inapoi pe drumuri forestiere dupa 3 zile de asfalt.

Flat-bike, sunt un pic curioa ce si de cate ori a trecut peste ea inainte de a ajunge asa…

Inapoi spre muntii inalti

Soare si transpiratie la aproape 4000 de metri.

Mihaela trecand vijelios cu cateva secunde inainte sa se intample dezastrul, o dezechilibrare ce a rezultat in doi adidasi din care puteai sa storci apa

Toate cu juniorul din imagine privind desfasurarea actiunilor.

Serpuit

Fata in fata cu zidul de stanca

Planuri deschise si priveliste pana hat-departe.

Calatori cu cea mai buna uniforma :zambetul pe fata si pulberea drumului pe piele.

Ultima raza de soare si timpul pentru a cobora in cautarea unui loc de cort

Locul de cort, la fel ca si apusul, tot de 5 stele.

Cerul la o ora dupa lasarea intunericului. Temperara in schimb a coborat rapid sub 0.

Calea Lactee de la 4000 de metri

O zi prin satele peruane

Astazi a fost despre kilometri pe un drum national ce semana cu un drum secundar.

Practic a fost de urcat de la 2400 la 3300, drumul mergand mai mult de-a coasta si traversand sate mici unde cautai magazinele cu lumanarea. Am vazut in schimb cum se face tigla din lut arsa, am descoperit ca mirosul de menta pe care il simteam de cand am intrat in Peru era de fapt miros de eucalipt, am dat si peste caini nebuni marca Ecuador si din lipsa de locuri unde sa mancam, am gatit masa de pranz pe banca unui magazin, facand o omleta cu legume marca Radu.

In rest, multi soferi disperati (asa sunt 90%) care conduc de parca nu ar avea frane la masina si una din maini e lipita de claxon.

Inainte de Humachuco (punctul final al zilei) trecem pe langa prima laguna din Peru si desi este o banala balta, in lumina potrivita a finalului de zi apa albastra arata chiar bine. Nu ne entuziasmam insa prea mult, caci stim ca ii vor urma multe altele, cu munti inzapeziti pe fundal.

Chiar daca par in mijlocul pustietatii probabil 90-95 la suta din sate si catune au apa clorinata.

Paulina, care mergea linistita pe strada si tricota in acelasi timp.

Micul dejun cu banane, mango si un papaya imens si foarte bine copt in Hamanchuco.

Cuptorul casei si nelispitul simbol electoral al unuia dintre candidatu. Pe langa sombroro alternativele sunt stiuletele de porumb sau lopata.

Drumul nostru ce urca serpuit pana la 3300 de metri.

Pauza de masa din mijlocul zilei.

Un fel de mehnem turcesc facut pe genunchi cu o salata pe masura.

Doi cicloturisti nemti plecati de cateva luni pe drum dar cu bicliclete ce arata in continuare nemteste.

De aici tot la vale.

Vremea secerisului.

Pauza de orientare pe malul lagunei albastre.

Pe strazile din Hamanchuco in cautarea unei cazari.

Peru si ciclismul cu fata umana

Ciclismul cu fata umana din Peru continua si astazi caci ziua se scurge pe drumul asfaltat ce leaga Cajamarca de Cajabamba.

Singurul oras mai mare prin care trecem este San Marcos si nu ratam ocazia de a ne opri acolo sa mancam de pranz. Marcam cu aceasta ocazie si cea mai buna supa de gaina mancata pana acum in Peru.

Refacem stocurile de mango (noua noastra pasiune) si incepem sa urcam spre un pas de la 2800, cat sa avem motiv sa coboram apoi inapoi in firul vaii, la 2000 m, intr-o localitate numita Ape Calde (Aguas Calientes).

Coborarea si peisajul care ni si deschid in fata ne amintesc de Himalaya. Vai largi si verzi datorita irigatiilor, spatii deschise, munti arizi stanga dreapta, serpentine peste serpentine construite in gradiente domoale si o lumina placuta ne-au insotit intreaga zi. Desi termometrul arata la miezul zilei 30 de grade, e o caldura uscata pe care poti pedala chiar decent.

Bineinteles ca la ceas de seara traversam o zona semi-arida, cu boscheti, iarba uscata si case din chirpici, astfel ca misiunea de a gasi un loc de cort nu e deloc simpla. Insa cum zicea Radu prin Spania, drumul are grija de calator si dam peste o casa parasita, cu iarba in fata, loc unde ne facem si noi comozi in seara asta.

Semne bune dimineata are cu un cer albastru de zile mari.

Un lant ce a iesit bec in 30 de minute cu motorina si un spalator sub presiune.

Al doilea pas al zilei, in drum spre 2700 de metri.

De aici doar la vale.

Fata de Ecuadorienu Peruanii chiar stiu sa construiasca serpentine.

Spalata, curata si portocalie.

Inca putin pana la 2000 de metri.

Iar premiul pentru cea mai urata rasa de caine se duce la cainele chel peruan.

Banane mov in patria bananelor.

30 de kilometri aproape plati inainte de urcarea spre Cajabamba

Peste drum ultimele raze de soare.