Category Archives: Aventuros

Lame, ghetari si o ora pe Careterra Central

Din nou avem parte de o noapte friguroasa, cum au fost majoritatea de la peste 4000 m pana acum. Minima din cort a coborat usor, usor la 1 grad si apoi la -2 grade astfel incat ne-am acoperit usor cu o platosa de chiciura. Ii simt povara alba si rigida cand ma trezesc la mijlocul noptii sa imi umflu salteaua si ii aud zgomotul cand Radu are nevoie sa iasa afara si primul lucru pe care am il face e sa scuture temeinic panza cortului. Ce e drept, eu nu am motive sa ma plang, caci in sacul de puf imi e in general bine. L-am pus demult pe lista celor mai bune investitii pentru calatoria din America de Sud. De altfel, candva la sfarsitul sirului de postari,va veni si una despre echipament, in detaliu, ce a fost genial,ce a fost bun,ce putea fi schimbat/ imbunatatit.

Cu asa noapte friguroasa nu se anunta un start matinal, insa ziua de azi va fi scurta: urcam 600 de metri diferenta de nivel pe un drum bun, sarim un pas de 4880 m si coboram in Carretera Central (unul din principalele drumuri care leaga Lima de munti). Aici este un adevarat haos cu traficul si nici nu e de mirare cand mai mult de 7000 de vehicule, in majoritatea camioane o tranziteaza zilnic. Daca la asta mai adaugam si stilul agresiv de sofat din Peru, depasiri la limita in curbe fara vizibilitate si cateva tuneluri, iese de un Mordor al soselelor pe care suntem totusi obligati sa coboram cam o ora, pana in prima localitate cu semnal gsm, internet, benzinarie si hoteluri.

Soare, cald, drum perfect si promisiunea unei pauze in civilizatie.

In dimineata asta chiar avem si privilegiul de a “inaugura” anumite bucati din drum, in timp ce urcam o echipa de lucru taseaza si netezeste drumul in fata noastra. Asta binenteles pana cand reusesc sa fac o pana chiar in mijlocul portiunii in lucru.

Lame, ghetari si adaposturi de altitudine.

Probabil cu promisiunea unei mese imbelsugate in spatele mintii chiar ne miscam surpinzator de bine pe urcarea asta. Ajuta si calitatea drumului.

Din nou intre varfuri inzapezite.

Daca in Alpi sau in Romania pasurile sunt incununate cu ceva, un monument, o tabla, orice pe aici singurul lucru care iti spune ca ai terminat e altimetrul. Si faptul ca poti sa lasi bicicleta sa curga.

De aici tot la vale, pana la 3100 de metri.

Full speed ahead, asta cel putin pana cand ajungem pe Carreterra Central

Serpentina dupa serpentina. Dupa care ajungem in sfarsit pe asfalt. Si incepe haosul, cu un trafic de doua ori mai nebun ca pe valea Prahovei si cu un drum considerabil mai ingust. O ora in care apucam sa regretam linistea si pustiul din ultimele 3 zile. Noroc ca de San Matteo tot asta urmeaza, 8 zile pe Peru Divide.

Plecarea din Churrin, spre Peru Divide

Cum ziua de azi a fost neinteresanta, o sa folosesc portia zilnica de scris pentru a asterne cateva cuvinte despre cafeaua peruana, ganduri izvorate din posirca bauta de dimineata.

In primul rand, nici eu si nici Radu nu suntem mari bautori de cafea. Dar sunt momente in care o cafea intra la fix. Dimineata, cand e frig si corpul cere ceva cald (plus un sut in fund sa te misti), inaintea unui efort sustinut/ concurs cand putina cafeina in sistem unge motorasele etc. Amandoura ne place sa o bem in cantitati mici si cu ceva dulce langa (biscuiti, gem, prajiturele, ce se nimereste). Acest ceva dulce nu lipseste niciodata din rucsac in turele pe munte sau cu bicicleta, deci gasim mereu cu ce sa asortam cafeaua.

Ei bine, chiar si niste bautori ocazionali ca noi se bucurau acasa cand ne gandeam ca vom ajunge aproximativ in patria cafelei. Sau ma rog pe continentul pe care in mintea noastra il asociem cu cafeaua si ciocolata. Asa ca ne-am gandit noi, in mod evident gresit, ca in Ecuador si Peru o sa bem cea mai buna cafea ever si o sa manacam cea mai buna ciocolata. Ei bine, realitatea nu e deloc asa. Banuiesc ca tot ce inseamna cafea si cacao pleaca la export, caci noi in magazinele peruane din Anzi cautam cafeaua cu lumanarea, iar mai mult decat ciocolata cu lapte la supra-pret, nu gasim.

Dar sa ramanem la cafea. Ea exista peste tot, insa sub forma de cafea instant. In magazine trebuie sa intrebi explicit de cafea “molido y tostado”, la micul dejun primesti aceeasi cafea instant, si azi am vazut culmea curiozitatii. Un fel de concentrat de cafea sub forma lichida, pe care ti-l puneai intr-o cana cu apa fierbinte si rezulta ceva cald si negru. Cum lipsea aroma, banuim ca treaba aia era facuta din ceva praf. Problema e ca singurele locuri unde poti bea o cafea normala sunt orasele in care ai turism international (de exemplu Huaraz). In rest, instantul e la putere.

Asa ca dupa ce ne-am extins cunostintele despre ce inseamna pentru peruani cafeaua, decidem sa o luam totusi din loc, nu de alta, dar cu cat pedalam mai hotarat, cu atat ajungem mai repede in Cusco si ne dedam catorva delicii europene precum espresso, capucino, pizza etc.

Ziua de azi nu promite nimic interesant, caci avem de urcat din nou in munti, de la 2150 m, pana la 4800 m. Impartim urcarea in doua zile, convinsi de drumul prafos si plin de pietre pe care nu avem cum sa razbim cu usurinta. Dormim inainte de ultimul sat de pe vale, cat sa ne permita maine sa facem aprovizionare cu apa si mancare pentru doua zile.

Un pas anonim, inconjurat de munti stancosi s-a dovedit a fi cel mai greu pas din Peru. A lasat in urma pasurile inalte din Cordillera Blanca si ne-a stors de ultima farama de energie, luptand cu panta si cu suprafata pietroasa sau nisipoasa a drumului.

Femeile din Parquin (ultimul sat inainte de pas) stiau bine despre ce e vorba, caci atunci cand ma intrebau unde mergem si le spuneam ca in sus, spre Vichaycocha ma cainau amarnic din voce si orice conversatie se incheia inevitabil cu urarea “Que te vaya bien”.

Stiam si noi in ce ne bagam, caci oamenii de la care am luat trackul https://www.brianlucido.com/bikepacking-peru-oyon-to-huancayo-via-rio-canete/scriau pe blog ca undeva dupa 4500 m au trecut la push bike si ca asta a fost cel mai abrupt drum de pana acum. Nici nu avea cum sa fie altfel, caci numai pe ziua de azi aveam de urcat de la 3200 m pana la 4850 m.

Strazile din Parquin sunt toate la verticala si odata ce iesim din sat, in cateva serpentine, castigam 200 de metri diferenta de nivel. Versantii sunt inca arizi pe aici si nu e mare lucru de admirat, in afara de a cauta din priviri banda alba a drumului.

Pana pe la 4000 m merge binisor, insa apoi fiecare suta de metri urcata isi cere pauza ei. In multe momente iti propui sa mai dai doar o pedala si apoi inca una daca se mai poate, amanand pauza pentru un loc mai lin, din care sa poti pleca apoi mai departe. Si sutele de metri nu se aduna deloc usor. Cand nu e panta, e altitudinea ce transforma orice efort in gafait. Din sat nu am mai vazut pe nimeni, dar undeva pe la 4700 m dam de o stana cu oi, vaci si lame.

Din cauza unei planificari nefericite pe care o tot repetam, si in pasul asta ajungem pe la 17.30 si in loc sa putem sta linistiti la poze (caci avem ce poza, pasul fiind inconjurat de un amfiteatru imens, cu varfuri sub limita ghetarilor, insa deloc domoale- un regat de piatra), manati de frig si de intuneric incepem o cursa contra cronometru, incercand sa coboram cat mai mult cu ultima geana de lumina. Ne oprim pe la 4400 m, cand mai aveam putin si ne scoteam ochii si ne pregatim pentru o noua noapte friguroasa.

Lagune, ghetari, mine si un pas de 4800 de metri

Dupa ziua plictisitoare de ieri recunosc ca nu aveam prea multe asteptari nici de la cea de astazi. Planul era simplu: pedalam cat sa facem sa treaca mai repede kilometrii pana in urmatorul oras mare- Oyon, unde visam deja la un pui la rotisor cu cartofi prajiti si un dus cald.

Intre noi si puiul la rotisor statea insa un pas de 4750 de metri, iar inaintea lui cateva lagune mai mici sau mai mari cu apa albastra ca cerneala. Ghetarii apar din nou in peisaj si terenul arid de care ne plangeam ieri e uitare. Aici, desi suntem in anotimpul secetos, datorita lacurilor si raurilor ce le alimenteaza, peisajul e destul de verde, drumul fiind croit in serpentine potrivite si fara pietre mari. Nu acelasi lucru se poate spune si despre coborare, care este extrem de rupta si prafoasa. Motivul este simplu. In zona pasului era o mina si caravane de camioane plecau regulat de la 4700 de metri spre campie. Traficul greu a ros bine drumul, ridica praful in aer, dar in egala masura, fara el, nici drum nu cred ca exista pe aici. Asa ca sentimentele sunt cumva impartite.

Intram in Oyon luptand cu un mic uragan din fata si pierdem in mod inutil mai bine de o ora cautand o cazare decenta. Oyon nu apare nici pe booking.com, nici in Lonley Planet si nici macar Google Maps nu are vreo recomandare de cazari. Stiam asta, insa pe de-o parte aveam nevoie de un bancomat, iar pe de alta parte, ne bazam ca vom gasi ceva la fata locului. Ce e drept, optiuni de hostaluri si hoteluri erau, insa aratau unele mai dubios ca altele. Si cum intentionam sa stam doua nopti, nu puteam accepta orice. Astfel incat tarziu dupa ora 17 ne hotaram sa plecam din Oyon si sa mai coboram 30 de kilometri spre Churin- o statiune cu ape termale, unde apareau o puzderie de hoteluri. Stiam ca ne va prinde noaptea, insa preferam un efort acum, urmat de doua zile confortabile, decat cine stie ce camera soioasa.

Alegerea a fost inspirarata, caci Churin avea de toate: zeci de hoteluri, resturante, magazine, ba chiar si bancomat. Reusim astfel sa ne satisfacem toate doleantele, de la un hotel decent, trecand printr-un dus fierbine si sfarsind in fata unei farfurii pline cu un sfert de pui, cartofi prajiti si salata- pofta ce-am poftit-o.

Micul dejun tipic din ultimele doua luni : terci de ovaz, fructe, gem is deja nelipsita cafea de dimineata.

Ca de obicei in fiecare dimineata trebuie sa asteptam prima raza de soare pentru a ne urni din loc

Drumul merge inapoi spre muntii inzapeziti, o extensie sudica a Cordillierei Huayhuash.

Albastru de cerneala.

Urcand incet si constant catre 4800 de metri.

Totul e in regula. Mai putin pantalonii cu bretele purtati peste tricou.

In departare inca se vad varfurile principale ale Cordillierei Huayhuash.

Ajungem din nou in lumea ghetarilor si a lacurilor turcoaz.

De aici tot la vale, o coborare de 2000 de metri diferenta de nivel spre Oyon.

Serpentine suspendate.

In departare pasul din care tocmai am coborat.

O zi prin pustiu pe drumul spre Oyon

Ultima parte a escapadei noastre din Peru va fi caracterizata prin pustietate. Ma uit pe harta si pentru urmatoarele doua saptamani nu avem decat doua orasele mai mari, in rest doar sate uitate de lume, si acelea rare. Desi vom sta constant la peste 4000 m, varfurile inzapezite raman in urma. Cordillera Huayhuash este inca vizibila cam jumatate din ziua de azi, daca stii unde sa te uiti, caci de ceva vreme am intrat intr-un fel de pacla, cu care nu am mai avut de-a face pana acum in Peru.

Singurul sat care ne vine la indemana la mijlocul zilei este Antacolpa si visurile noastre de a manca ceva, un meniu, sunt naruite cand ii numaram cele 50 de case. Gasim din fericire un magazin deschis si cumparam de acolo oua pentru o omleta si restul mancarii de care avem nevoie pentru o zi jumate cat ne sta in fata fara niciun alt sat. Doar rau, lagune, versanti ingalbeniti, cer albastru.

Piateta centrala din Antacolpa (caci da, fiecare sat are asa ceva) e dotata cu o fantana cu doi delfini si ma gandesc cat de ironica e constructia avand in vedere ca versantii din jurul satului sunt toti uscati la vremea asta. S-o asorta mai bine cu sezonul ploios, cand, din spusele localnicilor, peisajul se transforma si verdele e la putere.

Campam pe o vale larga de rau, inaintea unei urcari spre un pas de 4600 m, ultima reduta inaintea unui festin pe care il planificam in orasul din vale (Oyon).

Skinny is the new fat, dupa cativa mii de kilometri race-king-ul din stanga si-a dat obstescul sfarsit si a fost inlocuit cu un crossmark.

Munti pe la baza carora am pedalat zilele trecute si care inca sunt vizibili in distanta.

Ca de obicei in Peru nu exista zone plate, doar urcare si coborare, urmata de urcare si coborare si tot asa la nesfarsit.

I

Cam asta e atmosfera prin satele peruane prin care trecem, 50 de case, doua magazine de care trebuie sa intreb, localnici ce stau la umbra si care ne invita la o bere, o piateta centrala pe unde pasc oile si statuete de delfini scuipa firicele de apa si numel alesilor locali pictate pe toate zidurile.

Trei pusti francezi plecati de un an pe drum, de la Buenos Aires spre Bogota

Huayhuashul inzapezit ramane la orizont pe tot parcursul zilei.

De la munti inzapeziti la lagune albstre de dimensiuni considerabile in doar catev ore.

Locul de cort din seara asta si ultim geana de lumina. Maine urmeaza inca o urcare pana la 4800 de metri.

O zi pe inaltimile Cordilierei Huayhuash

Dintre toate noptile la peste 4000 de metri, aceasta a stabilit un record (negativ) la capitolul temperaturi nocturne: -8 grade arata ceasul in cort la 7 dimineata. Radu e curajos si aprinde primusul. Eu astept cu nerabdare soarele care vine cam in acelasi timp cu micul dejun pregatit de Radu.

Suntem ultimii care plecam din tabara, dupa magarii si animalele de povara ce cara toata infrastructura pentru turisti: cort- bucatarie, butelie de aragaz, lazi cu mancare, echipamentul de camping etc. Si nici nu sunt multi turisti. 3-4 grupuri de 2 persoane, fiecare grup de pe la alta agentie, ceea ce inseamna ca fiecare grup avea bucatar, conducator de magari si ghid. Raportul nu imi pare favorabil…

Si noi ne incarcam tot bagajul pe cei doi cai de povara aka biciclete si pentru 500 de metri le impingem cu spor la deal. Apoi insa panta se inaspreste si ne transformam noi in animale de povara, caci bicicletele vin si ele pe rucsac. Din fericire insa treaba asta nu dureaza prea mult, cam 100 de metri diferenta de nivel, cat sa sarim un prag. Apoi merge in general ori pe bicicleta, ori impingand la ele pe pajistile de iarba. Insa in orice caz, mergem suprinzator de mult pe biciclete si e putin supra-realist cand te gandesti ca pedalezi in Anzi, la 4500 de metri. Si chiar pedalezi, pe niste versanti de iarba inofensivi, avand in dreapta varfuri de peste 6000 de metri. Pasul spre care mergem ar trebui sa ne conduca apoi la o laguna, ce am concluzionat noi din poze, ofera cele mai frumoase perspective asupra partii inalte a Cordillerei Huayhuash . Cum urcarea a fost asa de placuta, aveam asteptari mari de la coborare, asteptari ce insa nu s-au implinit, poteca fiind destul de pietroasa si nepermitandu-ne sa stam mai mult de 50% din timp in sa. In schimb Laguna Carhuacocha arata intr-adevar impresionant si pe cand ne aflam pe malul ei inca eram pe plus in vesnicul duel: efort-rasplata prin peisaj / placerea de a cobori cu MTBul.
In ochiul oval si albastru se oglindesc unele din cele mai inalte varfuri ale Cordillerei respectiv Yerupaja (cel mai inalt varf al masivului) si Siula Grande (muntele din Touching the void). Am sta si noi in seara asta in tabara de corturi, nefacand mare lucru, sau cel mult explorand cateva lagune aflate mai sus de noi, chiar la picioarele morenei, dar suntem haituiti de lipsa apei (care oricum a fost pe sponci astazi). Cum continuarea spre sud, pe traseul turistic, nu se arata promitatoare (pasul urmator si urcarea aferenta par dureroase), iar coborarile nu ne-au impresionat prin flow si fun, coroborat cu faptul ca niciunul dintre noi nu e doritor sa faca pe cobaiul cu apa din sticla dublu-purificata cu pastile, adunat cu faptul ca oricum nu avem mancare suficienta, ca nu mai exista o alta varianta de retragere convenabila si auto-convingandu-ne ca asta e oricum cel mai frumos peisaj din Cordillera, fiind vorba de un lac cu apa incredibil de albastra, aflat la picioarele celor mai inalte varfuri ale masivului, decidem sa ne tinem de planul de acasa si sa iesim din parcul national spre est, spre un sat numit Queropalca.

Prima parte a coborarii este lenta si plina de obstacole, poteca mergand din nou pe curba de nivel, urcand si coborand, fiind garnisita cu pietre, trecand raul. Stiam de la un turist argentinean si de la doi localnici ca mai jos ea se va transforma in drum, insa distanta e ceva relativ si depinde de cheful ramas, rabdarea din dotare, setea din gat, foamea din stomac.

Pana la urma razbim si in Queropalca si dupa ce cumparam cele necesare si cerem apa, mai invartim la pedale vreo doua ore, cat sa mai strangem ceva kilometri la cei 20 munciti pe ziua de azi. Ne-am fi oprit noi mai devreme, dar nu am gasit niciun loc de cort promitator, asa ca am tot mers cu soarele inaintand si el spre apus, am sarit un pas si am coborat intr-o vale pana cand am gasit ceva decent.

La final merita sa adaug cateva cuvinte despre doua aspecte importante, la care am reflectat zilele astea.

Primul este ca singurul obiect care ne lipseste din bagaj este un filtru de apa. Mai frustrant este ca aveam unul acasa, testat, insa Radu a fost sigur ca apa de munte din Peru e buna de baut (cum era si cea din Pamir, Caucaz, cum e cea din Alpi ori din Carpati), iar pe mine nu m-a dus capul sa il contrazic si sa insist sa luam filtrul la noi. Dupa ce amandoi am constat ca apa nu e buna de baut, ne-am dotat ce e drept cu pastile, dar parca nici in alea nu ne mai punem increderea, mai ales cand stii ca ai la x kilometri un sat, de unde poti lua apa clorinata. Tot din cauza asta am ajuns sa caram mult prea multa apa dupa noi (in situatii limita cand stim ca nu vom avea niciun sat / sursa sigura de apa) caram 3 litri fiecare, ceea ce e mult prea mult pentru conceptul de bikepacking.

Al doilea aspect este echipamentul pe care il avem la noi si pe care ori nu l-am folosit deloc, ori l-am folosit prea putin. In astea doua luni am invatat ca fericirea si confortul nu stau in a avea mereu un articol de back-up sau doua perechi de pantaloni cu bazon in loc de una, ci in a avea cat mai putine lucruri si in a fi cat mai usor. Pantalonii se spala, eventualul briceag pierdut se inlocuieste cu un cutit si o lingura in primul sat si cu un alt briceag profesional in primul oras mai mare, in Peru nu ploua, deci fara husa de rucsac, over-shoes etc. Asa ca tema pentru data urmatoare ar fi ca din echipamentul asta ce voua, celor de acasa, va pare putin, sa mai taiem fiecare cam 1.5 kg, sa mai tunam putin bicicletele ca sa le facem mai usoare si abia apoi bikepackingul adevarat va avea sens si va fi si fun.

Dupa o noapte friguroasa trebuie sa asteptam venirea soarelui pentru a ne urni in cele din urma din loc

Locul perfect pentru cafeaua de dimineata.

Cu un pic de cofeina in sange si cu o astfel de priveliste nici push-bike la 4600 de metri nu mai pare chiar atat de brutal

Single-trail la inaltime.

De aici tot la vale

Poteca perfecta

Bike lab si bicicleta la inaltime. La propriu si la figurat.

The kids are alright.

Pana si localnicii sunt pierduti in contemplare.

Momentul de respiro de deasupra lagunei

Ride free

Oglinda oglinjoara, care-s cei mai frumosi munti din tara.

Aventura cere sacrificii, sau macar ceva picioare reci.

Dupa o ora si ceva de chin si de impins bicicleta in sfarsit dam din nou de portiuni pe care putem sa stam pe ea.

Plaza de Armas si stadionul pentru coride, doua elemente nelipsite din orice sat peruan mai maricel.

Push-bike, paramo si magie in Cordilliera Huayhuash

Imi place forfota diminetii din micile orase peruane prin care trecem. Masinile sunt cvasi- inexistente, dar strazile sunt pline de lume: copii care se grabesc in grupuri mici catre scoala, adulti cu treaba, magazine care isi deschid obloanele si scot la usa maturi, oale si ce mai vinde fiecare, vanzatori ambulanti care au la oferta o fiertura calda numai buna sa te puna pe picioare in aerul rece de la munte. Ma bucur cumva cand suprind un pusti sufland in maini sa si le incalzeasca. Deci nu doar eu am mainile sloi in cele 4 grade pe care le arata termometrul.

Drumul nostru trece pe langa scoala din localitate si observ cu interes ca in Peru inca se face careu inainte de intrarea la clasa. Ma uit la toti pustii care se grabesc sa ajunga la apel si nu pot sa ma intreb daca graba asta e responsabilitate (merg la scoala de gura parintilor) sau exista acolo si un gram de placere in a descoperi lumea, a deveni mai bun, a-ti depasi conditia.

In orasele din Romania vezi din ce in ce mai rar copii din ciclul primar ori gimnazial mergand singuri la scoala. Cu atat mai putin grabindu-se. Singura graba observata e fie in copilul tras pe jumatate de parinte (in cazul in care merg pe jos), fie in a parca cat mai aproape de scoala, a-i fura copilului un pupic sau un semn de la revedere … si cam atat.

Totusi, cum Huallanca nu e cine stie ce metropola, zarva diminetii ramane repede in urma. Sunt suficiente cateva serpentine ale drumului cat sa castigam putina diferenta de nivel si sa ne ridicam deasupra orasului. Drumul pe care ne gasim ar trebui sa ne conduca spre munte. A trecut ceva vreme de la ultima tentativa reala de bikepacking (Ecuador, Trans Ecuador Mountain Bike Route, intrare din Pifo) si din pacate, nu am gasit alta varianta care sa mearga nord-sud si sa ne apropie de munti. Sursa de inspiratie e aici https://fatcycling.wordpress.com/2015/07/09/constant-awe-huaraz-to-oyon/ , alternativa sau varianta de rezerva fiind o retea de drumuri ce merge mult in estul masivului si care din pacate nu ofera perspective catre varfurile inalte ale Cordillerei, ele fiind mereu mascate de alte muchii si varfuri de 5000 m.

Cale de vreo 22 de kilometri ne tot tinem pe drum si avem ceva spor. Acolo unde ar trebui sa il parasim, facem pauza de masa pentru o omleta si pentru reconfigurarea bagajelor, caci de aici urmeaza vreo 5 kilometri fara drum. Din pacate si poteca e cam lipsa. Sunt mai mult niste fire de poteci intretinute de oamenii care au animale mai sus pe vale si mai vin la bordeiele ce le servesc pe post de stane. Doar ca pe aici principalul mijloc de deplasare e calul ori magarul si firele de poteci sunt numeroase si inguste, strecurandu-se printre ierburile inalte din paramo. Asta inseamna ca nu e loc pentru ansamblul om + bicicleta si ca ori omul va trebui sa isi croiasca drum prin ierburile inalte si intepacioase, ori bicicleta va trebui impinsa pe acolo. Poteca merge mai mult pe curba de nivel si asta imi displace si mai mult. As prefera sa urce, ca sa aiba sens sa iei bicicleta in spate si efortul asta chiar sa conteze.
Inaintarea asta sisifica se intinde pe vreo doua ore si desi vedem in departare drumul la care ar trebui sa ajungem, el functioneaza ca o fata morgana. Nici pana acum nu stiu care e povestea drumului ce constituia salvarea noastra din paramo. Banuim ca a servit in trecut la constructia si montajul liniei de inalta tensiune ce taie muntii est-vest. Din aceasta cauza nici nu aveam asteptari prea mari de la el. Daca ne usura push-bike-ul era deja foarte bine. Insa spre surpinderea noastra drumul s-a dovedit a fi ciclabil. Desi pietros, panta era mica, fiind croit in serpentine largi si blande, astfel ca am urcat cu usurinta spre un pas fara nume, din care insa am avut primele perspective asupra varfurilor inzapezite ale Cordillerei Huayhuash. Varfuri care erau incredibil de aproape. Si foarte verticale. Fata de Cordillere Blanca ce era caracterizata prin varfuri masive, aici primeaza verticalitatea. Totul in jur pare ca tasneste in sus, sfidand fizica atat prin supletea liniilor, cat si prin ghetarii ce stau in echilibru instabil pe pantele inclinate. Desi nu e cea mai buna lumina, aparatul foto nu are ragaz.

Din pas drumul devine si mai bun si ne coboara pana pe la 4200 m. Aici dam peste o stana unde cerem apa, insa ne trezim cu o chestie galbuie de care hotaram sa nu ne atingem. Mai dam si peste doi oameni care ne spun ca sunt de la parc. Fata de Cordillera Blanca unde totul era centralizat si aveai cateva puncte clare de intrare in parc unde achitai si taxa de intrare, aici lucrurile functioneaza descentralizat/ la nivel de comunitate, fiecare sat limitrof avand asignata o parcela din munte, atat pentru a o administra, cat si pentru a impune taxe turistilor. Taxe care nu sunt chiar mici (intre 5 si 10 dolari pe zi, in functie de comunitate). Si avand in vedere ca o parcurgere a intregului circuit al Cordillerei Huayuash ia cam 10-12 zile, se strang ceva banuti). Cam 20% din ei se duc sa zicem pe mentenanta taberei de corturi si salariul celor doi controlori care au grija si sa curete toaletele, respectiv sa stranga balegile animalelor. O alta parte din ei se duc, asa cum ma temeam si mi se va confirma maine pe amenajari peisagistice fara sens in satul respectiv. Spalare de bani se numeste. Si o alta parte se pierd in neant…Cum ii spuneam si lui Radu, as da bucuroasa 10 euro pe zi daca as vedea in ce se duc: captare de apa, toalete curate, drumuri decente de acces si alte facilitati.

De la controlori aflam de tabara de corturi oficiala si ne indreptam si noi intr-acolo, marele ei atuu nefiind conditiile oferite, asa cum am spus mai sus, ci locul in care este amplasata, la picioarele catorva uriasi inzapeziti, strajeri tacuti ai noptii si aducatori de frig.

Plecarea de dimineata din Huallanca, noi la drum si copii catre o noua zi de scoala.

Long faced Jesus.

Locul in care se termina drumul si incepe push-bike-ul

Oaia pusa la uscat. Nu ma intrebati carr e destinatia finala, cert e ca in jur mirosea destul de puternic a mortaciune.

Alternative nutritionale, o branza neasteptat de buna gasita in Huallanca

Momentul in care dam de drum si in care ajunsi in pas zarim pentru prima data Cordilliera Huayhuash.

Inca un pas de 4800 de metri.

Gasiti ciclista

The kids are alright

Ride on!

Intrati pe traseul de trekking

Pe la stana parasita

Single-trail de Huayhuash.

Locuri prin care nici push-bike-ul nu mai pare trist

Base camp Huayhuash

Puya Raimondi si o zi la 4600 de metri

Razbunarea vantului continua si astazi si dupa ce a reusit sa ne bage iarba si praf in mancarea de la micul dejun, ne insoteste constiincios pe cei 15 kilometri ramasi pana la bifurcatia cu drumul ce merge la ghetar. Nu numai ca se tine scai de noi, dar nu stie sa bata decat din fata, facand inaintarea extrem de anevoioasa, caci combinatia de altitudine, cu drum prost si vant de fata nu da decat viteze de 5 km/h. Eu recunosc ca nu am nervi pentru asemenea conditii, asa ca injur printre dinti si imi pun muzica in casti.

Asa trec 3 ore lungi, singura varietate fiind praful starnit de autocarele care au inceput sa urce spre ghetar. Sunt convinsa ca nu am niciun chef sa fac o baie de multime printre sutele de oameni ajunsi acolo, ori sa ma bat pentru un loc la poze. Plus ca pana sa incepem propriu-zis coborarea, mai avem de pedalat kilometri intregi pe ceva ce pe harta pare a fi o curba de nivel, dar despre care eu sunt totusi retinuta. Radu cocheteaza cu ideea de a merge totusi la ghetar, insa renunta pe motiv de lumina neinteresanta si alte negocieri pertinente cu nevasta.

Asa ca luam sub roti si ultimii 150 de metri diferenta de nivel. Si am tot zis asa de vreo 3 ori, pentru ca dupa ce trudeai sa ajungi la 4800 m, coborai la 4650 m si tot asa. Si oricat de aclimatizati am fi dupa doua luni de pedalat prin Anzi, la altitudinea aia tot sfarsesti prin a te tari literalmente la deal cu granny gear.

Si uite asa trec orele pe langa noi, in campul vizual apare urmatorul lant de munti inzapeziti Cordiliera Huayuash, mai stam la niste poze, ne imbracam si ne dezbracam la fiecare coborare, respectiv urcare si orele trec pe langa noi, frigul se lasa din ce in ce mai hotarat si eu incep sa ma intreb daca vom avea timp in ora de lumina ramasa sa coboram din creierii muntilor. Radu este, ca de obicei, optimist in ceea ce privesc sansele noastre de reusita. Optiunea de a campa nu intra in ecuatie pentru ca, pe de-o parte nu avem mancare pentru seara si pe de alta parte am face si noi un dus fierbinte. Perspectiva de a te culca infrigurat si nemancat nu e foarte atractiva, asa ca facem tot ce ne sta in putere sa coboram mai repede, pedalam ca apucatii la vale (vantul de fata actiona ca o frana veritabila) si intram inca pe lumina in Huallanca, unde desi nu aveam nicio recomandare de cazare nimerim la un hotel super curat si confortabil, din prima incercare. Aici dam peste un cuplu de olandezi ce fac tura cu Pastouri in sens invers si iesim impreuna sa mancam de seara si sa mai schimbam impresii. Din pacate ei nu ne pot ajuta pe noi cu foarte multe informatii, caci desi vin din sud au venit in mare parte pe drumuri principale, pe cand noi, dupa o zi de pauza, cochetam cu ideea de a incerca o varianta aventuroasa de intrare in Cordiliera Huayuash.

Dimineata, la adapost de vantul de peste noapte, asteptand sa fiarba cafeaua de dimineata

Prima intalnire cu Puya Raimondi, copacii-flori ce formeaza adevarate paduri la 4000 de metri

Pana la 15 metri inaltime si pana la 100 de ani. Si totusi pe cale de disparitie

Detalii.

Intram usor usor inapoi in lumea ghetarilor.

Chiar daca mai putin inalta si mai putin spectaculoasa are si partea aceasta din Cordiliera Blanca farmecul ei.

Usor usor si pasurile de 4800 de metri incep sa se banalizeze, mai ales atunci cand orele urmatoare le vom petrece in totalitate la peste 4600 de metri.

Din lumea ghetarilor in lumea platourilor inalte.

La orizont alta Cordilliera, Cordilliera Huayhuash

Planuri suprapuse

De aici tot la vale, intr-o cursa cu intunericul, spre Huallanca.

Huaraz si plecarea spre Pastoruri

Nu imi dau seama cum sunt vazute/ citite/ interpretate jurnalele mele. Daca sunt suficient de realiste sau romantate. Nu ar trebui sa fie doar lapte si miere, pentru ca le scriu la cald, in fiecare seara, deci nu e timp sa se stearga off-urile.

Ei bine, asta a fost una din zilele alea nasoale. Si nici macar nu stiu/ stim de ce, caci nu a avut un motiv evident. Mai degraba un cumul de mici nemultumiri, care s-au adaugat unele peste altele.

Aseara am hotarat sa nu ne mai prelungim sederea in Huaraz si sa o luam din loc. Cazarea a fost ok, orasul mare si turistic oferea suficiente experiente europene, insa cum rezolvasem deja tot ce era pe lista, ne-am dat seama ca daca am ramane nu am face decat sa frecam telefonul. Asa ca am luat-o din nou din loc, spre ghetarul Pastouri, ce marcheaza cumva limita sudica a Cordilierei Blanca. Conform unui ranger al parcului, citat de wikipedia, Pastoruri nu mai este propriu-zis un ghetar, pentru ca el nu mai depune masa/ gheata noua nici macar iarna (pentru a o pierde prin topire vara), ci pur si simplu se topeste in mod constant (si accelerat). Aici https://www.researchgate.net/figure/Pastoruri-Glacier-fragmenting-in-two-distinct-sections-in-2007-Images-obtained-from-the_fig1_322070822 puteti vedea niste comparatii elocvente.

Ruta spre ghetar urmeaza initial, in urcare, drumul national de pe valea pe care se gaseste si orasul Huaraz, urmand sa se bifurce spre est dupa aproximativ 45 de kilometri, parasind asfaltul.

Doar ca azi a venit ziua scadentei la vant si am platit pentru toate zilele fara vant ori cu vant din spate, caci tot asfaltul ne-am luptat cu un uragan de proportii ecuadoriene.

Oprim sa mancam de pranz, dar la mine nici mancarea nu vrea sa intre cum trebuie, digestia pare sa dea din nou rateuri.

Nici drumul secundar pe care intram nu ajuta, deoarece, ca toate drumurile secundare turistice, este extrem de rupte, din cauza traficului intens, compus in proportie de 50% din autocare, ce reusesc performanta sa onduleze pietrisul, ori sa il roada dand la iveala pietrele mari, ori sa macine pietrisul transformandu-l in nisip. Toate astea se intampla si datorita stilului peruan de a face lucrurile pe jumatate, caci pietrisul pus nou nu este tasat/ presat inainte de a se da din nou drumul traficului.

Nici peisajul nu ajuta, fiind compus din culmi rotunjite, cu iarba galbena si uscata, culmi ce se repeta cat vezi cu ochii. E una din zilele alea in care faptul ca sunt pe drum nu imi aduce nicio bucurie, in care nu am ochi sa vad locurile din jurul meu si nicio experienta nu ma misca. E una din zilele acelea in care as da orice sa fiu acasa, in rutina din Brasov, alaturi de prieteni.

De regula pentru a iesi din starea asta e nevoie de ceva, de un declic si acesta vine astazi odata cu apusul, cand dealurile galbene fac loc muntilor inalti, cand soarele nu mai arde ci mangaie, cand lumina iti schimba starea de spirit si iarba nu mai e galbena, ci aurie, cand ochii vad pe cer luna plina si mintea isi imagineaza cortul mangaiat in reflectiile ei. Ar iesi o noapte chiar linistita, daca nu s-ar fi (re)pornit vantul ce ne-a stricat tot zenul.

Din categoria rasfaturilor culinare din Huaraz, caldo de gallina si Inca Kola.

Huaraz, un alt oras in care muntele din spatele case se mai pravaleste din cand in cand peste tine.

Heike si Ludwig, turistii germani ajunsi la aproape 60 de ani. Cu ocazia asta trebuie sa notez ca inca pot sa vorbesc germana mult mai bine ca spaniola. De notat so asortarea si sosetele cu sandale. Typisch Deutsch.

Varsta e doar un numar.

Dupa 30 de kilometri cu vant din fata pe asfalt inapoi pe drumuri secundare.

Inapoi spre muntii inzapeziti

Pamir

Incepe spectacolul apusului iar odata cu acesta suferintele ultimelor ore sunt uitate

Panoramic

Sfarsit de zi (binenteles cu un loc de cort gasit pe intuneric)

O zi olimpica pe Punta Olimpica

Totusi temerile noastre privind temperaturile au fost nefondate, caci desi dimineata cortul este acoperit de o platosa de chiciura, inauntru sunt 6 grade si in sacii de dormit e cald si bine. Ceata alearga prin caldare si norii ascund soarele mult dorit, asa ca nu ne grabim. Avem rabdare ca soarele sa prinda puteri pentru ca intuim in ce loc fain suntem si niciunul din noi nu vrea sa se grabeasca spre coborare. Laguna de sub noi are albastrul acela azuriu pe care l-am descoperit la Paron, albatru ce se intensifica sub lumina potrivita. Din cand in cand morena pravale spre luciul apei, cu zgomot infundat, pietre mai mari sau mai mici. Stam la o sesiune foto prelungita si apoi prindem drumul vechi ce se catara in serpentine deasupra tunelului si printr-o portita ingusta sare in partea cealalta. Tersamentul este prabusit/ luat de ape, astfel incat in pasul propriu-zis nu poti razbi decat cu piciorul sau cu bicicleta. Insa cum niciunul din turistii care parcheaza masina la intrarea in tunel nu au curiozitati mai mari decat selfie-ul regulamentar, ajungem sa fim singuri, cu muntii crescand in fata noastra si ghetarii apropiindu-se cu fiecare metru urcat. Trecatoarea batuta de vanturi ne dezvaluie pe partea estica alte varfuri, inclusiv Huscaranul, cel mai inalt varf al Anzilor. Doar stand in strunga acea presata de doi pereti de granit realizezi cat de nebun e drumul asta care se catara din doua parti spre o bresa a unei creste secundare, creasta aflata la randul ei intr-un urias amfiteatru inghetat, cu diametrul de poate 50 de kilometri.

Nici coborarea pe partea estica nu se lasa mai prejos si de la inaltimea dungii de asfalt privim cum se insira serpentinele pe versantul ce coboara abrupt 600 de metri sub noi, pana in firul unei vai largi, aflata la 4000 m. Sunt convinsa ca o urcare pe partea vestica ar fi la randul sau putin infricosatoare cand te-ai gasi la inceputul vaii glaciare si te-ai uita in sus usor fascinat si ceva mai mult ingrozit, incercand sa ghicesti finalul serpentinelor, dar in egala masura extrem de estetica, cu un amfiteatru glaciar chiar si mai mare decat cel din partea estica. In orice caz, partea cea mai faina este ca toate aceste frumuseti sunt accesibile oricui, si inca la un pret modic, deoarece exista curse locale ce leaga orasele Carhuaz (vest) de Chacas (est) peste Punta Olimpica.

Din fericire, pentru noi, spectacolul Cordilierei nu s-a incheiat, caci inclusiv drumul national pe care ajungem sa pedalam cu spor spre Huaraz se insoteste pe de-o parte de Rio Santa, iar pe cealalta parte de varfurile vesnic albe. Ne asteapta cateva zile de odihna bine meritate in Huaraz.

O noua dimineata cu cer innorat, nu-i nimic, fiind aproape de pas avem timp de zabovit pentru a astepta soarele sa apara.

Gata de plecare, deasupra lacului turcoaz si cu semne ca norii incep sa se crape.

Primele raze de soare

Bronz de profesionist

Ultimii 200 de metri pana pe Punta Olimpica

Unde nu-i drum mai luam si bicicleta in carca

S-a strigat bingo

Nici partea cealalta a pasului nu e mai prejos ca privelise

Zile si momente de nota 10

Mihaela si muntii

In departare lacuri suspendate de turcoaz

In inima muntilor

Inapoi pe asfalt pentru o coborare de 2500 de metri pana in vale

Full speed ahead

Cei care au zis ca transfagarasanul e cel mai frumos drum din lume clar nu au ajuns pe aici.

Serpentine la un cu totul alt calibru

Cel mai frumos drum asfaltat din lume, cel mai probabil

Zig-zag.

De aici tot la vale

Multumim Huarascan si drumarilor peruani pentru o zi absolut magica

Printre ghetari, spre Punta Olimpica

Daca nu am avea biletele de avion pentru intoarcerea acasa deja cumparate, apoi acum si aici as opri timpul in loc. Doua luni in care am strabatut Anzii de la nord la sud, am sarit nenumarate pasuri de peste 4000 de metri s-ar incheia apoteotic in Huaraz, dupa doua zile superbe petrecute in inima Cordilierei Blanca pedaland spre si dinspre Punta Olimpica. Fara indoiala, Cordiliera Blanca a fost climaxul aventurii noastre de pana acum, efectul uau fiind la tot pasul. Ultimile 4 zile, cu cele doua pasuri de 4700 m, varfuri de peste 6000 m, ghetari, lagune, vai glaciare au fost si ele best off-ul din intreaga calatorie si cumva simtim ca nu sunt prea multe sanse ca in luna ramasa de pedalat prin Peru sa mai avem asemenea peisaje, asemenea combinatie de salbaticie, primordialitate, estetica.

Pedalam cot la cot la 4000 m. Tocmai ce am parasit valea principala si am intrat pe un fir aparent secundar, drumul incingand cumva coasta muntelui. Suntem insa suficient de sus pentru a avea deschidere spre amfiteatrul glaciar de deasupra noastra compus din varfuri inzapezite, unite intre ele printr-o creasta zimtata tapetata in alb. Niciunul din varfurile pe care le-am vazut pana acum de aproape nu par usoare, ba din contra, ghetari crevasati, seracuri, pereti sau creste tehnice sunt la tot pasul. Amfiteatrul este imens si capteaza privirea, caci avand orientare sudica, ghetarul coboara neasteptat de jos, pana la aproximativ 4500 m. Daca nu ne-ar desparti o crestulita plina de stanci ce formeaza impreuna cu ghetarul o covata in care se ascunde o laguna cu apa de culoarea cernelii, ai crede ca il poti atinge cu relativ putin efort. Lui i se adauga alte varfuri inzapezite ce devin vizibile de indata ce drumul incepe sa se catere in serpentine pe ultimul prag glaciar. Sub atata grandoare drumurile noastre mioritice palesc. Serpentinele se insira cuminti si aduc in prim-plan, indiferent de orientare un alt varf, un alt ghetar fragmentat si supendat efemer deasupra unei lagune. Ultima e si cea mai frumoasa, dar noi nu avem cum sa stim asta, pentru ca ajungem acolo cu ultima geana de lumina si cautam un loc de cort la frontala, treaba deloc usoara prin labirintul de pietre mai mari sau mai mici prin care ne gasim. Totusi platforma necesara pentru micul nostru adapost apare ca prin miracol si dupa ce dam la o parte cateva balegi uscate, o facem si locuibila. Seamana cu un cuib de vulturi, suspendat intre atatea varfuri inalte, vizibile chiar si la miezul noptii datorita zapezii care le acopera. Suntem singuri la 4600 m, inconjurati de toti acesti colosi, iar linistea este asurzitoare. Ne pregatim in egala masura pentru o noapte friguroasa, caci in cort nu sunt mai mult de 4 grade.

Incepem dimineata cu o coborare de aproape 1000 de metri pana in firul vaii.

Incepem dimineata cu o coborare de aproape 1000 de metri pana in firul vaii. La orizont se intinde jumatatea sudica a cordillierei albe.

De la balcon.

Inapoi in asfalt pentru urmatorii 100 si ceva de kilometri si inceputul urcusului spre Chacas.

Centrul colonial din Chacas, unul din putinele orase ce nu a fost sters de pe fata pamantului de un cutremur sau de alunecare de teren.

Un satuc cu nume predestinat

Bronz de profesionisti

Cu fiecare suta de metri urcata ne apropiem din nou de muntii inalti.

4000 de metri, ghetari de jur imprejur si varfuri fara numar.

Cel mai frumos drum asfaltat din lume?

Comprimat

Unul din cele mai spectaculoase locuri de odihna de lana acum

Nici o pana nu e chiar atat de dramatica in astfel de locuri, chiar daca mai ai doar o ora de lumina in fata si nu ai loc de cort.

4700 de metri si ultima geana de lumina

Locul de cort din seara asta, la poalele uriasilor.

Privelistea de la gura cortului.