Category Archives: Aventuros

Dracsin, Papusa, Tamasul si Curmatura Foii.

Trebuie spus din capul locului ca relatia mea cu schiul de tura in ultimii ani este una …sensibila. Dragoste nu mai e de mult, of e cam dupa fiecare tura si totusi ma ingrijoreaza deja usurinta cu care-mi uita creierul promisiunile de la un weekend la altul. Cu alte cuvinte, desi dupa fiecare weekend ma jur ca asta-i ultimul si stau si astept primavara, recidivez aproape constant in urmatorul. Curios e ca in rest, memoria ma ajuta destul de bine. Numai cu auto-promisiunile astea e dereglata.

Singurul motiv real pentru care mai cochetez inca cu schiul de tura si nu am ars doagele este ca mie totusi imi place sa fiu pe munte si cel putin iarna, schiurile sunt unul din putinele mijlocitoare ale unor escapade mai mici sau mai mari. De regula mici, caci pentru una mare trebuie sa se alinieze planetele. Weeekendul asta pareau aliniate si Radu propune tura iernii: o bucla cu plecare de la Plaiul Foii in care sa traversam Iezerul, Mezea-Oticu si culmile estice ale Fagarasului. Pusi pe harta dadeau 76 de kilometri. Chiar si impartiti in doua zile, asa cum ne propusesem, cu bagaj mare nu se anuntau nici pe departe usori. Ba chiar priviti obiectiv pareau chiar neverosimili. Dar cand imparti cu Radu aceeasi casa si bei apa dupa el, inveti sa visezi, macar un pic. Asa ca imi fac cu grija bagajul, cantaresc in minte de cel putin doua ori fiecare obiect pus acolo si punem ceasul sa sune pentru o sculare matinala. O plecare la prima ora este imperios necesara pentru a ne asigura o sosire la refugiul din Iezer la o ora rezonabila. Doar ca disciplina nu e deloc punctul forte in familia noastra si ajungem sa plecam cu o considerabila intarziere la drum. Nu are a face ca parcarea din Plaiul Foii e goala, ca drumurile sunt pustii, adevarul e ca pentru tura asta conteaza fiecare minut pierdut si castigat. In mod normal, in asemenea situatii eu sunt foarte atenta cu timpul pentru orice si imi place sa tin un ritm potrivit, dar constant, reducand la minim pauzele si eficientizand totul. Stiu foarte bine ca nu am explozie si avantajul meu sta in anduranta, asa ca aplic regula pasilor mici si siguri. Radu in schimb, fiind considerabil mai puternic decat mine are un obicei cumplit de a lasa totul pe ultimile 200 de metri, momente in care ajungem sa tragem ca nebunii alergati de noapte sau de cine stie ce stihii.

Incepem coborarea spre drumul de Satic-Pecineagu, cu muchia Cascoe in plan indepartat.

Incepem coborarea spre drumul de Satic-Pecineagu, cu muchia Casque in plan indepartat.

Urcarea in Curmatura Foii// Saua Tamaselului merge pe urme bune de schiuri subtiri si stiu deja ca daca va fi sa fac o schimbare la echipament anul urmator, aceasta va fi directia. Fast and light. Cum oricum nu cred ca o sa cobor vreodata bine la vale, macar sa imi fie usor la deal. Cum zapada se arata buna si drumul se distinge clar, ocolim varful pe curba de nivel si ajungem la una din stanele de sub Tamas unde insa in loc sa petrecem putin timp cautand continuarea marcajului, incepem coborarea luand in vizor o padure rara de foioase. Caci coborarile prin padure cu rucsacul de tura in spate nu au nimic in comun cu schiatul de prin jurul casei, asta e alta poveste asa ca bagam in functiune plugul. Asta pana cand padurea noastra se transforma intr-un lastaris tanar prin care Radu ne croieste drum cand pe schiuri, cand cu ele pe rucsac. Pantele insorite pe care coboram apoi spre drumul de Pecineagu nu sunt nici pe departe genul de pante care sa tina zapada si cat ne uitam in jur, tot terenul arata la fel. Iesim in final intr-un drum de taf, mai punem putin schiurile, apoi le dam jos caci dam de pietre si tot asa, pana ce in final ajungem in firul vaii. Intre noi si drumul salvator sta insa un rau. Mult prea lat pentru a fi sarit, mult prea adanc pentru a fi trecut in clapari, mult prea rece ca sa fie trecut descult. Ne invartim brownian cand in aval, cand in amonte sperand sa gasim o bresa. Radu insista si deja incep sa ma intreb daca va trebui sa ma descalt. Problema este caci cu exceptia locului unde ne aflam, malurile sunt destul de apropiate de albie, deci se exclude sa mergem pur si simplu in amonte pana cand am gasi un pod. Raul trebuie trecut pe aici si nu ne ramane decat sa alegem cea mai buna modalitate. Ea este reprezentata de o aglomerare de aluviuni, pietre si lemne aduse aici de rau. Doar ca nu e pur si simplu sarit din piatra in piatra, ci si facut echilibristica pe doua trunchiuri, imbratisat un bradut si prins o mana intinsa de pe malul celalat, cat sa iti mute putin centrul de greutate acolo unde trebuie sa fie.

Ajunsi in drum, pe cand ne puneam schiurile, trece pe langa noi un Duster, dar pe langa mirarea de rigoare suntem scutiti de intrebari indecente de genul “pe unde ati ajuns aici”.

Este miezul zilei si zapada a inceput sa se lipeasca de noi ca aracetul si deja ne facem griji pentru urcarea ce ne sta in fata. Am vazut profilul culmii de pe versantul Tamaselului si muchia pe care merge marcajul este batuta si ea de soare, umbra anemica a celor cativa copacei fiind cu siguranta insuficienta. La inceput avem spor pe urmele de masina, apoi pe ceva urme de snowmobil pana cand ramanem doar noi cu panta. Am alternat mersul in clapari cu mersul pe schiuri intr-un efort sisific de a ajunge la stana din Dracsin. Radu se duce sa inspecteze stana si pe mine ma trimite la deal, caci aici, unde a batut vantul si a asezat zapada, crusta de deasupra ajuta la curatarea zapezii de pe foci. Urcarea se desfasoara lunga in fata. Papusa momentan nici nu se vede. Piciorul acesta masiv se va uni cu muchia mai ingusta ce vine de pe Cascoe si abia apoi, candva, vom ajunge la inceputul culmii principale a Iezerului. Urcam cumpatat, ca dupa o zi intreaga de mers. Urcam de fapt incet si altitudinea se aduna greu pe ceas. Apusul ne prinde in drumul spre varf si daca nu as fi stresata ca ne va prinde noaptea mult prea curand, acesta ar fi genul acela de apus ce ar trebui savurat in tihna. Lumina dupa-amiezii a imbracat Craiul in culori calde, dezavaluind tuse diferite de galben pe peretii abruptului vestic. Umbrele muchiilor vin si pleaca o data cu soarele ce isi urmeaza drumul. Cerul se aprinde, culorile se topesc una in alta, sunt asa putini oameni ce trec pe aici pe timp de iarna incat locurile au linistea lor si probabil pietrele imprastiate pe culme au vazut nenumarate astfel apusuri incat au incetat sa se mai mire de fiecare dintre ele. Sau poate nu…E la fel ca atunci cand incepi sa mergi pe munte si vezi prima data o mare de nori, sau iti vezi aura. Pentru putini asemenea lucruri se banalizeaza. Pentru multi spectacolul naturii ramane mereu o sursa de uimire si de placere.

Bucegiul si Costila la balcon.

Bucegiul si Costila vazute de la balcon.

Cand ajungem sub Papusa este deja noapte si luna promite sa se ridice mare si aproape rotunda si sa ne lumineze calea. Radu merge inainte fara sa se opreasca si incepe coborarea spre Spintecatura. Il urmez intrebandu-ma insa ce facem aici. Este prea tarziu pentru o parcurgere de noapte a crestei Iezerului, coborarea in Spintecatura ar fi mai sigura cu coltari in picioare, vantul ne biciuie obraii si vartejuri de zapada se ridica din cand in cand catre muchie. Cat contrast fata de linistea pe care mi-as dori sa o am pe munte. Ii spun, de fapt ii strig lui Radu ca mie nu mi se pare ok ceea ce facem si ca cel mai bine ar fi sa ne retragem si ca Spintecatura nu e directia buna. Nu stiu daca Radu e convins de asta sau o face de gura mea, insa urca la loc si apoi incepem sa urcam impreuna inapoi spre varf. Prima retragere care imi vine in minte este Gradisteanu si chiar pornim intr-acolo. Vantul nu se slabeste neam si mergem in stilul biscuite pana cand ne dam seama ca muchia e prea lunga pentru a ajunge la un adapost decent si ca pana la stana pe care o stim de la 4Munti avem mult prea mult de coborat. Asa ca ne intoarcem inapoi pe varf si prindem un picior secundar din Cascoe, pe care il stiam de laconcurs. Acesta e considerabil mai scurt fata de Gradisteanu si la limita padurii are si el o stana. Nu imi aduc aminte sa ma fi impresionat cu ceva, insa acum orice adapost, chiar si o liziera de padure e bun. Sau oricum mai bun decat perspectiva vehiculata de Radu de a face bivuac in Spintecatura Papusii. Continuam sa coboram teleghidati si beti de vant inca multa vreme pe piciorul golit de zapada. Am carat mult prea mult schiurile in spate tura asta, insa deja simt oboseala si parca pe picioarele mele ma simt cel mai bine. Stim ca ar trebui sa oprim si sa mancam ceva, dar nu gasim niciun loc decent, a se citi ferit de vant. Stiu ca asemenea tura forjeaza caracterul si in ciuda consumului energetic raman vigilenta si precauta.

Stana la care ajungem intr-un final este mai mult decat decenta cu o ultima incapere curata, cu priciuri bune si fara miros puternic de branza. Inainte de orice simt nevoia sa stau putin, sa imi trag sufletul, sa trag o linie dupa ziua lunga de azi si sa imi spun ca va mai exista si o data ulterioara. Sincer, acum chiar nu am tinut mortis sa se intample tura asta. Stiam ca nu sunt pregatita si daca s-ar fi intamplat ar fi fost un noroc, o pura intamplare si nu un rezultat firesc al abilitatilor mele fizice, psihice si tehnice. Cu asemenea ganduri in minte umplu o punga cu zapada si contemplam amandoi flacara primusului care va transforma zapada in supa.

Somnul vine greu, caci dureaza ceva pana cand se linistesc apele interioare.

Ziua de duminica este dedicata reintoarcerii la masina. Cu considerabil mai putin kilometri, dar in continuare cu terra incognita in fata noastra. Mai intai coborarea de la stana in drumul de Pecineagu. De data asta Radu navigheaza magistral si cu exceptia unui inceput de drum plin de cazaturi, avem parte de 6 kilometri in care coboram pe schiuri. Mare castig caci puteau fi la fel de bine 6 kilometri de sarit copaci si inotat prin zapada. Si e mereu un loz in plic caci nu stii niciodata care-i varianta mai buna: un drum, o muchie, o vale. Harta te ajuta sa iti faci o impresie despre teren, panta etc, dar nu si despre obstacolele naturale. Adica suprizele de la fata locului.

Ramanem fideli marcajului TG pe care l-am intersectat la un moment dat si vom continua pe el spre Curamtura Foii. Treaba e aparent simpla: 4 kilometri si 400 m diferenta de nivel. Radu chiar imi povesteste cum a coborat el aici cu bicicleta acum 12 ani. Ei bine, acum abia razbim pe schiuri. Dupa ce facem slalom pe cele doua maluri ale raului, dovedim niste portiuni de lastaris si un mal abrupt, ajungem in final la inceputul urcarii prorpriu-zise. Pe indicatorul nou sunt scrijelite cu pixul numai mesaje de imbarbatare gen: no road. Cand ne uitam ins sus la muchia abrupta ce se contureaza prin padure intelegem repede cum sta treaba. Schiurile pe rucsac (din nou) si revenim la munca de jos, respectiv sapat urme in clapari. Marcajele se insira liniar pe muchie si pe masura ce castigam altitudine si iesim in soare, frigul de pe vale e inlocuit de un aer primavaratic. Zapada se topeste, canta pasarelele, pe alocuri se vad frunzele toamnei.

Dupa doua ore de luptat si dupa un pic de sauna ajungem in cele din urma inapoi in muchia Tamasului. Din nou saboti pe schiuri da acelasi Crai ce se vede imperial in fata.

Dupa doua ore de luptat si dupa un pic de sauna ajungem in cele din urma inapoi in muchia Tamasului. Din nou saboti pe schiuri da acelasi Crai ce se vede imperial in fata.

Si din nou gandurile de primavara bat la usa mintii si ma intreaba ce caut eu pe aici, de ce imi car schiurile in spate cand as putea sa fiu acum pe cursiera. N-am raspuns. Sau poate am. Pentru ca mie imi place totusi sa fiu pe munte. Mie imi place traversarile lungi, turele acelea estetice. Si pentru ca ele sa reuseasca e nevoie de perseverenta. E nevoie sa inveti din greseli. Sa descoperi terenul de joaca. Sa stii cum sa faci cele mai bune alegeri atunci cand va veni momentul. Si in zilele astea doua lungi am faurit un plan. Ramane insa sa ii bifam etapele una cate una si sa asteptam o alta iarna cu conditiile potrivite. Abia atunci va fi tura iernii. A unei alte ierni.

Text: Mihaela.

Infooliti la plecarea din plaiul Foii, cu plecat de pe schiuri direct de la masina, asa cum ar trebui sa inceapa orice tura ideala de schi de tura.

Infooliti la plecarea din plaiul Foii, cu plecat de pe schiuri direct de la masina, asa cum ar trebui sa inceapa orice tura ideala de schi de tura.

Urcand spre Curmatura Foii cu un Crai tapetat de zapada din ultimele doua zile.

Urcand spre Curmatura Foii cu un Crai tapetat de zapada din ultimele doua zile.

Zapada proaspata si copaci imbracati in zapada.

Zapada proaspata si copaci imbracati in zapada.

In departare, Iezerul in care speram sa ajungem orele urmatoare.

In departare, Iezerul in care speram sa ajungem orele urmatoare.

Un zi de iti da impresia ca poti sa-l atingi cu mana.

Un zid de iti da impresia ca poti sa-l atingi cu mana.

Incepem coborarea spre drumul de Satic-Pecineagu, cu muchia Casque in plan indepartat.

Incepem coborarea spre drumul de Satic-Pecineagu, cu muchia Casque in plan indepartat.

O stana model si un marcaj ce pare sa fi disparut in neant.

O stana model si un marcaj ce pare sa fi disparut in neant.

Dupa 1 ore si ceva de balaurit si carat schiurile in spate pe pante defrisate si pe drumuri de taf vine proba de foc. Sau mai bine zis de apa si de gheata: traversarea raului ce coboara dinspre Pecineagu.

Dupa 1 ore si ceva de balaurit si carat schiurile in spate pe pante defrisate si pe drumuri de taf vine proba de foc. Sau mai bine zis de apa si de gheata: traversarea raului ce coboara dinspre Pecineagu.

Urcand pe Dracsin prin cea mai uda zapada pe care am vazut-o pana acum. Pieile se incarcau instant si in mod absurd cea mai eficienta metoda de a urca era tot cu schiurile in spate.

Urcand pe Dracsin prin cea mai uda zapada pe care am vazut-o pana acum. Pieile se incarcau instant si in mod absurd cea mai eficienta metoda de a urca era tot cu schiurile in spate.

Atuni cand zapada devine mai mare in schimb, cu tot cu sabotii si cu 3 kilograme de zapada pe picior totusi schiurile sunt intr-un usor avantaj.

Atuni cand zapada devine mai mare in schimb, cu tot cu sabotii si cu 3 kilograme de zapada pe picior totusi schiurile sunt intr-un usor avantaj.

f10782720.sr2.jpg

f11791360.sr2.jpg

Minimizand dezastrul, dupa ce am iesit in muchie si am dat in cele din urma de zapada mai inghetata.

Minimizand dezastrul, dupa ce am iesit in muchie si am dat in cele din urma de zapada mai inghetata.

Sunt putine locuri in care Craiul se vede atat de bine ca aici, iar ziua asta e bun de o lectie de geografie cu identfificarea tuturor varfuletelor, vailor si muchiilor din masiv.

Sunt putine locuri in care Craiul se vede atat de bine ca aici, iar ziua asta e bun de o lectie de geografie cu identfificarea tuturor varfuletelor, vailor si muchiilor din masiv.

Moment de resppiro la 2000 de metri, in departare incepe sa se zareasca incet incet si Bucegiul.

Moment de resppiro la 2000 de metri, in departare incepe sa se zareasca incet incet si Bucegiul.

Lectia de Geografie.

Lectia de Geografie.

Risc 5/5 de avalansa. Vorbind acum serios in schimb ca de obicei situatia variaza radical in functie de zona. Dar pe muchiile Iezerului zapada fie lipsea, fie era bocna...

Risc 5/5 de avalansa. Vorbind acum serios in schimb ca de obicei situatia variaza radical in functie de zona. Dar pe muchiile Iezerului zapada fie lipsea, fie era bocna…

f16930560.sr2.jpg

f17254144.sr2.jpg

Bucegiul si Costila la balcon.

Bucegiul si Costila vazute de la balcon.

f17572352.sr2.jpg

A fost probabil unul din cele mai frumoase si mai neasteptate apusuri prinse pe munte pana acum. Neasteptat pentru ca eram convins ca soarele se va ascunde dupa Varful Rosu si frumos pentru ca lumina era filtrata in tente incredibil de calde de pacla d la orizont.

A fost probabil unul din cele mai frumoase si mai neasteptate apusuri prinse pe munte pana acum. Neasteptat pentru ca eram convins ca soarele se va ascunde dupa Varful Rosu si frumos pentru ca lumina era filtrata in tente incredibil de calde de pacla d la orizont.

Ultima geana de lumina.

Ultima geana de lumina.

Urcand spre Papusa cu rafale de vant ce te dezechilibrau la fiecare pas.

Urcand spre Papusa cu rafale de vant ce te dezechilibrau la fiecare pas.

Dimineata urmatoare la stana ce ne-a servit drept adapost.

Dimineata urmatoare la stana ce ne-a servit drept adapost.

Amorsarea primusului inainte de terciul de dimineata. Primusul asta pe benzina chiar e mult prea tare, are 4 ani si a gatit incredibil de multe mese si inca se tine foarte bine. Iar dimineata un terci de ovaz pregatit cum trebuie e probabil cel mai bun mic dejun.

Amorsarea primusului inainte de terciul de dimineata. Primusul asta pe benzina chiar e mult prea tare, are 4 ani si a gatit incredibil de multe mese si inca se tine foarte bine. Iar dimineata un terci de ovaz pregatit cum trebuie e probabil cel mai bun mic dejun.

Din nou prin boscheti spre Curmatura foii, pe triunghiul galben.

Din nou prin boscheti spre Curmatura foii, pe triunghiul galben.

Dupa doua ore de luptat si dupa un pic de sauna ajunge in cele din urma inapoi in muchia Tamasului. Din nou saboti pe schiuri da acelasi Crai ce se vede imperial in fata.

Dupa doua ore de luptat si dupa un pic de sauna ajunge in cele din urma inapoi in muchia Tamasului. Din nou saboti pe schiuri da acelasi Crai ce se vede imperial in fata.

Sfarsit de tura.

Sfarsit de tura.

Deasupra norilor, pe nordica Craiului

E noapte, intuneric bezna si o padure intr-o liniste deplina in timp ce urc spre advanced base camp-ul de la Curmatura. A trecut ceva vreme de la ultima urcare facuta singur si initial trebuie sa recunosc ca mi-e urat. Ca de fiecare data pana acum uratul asta dureaza fix 5 minute pana cand alungi toate gandurle legate de intuneric si pana cand mintea incepe sa rumege linistita ganduri ce se astern la rand unul cate unul. Imi e greu sa ma plictisesc singur si cred ca din cand in cand, ture in care mergi in ritmul tau si cu gandurile tale sunt cat se poate de binevenite.

Alin si Octavian vor sa plece maine dimineata la ora 7 de la Botorog dar cum tentatia rasaritului prins din creasta e prea mare, probabil diferenta de timp dintre noi va fi si ea prea mare pentru a merge impreuna pe creasta. Dar asta ramane pe maine, momentan trebuie sa fac slalom pe adevaratul patinoar ce s-a format pe urcarea spre Poiana Zanoaga. Ma simt ca in Tom si Jerry, in episodul in care apartamentul se transforma in patinoar. E atat de rau incat atunci cand ajung in cele din urma la Curmatura imi cumpar o pereche de snowline-uri, o restanta de mai bine de un an, timp in care le-am tot imprumutat de la Mihaela cand a fost nevoie. Oricum, sunt o mare inventie pentru poteci inghetate.

Putin mai tarziu ascult focul cum arde in soba, o soba surpinzator de fotogenica. Sunt singurul turist din cabana in noaptea asta si e chiar fain sa petreci o noapte in liniste aici. Musai in schimb de facut treaba asta in timpul saptamanii caci in weekend rezervarile se fac cu 3-4 saptamani inainte. Dorm putin si prost dar ma trezesc fara sa sune ceasul la 4:45. Urmeaza micul dejun cu un baton cu ovaz si cola, echiparea si atacarea traseului cu punct rosu ce urca spre varful Turnu. Zapada e inghetata si datorita urmelor unui grup ce a coborat pe aici cu cateva ore inainte, urcusul merge cu spor.

Ajung in creasta odata cu prima geana de lumina, si odata ea incepe si mica nebunie de inainte de rasarit. La 1000 de metri sub mine Zarnestiul trage de ultimele clipe de somn, luminile din oras fiind in curand acoperite de marea de nori ce se intinde pana la orizont. Ultimele 2 stele se vad deasupra Bucegiului, incetosate de norii de inalta altitudine iar eu ma chinuiesc sa scot si sa asez trepiedul si sa fac cateva cadre care sa redea o parte din spectacol. Uitasem cum e sa alergi 10 secunde la turatie maxima prin zapada, in coltari pentru a te aseza la locul potrivit. Lumina albastra invaluie in departare Iezerul si Fagarasul si schimbarea graduala a nuantelor se prelungeste incredibil de mult caci soarele e ascuns in continuare de nori mult dupa ce a rasarit.

Ultimele stele pe cer deasupra Bucegiului.

Ultimele stele pe cer deasupra Bucegiului.

La Ascutit refugiul e aproape complet invelit de zapada si in fata se zareste nordica Craiului, semeata si misterioasa ca de obicei. De la Ascutit, varful La Om pare la o aruncatura de bat si toate urcusurile si coborasurile de care ai parte pana acolo sunt ascunse de Timbalul Mare. Zapada e inghetata bocna si coltarii musca fix cat trebuie din ea. Urmele din zilele trecute sunt complet intarite si merg cam ca in ritm de vara.

O capra neagra dezgroapa cu copita smocuri de iarba si se uita indiferenta la trecerea mea. intre Crai si Bucegi marea de nori se ridica si devine mai compacta iar eu imi aduc aminte la fiecare pasaj ce implica un pic de catarare ca o sa vina probabil in curand si momentul in care o sa ma reapuc si de sportul asta. Nu de alta, dar chiar si cu bocanci cu 3-4 numere mai mari tot se simte foarte fain cand ai parte de un pic de catarare si cand trebuie sa-ti misti corpul, cu grija, intr-un echilibru precar.

La Om e cald e incredibil de cald, vantul nu bate deloc si iti vina sa stai aici cu orele. Marea de nori de la picioarele Craiului urca si devine din ce in ce mai compacta, iar eu trebuie sa ma hotarasc ce sa fac mai departe. As putea sa merg in continuare pe sudica dar imi e groaza de lunga intoarcere in bocanci de iarna pe la poalele muntelui pana la fantana lui Botorog. La fel de bine as putea sa-i astept aici 2 ore pe Alin si pe Octavian, dar tot aruncand priviri in spate nu se zaresc nici un fel de furnicute pe varfurile crestei. Probabil decalajul de dimineata s-a pastrat, cel putin in linii mari si ar fi cateva ore de asteptat pe varf.

Pana la urma in schimb ratiunea castiga (in mod suprinzator) si aleg sa cobor pe coltii Grindului spre la Table. Sincer ma surpridne putin si acum hotararea asta, poate o fi varsta, poate or fi zilele cu soare ce se anunta maine si poimaine de care ar trebui profitat la maxim. Cert e ca dupa o sesiune foto cu trepiedul pe muchia de coborare ajung intr-un veritabl cuptor in poienile de deasupra refugiului Grind. Zapada incepe sa se lipeasca bulgarasi de coltari, eu mor de cald, termin si ultima ramasita de apa din rucsac, schimb coltarii cu snowline-urile si incep tropaiala pe forestier spre Fantana lui Botorog. In casti se aude “Jocul cu margele de sticla” asa ca timpul trece incomparabil mai repede. Si din nou imi confirm ca pentru astfel de conditii de patinoar snowline-urile sunt probabil cea mai buna inventie, atat pentru siguranta cat si pentru usurinta de a inainta.

Trosnet de lemne puse pe foc, caldura uscata si cateva ore de somn la cabana Curmatura.

Trosnet de lemne puse pe foc, caldura uscata si cateva ore de somn la cabana Curmatura.

Zarnestiul vazut de pe varful Turnu. Totul a durat mai putin de cateva secunde, ulterior patura de nori a devenit mult mai compacta si nu s-a mai zarit nimic. Iar pentru astfel e momente sunt putin recunoscator pentru stabilizarea de imagine din aparat.

Zarnestiul vazut de pe varful Turnu. Totul a durat mai putin de cateva secunde, ulterior patura de nori a devenit mult mai compacta si nu s-a mai zarit nimic. Iar pentru astfel e momente sunt putin recunoscator pentru stabilizarea de imagine din aparat.

Selfie la inaltime, la a 5-a dubla.

Selfie la inaltime, la a 5-a dubla.

De la stanga la dreapta, Postavaru, Piatra Mare, Ciucasul si o bucatica din Neamtului.

De la stanga la dreapta, Postavaru, Piatra Mare, Ciucasul si o bucatica din Neamtului.

In asteptarea rasaritului ce nu a venit.

In asteptarea rasaritului ce nu a venit.

Jocul cetii peste Rucar-Bran.

Jocul cetii peste Rucar-Bran.

Cu Nordica in fata,  cu Iezerul in departare si cu refugiu Ascutit transformat intr-un iglu.

Cu Nordica in fata, si cu Iezerul in departare si cu refugiu Ascutit transformat intr-un iglu.

A7202242.jpg

Alpin in prim plan, si cat se poate de domol in planul secund.

Alpin in prim plan, si cat se poate de domol in planul secund.

Nordica si urmele ce merg matematic pe Creasta, cu Varful La Om in plan indepartat.

Nordica si urmele ce merg matematic pe Creasta, cu Varful La Om in plan indepartat.

Caprita in cautare de smocuri de iarba, caprita ce s-a sinchisit suprinzator de putin de trecerea mea.

Caprita in cautare de smocuri de iarba, caprita ce s-a sinchisit suprinzator de putin de trecerea mea.

Ora 10:30, Nordica terminata si o pauza de alimentare si de cafea.

Ora 10:30, Nordica terminata si o pauza de alimentare si de cafea.

Coltarii de unica folosita, bocanci cu cateva numere mai mari si batranul piolet de la Austria-Alpin ce a a vazut mai bine de 10 ierni.

Coltarii de unica folosita si bocanci cu cateva numere mai mari si batranul piolet de la Austri-Alpin ce a a vazut mai bine de 10 ierni.

La cateva sute de metri sub mine, Saua Joaca si poienile domoale din jur.

La cateva sute de metri sub mine, Saua Joaca si poienile domoale din jur.

De aici tot la vale.

De aici tot la vale.

Ultima privire peste marea involburata.

Ultima privire peste marea involburata.

Caldura Mare la Grind. Oricat de mult iubesc soarele trebuie sa recunosc ca am fost putin recunoscator cand am scapat de el si cand am intrat sub plafonul de nori.

Caldura Mare la Grind. Oricat de mult iubesc soarele trebuie sa recunosc ca am fost putin recunoscator cand am scapat de el si cand am intrat sub plafonul de nori.

Patinoarul din Prapastiile Zarnestiului.

Patinoarul din Prapastiile Zarnestiului.

Terra Incognita, pe schiuri de tura prin Muntii Neamtului

In stilul caracteristic dezbatem ideile pentru tura de maine la ora 10 seara. Prima idee, cu Valea Gaura si un urcus la Omu pica dupa ce Mihaela citeste buletinul nivo. A doua idee, cu Moeciu, Bucsa si Saua Strunga pica dupa ce nu reusim sa ne trezim la timp asa ca a 3-a idee ne vine la volan in timp ce conducem spre Dani: muntii Neamtului si o tropaiala pe schiuri via Susai si Retivoi. Plecam tarziu in tura si sunt destul de convins ca o sa ne prinda noaptea. Sunt ceva kilometrii de tropait iar tura nu merge scurtata in nici un fel, mai ales atunci cand ajungi in salbaticia din muntii Neamtului.

E prima zi cu soare glorios dupa o saptamana si ceva de pacla si de cer innorat. Soare ce ne zambeste din plin iar noi ii zambim inapoi in timp ce peste varfurile inca acoperite de zapada ale brazilor apare in mod maiestuos Bucegiul. Cat timp te invarti prin zona Predeal Azuga inevitabil toate privirile vor gravita catre crestele si stancariile Bucegiului. Zapada de care dam in schimb e cat se poate de groaznica. Sub 1300 de metri s-a transformat intr-o crusta ce alterneaza cu bucati inghetate. E o veritabila zapada ortopedica cu care ne luptam incercand sa facem slalom printre copaci pe coborarea spre Valea Azugii. Odata ce ajunsi aici incepem un urcus domol si ocolit catre creastea Neamtului. Pe la jumatatea drumului ne iese in cale in mod neasteptat refugiul Retivoi, loc in care ar fi tare fain sa ajungem si in primavara asta, eventual la o aventura in timpul saptamanii.

Pana cand iesim in creasta aerul are un aer cat se poate de primaveratic, e cald si picaturi de apa se scutura de pe ramurile brazilor. Pasari ce au fost mute in viscolul si gerul ultimei luni revin la viata iar linistea muntelui nu mai e la fel de puternica. E putin dor de primavara si de verdele ei crud, dor de stat la foc la povesti si de stat in saua bicicletei. Dar pana atunci ramane sa ne bucuram de cea mai tare iarna din ultimii 10 ani.

In creasta nu ne ia in primire nici un fel de vant, brazii sunt la fel de tapetati cu zapada ca in urma cu o luna cand am urcat pe Clabucetul Azugii, in departare se vad Piatra Mare, Postavaru si Ciucasul iar noi ne croim cu usurinta poteca pe schuri de tura . In fata noastra a mai fost cineva in urma cu o zi pe rachete de zapada si sincer as fi curios care e diferenta de efort la inaintare fata de schiuri de tura. La fel de curioasa cred ca e si Mihaela care nu e deloc entuziasmata de schi sezonul acesta si care ne asteapta aproape de creasta cat timp ce noi facem o coborare de 150 de metri diferenta de nivel printre braduti pana la limita padurii. Zapada surpinzator de buna pe aici, zapada in care poti schia in viteza, in care canturile prind exact cat trebuie. Mai bine ca pe partie.

Urcam inapoi si continuam drumul spre Varful Neamtului. Norii incep sa se ridice si invaluie din cand in cand creasta in ceata, printre ele zarim intr-un gol de senin o muchie ce pare foarte interesant de schiat, scurta dar cu zapada ce pare chiar buna. Asa ca ne dam din nou drumul la vale, viraj dupa viraj, cu zapada noua putina si cu chiuituri de bucurie. Asta pana la jumatatea pantei cand brusc consistenta zapezii se simte ciudat si ma opresc langa un bradut pentru a evalua lucrurile. In zapada, unde m-am oprit incep sa se vada crapaturile lungi specifice unei placi de vant, in timp se atunci cand ridic ochii vad pe versantul de vizavi cum a plecat o placa lunga de 50 de metri de a angrenat tot valcelul din dreapta noastra. Stop, regrupat la bradut si urcat fix pe unde am coborat, pe principiul ca daca nu a plecat nimic la coborare cel mai probabil nu va pleca nimic nici la urcare. La urcare vedem si ca la aceasi placa plecata de vizavi s-a prelungit si pe versantul dinspre noi, pana la 10 metri de muchia pe care suntem. Toate astea in conditiile in care in partea superioara a muchiei schiai pe scoici si pe zapada veche, schimbare petrecandu-se brusc in interval de 20 e metri diferenta de nivel.

Urcam inapoi cu coada intre picioare si cu lectia invatata. De acum incolo vom imbratisa si cu mai mult drag muchile, scoicile si zapada inghetata. Lucru pe care il si facem pe coborarea spre Valea Azugii, pe muchia ce pleaca de pe varful Neamtului. Pe sus scoici, pe la mijloc maxim 5 viraje pe zapada buna dupa care o crusta absolut monstruoasa si zapada inghetata si variata prin padure. A fost ca un fel de shaorma cu de toate ziua asta, mai ales daca mai pun la socoteala si ultimii 8 kilometri facuti pe forestier pentru a ajunge inapoi la masina.

Urcand spre Susai, cu sperante sa vedem din nou soarele dupa aproape o saptamana de cer innorat si de pacla.

Urcand spre Susai, cu sperante sa vedem din nou soarele dupa aproape o saptamana de cer innorat si de pacla.

La Susai, cu Bucegiul vazut maiestuos peste varfurile inzapezite ale Brazilor. in mijlocul cadrului Coltii Morarului, Varful Omu si Bucsoiul.

La Susai, cu Bucegiul vazut maiestuos peste varfurile inzapezite ale Brazilor. in mijlocul cadrului Coltii Morarului, Varful Omu si Bucsoiul.

Salbaticie maxima si nici o urma de viata.

Salbaticie maxima si nici o urma de viata.

De la balcon.

De la balcon.

Pauza de la refugiu.

Pauza de la refugiu.

Zade dantelate de o luna de iarna.

Zade dantelate de o luna de iarna.

In epartare, Neamtului Freeride Arena.

In epartare, Neamtului Freeride Arena.

A7201667.jpg

Spre Est, Zaganu si Ciucasul ascuns momentan de nori.

Spre Est, Zaganu si Ciucasul ascuns momentan de nori.

Rama naturala.

Rama naturala.

A7201682.jpg

Printre nori si cu coada intre picioare.

Printre nori si cu coada intre picioare.

Pe varful Neamtului, cu marea de nori la picioare.

Pe varful Neamtului, cu marea de nori la picioare.

A7201714.jpg

Pe aici!

Pe aici!

Piatra Mare Morning Glory, de la Dambul Morii la Tamina

Ceasul suna la 4:30. E o ora ce poate parea obscen de matinala pentru majoritatea oamenilor, dar dupa aproape o luna si ceva de treziri matinale a devenit normalitate. Iar atunci cand stii ca ai in fata un rasarit pe varf de munte si o coborare de 1000 de metri pe schiuri ai toate motivele sa te scoli din pat. Cafea, bagajul pentru tura, schimbul pentru munca, deszapezitul masinii au intrat intr-un fel de automatism. Doar ca de data aceasta directia nu mai e Poiana ci Petromul de pe calea Bucuresti unde ne intalnim cu Alin.

Urmeaza lasatul masinii la Tamina si echiparea pentru tura. La plecare descopar cu soc si groaza ca ceasul a murit. Dupa care raman cu jumatate de bat de trekking in mana. Asta e din categoria lucrurilor care nu se strica niciodata singure, noroc ca duct-tape-ul rezolva aproape orice si ca sunt suficiente deviceuri pe langa care sa inregistreze datele pentru posteritate.

La Dambul Morii e zapada putina. De fapt e zapada putina pana pe la 1000 si un pic de metri, pana cand iesi in prima poiana. Suficienta cat sa urci pe schiuri dar clar mult prea putina pentru a cobori pe ele fara sa lasi in spate plasticul talpilor sau mai grav metalul canturilor. Ritmul e unul cat se poate de conversational, mai ales atunci cand vedem ca varful e curpins de ceata si ca nu are sens sa ne grabim nicaieri. Pe langa poteca toti copacii sunt incredibil de incarcati de zapada, iar atunci cand ne mai oprim pentru o poza ii vedem cum se clatina intr-o liniste aproape deplina sub povara zapezii acumulate.

Rasaritul ne prinde putin deasupra cabanei, un nor fugar e purtat de vant se da la o parte si noi avem parte de primele raze de soare pe ziua de azi. Padurea se aprinde si ea in culori rosiatice si putin mai tarziu cand suntem deja in drum spre varf in culori ireal de aurii. Totul se schimba de la o secunda la alta in functie de miscarea norilor si a cetii. Doar ca de obicei esti intr-o lupta cu timpul si nu ai cum sa alegi locul potrivit pentru a astepta spectacolul norilor. Timpul e scurt, trebuie sa ajungem si pe varf si trebuie sa ne dam si jos de aici, asa ca totul se intampla pe fuga.

Pe fuga se intampla si echiparea pe care o facem constiincios inainte de a iesi pe platou, lectie pe care am invatat-o dupa gerul de -16 grade prins ieri in Postavaru. Pe platou inca domneste ceata, reusim sa iesim din ea abia atunci cand incepe coborarea spre Tamina.

Bucegiul se vede magistral in fata noastra, cu padurile de la poale complet impodobite de zapada si cu toate vaile acoperite. Arata incredibil de bine iarna asta si nu cred sa fi vazut pana acum o perioada atat de lunga in care padurea a ramas impodobita atat de frumos atat de multa vreme. Si e abia inceput de ianuarie.

Coborarea merge suprinator de repede, mai putin o iesire in decor pe fagasul de dinainte de cabana de vanatare ce ma trimite in padure de unde ma chinui minute bune sa ies. Cateva viraje bune prin pulver pe picior si prin padure, mult arat constiincios pe fagase inguste si un forestier surpinzator de placut la final. Dupa care fuga inapoi spre oras, spre birou si un ceai pentru a alunga frigul diminetii.

Dupa 3 ani de Brasov inca mi se pare ireal ca poti face astfel de lucruri in timpul saptamanii. Iar cu astfel de mici aventuri diferenta weekend si zi de saptamana dispare aproape complet, la fel ca si dorinta de a petrece timp in masina spre alti munti indepartati.

Intre noapte si zi in padurea fermecata.

Intre noapte si zi in padurea fermecata.

De aici incolo fara frontala cu sperante de un rasarit pe varf.

De aici incolo fara frontala cu sperante de un rasarit pe varf.

DSC_5166.jpg

Momentul potrivit la locul potrivit.

Momentul potrivit la locul potrivit.

La balcon. Mi se pare incredibil cum s-a asezat zapada pe sus si cum toate stancile au fost aproape complet tapetate de zapada.

La balcon. Mi se pare incredibil cum s-a asezat zapada pe sus si cum toate stancile au fost aproape complet tapetate de zapada.

Moment de respiro.

Moment de respiro.

Varful, cu o bucatica fugara de senin..

Varful, cu o bucatica fugara de senin..

Am invins! Si de data asta!

Am invins! Si de data asta!

Dune.

Dune.

De aici tot la vale.

De aici tot la vale.

Primele viraje cu Bucegiul ce incepe sa se zareasca din ce in ce mai bine.

Primele viraje cu Bucegiul ce incepe sa se zareasca din ce in ce mai bine.

Iarna in adevaratul sens al cuvantului. Iarna care ne face sa ne simtim putin rasfatati.

Iarna in adevaratul sens al cuvantului. Iarna care ne face sa ne simtim putin rasfatati.

Pe aici!

Pe aici!

Poate ce imi place cel mai mult la schiul de tura e libertatea pe care o ai pe munte iarna. Am facut tura in 3 ore si un pic, cu tot cu timp pentru pauze si poze. Cumva si vara mi se pare greu sa te misti cu atat de multa usurinta pe aici. Dar odata pus pe schiuri gravitatia de duce repede inapoi pana la poalele muntelui.

Poate ce imi place cel mai mult la schiul de tura e libertatea pe care o ai pe munte iarna. Am facut tura in 3 ore si un pic, cu tot cu timp pentru pauze si poze. Cumva si vara mi se pare greu sa te misti cu atat de multa usurinta pe aici. Dar odata pus pe schiuri gravitatia de duce repede inapoi pana la poalele muntelui.

Moldoveanu morning glory, sau cum poate un munte sa-si tina respiratia

Cand te culci la ora 9 si ai de acasa antrenamentul format ca sa te scoli de dimineata, ora 6 nu pare asa imposibila. La 6.30 iesim pe usa refugiului si lumina ce precede rasaritul ne permite sa lasam frontalele in rucsac. Am pornit spre un morning glory special- Moldoveanu. Acolo ne asteapta insa un cuplu cu o idee si mai buna: profitand de noaptea fara vant si calduta, oamenii au dormit cu cortul fix pe platforma de langa varf. Le vedem siluetele si cortul rosu inca de la jumatatea urcusului pe Vistea. Pentru noi soarele rasare inainte de spintecatura Moldoveanului iar pe varf ne regasim in formatie de patru, mangaiti de lumina calda a diminetii. Stam cam 20 de minute admirand cum ies varfurile rand pe rand din umbra si ochii nostri scruteaza zarea pana hat departe spre Negoiu, pe care doar il ghicim. Stim ca isi asteapta randul cuminte la Morning Glory- pentru maine.

Dupa ce revenim pe Vistea si bagam ceva in gura plecam pe curba de nivel ce ocoleste Corabia, Ucea, Ucisoara. Pasii nostri vor lasa mai bine de 10 varfuri in spate astazi si la ora asta a diminetii mintea nu poate sa cuprinda distanta pe care o avem de acoperit pana la destinatia noastra de azi- Caltun.

Momentan muntele pare ca isi tine respiratia. Suntem fericiti cu o dimineata fara vant si singurele momente in care il simtim sunt in seile nordice, precum Saua Podragului.

La Podul Giurgiului facem o pauza mai mare si radem niste porridge si o cafea. Locul nu e foarte frumos caci ruinele refugiului si niste gunoaie sunt imprastiate prin toata caldarea, dar trebuie sa profitam de sursa de apa, care nici ea nu e ferita de gunoaie, inclusiv de ambalaje de geluri…

Cafeaua ne da un imbold numai bun sa urcam varful Mircii si apoi ocolim Arpasul Mic, depasim “La 3 pasi de moarte” si ne gasim in Portita Arpasului.

In fata ne sta traverseul pe sub creasta Vartopel- Arpasel si amintirile celor doua parcurgeri vin singure in prim plan.

Saua Caprei e un alt punct de reper si aici ajungem fix la 14.30. Luam apa, privim in vale Transfagarasanul pe care se vad inca masini si pornim urcusul spre Iezerul Caprei. Mancam sub varf, ascunsi in iarba mare si uscata si ne continuam drumul spre Caltun. Incerc sa imi aduc aminte detaliile terenului bazandu-ma pe tura facuta cu Claudia in 2015 dar in afara de urcusul pe Laitel nu reusesc sa scot nimic din tenebrele uitarii. De fapt cred ca nu am ce sa-mi amintesc pentru ca nu s-a salvat nimic pe hard disk. Chinul urcusului, gelul luat pe la jumatate, pantalonii rosii de la Compresport ai Claudiei pe care ii vedeam mereu in fata sunt ultimile amintiri. Ce a fost dupa arata ca ma deplasam in directia Balea in regim de zombie.

In orice caz tura de fata e numai buna pentru o reimprospatare a memoriei si desi Laitelul nu e nici pe departe singurul urcus, portiunea spre Caltun merge bine cu toate ca dupa-amiaza cere scurte pauze de admirat. Culorile muntelui se schimba si varfurile lasate in urma migreaza de la galbenul puternic al orei 3, la galbenul plin al orei 4 si mai apoi la galbenul mustar, aproape un maro, de dinainte de apus. Invers proportional cu muntele se schimba si cerul si pe cat se apropie finalul zilei, pe atat culorile se topesc unele in altele, orizontul se aprinde mai intai pentru ca la crepuscul albastrul marin si rosul apusului sa se imblanzeasca intr-un roz pal si intr-un bleu, ce aproape se nasc unul din altul.

Lumina rosie din varful refugiului ne vegheaza ultima jumatate de ora si interiorul calduros si curat ne este adapost in seara asta.

Privind spre rasarit in timp ce urcam spre Vistea.

Privind spre rasarit in timp ce urcam spre Vistea.

In departare, la o zi de mers, Negoiu si Lespezi.

In departare, la o zi de mers, Negoiu si Lespezi.

Intrecandu-ne cu soarele spre Moldoveanu.

Intrecandu-ne cu soarele spre Moldoveanu.

Bolero.

Bolero.

Moment de respiro pana cand soarele apare pe de-antregul.

Moment de respiro pana cand soarele apare pe de-antregul.

Panoramic.

Panoramic.

Apretat.

Apretat.

Cortul cuplului care a dormit pe varf, intr-o noapte extrem, extrem de linistita din punct de vedere al vantului. Nu as vrea sa ma gandesc cum e pe aici cu orice vant mai mare de 30-40 de km pe ora...

Cortul cuplului care a dormit pe varf, intr-o noapte extrem, extrem de linistita din punct de vedere al vantului. Nu as vrea sa ma gandesc cum e pe aici cu orice vant mai mare de 30-40 de km pe ora…

The book of Moldoveanu. Suna a balada epica medievala.

The book of Moldoveanu. Suna a balada epica medievala.

Pauza de pranz, cu cafea, si un porridge facut la primus, numai bun pentru energie inainte de urcusul pe Varful Mircii.

Pauza de pranz, cu cafea, si un porridge facut la primus, numai bun pentru energie inainte de urcusul pe Varful Mircii.

Inca putin pana la Nerlinger.

Inca putin pana la Nerlinger.

Fagarasul fragmentat.

Fagarasul fragmentat.

De la fereastra.

De la fereastra.

Lacul Caprei, verde si pe jumatate inghetat.

Lacul Caprei, verde si pe jumatate inghetat.

Masa de dupamasa, inainte de ultima bucata spre Caltun.

Masa de dupamasa, inainte de ultima bucata spre Caltun.

Din avion.

Din avion.

In lumina blanda a apusului.

In lumina blanda a apusului.

Pe Laita, putin dupa apus.

Pe Laita, putin dupa apus.

Ultima coborare a zilei, pe poteca naruita ce merge spre Caltun.

Ultima coborare a zilei, pe poteca naruita ce merge spre Caltun.

O zi plina, petrecuta in intregime acolo unde trebuie.

O zi plina, petrecuta in intregime acolo unde trebuie.

Inca o noapte, inca un refugiu, inca un cer instelat.

Inca o noapte, inca un refugiu, inca un cer instelat.

Sepia de Fagaras, de la Urlea la Portita Vistei

In fiecare primavara din ultimii ani i-am promis ca il voi vizita mai des, si era cat pe-aci sa nu ma tin nici anul asta de promisiune. Noroc cu toamna lunga, uscata, calda si insorita.

Vremea ne vrea afara. Sufletul meu vrea si el afara. Sa faca rezerve de soare pentru la iarna. Inima spera intr-o iarna scurta care sa inceapa in ianuarie si sa se termine la sfarsit de februarie. Dar pana atunci este rost de hoinarit. Pe picioare, caci bicicleta e deja in cui, fiind totusi parca prea frig dimineata pentru cursiera. Si ziua prea scurta pentru un MTB de seara. Asa ca revenim la activitatea primordiala, acela alfa si omega de la care au plecat toate: trekkingul. Daca weekendul trecut am socializat la greu in Bucegi, weekendul asta suntem de capul nostru desi am incercat pe multi sa ii corupem, mai ales ca planul parea perfect: 3 zile in Fagaras, o parcurgere a portiunii alpine din creasta (Urlea- Suru), soare, inversiune termica, refugii goale, mancare buna.

Asa ca vineri dimineata lasam masina in Breaza si prindem urcarea pe la Coltii Brezei spre cabana Urlea. 2h45 mai tarziu iesim in poiana fostei cabane si luam in piept jnepenii si tufele trecute de afine si bujori de munte. Urcarea e lunga si pauzele se cer a fi dese, mai ales cand ochii descopera Craiul. Pe masura ce urcam orizontul incepe sa cuprinda Bucegiul, Ciucasul, Postavaru, Piatra Mare, Magura Codlei si o multime de culmi din Carpatii Orientali. Undeva departe, spre nord, la linia orizontului ghicim Rodnei. Galbenul bland al versantilor contrasteaza placut cu cerul incredibil de albastru si soarele de la mijlocul zilei cere crema de soare.

Ne ia 6 ore sa iesim pe Varful Urlea. E deja dupa-amiaza si ne consolam ca vom parcurge o portiune de creasta in conul de lumina al frontalei. Poate e mai bine asa, sa nu vedem varfurile si muchiile pe care le avem de sarit intre Fereastra Mare a Sambetei si Portita Vistei.

Picioarele se bucura cand in final gasim poteca lata si bine- batuta de pe creasta si curba de nivel spre Fereastra Mare se scurge placut. Ochii redescopera cu placere locuri prin care am fost: Valea Bandei, Varful la Cheia Bandei, Refugiul Cataveiu, Muchia Sambetei, coborarea din Curmatura Racorelelor. Si din nou imi promit ca o sa revin mai des in Fagaras.

Indicatorul din Fereastra Mare naste discutii caci din punctul lui Radu de vedere el arata un timp nerealist pana pe Moldoveanu- 5h. Deci 4h pana in Portita Vistei. Mie mi se pare rezonabil la cate varfuri stiu ca sunt de urcat si coborat. Si noi venim deja cu 2000 m diferenta de nivel in picioare. Slanina merge usor, pe Galasescu Mic ne mangaie lumina calda a apusului, pe cel mare spunem la revedere ultimei gene de lumina, iar Hartopul Ursului se face la frontala. Am obosit, a fost o zi lunga si visez la o mancare calda. Desi toata ziua nu am intalnit nici tipenie de om, doua frontale clipesc vesele de pe Vistea Mare si in final vom imparti refugiul cu alti doi drumeti veniti pe Valea Vistei.

Text: Mihaela.

Track si date:
https://www.strava.com/activities/1955029992

Pe masura ce soarele se ridica din ce in ce mai putin unele zone ale muntelui raman mereu in umbra iar bruma nu dispare pe tot parcursul zilei. Mici oaze inghetate intr-un munte de altfel uscat.

Pe masura ce soarele se ridica din ce in ce mai putin unele zone ale muntelui raman mereu in umbra iar bruma nu dispare pe tot parcursul zilei. Mici oaze inghetate intr-un munte de altfel uscat.

Ce a ramas din fost cabana Urlea.

Ce a ramas din fost cabana Urlea.

Urcand cu spor spre varful Mosului.

Urcand cu spor spre varful Mosului.

Ajunsi in creasta privind spre Cheia Bandei si spre muchia cu refugiul Cataveiu.

Ajunsi in creasta privind spre Cheia Bandei si spre muchia cu refugiul Cataveiu.

Castigand inaltime spre varful Urlea, asezat cu putin sub 2500 de metri.

Castigand inaltime spre varful Urlea, asezat cu putin sub 2500 de metri.

In departare Craiul, Bucegiul, Piatra Mare, Ciucas, Postavaru. Munti ce au devenit in ultimii 3 ani terenul de joaca din spatele case.

In departare Craiul, Bucegiul, Piatra Mare, Ciucas, Postavaru. Munti ce au devenit in ultimii 3 ani terenul de joaca din spatele case.

DSC_2368.jpg

Asteptand ultimele raze de soare.

Asteptand ultimele raze de soare.

Sepia de Fagaras.

Sepia de Fagaras.

Jocul umbrelor.

Jocul umbrelor.

Inca o paine de mancat pana in Portita Vistei.

Inca o paine de mancat pana in Portita Vistei.

Sus-Jos, sarind muchie dupa muchie spre portita Vistei.

Sus-Jos, sarind muchie dupa muchie spre portita Vistei.

Fascinantele degradeuri ale apusului.

Fascinantele degradeuri ale apusului.

DSC_2457.jpg

Final de zi.

Final de zi.

Cu cortul in spate in Bucegi, Valea Morarului si Tiganesti

Soarele dispare treptat la orizont, ascunzadu-se tot mai mult dupa plafonul inalt de nori in spatele caruia a stat mai toata dupamasa. In jurul nostru, pe langa turnul de stanca pe care ne-am pus corturile auzim cum se invart rotocoale de vant. Stanca ce face legatura dintre turn si muchia inierbata care urca spre Scara ne tine adapost iar noi urmarim in liniste cum se sting si ultimele nuante rosiatice la orizont.

Locul in care ne gasim acum si in care am pus corturile l-am zarit de cativa ani dar nu am avut niciodata timp pentru a a petrece o noapte aici. Pana acum o ora si un pic nici nu eram convins ca se poate ajunge cu usurinta pana pe el caci de la distanta era cam imposibil sa-ti dai seama daca umarul prin care e legat de muchie poate fi parcurs cu usurinta sau nu. Astazi am descoperit si chiar daca vantul ne mai ia in primire din cand in cand si chiar daca lumina de la apus nu e foarte spectaculoasa locul chiar e foarte frumos. Trebuie revenit aici si vara urmatoare, intr-o dupamasa linistita in care sa poti sa stai la soare ca si soparla cu o carte in brate.

In schimb cu cateva ore inainte in timp ce curgeau apele de pe noi spre cantonul Coltii Morarului lucrurile nu pareau in schimb asa de roz, asta mai ales dupa o vara intreaga in care cam toti ne-am dezobisnuit de caratul greutatilor in spate. Valea Morarului in schimb arata la fel de spectaculos ca intotdeauna. Pentru mine e sigur valea din Bucegi pe care am calcat de cele mai multe ori pana acum, fie la urcare ca o varianta mai salbatica de a ajunge la Omu fie la coborare pe schiuri, mai ales in ultimii ani. Dar mai o pauza, mai o sueta, mai o discutie despre mancare si urcusul a trecut pe nesimtite.

Dupa o vara si o toamna petrecuta in goana bicicletei trebuie sa recunosc ca imi place ritmul domol al drumetiei, mai ales atunci cand poti sta de vorba cu oameni pe care nu i-ai mai vazut de mult. Intr-un fel o tura de drumetie se confunda destul de usor cu o lunga socializare, mai ales atunci cand nu te grabesti si atunci cand vremea nu te goneste nicaieri. Iar atunci cand timpul e ocupat in mod diferit pentru fiecare dintre noi cu bicicleta, alergare sau catarat, drumetia e poate cel mai simplu numitor comun.

Dupa o noapte in care vantul ne pune somnul linistit la grele incercari, dimineata ne bem cafeaua de dimineata cu o priveliste de 5 stele spre Crai dupa care pornim usurel, la pas, spre Tiganesti si apoi spre Malaesti si Busteni. Fata de ziua e ieri cerul e complet senin, vizibilitatea e pe masura si e incredibil de cald si de placut la soare. Daca acum un an zona alpina a muntilor era de mai bine de o luna si ceva sub zapada, anul asta poti sta linistit la soare in tricou aproape de mijlocul lui Noiembrie. Tare sunt curios cum o sa arate iarna ce urmeaza dar dupa o astfel de toamna, oricum ar fi, primavara parca nu mai e chiar asa e departe…..

La plecare, privind usor invidios la lipsa de bagaje a alergaretilor ce ne-au insotit astazi

La plecare, privind usor invidios la lipsa de bagaje a alergaretilor ce ne-au insotit astazi

Inca putin pana in Poiana cu Urzici.

Inca putin pana in Poiana cu Urzici.

Stau sa ma gandesc ca iarna trecuta cu greu puteai sa te strecori pe sub copacii din fata.

Stau sa ma gandesc ca iarna trecuta cu greu puteai sa te strecori pe sub copacii din fata.

Cu sute de metri de stanca deasupra noastra.

Cu sute de metri de stanca deasupra noastra.

Inca o pauza, inca o sueta. Sigur se vorbea despre mancare.

Inca o pauza, inca o sueta. Sigur se vorbea despre mancare.

In canion.

In canion.

Iesim la aer, in caldarea intermediara a Vaii Morarului.

Iesim la aer, in caldarea intermediara a Vaii Morarului.

Inca o pauza, inca o prajitura, inca o discutie despre mancare.

Inca o pauza, inca o prajitura, inca o discutie despre mancare.

Din nou la drum pe un Morar ce nu mai vede soare in perioada aceasta a anului.

Din nou la drum pe un Morar ce nu mai vede soare in perioada aceasta a anului.

La 4 ore de la plecare in sfarsit soare.

La 4 ore de la plecare in sfarsit soare.

De la balcon.

De la balcon.

Inca o pauza, inca o prajitura, inca o discutie despre mancare. Nu e de mirare ca nu stam bine cu kilogramele la perioada asta din an.

Inca o pauza, inca o prajitura, inca o discutie despre mancare. Nu e de mirare ca nu stam bine cu kilogramele la perioada asta din an.

Stai!

Stai!

Deasupra hornurilor.

Deasupra hornurilor.

DSC_1977.jpg

DSC_1982.jpg

DSC_2002.jpg

Pacat ca nu am avut o coasa la indemana.

Pacat ca nu am avut o coasa la indemana.

Desert.

Desert.

Strajerii din cetatuie.

Strajerii din cetatuie.

Cu tot cu vrajitoarea.

Cu tot cu vrajitoarea.

DSC_2088.jpg

In asteptarea apusului.

In asteptarea apusului.

Ultima geana de lumina.

Ultima geana de lumina.

Mom, mom, mom si suficient de multa liniste incat sa putem auzi pastele cum se umfla.

Mom, mom, mom si suficient de multa liniste incat sa putem auzi pastele cum se umfla.

In asteptarea primelor raze de soare.

In asteptarea primelor raze de soare.

Locul pentru cafeaua de dimineata.

Locul pentru cafeaua de dimineata.

Lectia de geografie.

Lectia de geografie.

Spre tiganesti.

Spre tiganesti.

DSC_2236.jpg

Inca o pauza, inca o prajiturica.

Inca o pauza, inca o prajiturica.

DSC_2264.jpg

Primele raze de soare la Malaiesti.

Primele raze de soare la Malaiesti.

Budinca de dimineata.

Budinca de dimineata.

DSC_2282.jpg

Capul Barsei din muntii Taga si o ora de magie in fata Craiului.

Fuioarele de ceata ce se ridica dinspre Crai ne cuprind fix cand ajungem la stana de langa capul Barsei, varf asezat intre Barsa lui Bucur si Barsa Fierului. Tot ce vedem e o ceata laptoasa si un soare ce apare din cand in cand printre straturi, dar cu toate astea pastram speranta ca in mod improbabil ceata se va ridica. Dar pana atunci ne imbracam cu toate hainele care le avem la noi si ne asezam pe prispa stanei transformate in grajd si asteptam. Frigul si umezeala ne intra usor in oase si odata cu ele si convingerea ca nu mai putem ramane prea mult pe aici fara a dardai de frig. Dar ar fi totusi pacat pentru toata urcarea facuta pana aici.

Dar cu toate astea improbabilul se petrece si soarele incepe sa apara din ce in ce mai puternic prin ceata, iar in interval de cateva minute trecem de la o ceata buna de taiat cu cutitul la un cer de un albastru de toamna spre depresiunea Brasovului.

Sunt incredibil de frumoase momentele de genul acesta, cand ai parte de o bucatica din frumusetea lumii intr-un mod in care iti atinge sufletul. Nu se intampla mereu, caci e nevoie de o anumita lumina pentru pentru ca frumusetea asta ascunsa sa fie vizibila. E nevoie uneori de nori si de ceata care sa danseze doar pentru tine. E nevoie de liniste in varf de munte. Si e nevoie sa ai acel ceva pentru a vedea frumusetea asta si pentru a putea rezona cu ea. Iar atunci cand se intampla, si cand mai ai langa tine unul sau mai multe suflete care rezoneaza pe aceasi lungime de unda in fata acestor lucruri e pur si simplu magie.

Si nu, din pacate nu cred ca e un lucru inascut in mod egal in toti oamenii, iar civilizatia moderna si traiul intr-un oras pot omori destul de usor capacitatea de a vedea aceste lucruri. Sunt oameni care s-au nascut si care au trait toata viata in orase si pentru care traiul intre 4 pereti devine normalitate. Oare teleportati in varf de munte ei ar putea simti aceleasi lucruri? Sincer ma cam indoiesc caci altfel ar cauta aceste lucruri.

Dar trecand la aceste ganduri si revenind la varful de munte cu nume deloc imbietor trebuie sa recunosc ca ai parte aici de una din cele mai interesante perspective spre Crai si Bucegi. Iar Craiul, spre deosebire de alti munti mi se pare ca se vede cel mai bine de peste drum, dinspre Fagaras, in orele apusului. E un loc in care cu siguranta vom reveni.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/1876418672

Padurea se schimba usor usor in straie de toamna. Probabil urmatoarele 2 saptamani vor reprezenta apogeul.

Padurea se schimba usor usor in straie de toamna. Probabil urmatoarele 2 saptamani vor reprezenta apogeul.

Poieni neasteptat de frumoase pe dealul Ciuma.

Poieni neasteptat de frumoase pe dealul Ciuma.

Privind Craiul de peste drum

Privind Craiul de peste drum

DSC_0102.jpg

Casuta din varf de deal.

Casuta din varf de deal.

Perspective.

Perspective.

Atat de salbatic si totusi atat de aproape de casa.

Atat de salbatic si totusi atat de aproape de casa.

Jocul cetii si o noua stana ce ne apare in cale.

Jocul cetii si o noua stana ce ne apare in cale.

Inca putin pana pe varf si un soare ce pare sa fie din ce in ce mai puternic.

Inca putin pana pe varf si un soare ce pare sa fie din ce in ce mai puternic.

Un pic de magie.

Un pic de magie.

DSC_0203.jpg

Peste drum, maiestuos, Craiul.

Peste drum, maiestuos, Craiul.

Panoramic, si nu din avion.

Panoramic, si nu din avion.

DSC_0213.jpg

Schimbarea culorilor.

Schimbarea culorilor.

Ultima repriza de soare.

Ultima repriza de soare.

Happy shiny people.

Happy shiny people.

DSC_0255.jpg

Absorbim ultimii stropi de caldura.

Absorbim ultimii stropi de caldura.

De aici tot la vale.

De aici tot la vale.

De la Piatra Craivii la Negrileasa, prima zi din Apuseni

Frunzele galbene sunt inca in asteptare. Doar la peste 800 m dealurile au inceput sa se metamorfozeze usor si verdele matur de sfarsit de august sa cedeze locul primelor acorduri de toamna. Tampa imi e reper si ii urmaresc zi dupa zi transformarea. Ea va veni odata cu valul de frig anuntat pentru saptamana aceasta si tot el va pune punct epicelor mai mici sau mai mari de anul acesta. Sacul de dormit intra la spalat si detergentul va lua cu el atat mirosul persistent de fum si transpiratie, cat si pe cel de fan din ultima noapte de vara, intaia noapte de toamna, petrecuta intr-un fanar, undeva in inima Trascaului, intre rotunjimile bucolice ale Detunatelor si cicatricile exploatarilor aurifere mai vechi sau mai noi ce brazdeaza Apusenii.

Nu puteam intra in toamna, parca nu ne puteam bucura de frunzele galbene si de cerul de octombrie, incredibil de albastru, fara o ultima haiducie cu foc, cer plin de stele, hamac, cafea si bineinteles, bicicleta. Si cand nu esti singur, ci imparti zilele, mancarea, copacii de hamac ori patul de fan cu prietenii, tura e cu atat mai reusita. Sase oameni am pornit vineri dimineata din Ighiu in directia Piatra Craivii. Desenasem tura ca pe o continuare pentru epica din primavara anului trecut, cand am coborat din Platoul Ciumerna via Lacul Ighiel. Acum alegem pentru urcare o culme ce ne ca conduce via Piatra Craivii inapoi spre Poiana Ascunsa si de acolo vom vedea cum vom continua pe dealuri spre Geama si Rosia Montana.

Dimineata este superba, cu o lumina plina si cer albastru. Nu ma plang de soare, caci stiu ca de maine ii vom duce lipsa. Drumul prafos face insa inaintarea obositoare si micile gaturi cer pauze dese la umbra. Piatra asta a Craivii spre care ne indreptam promite un fel de continuare a ProParkului, caci in varful ei, pe vremea dacilor se gasea cetatea Apoulon. Momentan nu avem nici vreo domnita depresiva si nici ceai dacic cu care sa o tratatm, dar Detunata Goala la care planuim sa ajungem duminica promite ceva legende cu zane si uriasi si uite asa, facem un fusion intre daci si zane si sunt sigura ca plante de leac gasim noi prin muntii astia. Macar o patlagina, ceva!

Suri traditionale in Sfarcel, pe drumul nostru spre Negrileasa.

Suri traditionale in Sfarcel, pe drumul nostru spre Negrileasa.

Indicatoarele de la Piatra Craivii nu sunt deloc incurajatoare: 5-6 ore pana pe Platoul Ciumerna si vorbele ciobanului intalnit in cale sunt pe aceeasi lungime de unda. Drum pietros cu accente de push bike, e mai simplu pe vale. Da, dar pe vale nu e peisaj, lumina asta faina, e pacat de ea sa o irosesti pe fundul unei vai. Asa ca ne tinem de drumul nostru si usor, usor injumatatim timpul de pe indicatoare, apoi contururile golase ale platoului intra in campul vizual, ne vedem ajunsi si in Poiana Ascunsa si de aici coboram pe drumul stiut in Necrilesti. Aici era in plan o aprovizionare partiala cu bere si ceva tarie pentru diseara, dar barul ce functiona si ca magazin mixt era inchis si dupa ce am rascolit satul dupa proprietar, tot nu l-am convins sa deschida inainte de 5. Omul nu intelegea cum de nu avem o masina dupa noi si cum de nu am venit pe drumul mare din Intregalde ci peste dealuri. Nu am mai insistat ca o sa dormim pe coclauri. Dupa ce am aflat oricum ca oferta magazinului era compusa majoritar din conserve, biscuiti si bomboane am schimbat planul din mers si ne-am impartit in doua grupuri. Vali si Radu au plecat la vale spre primul sat unde stiam sigur ca e magazin mare cu misiune clara sa faca aprovizionare serioasa, iar noi ceilalti am pornit lejer la deal, spre Sfarcea. Cum baietii aveau sa petreaca cel putin o ora si jumatate pe drumuri, noi pedalam relaxati, trecem de micul sat unde se termina drumul si dupa un scurt push bike iesim de pe vale.

Dealul pe care ne gasim pare a fi locul perfect pentru noaptea ce va urma. O ultima noapte de vara, cu temperaturi placute, petrecuta sub cerul liber in leganarea molcoma a hamacului. Si eventual un rasarit frumos savurat din caldura sacului de dormit. Pentru asta avem nevoie de un loc de mii de stele, preferabil cu deschidere, pe coama dealului. Ajungem cu usurinta acolo si desi petrecem 30 de minute bune scanand diverse palcuri de copaci, niciunul nu indeplineste toate criteriile: iarba buna de stat, loc pentru vatra, copaci potriviti de hamac, view. Asa ca pornim mai departe, cu speranta locului perfect si teama de a fi lasat vrabia din mana pentru cioara de pe gard. Mai petrecem inca o ora buna prin padurea de pe muchie, padure punctata doar de luminisuri izolate si sfarsim intr-o deschidere, la granita dintre foioase si conifere, intinzand hamacul si chemati fiind la masa de licaririle unui foc jucaus aprins cu dibacie de Radu. O luna aproape plina ii face concurenta focului nostru, padurea e tacuta si noi ne asternem la somn, caci genele se inchid devreme in noaptea asta.

Track si date aici: https://www.strava.com/activities/1861339853

Gata de plecare, de la targul de animale din Ighiu.

Gata de plecare, de la targul de animale din Ighiu.

Caldura mare si transpiratie pe urcarea spre Piatra Craivii.

Caldura mare si transpiratie pe urcarea spre Piatra Craivii.

Praf si sudoare.

Praf si sudoare.

Piatra Craivii, una din insiruirile de stanci ce se intind de la nord la sud in Trascau. Si in plus nici aici nu scapam de cetati dacice.

Piatra Craivii, una din insiruirile de stanci ce se intind de la nord la sud in Trascau. Si in plus nici aici nu scapam de cetati dacice.

Izvorul neasteptat cu apa de campie.

Izvorul neasteptat cu apa de campie.

Plaiuri numai bune de pedalat.

Plaiuri numai bune de pedalat.

DSC_9711.jpg

Ajunsi pe platoul Ciumerna, deasupra Poienii ascunse, iar in departare plaiurile pe care o sa ne invartim in zilele urmatoare.

Ajunsi pe platoul Ciumerna, deasupra Poienii ascunse, iar in departare plaiurile pe care o sa ne invartim in zilele urmatoare.

Ora de aur, pe culmile pitoresti ale Apusenilor.

Ora de aur, pe culmile pitoresti ale Apusenilor.

DSC_9758.jpg

Intr-acolo.

Intr-acolo.

Rulota "Stana deluxe 2000".

Rulota "Stana deluxe 2000".

Foculetul serii in asteptarea mesei de seara, cu paine ardeleneasca, ardei, ceapa, castraveti de Intreglade, branza de la stana si cateva conserve nefericite printre cele de mai sus.

Foculetul serii in asteptarea mesei de seara, cu paine ardeleneasca, ardei, ceapa, castraveti de Intreglade, branza de la stana si cateva conserve nefericite printre cele de mai sus.

Propark Tara Hategului, lung lung si iar lung

Proparkul de anul acesta nu ar fi trebuit sa fie in postura de concurent pentru mine. Cu cateva inainte de start ma obisnuisem cu gandul ca voi fi voluntar, cocotat undeva intr-un varf de munte, privind apusul si rasaritul, cu o carte in mana si asteptand si incurajand echipele din timp concursului. De fapt chiar nu doar ca ma obisnuisem ci chiar incepuse sa-mi placa gandul, la fel ca acum doi ani cand am fost voluntar la lacul Bolboci si cand cu jumatate de inima imi parea rau ca nu particip in concurs si cu cealalta jumatate imi parea bine ca nu am inca o noapte de nesomn si de tras in fata.

Dar cum planul de acasa nu se potriveste cu cel din teren cu o saptamana inainte de concurs Dani Florea resuseste sa-si rupa clavicula si sa intre cu ocazia asta cu atestat in randul ciclistilor iar eu devin roata de rezerva. Clavicula nu se vindeca peste weekend asa ca din roata de rezerva devin roata de invartit, cu doua zile inainte de concurs. Si chiar daca mi-ar fi placut probabil mai mult sa ma intrec cu Vulcanii Noroiosi iata-ma acum parte din echipa avand scopul declarat de a minimiza suferinta si de evita o a doua noapte nedormita. In echipa numai oameni unul si unul, Dani Rosioru, Andrei Tale si Katharina Hani. Singura mea consolare e ca la alergare atat eu cat si Dani o sa suferim in mod egal.

Iar cu doua zile inainte de concurs reusim sa ne alegem si cu un motto luat despre un articol despre motivatia din spatele sporturilor de anduranta, un motto cat se poate de (ne)motivant: “Embrace the suck.” (cu linkul catre articol aici ) . Cu alte cuvinte atunci lucrurile nu merg asa cum ar trebui si cand ajungi sa te lovesti de perete nu ai altceva de facut decat sa accepti ca lucrurile sunt naspa, sa mergi mai departe si sa speri ca vor deveni mai bune. Cam ca in viata.

Pregatirea.

Adi Ber ne prezinta traseul, facem rost si de harta si in urmatoarele 2 ore stam cu ochii in harta si pe strava incercand sa desenam un track pentru traseu. Fata de anul trecut lucrurile par mai simple la capitolul de orientare, mai neinteresante (bucle dus intors) si cu mult mai multa bicicleta. Mie si lui Dani nu ne pare deloc rau ca din cei 260 de kilometric desenati mai bine de 200 sunt de bicicleta. In schimb se anunta lung, foarte lung si sunt tare curios daca oamenii o sa stranga echipe de un podium la tura intreaga.

Trackul e facut, dorm neintors iar dimineata vine timpul sandwichurilor si clatitelor. Si foarte multe jeleuri acrisoare de la Lidl. Si chiar sunt serios cand zic multe, cam 1.5 kg din care am mancat cam 1.2 kg in cele doua zile de concurs. Acrisoare, cu ceva proteine si fara ganduri la felul in care e produs agentul gelatinos. In rest batoane cu ovaz, alune, mentos cu fructe (alt element de baza) si ce mai gasim pe la magazinele comunale. Partea buna e ca la intensitatea concursului poti sa digeri cam orice. Partea proasta ca in 2 zile de concurs sigur ti se ia de orice ai dupa tine de mancare.

La start, fresh si zambitori si cu un pic de fluturasi in stomac.

La start, fresh si zambitori si cu un pic de fluturasi in stomac.

3, 2, 1, Start.. Cetatea Colti si Caiacul pe Gura Apei.

Prima parte e o bucla dus intors pana la barajul Gura Apei, cu un detour pe la Cetatea Colti. Traversarea spre cetate merge brici, e suprinzator de frumoasa poteca asta joasa prin dealurile de la poalele Retezatului. Ma asteptam la mult mai rau. Facem si o vizita neplanificata la cetate, sarim peste proba speciala pe care urmam sa o facem la intoarcere si ne asezam la drum pe cei 23 de kilometri spre barajul Gura Apei. Lucrurile merg ca unse si mi se pare ca suntem o echipa de ciclisti bine unsa, punem sufa din mers, mergem la trena, ne schimbam la tractarea Katharinei din mers, totul ca la carte. Si da, chiar daca e devreme in concurs am pus sufa caci ideea e sa ne folosim bateriile in mod egal si sa evitam momentul in care ar fi prea tarziu.

Caiacul e o combinatie de padelat si de proba culturala, trebuie sa culegem 6 cuvinte din capat de lac si sa facem din ele o poezie sau o poveste. Caiacul meu si al lui Dani ia apa, incerc sa-l drenez cu un bidon in mijlocul lacului pana cand imi dau seama ca asta e starea normala a lucrurilor si ma consolez cu idea de a sta cu fundul in balta. Dani nu prea e prieten cu caiacul, incerc sa compensez si ne tinem de Tale si de Katharina care par ca s-au nascut pe apa.

Una din cele mai faine probe de caiac din toate Proparkurile de pana acum, cu un lac supra-plin, cu creste in jur si cu cascade in departare.

Una din cele mai faine probe de caiac din toate Proparkurile de pana acum, cu un lac supra-plin, cu creste in jur si cu cascade in departare.

Lacul arata mult, mult prea tare , cu cascade vazute in departare, cu apa lina, cu crestele muntilor deasupra. Probabil cea mai faina proba de caiac din toate Proparkurile de pana acum. In schimb din lipsa de veste de salvare cele 6 cuvinte se transforma in 4 si proba e in mod fericit scurtata, Tale compune o strofa cat se poate de reusita, noi ne schimbam in hainele de ciclism, privim uimiti aglomeratia de la caiace si pornim mai departe pe bicicleta catre Colti.

La sfarsitul probei de caiac unde ne-am chinuit destul de serios sa ne tinem de Andrei si de Katharina. Aparent bicicleta nu prea ajuta deloc nici la caiac.

La sfarsitul probei de caiac unde ne-am chinuit destul de serios sa ne tinem de Andrei si de Katharina. Aparent bicicleta nu prea ajuta deloc nici la caiac.

Klingoniana veche si serpuitul printre sate pana la DN

Ajunsi inapoi in satul Colti vine timpul sa aflam despre ce e proba speciala de aici. Iar Tibi de pune in fata o inregistrare a unul localnic ce foloseste o multime de regionalisme si din care noi trebuie sa intelegem si sa traduce in romana literara un pasaj. Culmea e ca dupa o prima ascultare in care ceea ce zice badea suna mai degraba a limba straina chiar insistam, nu de alta dar penalizarea e reprezentata de un urcus pana sus la cetate. Insistam, reluam, ghicim si unde statea cratita dar esuam lamentabil pana la urma si plecam cu coada intre picioare spre cetate.

Odata traducerea luata cum putem sa continuam altfel decat cu acelasi pieptis ce urca in directia cetatii, de data impingand la biciclete sau cu ele in spate. Merge repede, ne bucuram de padurea deasa si plina de umbra, din nou ne place curba de nivel pana in asfaltul de Nucsoara, trecem vijelios pe langa tabara de baza si mai departe pornim sa deslusim scurtaturile dintre satele de la poalele Retezatului. Pana in Rau Alb e asfalt, de aici in schimb incepe o prima bucata de mini-aventura, cu o trecere peste deal incercand sa gasim un drum firav si cu o fosta ferma comunista parasita si napadita de vegetatie ce ne aduce aminte si mie si lui Andrei de Stalker.

Urmeaza Serel si Rau Barbat cu magazinul sau comunal si cu o pauza de un sfert de ora cu suc de piersici, tocana de legume, pufuleti si covrigi. E cam ultimul magazin pentru ceva vreme si mai avem ore bune pana in Prihodiste unde o sa ne astepte drop-bag-ul.

Fundatura Ponorului, catarare, rapel si prima inserare

Ne vedem si cu Cezar la trecerea DN-ului, schimbam cateva vorbe si pornim vijelios catre Fundatura Ponorului, si de data asta in varianta spornica a sufei. Desi e deja dupamasa e foarte foarte cald si transpiram din greu iar eu de-abia astept sa ajung in portiunea superioara a forestierului unde ai totusi parte de umbra padurii. Mai vorbim cu localnicii intalniti pe drum care se minuneaza putin de ingineria tractarii si ajungem aproape fara sa ne dam seama deasupra Fundaturii. Nu coboram mai mult de 50 de metri si Katharina ne striga din spate, Dani si ia rolul de mecanic in serios si descopera o spita smulsa cu totul din janta. Din fericire nu atinge nimic e cadru, Katharina e usoara si mai sunt spite suficiente care sa tina janta in loc asa ca pornim mai departe, oricum orice alta reparatie e imposibila aici asa ca de ce sa ne facem griji.

Full speed ahead spre Fundatura.

Full speed ahead spre Fundatura.

In Fundatura e liniste, pace si lumina faina, cpntistii au amenajat rapelul care vine data aceasta la pachet cu tot cu un pic de catarat, lucru care mie chiar imi place. Pe masura ce ne cataram umbra cuprinde Fundatura si observ cu un pic de tristete ca fata de anul trecut si fata de ata primavara au aparut deja doua garduri de sarma ghimpata ce nu dau deloc bine in peisaj. In rest un loc chiar fain de rapel, pacat ca mare parte din concurenti aveau sa-l prinda pe intuneric.

Cataram si rapelam.

Cataram si rapelam.

Odata incheiat si rapelul mai avem 15 kilometri de pedalat pana in Prihdodiste, dar pana acolo trebuie sa vedem cum iesim din Fundatura. Alegem varianta directa, cu un sarit de rau si cu un localnic un pic deranjat de faptul ca i-am deschis si i-am inchis poarta, localnic ce pana la urma a fost prietenos si care ar fi stat mult si bine de vorba cu noi daca nu am fi fost in concurs.

Seara se lasa, in departare se vede un soare portocaliu spre Retezat iar noi incercam sa profitam la maxim de ultimele momente de lumina. Aici e Terra Incognita pentru mine in schimb drumul a fost facut deja e Andrei si de Dani asa ca mergem pe mana lor. Aprindem frontalele cand ajungem in Poiana Omului si dupa alte 10 minute la vale ajunge la Prihodiste.

Ceaiuri, focuri, domnite si rasarituri de luna prin paduri dese de brad.

La Prihodiste ne asteapta pe lang drop-bag-uri, cpntisti si Eusebiu, Lili si Dani. E putin ciudat posibilitatea ajutorului din fara dar si cel 30L de echipament sunt putin cam prohibitivi, mai ales cand te gandesti prin cat de multa mancare trebuie sa treci printr-un astfel de concurs. Asa ca ne bucuram ca avem de unde alege la capitolul mancare dar in acelasi timp e putin incorect, pentru ca nu e normal sa fi nevoit sa rogi pe cineva sa vina intr-un punct de tranzitie.

Bun, lasand astea la o parte dupa ce ne schimbam si dupa ce ne punem burta la cale si dupa ce ne zoreste Andrei reusim in cele din urma sa pornim in pas alergator spre Alun. Aici recunosc ca am avut un moment de panica cand i-am vazut pe Andrei si pe Katharina alergand cu spor la vale. Eu si Dani eram din alt film la capitolul asta si singura consolare e ca eram doi in aceasi oala, cu 15 kilometri alergati tot anul. Singura speranta e sa ne tina picioarele pentru a alerga usor pe plat si la vale. La deal nu-mi fac nici o problema.

Ajungem in Alun si vine timpul pentru inca o proba speciala care imi place si de data asta. Trebuie sa aprindem un foc si sa facem un ceai care sa vindece o printesa. La plante trebuie sa recunosc ca e bine sa ai un inginer agronom in echipa iar Katharina alege fara probleme planta. Noi ca baieti ne punem la treaba si incercam sa aprindem focul in varianta vata + cremene. Dupa 3 incercari esuate ale mele Andrei ia problema in propriile maini si dupa alte cateva minute avem un foc de care putem sa fim mandri la care reusim chiar sa fierbem apa pentru ceai

Singurul neajuns e ca printesa e cocotata la o cetate ce nu era in plan asa ca adunam inca 300 de metri diferenta de nivel si aproape inca o ora la traseul de trekking

La plecarea din Alun avem parte si de unul din cele mai memorabile momente ale concursului, in vreme ce urcam spre Tarsa. Fiind mijloc de noapte era imposibil de intrebat un localnic asa ca am inceput sa urcam pieptis pe un versant impadurit sperand ca vom gasi pana la urma o poteca. 10 minute mai tarziu dupa o bucata de balaurit printre cazaturi gasim si poteca providentiala, poteca ce urca in serpentine stranse fix in directia potrivita.

Iar in una dintre serpentine, in mijlocul padurii dese se intunecate de brad in departare se zareste luna plina, partial ascunsa de un nor ratacit, luminand firav poteca pe care ne gaseam. E o imagine din basmele cu Hansel si Gretel, mai lipsea doar Baba Cloanta si casuta de turta dulce. Pacat ca unele momente nu pot fi importalizate si vor ramane doar in mintea noastra.

Lectia de Latina si cetati dacice.

Noaptea avanseaza, oboseala se strange, kilometri de forestier se strang sub picioare si noi ne apropiem de cetatea Blidaru si de urmatoarea proba speciala. De data aceasta la rand e latina si trebuie sa traducem o intrebare din latina si sa ii gasim raspunsul, plecand de la o pagina plina de termeni in latina. Din nou avem noroc cu Katharina care stie denumirile in latina la 3 dintre ierburi iar dupa o sesiune de somn cu capul pe dictionar sau de luat la rand toti termeni plauzibil pana la urma reusim sa umplem lista si plecam cu Cheia si fara penalizare. La urmatoarea cetate, Costesti ajungem tot pe noapte, s-a strans si mai multa oboseala asa ca varianta unui treasure hunt prin cetate nu suna deloc tentant.

La cetatea Blidaru se doarme la ora de latina.

La cetatea Blidaru se doarme la ora de latina.

Avem 2 chei din 3 asa ca ne gandim ca nu poate fi chiar asa de rau la Sarmisegetuza asa ca jucam un pic de loterie si incercam sa raspundem la intrebarea supriza. Doar ca la fel ca in testele grila incurcate de la facultate variantele par plauzibile. Iar dupa ce eliminam 4 tipuri de paduri si ne ramane sa alegem dintre trei nu reusim sa nimerim raspunsul si ratam a 3-a cheie.

Rasaritul, sarmisegetuza si jucatul turcii

Prima geana de lumina ne prinde in drum spre Prihodiste, pe cei 6 kilometri de asfalt cu nenumarate urcusuri si coborasuri ce par sa nu se mai termine. Dormim pe noi si cadem de acord ca in Prihodiste vom dormi o ora. E prima data cand dorm in timpul unui concurs si chiar sunt curios daca la final rezultatul va fi cu plus sau nu. Dar pana la somn calcam un pic acceleratie si alergam mai cu spor catre Prihodiste doar pentru a scapa odata de asfaltul asta nenorocit.

Prima geana de lumina pe drumul spre Prihodiste.

Prima geana de lumina pe drumul spre Prihodiste.

Calcand acceleratia pentru a scapa de asfalt si pentru a prinde cateva minute in plus de somn.

Calcand acceleratia pentru a scapa de asfalt si pentru a prinde cateva minute in plus de somn.

Ne intindem in scoala si incercam sa dormim, Andrei adoarme instant, eu dorm destul de chinuit iar atunci cand trece ora pe scol incredibil de anchilozat. Cam asta e principala chestie de care mi-e frica la o pauza mai lunga: de racirea muschilor si de dificultatea cu care pornim dupa.

Ne punem din nou stomacul la cale inainte de a pleca, ne schimbam in haine de bicicleta si pornim la vale catre Sarmi pe un o coborare cat se poate de rupta. Nu scapam nici de impinsul bicicletei la vale. La deal spre Sarmi punem din nou sufa, urcam cu spor, ne-am trezit si a revenit si cheful si ne simtim cu totii surinzator de bine.

Dimineata pe racoare, urcand cu spor spre Sarmisegetuza.

Dimineata pe racoare, urcand cu spor spre Sarmisegetuza.

In schimb nu dureaza mult si vine supriza de la Piatra Alba, o cetate cocotata la 200 de metri deasupra drumul unde dupa indelungi dezbateri hotaram sa urcam pana la urma cu bicicletele in spate. Nu de alta dar la vale sigur vom cobora mai repede. Asa ca impingem cu spor la ele, mai bifam inca un CP si ne indreptam spre Sarmisegetuza.

La Sarmisegetuza dam de Balan si de Bianca si e inca o proba surpiza unde descoperim ca cele doua chei sunt cam inutile. Iar memoria noastra nu ne ajuta sa organizam distantele pana la diferitele cetati din jurul Sarmisegetuzei asa ca ne alegem cu o penalizare de 5 km de trekking pe o poteca napadita de cazaturi. Pe acelasi traseu merge si maratonul dacilor ce are loc in aceasi zi si fix cand sa intram in poteca aproape ma trezesc cu castigatorul maratonului in brate, situatie favorizata de un unghi mort si de un ritm de alergare incredibil. Binenteles, ritmul asta incredibil nu era al nostru.

Ultima cetate, Sarmisegetuza.

Ultima cetate, Sarmisegetuza.

Pe la jumatatea potecii imi dau seama ca mai bine ne-ar fi pus sa o curatam decat sa mergem fara sens 3 kilometri intr-o directie doar pentru a avea de unde sa ne intoarcem. Iar pe drumul de intoarcere nu mai am nici un chef, m-a lovit si caldura din mijlocul zilei si de-abia astept sa se termine odata. Noroc ca ne urcam din nou pe biciclete, ne racorim la vale si la izvor si odata cu invartitul pedalelor revine si cheful.

Pe urcarea spre Porumbelu punem iar sufa si urcam din nou cu spor, mai putin Dani care ajunge pe rosu cu bateriile si care sufera putin in caldura din mijlocul zilei. Mi se par extrem de interesante caderile astea individuale atunci cand trebuie sa strangi putin din dinti si sa speri ca daca astepti putin bateria o sa inceapa din nou sa se umple. Si ca o sa fie din nou usor.

La Porumbelu aflam si care sunt regulile de turca, treaba deloc simpla mai ales dupa o si jumatate de concurs. Noroc cu Cornel care a modificat putin regulile originale pentru a le face mai fezabile pentru zombie noi ne facem mana, ne distram putin, strangem punctele, facem poza regulamentara si pornim mai departe spre Baru.

Un forestier cat o zi de post si poienile dinspre Livadia.

Singura problema e ca aparenta coborare spre Baru numai coborare nu e, mai ales pe ultimii 15-20 de kilometri. Si nu e deloc usor sa mergi la relanti pe forestierul plin de gropi, asa ca apas pedale, fundul si talpile incep sa doar mai putin si ii astept pe oameni din Baru. De aici vine o noua bucata de orientare in schimb avem noroc cu o tanti ce isi aducea vacile de pe deal care ne ghideaza in directia unui releu.

Pe drum avem parte e o noua intalnire ciudata, un nenica ce lucra in mijlocul unui crang pentru a impleti o matura, ad-hoc, culcat pe pamant. Nu stiu daca noi ne-am minunat mai mult de el sau el de noi cert e ca ne-a dat indicatii pe care initial parca nu prea ne venea sa le urmam. Pana la urma mergem totusi pe mana lui si nimerim printr-o serie de poieni incredibil de frumoase pe drumul spre Livadia si spre Ponor. Locuri faine si o scurtatura care ne-a iesit chiar bine.

Poieni neasteptat de frumoase pe drumul spre Livadia si cu siguranta locuri in care n-am fi ajuns in veci vecilor in afara concursului.

Poieni neasteptat de frumoase pe drumul spre Livadia si cu siguranta locuri in care n-am fi ajuns in veci vecilor in afara concursului.


A merge sau a nu merge, dinozauri, Uric si Tulisa.

Pe aici aflam si ca Hajnal e pe 2 la UTMB, ne entuziasmam si in paralel ne cam hotaram sa nu mai facem bucla de trekking spre Tulisa. Suntem obositi, ne e clar ca daca facem bucla vom ajunge la tabara e baza destul de tarziu in noapte si parca ne-a cam ajuns aventura. In plus echipele urmaritoare ar trebui sa fie mult in spate si nu cred ca vor avea timp sa faca bucla asa ca ne relaxam si ne ducem la acelasi magazim comunal pe la care am trecut cu o zi inainte pentru a ne hotaram ce facem.

Cola, covrigi, tocana de legume si uitat pe clasamentele live doar pentru a descoperi ca echipa de pe 2 avea doar 4 ore in spate la Sarmisegetuza si ca ar avea timp sa termine traseul. Spiritul de competitivitate se aprinde in unii din noi, incercam sa gasim variante si pentru a putea ajunge Andrei la nunta maine dar pana la urma tot nu luam o hotarare si pornim mai departe spre Uric.

Si dupa o ora si ceva de deliberari hotararea de a merge spre Tulisa e clara doar cand iesim din Uric si pornim la deal, incercand sa profitam la maxim de ultima ora de lumina.

Si dupa o ora si ceva de deliberari hotararea de a merge spre Tulisa e clara doar cand iesim din Uric si pornim la deal, incercand sa profitam la maxim de ultima ora de lumina.

Aici tot fara sa luam o hotarare clare ne apucam sa facem proba cu dinozaurii, ne luam o penalizare decenta de 100 de puncte, o ducem la bun sfarsit. Si tot fara sa luam o hotarare clare incepem sa ne schimbam si sa facem bagajele si sa pornim usurel spre Tulisa. Mai departe tot ce ramane de facut e sa dam din picioare cateva ore, sa ajungem in varf de munte si sa ne intoarcem mai sus.

Apusul ne prinde prin padure iar ora albastra cu schimbarea nuantelor cerului la iesirea din padure, ne dam seama ca e mult pana departe, energia e la cote minime si vorbim vrute si nevrute pentru a face timpul sa treaca mai repede. Mi se pare incredibil ca a trecut febra musculara de azi dimineata si trebuie sa recunosc ca la deal ma simt chiar bine.

Urmeaza episodul frontala si fata morgana. Respectiv Andrei : “Uite o frontala” / “Nu e frontala, e o stea” doar pentru a mai merge cateva minute pana cand zarim adevarata frontala undeva hat departe. Si dai si mergi spre frontala, si zici ca acum ajungi, si mai mergi inca un sfert de ora, si frontala tot departe e, si tot asa. E o joaca nemiloasa cu nervii nostrii asa ca inainte de varf incep sa urc din nou mai repede doar pentru a ajunge odata la nenorocita e frontala.

Un post 3 fete pe care imi pare putin rau ca le apostrofez, dar dupa 3 kilometri de urmarit frontala-morgana si dupa aproape 40 de ore de concurs unele lucruri nervii sunt un pic intinsi. Imi trece in schimb repede si imi dau seama ca e strategie foarte buna sa pui 3 fete in postul asta, e cam imposibil sa te superi pe ele. In schimb bucla pana aici nu a avut absolut nici un fel e Dumnezeu, doar un forestier anost cu diferenta de nivel pus pentru a lungi traseul pentru cei care mai pot. Prin comparatie cu ce variante de trekking se puteau face prin zona chiar nu a avut nici un Dumnezeu.

Facem si proba speciala, ducem la bun sfarsit si penalizarea si pornim la vale, actiune cat se poate de dureroasa si pentru mine si pentru Dani. In plus pe la jumatatea coborarii incepe sa-mi scartaie un tendon de la laba piciorului si ritmul scade, nurofenul intra in sange si-si face efectul si trebuie sa recunosc ca sunt putin suprins ca e doar atat. Katharina si Andrei sunt din nou in elementul lor, subiectele de discutie s-au terminat, noi pierdem incet incet inaltime, zarim in cele din urma satul si ne relaxam.

Noaptea peste campuri si linia de sosire.

Mult a fost, putin a ramas. Doar 20 de kilometri peste camp pentru care urmam religios trackul din dimineata anterioara. Oboseala e la cote maxime, Katharina e speriata de adormitul pe bicicleta, mai ales pe portiunile de asfalt si eu imi amintesc de ce urasca a doua noapte in concurs. E pur si simplu prea riscant iar mersul pe bicicleta in starea asta de oboseala e un accident ce asteapta sa se intampla. Nu din cauza ca ar da o masina peste tine (si a fost foarte bine ca oamenii de la CPNT nu mai permit accesul pe DN) cat mai mult pentru ca poti la fel de bine sa adormi si sa intri in sant. Nu poti decat sa sper ca la fel cum exista Dumnezeu betivilor exista si Dumnezeul ciclistilor adormiti.

Cu toate astea linia de sosire ne atrage ca un magnet invizibil, mai ales pe ultimii kilometri unde suntem insotiti de masina CPNT-istilor. Si trebuie sa recunosc ca se simt fain kilometri astia, fara prea multa graba, in usoara urcare, cu satisfactia intregului concurs dus la bun sfarsit si a unei echipe care a mers cat se poate de rotund. Iar treaba asta se vede pe fetele noastre in toate pozele de la trecerea liniei de sosire, si se vede la fel pentru toate echipele din astfel de concursuri si e un numitor comun indiferent de ritm sau de timp mult mai mult decat la orice alt concurs.

Si uite asa a iesit un veritabil roman, pentru ca sunt pana la urma 40 ore e concurs in care se intampla lucruri despre care ai ce povesti, cu organizatorii, cu ceilalti concurenti si cu toate probleme de anul acesta tot ce pot sa sper e ca lucrurile vor merge mai departe si in anii urmatori. Nu de alta dar nu cred ca exista un format mai fain de concurs.

Si in sfarsit la finish, dupa 43 de ore pe traseu cu zambetele de rigoare.

Si in sfarsit la finish, dupa 43 de ore pe traseu cu zambetele de rigoare.

Si o poza ceva mai reusita de la finish, cu aceleasi zambete de a duce la bun sfarsit o mica aventura.

Si o poza ceva mai reusita de la finish, cu aceleasi zambete de a duce la bun sfarsit o mica aventura.

CPNT-istii, cei fara de care nu ar fi existat povestea de mai sus. Sunt tare curios cum va arata traseul de anul urmator dupa feedback-ul din acesta an. Mie unul mi-ar place ceva mai scurt, cu mai multa orientare si salbaticie, cu puncte aruncate prin locuri de neasteptate pentru a forta cumva chestia asta si cu probe speciale la fel de interactive dar cu pedepse care sa nu fie o munca e sisif.

CPNT-istii, cei fara de care nu ar fi existat povestea de mai sus. Sunt tare curios cum va arata traseul de anul urmator dupa feedback-ul din acesta an. Mie unul mi-ar place ceva mai scurt, cu mai multa orientare si salbaticie, cu puncte aruncate prin locuri de neasteptate pentru a forta cumva chestia asta si cu probe speciale la fel de interactive dar cu pedepse care sa nu fie o munca e sisif.

La start, fresh si zambitori si cu un pic de fluturasi in stomac.

La start, fresh si zambitori si cu un pic de fluturasi in stomac.

Testand sufa mesterita de Dani pe drumul spre Gura Apelor. Si functioneaza foarte bine.

Testand sufa mesterita de Dani pe drumul spre Gura Apelor. Si functioneaza foarte bine.

IMG_20180831_092740.jpg

Munca de echipa pe drumul inapoi spre Nucsoara.

Munca de echipa pe drumul inapoi spre Nucsoara.

Pe drumul spre Seres incepe sa semene cu Propark.

Pe drumul spre Seres incepe sa semene cu Propark.

Pauza la magazinul comunal din Rau Barbat, 15 minute folosite din plin inainte de urcarea spre Fundatura Ponorului.

Pauza la magazinul comunal din Rau Barbat, 15 minute folosite din plin inainte de urcarea spre Fundatura Ponorului.

Pe drumul spre Ponor.

Pe drumul spre Ponor.

Pauza de racoare si de aer pe urcarea spre Fundatura Ponorului.

Pauza de racoare si de aer pe urcarea spre Fundatura Ponorului.

Ora de aur si Vava care ne aspteapta in unul din cele mai faine CP-uri din concurs.

Ora de aur si Vava care ne aspteapta in unul din cele mai faine CP-uri din concurs.

Inca un pic pana in Prihodiste.

Inca un pic pana in Prihodiste.

Alegem varianta mai verticala de a iesi din Fundatura.

Alegem varianta mai verticala de a iesi din Fundatura.

Apusul primei zile.

Apusul primei zile.

Din nou incepe sa arate a Propark, pe coborarea spre Gradistea Muntelui.

Din nou incepe sa arate a Propark, pe coborarea spre Gradistea Muntelui.

Pauza pe push-bikeul ce urca spre cetatea de la Piatra Alba.

Pauza pe push-bikeul ce urca spre cetatea de la Piatra Alba.

Am gasit pana si daci pe drumetia de penalizare.

Am gasit pana si daci pe drumetia de penalizare.

Urcarea spre Porumbelu, prin caldura din mijlocul zilei.

Urcarea spre Porumbelu, prin caldura din mijlocul zilei.

Turca level-up.

Turca level-up.

Deasura satului Baru contemplant situatia si in cine sa avem incredere, in vorbele femeii cu vacile sau in sfaturile impletitorului de maturi.

Deasura satului Baru contemplant situatia si in cine sa avem incredere, in vorbele femeii cu vacile sau in sfaturile impletitorului de maturi.