Category Archives: Bike.Climb.Bike

Mont Blanc

Bike.Climb.Bike ziua 20

Un pic mai multe poze aici.
Jurnalul Mihaelei aici.

Ne trezim noaptea la 23:30, dupa 4 ore de somn intrerupte pe alocuri de mosulicii care au venit pe la 8-9 sa se se culce. Incercam si noi sa facem cat mai putin zgomot cand iesim afara, si incepem sa ne echipam dupa ce iesim pe platforma refugiului.

Nu suntem singura echipa care se pregateste de plecare la ora asta, si cel putin alte cateva echipe par sa fie gata de plecare. Incercam sa mancam ceva repede inainte de plecare, si plecam si noi la cateva minute dupa plecarea primei echipe.

E incredibil de cald afara, cel putin pentru inaltimea la care suntem, astfel incat putem sa mergem fara nici un fel de probleme doar cu o bluza de corp si o geaca de packlite pe noi. Atmosfera e complet nemiscata, contrastand parca cu agitatia care e pe ghetar in timpul zilei, cu gheata si pietrele care se prabusesc zgmotos din diferite locuri. Luna lumineaza ghetarul super ok, astfel incat cred ca am putea sa urcam fara frontale fara nici un fel de probleme. Cand ne uitam in spate vedem cum incep sa mai plece de la refugiu echipe, cred ca in total au fost cam 10-15 echipe care au plecat de la Gonella in seara respectiva, un numar destul de mare pentru partea italiana.

Una din cele mai mari dileme pe care le aveam despre ruta era ghetarul, care din mai multe descrieri intelesesem ca e destul de crevasat. De fapt problema e mai degraba nu dificultatea, pentru ca pana la urma e o poteca lipsita de o inclinatie prea mare, ci negociatul traseului printre crevase, chestia care noaptea pe intuneric in teren necunoscut poate sa fie destul de dificila. Din fericire scapam in parte de grija asta, deoarece sunt extrem de vizibile urmele celor care au urcat cu o zi inainte, astfel incat tot ce ne ramane de facut e sa bagam carbuni si sa calcam pe urmele inaintasilor, urmarind pe alocuri ocazionalele semne lasate pentru orientare.

Traseul e totusi destul de lung, pleci cu noapte in cap de la 3100 de metri, pentru a urca 1700m in 6-7 ore astfel incat sa ai timp sa faci o mare parte a coborarii fara a inainta foarte mult in zi. Senzatia principala, cel putin pe care am vazut-o si cu o zi inainte la urcare, e ca nu prea e bine sa fii in mijlocul zilei pe un ghetar, totul e mult mai fragil si mereu se mai pravaleste cate ceva in zona.

Revenind in schimb la urcare, urcam noi cu drag si spor, poate cu ceva mai mult spor decat ne asteptam, astfel incat in curand suntem in fruntea trenuletului, privind in spate la luminitele care isi croiesc drum pe ghetar. Cred ca mai bine de jumatate din echipe sunt formate din ghid + client, asa ca avem din nou ocazia sa analizam ca si acum 2 ani tipologia ghidului si a clientului. Sincer nu mi-ar place sa fiu in nici una dintre situatii, dar pana la urma fiecare face propriile alegeri, si nu vad nimic in neregula ca daca cineva care nu are partner sau experienta alege sa urce pe un traseu cu un ghid.

Asa ca mergem noi in fruntea trenuletului, pana la o prima crevasa mai mare peste care ghizii sau probabil cei de la refugiu pusesera o scara metalica, ancorata in fiecare parte a crevasei. Cum noi nu mai vazusem asa ceva pana acum, decat in poze/filmulete de prin Himalaya, stam si meditam la variantele de abordare. Parca in picioare nu prea ne vine sa trecem, asa ca solutia e clar in patru labe, dar pana stam noi sa ne hotaram suntem ajunsi de o echipa asa ca vedem live si confirmarea. Trebuie spus ca era o crevasa de o adancime considerabila, dar parca pe intuneric nu parea chiar asa de infricosatoare. Pe zi in schimb aveau sa se schimbe putin perspectivele.

In portiunea superioara a ghetarului crevasele se mai raresc, astfel incat ne relaxam si noi si facem o pauza de hidratare in care mancam si mancarea campionilor, adica biscuiti cu mere. In Italia una din chestiile care ne-au placut cel mai mult la capitolul mancare au fost biscuitii cu cereale, astfel incat nu aveam cum sa nu luam un pachet cu noi si pe Mont-Blanc.

Urmeaza o ultima portiune mai abrupta, si o creasta pe care trebuie sa o urmam pana pe Dome de Gouter. Initial stancoasa, ulterior cu zapada, creasta are cateva portiuni in care e destul de expusa. Cel putin o portiune de zapada, pe care poteca nu cred ca avea mai mult de 30-40 de centimetri latime, cu posibilitati de alunecare si in stanga si in dreapta, mi s-a parut destul de intersanta. Sau de fapt la fel ca si crevasa mi s-au parut mult mai interesante la coborare pe lumina, decat acum noaptea in momentul in care nu vezi pana unde te-ai duce daca ai aluneca. Incet incet castigam altitudine, suntem deja pe la 4100 de metri si bateriile dau semne de golire rapida astfel incat facem o pauza de energizare in care folosim fiecare cate un activator si un gel, dupa care prindem aripi.

E interesant felul in care actioneaza cafeina asupra organismului uman, e intr-un fel singurul drog care chiar are efecte benefice asupra performantei care e si legal. S-au facut o groaza de studii pe tema asta, si la sporturile de andurata chiar iti da un imbunatatire de 5-10 %. Bine chestia cu legalitatea e putin discutabila, si la ultimele olimpiade cafeina in concetratii mai mari decat o anumita limita a trecut pe aceasi lista cu alte chestii care tin de doping. Bine, concentratia respectiva e obscen de mare, echivalentul a 8 cani de cafea baute astfel incat ma indoiesc ca cineva chiar poate sa o depaseasca. Partea interesanta e ca si eu si mike nu avem nici un fel de tangenta cu cafeaua in viata de zi cu zi, poate si din cauza asta un activator care are cam echivalentul unei casti mari de cafea are un efect atat de puternic.

Revending la povestea noastra, dupa mica pauza de energizare prindem la propriu aripi si parca ajungem intr-o clipita pe Dome de Gouter, de unde vedem pentru prima data partea superioara a Mont-Blanc-ului. Trebuie spus ca arata absolut genial privelistea de pe Dome de Gouter, pe undeva pe la 4:30 noaptea, cel putin mie mi s-a parut mai tare decat ce am vazut atunci cand s-a facut zi. Pe de o parte esti foarte sus, si fiind senin se vedeau orasele din toate vaile apropiate, incepand cu Chamonix-ul care parea sa fie la o aruncatura de bat. In acelasi timp si tot sirul de luminite ale celor care urcau pe ruta franceza arata incredibil de tare, chiar daca prevestea incolonarea in care vom intra si noi in curand.

Si trebuie spus ca daca a fost o zi aglomerata in partea italiana, acelasi lucru a fost adevarat si pentru partea franceza. Doar ca proportiile sunt complet diferite, si in dimineata respectiva au plecat de 10-20 de ori mai multi oameni de la Gouter decat de la Gonella. Intersectam si noi coloana si poteca aproape de Vallot, de unde mai avem doar 400m pana pe varf.

Sirul de frontale urcand spre Mont-Blanc

Primele de gene de lumina la Vallot.

Incepe sa rasara si soarele, si fiind pe partea vestica a muntelui vedem si umbra pe care o arunca Mont-Blanc-ul pana hat departe. In schimb e si foarte multa lume pe aici, urcand fie singuri, fie legati cate 5-6 in coarda, fie cu ghid, fie fara, unii care deja coborau, unii care abia mai reusau sa mai urce. Multa varietate, si fiecare incercand sa urce pe muntele lui.

Buna dimineata soare!

Umbra uriasului.

Urcusul pe muntele meu, sau al nostru a inceput in urma cu 19 zile, cand am plecat din Oradea. Si intr-un fel chiar sunt mandru, ca am ajuns de acolo, pana unde sunt acum doar prin forta picioarele mele. E una din chestiile care initial ti se pare extrem de lunga si de dificila, dar parca acum la 4600m, cu 200m inainte de varf nu mai pare chiar asa, si privind putin spate as fi tentat sa zic ca a fost chiar o nimica toata. E momentul in care stii ca aproape orice s-ar intampla tot ai putea sa ajungi pana pe varf, momentul in care ma gandesc la constatarea “Mult a fost, putin a ramas”.

Totusi ultimii 200m nu au trecut totusi chiar atat de repede precum ma asteptam, pe de alta parte din nou incepusera sa se termine bateriile, pe de alta parte totusi erau 4800m fara nici un fel de aclimatizare prealabila. Cu mai putin de 20 ore in urma plecasem de la camping, de la 1700m si acum eram 3000m mai sus, astfel incat nu puteam sa zicem ca ne simteam chiar fresh. Totusi mai tragem putin de noi, ca gandul ca de pe varf totul va fi la vale.

Trebuie spus totusi ca ce vezi de pe un varf inalt chiar merita, iar rasaritul pe care l-am prins in ziua respectiva foarte aproape de varf chiar a fost foarte misto. E foarte interesanta senzatia de curbare a orizontului pe care o ai in momentul in care urci peste 3000m, si chiar vezi pana hat-departe, mai ales intr-o zi senina cum am prins atunci.

Moment de respiro.

Varful.

Sus pe varf in schimb prindem aglomeratie destul de mare, astfel inca nu cred ca zabovim mai mult de 10-15 minute, cand sa punem polarul pe noi si cat sa ne mai tragem putin sufletul. Suntem amandoi un pic cam dezorientati (a se citi ametiti), astfel incat dupa un splatski de varf rapid o luam la vale, pentru a face o pauza mai lunga in zona refugiului Vallot. La coborare binenteles ne simtitm din ce in ce mai bine cu fiecare metru coborat, mai ales cand stim ca de aici pana la refugiu nu e decat de coborat.

Splatski-ul nostru de varf.

De la refugiu parasim autostrada, si revenim pe linistita parte italiana, doar noi si inca o echipa coborand pe acelasi traseu. In schimb pe ziua portiunea expusa cu creasta de dinainte de coborarea de pe ghetar a fost mult mai interesanta. Poate si oboseala, poate si faptul ca zapada era considerabil mai moale si nu iti dadea aceasi incredere ne-a facut sa avem ceva emotii si sa mergem incet pe acolo, inclusiv cu cateva momente in care am folosit coarda pentru cateva asigurari mai mult sau mai putin derizorii. Bem si ultimele guri de lichid pe care le avem la noi, cu putin inainte de a cobora spre ghetar.

Aici in schimb intram intr-un adevarat cuptor, ceasul cred ca e deja 10 si soarele a incins in ultimul hal caldarea in care e ghetarul. In interval de 5 minute incepem sa transpiram si sa ne deshidratam in ultimul hal, mai mai ca ne venea sa trecem la pantaloni scurti si la tricoul la cat de cald putea sa fie. Pana acum mai adiase cat de cat vantul dar acum nu e nici urma de cel mai mic firicel de vant, astfel incat in scurt timp incepem sa suferim si de sete, fara nici un pic de apa ramasa la noi.

Ne tragem si noi sufletul ceva mai jos de varf.

Furnicute pe zapada.

Pe crestulita de fata.

Caldura mara, mon cher!

Crevasa traversata in stil himalayan in Alpi.

Ne mai intalnim cu inca doi baieti care ne prind din urma la coborare, singura echipa care mai coborase pe partea italiana in aceasi zi, si ne miscam si noi la vale atrasi de mirajul refugiului si al apei cu care ne vom indestula acolo. Doar ca refugiul se vede foarte clar si din varful ghetarului, si desi pare la o aruncatura de bat ai de mers cam o ora si jumatate / doua pana la el, asa ca ramanem doar cu mirajul in timpul respectiv.

Trebuie spus ca daca Mihaela se descurca mai ok in lipsa de apa, pentru mine cel putin apa e critica, mai ales atunci ca e vorba si de ceva efort. In general, cam la orice activitate transpir mult spre foarte mult, si in consecinta am nevoie de la fel de multa apa, iar atunci cand aceasta lipseste lucrurile incep sa se miste foarte repede din ce in ce mai greu si cu din ce in ce mai mult chin. In general am grija sa nu ajung in situatia respectiva, si mi s-a intamplat de putine ori, dar in momentul respectiv pe ghetar chiar abia ma taram la coborare, si o aveam in fata pe Mike care era mult mai ok si care se grabea sa ajunga la refugiu pentru a rezolva problema apei.

Sontac, sontac inaintam in schimb pe ghetar, trecem din nou de scara metalica, care din nou a parut mult mai interesanta pe zi, si ajungem in cele din urma la refugiu pe la 1 si jumatate. Nu pot sa va spun cat de buna a putut sa fie apa de acolo. De fapt sunt absolut convins ca bautura cea mai buna de pe lumea asta e apa, si totul depinde de momentul in care ajungi sa o bei. Nu cred ca exista nici un fel de alta bautura care sa cada la fel de bine atunci cand esti rupt de sete.

Inca un pic pana la Gonella.

La refugiu luam o pauza mai lunga, ne delectam si cu o cutie de pepsi (pe principiul dupa apa si otrava), si incercam sa aflam daca poate urca un curier maine pentru a trimite echipamentul de catarat inapoi spre tara. Maine e vineri si daca nu reusim maine ne mai pasc inca 4 zile petrecute in zona pentru ca urmeaza un weekend prelungit in Italia. Din pacate e prea tarziu pentru a rezolva problema cu curierul maine astfel incat trebuie sa coboram in aceasi seara pana in camping pentru ca maine sa facem un drum pana in Aosta pentru a lasa coletul.

Mike e putin demoralizata de gandul inca unei coborari de 6-7 ore pana la camping, dar nu prea avem de ales astfel incat in curand ne pornim din nou la drum, la inceput pe via feratta si dupa aia pe morena ghetarului. Daca la urcare a parut lunga la coborare a parut absolut interminabila, mai ales din cauza ca tot iti dadea impresia ca ajungi la capatul ei, numai pentru a descoperi cocotat pe alti bolovani ca mai ai o groaza de mers. Oboseala incepe sa ne ajunga destul de serios pe amandoi din urma. Au fost cumulate cam 36 de ore de mers/traseu, cu 4 ore oarecum dormite la refugiu inainte refugiului de pe varf, iar pe mine cel putin m-a terminat in ultimul hal ghetarul si deshidratarea de pe el.

Sub lumina placuta a dupa-mesei, printre pereti de stanca.

Totusi era frumos in seara respectiva pe morena ghetarului odata cu lasarea crepusculului. Erau si scurte momente de odihna, cand asezat pe un bolovan puteai sa urmaresti nori dantelati luminati de lumina apusului. Iar morena chiar e impresionanta si mareata.

Dansul norilor.

Trecem si de morena odata cu venirea noptii si incepem sa tropaim pe drumul care coboara spre camping, unde binenteles am ratat cu 1 ora ultimul autobuz astfel incat mai avem inca doua ore de tropait pe el la vale pana in camping. Si fiind si fundatura, traficul e cel putin redus astfel incat nu prea avem nici un fel de sanse la ocazie.

Trebuie spus ca nu sunt foarte multe momente pana atunci cand am fost la fel de obosit ca si in orele respective. In general atunci cand sunt foarte obosit pot sa adorm instant, de genul pus fundul pe asfalt, 2 scunde de admirat miile de stele si trecut instant in lumea viselor. Tinand cont ca era si destul de cald era foarte tentant sa tragi un pui de somn in mijlocul drumului, noroc cu mike si cu gandul ca somnul va fi mai dulce in camping in sacul de dormit.

Kilometru dupa kilometru, cu mintea mereu pregatita sa traga pe dreapta si cu o imaginatie hiperactiva, pana la urma trece si drumul pana in camping unde ajungem la 12 noaptea. Aici binenteles ca nu mai vedeam decat somnul la care visam de ore bune, astfel incat la 15 minute dupa ce ajungem, dupa ce dam jos de pe noi suprapantalonii si gecile trecem in taramul viselor.

Cam asa se incheie povestea noastra cu urcatul Mont Blancului, si a calatoriei din Romania pana la poalele lui. A fost idee care ne-a venit acum 3 ani de zile, in drum spre o intalnire Carpati din Ciucas, si pe care suntem chiar multumiti ca am reusit sa o ducem la bun sfarsit. Din pacate intoarcerea in Romania nu am avut cum sa o facem in totalitate pe bicicleta, din motive de concediu limitat, dar au urmat 7 zile foarte faine de biciclit pe malul Innului si a Dunarii, pe care le voi povesti in postarile urmatoare.

Privind in spate, pot zice din nou ca sunt multumit si putin mandru ca am reusit sa ajung din Romania pana pe varful Mont Blancului, doar prin forta picioarelor mele, si ca in continuare imi place sa cred ca nimic nu e imposibil, si tot ce conteaza e sa vrei sa faci chestia respectiva, si sa-ti pui mintea cu ea, si de foarte multe ori atunci cand te apuci de ea pare mult mai usoara decat ti-ai imaginat la inceput. Si e incredibil cat de bine pot sa cada la momentul potrivit o gura de apa, sau cat de bine poate sa fie sa te intinzi in sacul de dormit si sa dormi dupa o zi lunga.

Gonella

Bike.Climb.Bike ziua 19

Jurnalul Mihaelei aici.

Un pic mai multe poze aici.

Astazi e ziua in care vom urca pana la refugiu. Refugiul Gonella a fost in reparatii ultimii 4 ani, si anul acesta e primul sezon in care s-a deschis, astfel incat ne asteptam sa fie cat de cat aglomerat.

Totusi dimineata cand am vorbit cu Matteo de la camping pentru a da un telefon la refugiu pentru a ne rezerva si noua doua locuri si aflam ca nu mai e nici un loc ni se cam inneaca corabiile. Ne perpelim putin prin camping, ne gandim daca sa urcam cu cortul dupa noi, dar din descrierile lui Matteo nu prea sunt multe locuri de pus cortul in zona asa cam pana la urma renuntam. Pana la urma intelegem oarecum din spusele lui Matteo ca si daca nu avem rezervare, cabanierul tot va trebui sa faca ceva cu noi in seara respectiva. Doar sa nu-i spunem ca am dat telefon inainte petru rezervare, si sa ne luam si sacii de dormit dupa noi.

Alpinist gata de plecare in tura, observati cutia de carton din stanga de care trebuia sa avem grija pentru a avea in ce sa punem echipamentul la intoarcere.

Initial un drumeag, in spate se vede Aquilles de Glaciers

Si in stanga silueta lui Piramides Calcaire

Astfel incat reconfiguram bagajele pentru a lua dupa noi si sacii de dormit si saltelutele, si plecam intr-un tarziu pe la 10 din camping, eu pe jos prin poieni si Mihaela cu autobusul, si ne reunim in locul in care se termina drumul de sosea si incepe urcusul spre Lac de Miaje. Desi e mijlocul saptamanii, e incredibil cat de multi turisti sunt in zona, de toate felurile si de toate varstele.

Incet, incet incepem si noi sa castigam altitudine, parasind in curand poteca foarte aglomerata si urcam spre marginea morenei ghetarului. Zona aceasata e denumita Mica Himalaye, totul fiind la o scara foarte mare. Un ghetar mare, care si-a sapat o vale extrem de adanca fata de peretii ce o strajuiesc, si in spate cu aproape 3000m deasupra ta Mont-Blanc-ul inzapezit.

Mica Himalaie

Si noi trebuie sa ajungem acolo sus.

Nu suntem totusi singuri pe ghetar, ca doar trebuia sa ajunga la refugiu si cei care isi rezervasera locurile constiincios inaintea noastra, astfel incat pe lunga morena tot ne intersectam cu doua grupuri, din care unul era format din batranei aflati aproape toti la varsta a 3-a. Dupa echipament nu prea cred ca au de gand sa urce a doua zi, dar tot mi se pare foarte tare ca la varsta lor sa faci o plimbare pana la un refugiu la 3300m si sa petreci o noapte acolo.

Ziua e superba, fara nici un nor pe cer, si noi inaintam pe morena accidentata a ghetarului cautand momaile care indica drumul. E mult spus poteca, pentru ca pana la urma poti sa o iei aproape pe oriunde, dar totusi e mai usor sa o iei prin locurile indicate de momai. Si orele trec, si noi tot pe morena suntem, si eu incep un pic sa ma indoiesc de cat de realist e indicatorul de 5 ore pe care il vazusem la inceputul drumului. Pana la urma parasim si morena, pentru a serpui pe o poteca care urca pe o muchie inierbata, alternand cu momente de via-feratta echipate cu franghii groase. Pana la urma ajungem la refugiu pe la 5, unde ne anuntam prezenta cabanierului, care pana la urma zice ca o sa ne descurce cumva doar sa mai asteptam sa termine cu masa de seara.

Alpinista arsa de soare cu un ghetar ce se dezintegra sub ochii nostrii in spate.

Sesiune foto pe platforma refugiului.

Ne mai invartim putin prin zona, pregatim si masa de seara, ochim si un loc posibil intr-un fel de bivuac de langa refugiu, cerem permisiunea sa ne asezam acolo si dupa un pic de amenajari interioare pentru a ne face loc, si dupa 15e pentru amandoi intram fericiti in sacii de dormit pe la 7, cu ceasul pus sa sune peste 4h30, adica la 11 noaptea. Eu sunt sincer destul de linistit pentru ziua de maine, mai ales dupa ce cabanierul a zis ca e un mic bulevard pana sus la cata lume urcase in ziua de dinainte, si avand in vedere cati voiau sa urce si in ziua urmatoare, Mike in schimb nu e chiar asa de relaxata. Om vedea in 4 ore mai exact cum va fi.

Ce ma surprinde in schimb e cat de cald poate sa fie, cred ca noaptea respectiva la 3300m temperatura nu a coborat sub 5 grade.

Grandes Jorasses

Bike.Climb.Bike zilele 17-18

Postarea Mihaelei aici.

Sau zilele recuperarii coletului cu echipament cum as putea sa le zic. Ne trezim noi luni dimineata increzatori ca astazi va fi ziua cea mare in care ne vom recupera echipamentul de alpinism trimis prin curierat din Romania. Partea buna era ca se anunta vreme buna pentru urmatoarele 3 zile, astfel incat speram sa facem rost de pachet luni pentru a putea urca marti la refugiu.

Astfel incat incepem ziua cu telefoane date la Bartolini Aosta pentru a ne da seama pe unde e coletul. Dupa o perioada destul de lunga in care ba suna ocupat, ba nu raspundea nimeni pana la urma reusesc sa dau de un nenica cu care incerc sa ma dialoghez intr-un fel de italiana fara foarte mult success. Degeaba ii zic numarul coletului pe care il stiam din Romania pentru ca acesta se schimba automat in momentul in care pachetul era preluat de catre Bartolini Italia, iar la cautarea dupa nume nu aparea nici un rezultat, cum aveam sa aflam mai tarziu din cauza unei greseli de tipar.

Si dai si incepi cu grijile, pe unde o fi coletul, daca s-o fi pierdut pe drum, daca o sa trebuiasca sa asteptam dupa el cine stie cat pentru a putea doar sa-l trimitem inapoi, daca vom mai prinde alta fereastra de vreme buna pentru a urca pe Mont Blanc. Toate pigmentate cu indoiala de a ma fi inteles cum trebuie cu nenica, deoarece din farama de italiana condimentata cu franceza si romana nu am de unde sa stiu cat de mult a razbatut in partea cealalta. Pana la urma o conving pe Mike sa mai incerce cu cateva telefoane, in speranta ca vom da cineva care sa vorbeasca si franceza, si pana la urma avem noroc si aflam dupa ceva telefoane ca pachetul e in Aosta si ca va pleca spre livrare marti dimineata.

Din nou incercam sa ne asiguram ca totusi chiar o sa plece spre livrare, si ca va fi livrat de catre curier la adresa campingului in care suntem noi acum, facem rost de un fel de confirmare si parca ne mai linistim cat de cat, cel putin eu. Trebuie spus ca de obicei in legatura cu majoritatea lucrurilor, cel putin cele care depind de mine nu ma agit prea tare, dar sunt situatie, care in general sunt in afara controlului meu care ma fac sa ma agit uneori chiar mai tare decat Cristi, iar daca e sa ma uit in spate pe 2011 momentul recuperari coletului clar a fost momentul de panica maxima.

Pana la urma dupa ce ma mai linistesc un pic, incepem sa ne mai gospodarim putin prin Camping. Ne jucam destul de mult pe un slackline care era intins in camping, si trebuie spus ca a fost foarte interesant sa incerci sa inveti ceva nou de la 0. Si foarte fun felul in care evoluezi de un picior care se balambanea in ultimul hal in momentul in care impingeai coarda spre pamant, pana la momentul in care chiar te ridici si chiar reusesti sa-ti tii echilibrul pe coarda pret de cateva secunde. Una peste alta practica e cheia, si chiar as fi curios sa ma mai joc cu un slackline. Spre seara mai facem un drum pana in Courmayeur pentru a face cumparaturile pentru zilele urmatoare, asa ma bucur din nou de o coborare faina pe bicla, si de o urcare facuta de data aceasta fara nici un fel de bagaj. E incredibil cat de mare e diferenta, si cat de mult se simt kilogramele bagajului.

Ziua de marti incepe din nou sub aceleasi auspicii ale panicii mele, care de data aceasta s-au manifestat sub forma unor telefoane date la Bartolini Aosta pentru a fi siguri ca pachetul e la curier si ca va ajunge la noi. Din nou italiana si ceva franceza, si multe dificultati in a ne face intelesi si in a intelege. E incredibil cat de mult se pierde in momentul in care o convorbire se poarta la telefon si nu fata in fata. Pana la urma obtinem un fel de confirmare ca dupa masa ar trebui sa ajunga si curierul cu pachetul.

Deja e clar ca astazi nu o sa mai urcam nicaieri, dar macar avem noroc ca se mai anunta inca doua zile cu vreme buna in continuare, astfel incat e ok si daca urcam miercuri. Profit de ragaz si fac o alergare scurta prin zona, pe poteci faine prin paduri super misto.

Locuri de alergat.

Trebuie spus ca mi s-a parut foarte intersant alergatul in sandale, odata ce am trecut peste teama ca o sa-mi belesc degetele printre pietre. Intr-adevar nu poti sa alergi la fel de repede, dar iti si simti picioarele mult mai usoare si mai libere.

Dupamasa pana la urma primim si mult-asteptatul telefon de la curier, care in schimb ne spune ca nu poate urca pana in Camping, si ca in 10 minute trebuie sa ajungem in Courmayeur pentru a recupera bagajul. Din nou panica, reusesc pana la urma sa ma inteleg cu el in italiana pentru a stabili un punct de intalnire, si top pe bicicleta pentru a ma intalni cu omul. Pana la urma se leaga totul, il gasesc la punctul de intalnire si ma linistesc odata ce ma vad cu pachetul cu 20 de kile de echipament in brate. Nu mai conteaza ca nu prea am cum sa-l pun pe bicla, iar coburile sunt neincapatoare pentru ce e in el pentru a le urca inapoi 300m diferenta de nivel pana in camping. Dupa 25 de minute de aranjat lucrurile, gasesc un fel de combinatie care chiar mi-ar da sperante ca as putea sa merg si pe bicla daca nu as avea in fata o panta ce cred ca ajungea pe alocuri pe la 10-15% inclinatie.

Asa ca dai si impinge la ea, pentru cateva sute de metri cand ma intalnesc cu Mike care pornise si ea dupa mine. Asa ca dai si reorgnizeaza din nou bagajul, astfel incat ia si ea o parte din bagaj si mai ales cutia de carton de care aveam nevoie pentru a trimite si lurcrurile inapoi. La intoarcere facem o pauza si la Notre-Dame de la Guerrison, o mica bisericuta in interiorul careia sunt multe poze/tablouri ale unor oameni care au avut noroc la munte, un fel de multumire adusa Providentei pentru norocul pe care l-au avut. Ajungem in cele din urma in camping si facem bagajul cu mancarea pentru ziua de maine, cand ar trebui sa ajungem pana la refugiul Gonella.

Una peste alta, doua zile care ar trebuit sa fie de odihna dar care s-au lasat cu ceva alergaturi, si mai ales cu ceva griji legate de recuperarea pachetului.

sunset over mont blanc

Bike.Climb.Bike ziua 16

Linkcatre jurnalul lui mike.
Linkcatre poze.

Ziua asta e prima zi dupa doua saptamani cand nu ne mai urcam pe bicicleta. E un pic interesanta senzatia sa te scoli dimineata si sa nu trebuiasca sa strangi cortul si sa pleci mai departe spre alte locuri. Mai ales ca deja suntem in locuri deja cunoscute, la poalele Mont-Blanc-ului.

Astazi e duminica, si prognoza nu e deloc fericita, cu vant puternic si ceva ploaie dupamasa. Totusi dimineata avem parte de aceasi priveliste pe care am vazut-o prima data acum 3 ani de zile, cand dupa ce am pus cortul pe noapte am deschis tenta cortului pentru a vedea in fata Grandes Jorasses. Fiind duminica nici nu putem incerca sa recuperam coletul cu echipamentul de alpinism de la firma de curierat rapid, dar nici de lenevit prin camping o zi intreaga nu prea avem chef.

Asa ca dam jos SPD-urile de la incaltamintea de alergat, si plecam intr-o mica plimbarea spre rifugio Monte Bianco, si de aici spre Col Checrou pentru a sari muchia spre Courmayeur. Pe drum nu ne prea grabin nicaieri, mancam intr-o prima faza zmeura pe saturate, dupa care fragi pe saturate si incheiem cu afine pe saturate. Tot Mont-Blancul e acoperit de nori, iar Aguille Noire de Peuterey arata absolut genial printre nori amenintatori de ploaie.

Ploaia ne lasa in pace pentru prim parte a zilei, dar oadata ajunsi in Col Checrou incepe sa burniteze usurel, si numai ce ne adapostim langa o cladire cu un veranda mai generoasa ca incepe si ploaia in adevaratul sens al cuvantului. Luam o mica pauza asteptand sa se opreasca, timp in care observam un grup numeros de turisti cam dezorientati care urcau din Courmayeur cu bagaje mari si care cautau traseul.

Privelistea de dimineata

La zmeura

La fragi.

La Rifugiu Monte Bianco, cu Aguille Noire in spate.

Ursul la afine.

Pe stradutele cochete ale Courmayeur-ului.

Sfarsit de zi, din nou cu ferestre de vreme buna

Pana la urma se mai opreste si ploaia si pornim si noi mai departe spre Courmayeur. Daca la urcare a fost cum a mai fost cu incaltamintea de bicicleta coborarea in schimb nu a fost foarte fericita, au mult prea putina amortizare si sunt prea rigizi pentru asa ceva. Incetisor am ajuns totusi pana la urma in Courmayerur, unde urmatorul autobus venea abia peste 2 ore, astfel incat am luat-o din nou la pas spre camping. Pana la urma ziua de odihna nu prea a fost de odihna, mai mult un fel de recuperare activa. Luni ar trebui sa recuperam coletul, si marti eventual sa urcam spre refugiu….

La Sorgente

Bike.Climb.Bike ziua 15

Linkcatre jurnalul lui mike.
Linkcatre poze.
Linkcatre bikemap.

Astazi e ultima zi a periplului nostru din Romania pana la poalele Mont-Blancului. Nu mai sunt decat 55 de kilometri, e adevarat cu destul de multa urcare, dar totusi distanta paleste in comparatie cu kilometri acoperiti pana acum.

Nu stiu daca stiti senzatia pe care o ai, aproape de sfarsitul unei calatorii, atunci cand poti sa spui oarecum implinit “Mult a fost, putin a ramas”. Chestia asta o spuneam cu aproximativ o jumatate de ora/ o ora inainte sfarsitului drumurilor Oradea-Slatina si Slatina-Oradea. Daca stau putin bine sa ma gandesc, probabil dorinta si placerea de a calatorii o am tot de atunci, din vremea cand de 3-4 ori pe an, faceam impreuna cu bunicii 600km cu trenul. Totul incepand de la 6 luni pana la terminarea clasei a 12-a.

Cam asta a fost senzatia care ne-a insotit toata ziua, de cand am plecat din campingul din Quarth pana cand am ajuns in campingul de la poalele Mont-Blancului. Ziua incepe cu o vreme mohorata, si cu un scurt drum pana in Aosta, unde ne oprim putin prin centrul orasului. E un fel de targ artizanal care a ocupat tot centrul orasului, cu diferite produse ale mestesugarilor din zona, si chiar sunt foarte multe lucruri interesante si de bun gust de vazut. Zabovim putin, mancam si o inghetata foarte buna, dupa care pornim mai departe spre Courmayeur.

Kilometri se scurg mai repede decat ne asteptam, astfel incat in curand ajungem in Morgex, unde mai face o pauza de aprovizionare pentru zilele urmatoare. Trebuie spus ca tot concediu am fost insarcinat in fiecare zi cu cumparaturile (intr-un fel pentru a balansa faptul ca acasa nu prea fac cumparaturile), astfel incat eram obisnuit sa intru in supermarket-uri noi, cu aranjamente complet diferite, cu produse complet diferite, si sa gasesc lucruri care sa ne placa si care sa tina si de foame. Incarcam pana la urma bidivii pana la refuz, si cu avantul serios taiat continuam la deal. E foarte interesant ca in portiunea respectiva drumul actual merge cu aproximatie destul de mare pe urme vechiului drum roman (motiv pentru care mare parte din vechiul drum roman nu mai exista), dar din loc in loc se vad urme din felul in care arata drumul odata.

Unul din multele castele ce strajuiesc pe vale.

In departare munti inalti.

Tot intre Morgex si Courmayeur ni se infatiseaza pentur prima data si o parte din masivul Mont-Blanc, respectiv Aquille Noire de Peuterey a carei sileta inconfundabila poate fi vazuta de departe cum fi pe vale. Si cum o vad cum mi se intipareste un zambet cat toata fata. Nu stiu de ce, dar in momentul respectiv stiu mai clar decat am stiut vre-odata ca vreau sa-mi petrec viata pe langa munti. E o chestie lipsita de o ratiune palpabila, si totusi atat de adevarata si de reala. Iar revederea cu Mont Blanc-ul e intr-un fel si ea ca revederea cu un prieten bun, cu acelasi zambet care ti se intipareste neconditionat pe fata.

In departeare silueta varfului Aquille Noire de Peuterey.

Spre munti inalti.

Curba dupa curba castigam inaltime si ne apropiem de Courmayeur, pe care il gasim neschimbat de ultima data cand am fost pe aici, in urma cu 3 ani de zile. Oprim la oficiul ghizilor pentru a afla prognoza, duminica e vreme urata, luni vant si marti si miercuri frumos. E la fix, avem o zi de recuperare, o zi de recuperat coletul cu tot echipamentul de alpinism urmate de vreme frumoasa.

Din pacate pizzeria “La tunel” la care visam de cateva zile incoace e inchisa intre 15 si 17, astfel incat nu avem de ales si pornim, sub un cer mohorat din care incepusera deja sa cada picaturi de ploaie, pornim si pe ultimii 5 kilometri ai drumului. Si in ce mod mai bun de a-ti termina calatoria decat cu o urcare de 350m diferenta de nivel in 4 km, cu o inclinatie considerabila si constanta, cu tot cu casa in spate si cu provizii pentru doua zile. Ma incapatanez sa raman pe bicicleta, si merge destul de ok, mai naspa e la opririle ocazionale pentru poze moment in care plecarea de pe loc e o adevarata provocare. Pe la jumatatea urcarii incepe si o ploaie serioasa, mike e putin mai in spate impingand la bicicleta, asa ca ma refugiez sub streasina unei case de langa Notre-Dame de la guerisson. Sincer cred ca nu sunt foarte multi cicloturisti care calca prin zona asta, pentru ca drumul pe Val Veny e o fundatura, si nu se poate ajunge nicaieri mai departe. Soseste si mike, face o poza care are tenta unui tablou suprarealist, si pornim amandoi mai departe spre camping.

Compozitie de exceptie, cicloturist daramat impreuna cu bicicleta sa, icoana fecioarei Maria, si reflexia ingerului pazitor.

Kilometrajul arata 3850 km , la plecare arata 2050km, deci in total au fost 1800km din Oradea pana in camping. Putin mai multi decat cei 1500km pe care ii calculasem. Daca a fost mult sau putin nu pot spune, dar totusi privind in spate au 2 saptamani in care aproape am traversat mare parte din Europa, mai pune inca 2 saptamani si pot ajunge in cel mai indepartat punct din Europa, inca 2 si poti fi in mijlocul unui alt continent. Am invatat o groaza de lucruri, printre care probabil cel mai important a fost sa ne bucuram de ce ne iese in cale, fara a avea asteptari prea mari, iar calatoria avut foarte multe ocazii in care ne-a surpins. A fost si greu pe alocuri, mai ales pentru Mike care a tras de un genunchi subrezit. Dar au fost si foarte multe momente in care mergand pe bicicleta, nu puteai sa nu exclami “Uite ce frumos e!”.

La final de calatorie.

Dupa 1800km.

Poza de grup, cu casuta noastra cu tot.

Acum urmeaza partea a doua, urcusul pe Mont-Blanc, de care eu sunt convins ca va fi mai usor decat se asteapta Mike sa fie, dar deocamdata trebuie sa vedem cum putem recupera echipamentul de alpinism in timp util.

Qarth

Bike.Climb.Bike ziua 14

Linkcatre jurnalul lui mike.
Link catre poze.
Link catre bikemap.

Inca o zi cu putine poze, poate in parte pentur ca nici vremea nu a fost stralucita, poate si in parte pentru ca locurile nu au fost foarte interesante. Ne parasim destul de grabiti locul de cort din seara de dinainte, pentru a limita cat mai mult pagubele provocate de tantari, astfel incat amanam pauza de dimineata pentru un un viitor loc propice.

Din fericire incepem ziua din varfului unui mic delulet, mai e si racoare afara pentru ca un strat de nori destul de subtire acopera cerul, astfel incat primele 2 ore trec foarte repede. O prima coborare faina pana in Borgonamero, unde dam de un fel de targ comunal unde era stransa o groaza de lume in centru, si vanzatori cu tarabe si mai ales oameni iesiti la cumparatori. Nu reusim sa razbim prin centru astfel incat o luam pe un fel de centura ce e cam bombarata si cu lucrari in desfasurare. Si tot coboram intr-o veselie spre Romagnano Sesta, suficient de mult cat sa ne para rau dupa inaltimea pierduta.

In Romagnano Sesta intram prin centrul oraselului, care arata chiar genial, un orasel mic de campie cu strazi inguste, pustiu si amortit intr-o vineri dimineata. Ar fifost un loc fain de oprit si de luat masa, dar in gand zic sa mai profitam de racoarea diminetii astfel incat continuam spre Gartinara. Pe aici nimic interesant, o zona
generica de campie/deal, si kilometri curg fara a vedea nimic deosebit. Pana la urma ne razbeste si foamea, astfel incat cotim dreapta de pe drumul judean pana langa opadurice, unde punem de un mic festin, imbinand masa de dimineata cu pranzul.

Daca stau sa ma gandesc bine in italia masa de dimineata a constat cam de fiecare data din biscuiti cu cereale (absolut geniali), iaurt musli, lapte, branza, oua fierte, deci chiar nu am dus-o rau de loc la capitolul mancare. Chestia asta s-a vazut si la greutate, astfel incat dupa cateva kilograme jos date in primele doua saptamani g
reutatea noastra a inceput sa revina la normal pe masura ce inaintam in tura.

Si in timp ce stateam noi linistiti la umbra si mancam de dimineata, apare un mosulica pe la 60 de ani, pe o bicicleta din categoria “tohan romanesc rablamentat” care cum ne vede opriti se opreste langa noi si incepem sa ne dialogam. Si aflam ca vine de pe camp unde fusese sa alunge pasarile de pe o tarla (aici nu sunt sigur ca am inteles bine), aflam ca si la el in sat sunt doi romania, ca dentistul lui s-a casatorit cu o romanca, ca tatal romancei cand a venit in romania putea sa vorbeasca italiana dupa doua saptamani. El afla de unde venim, incotro mergem, cati kilometri am facut, si alte lucruri care nu stiu cat de bine s-au transmis mai departe in italiana mea pocita. Intalnirea asta cred ca poate descrie destul de bine cam experienta noastra cu italienii. Una peste alta din toata tarile prin care am trecut cu bicicleta ne-a impresionat cel mai putin, dar oamenii de acolo ne-au placut cel mai mult, si intr-un fel lucrurile se balanseaza din punctul acesta de vedere.

Masa de dimineata.

Pana la urma omul pleaca si el la ale lui, si noi incalecam din nou pe biciclete continuand spre Gatinara si spre Biela. Intre timp a disparut si stratul de nori astfelincat in curand pedalam prin aceasi caldura de care am avut parte si zilele trecute. Inainte de Gatinara urmarind indicatoarele avem un moment de ratacire si aproape intram pe o autostrada, dar pana la urma dibuim si drumul care merge paralel cu autostrada, si incepem un usor urcus continu care se termina abia in Biela. Panta nu eraprea mare, dar suficient de lunga cat sa te demoralizeze si sa te faca la psihic. Cu putin inainte de Biela intrebam un cursierist despre cea mai buna varianta de a merge spre Aosta si omul de sugereaza sa ocolim spre Ivrea, chestie care ar fi insemnat 30 de kilometri in plus fata de o varianta mai directa care implica si un tunel.

Cam pe aici i s-a taiat tot cheful lui Mike, atunci cand a auzit ca mai avem si de ocolit 30 de kilometri, si de coborat si de urcat dupa aia la loc spre Aosta. Printrelacrimi si suspine ne ducem totusi pana in centru in Biela, in speranta de a primi vesti mai bune de la biroul de informare turistica. Aici o tanti ne sugereaza tot o

varianta prin Ivrea, alta decat a lui nenica cu cursiera. Incerc sa-i explica ca noi am vrea pe drumul ala direct care taie muntele, tanti ne zice ca teoretic nu e voieca e cu tunele dar ca nu e trafic prea mult.

Dupa ce o imbunez pe Mike cu o inghetata, o luam pe drumul cel mai scurt, care se dovedeste pana la urma a fi foarte putin circulat si chiar fain, exceptand faptul ca urca destul de mult in prima parte. Incepe si o ploicica inainte de a sari muchia, care cade chiar bine tinand cont de caldura de care am avut parte pana acum. Mai nasol e la coborare, cand toata apa mi-e aruncata in fata in momentul cand depasesc o anumita viteza. Dar la cat de faina e coborarea e si pacat sa nu depasisti viteza respectiva, astfel incat cobora mijind ochii cu un mi torent care ma stropeste pe fata continuu.

Jos se vede valea Aostei, doar singurul inconvenient fiind ca trebuie sa coboram pana in fundul vaii pentru a urca dupa aceea inapoi spre Aosta. Vedem si primul indicator cu Aosta, 48 de kilometri, dupa inca 3 klometri urmeaza unul cu 43, iar dupa inca 6 kilometri unul cu 52km. Nu mai intelegem nimic, si din pacate ultimul si cel mai demoralizant indicator se dovedeste adevarat.

Ajunsi pe Val d’Aosta.

Indicatoare derutante

Intre vii si munti inalti.

Nori spectaculosi la lasarea serii.

Ochim si un birou de informare turistica din Aosta, luam o mica brosura cu campingurile de pe vale, si ochim unul la care am vrea ajungem si continuam sa pedalam pe vale printr-un trafic mult prea aglomera petru gusturile noastre. Valea e geniala in schimb, cu varfuri de 2500-3000m ce se vad de pe fundul vaii, cu vii si cu mici castele ce strajuiesc pe promontorii din loc in loc. Aproape toate casele sunt facut din piatra, cu acoperisul facut dintr-un fel de gresie feliata care da foarte bine in poze. In schimb e si destul de mult de urcat, mai ales la sfarsitul unei zile destul de obositoare. Pana la urma ajungem pe inserate in camping, unde e in sfarsit racoare, avem si dus si cel mai important doar 60 de kilometri pana la poalele Mont-Blancului. 1740 kilometri sub roti, inca 60 de facut.

Commo

Bike.Climb.Bike ziua 13

Link catre jurnalul lui mike.
Link catre poze.
Link catre bikemap.

Ne trezim dimineata tarziu, astazi suntem lenesi si nu prea ne vine sa ne grabin nicaieri, pana in Courmayeur ar trebui sa mai fie cam 250 de kilometri iar noi mai avem cam 3 zile pentru a ajunge acolo, si 4 zile pana cand ar trebui sa ajunga pachetul cu tot echipamentul de catarat. Dimineata e o dimineata senina de vara, prin camping se alearga o groaza de copii ai caror parinti au venit sa-si faca concediul anual aici. Unii sunt din olanda/germania, vorbesc limbi diferite si totusi se alearga si se inteleg cum numai copii pot sa faca.

Genial inotul in laculetul acesta.

Poza cicloturistica la Lecco

Dimineata profit si eu de lacul pe marginea caruia e asezat camping-ul, si inot putin in dimineata asta. Desi e o zi calduroasa de vara apa nu pot sa zic ca e foarte calda, si contactul initial nu e prea fericit. Totusi incet incet ma obisnuiesc si dau cateva ture pana in mijlocul lacului. E un sentiment interesant sa inoti intr-un lac care e chiar la poalele muntilor, sa te uiti la linia apei si sa vezi cum rasar muntii fix din marginile lacului. Iar apa e foarte curata, mult mai curata decat in orice lac de la campie. Pana la urma vine totusi timpul sa plecam, si inainta spre Lecco-ul propriuzis pana unde mai avem 2-3 kilometri. De aici trebuie sa mergem spre Commo, alt orasel situal langa un lac de munte. Culmea e ca lacurile sunt conectate in amonte, dar in portiunea finala sunt despartite de o muchie muntoasa destul de inalta. Ne facem si cateva poze aici, e chiar faina lumina in orele acestea ale diminetii. Pana la urma dibuim si un judetean care ne duce usurel spre Commo, nu e nici mult de urcat nici de coborat astfel incat ajungem pe nesimtite.

Nu trecem chiar prin Commo, ci prindem un alt judetean care merge spre Varesse. Initial nu pareau sa fie prea multi kilometri, dar au trecut mult mai greu, combinatie dintre caldura zilei si delusoarele pe care le-am tot sarit facandu-si simita prezenta. Si in acelasi timp mi se pare foarte aglomerata partea aceasta din Italia, practic mergem din orasel in orasel si din satuc in satuc, fara nici o intrerupere cu o padure sau cu un spatiu verde. Ulterior cand am cautat informatii despre Varese am descoperit ca e una din celemai aglomerate provincii italiene, cu o densitate de 700 de locuitori pe metru patrat (faceti comparatia cu un judet din romania unde probabil densitatea medie e pe la 100 de locuitori pe metru patrat). Varese in schimb e dragut ca oras, si ne invartim putin prin centru cautand biroul de informare turistica. Ne pricopsim si aici cu ceva informatii, nu foarte utile pentru ca in 15 kilometri si ar trebui sa cautam urmatorul birou de informare turistica pentru mai multe informatii.

O biserica cu vestigii din secolul V, pe drumul spre Varese.

Tot in Varese mancam si cea mai buna inghetata pe caream mancat-o pana acum in calatoria noastra, Mihaela se dialogheaza cu un mosulet putin cam ramolit, eu incerc sa aflu informatii de la un politist de la iesirea din oras, astfel incat in curand suntem in drum spre Sesto Calente, alt orasel cu un laculat langa el. Pe drum gasim si prima padure pasune dupa 40 de kilometri de satuce si orase, si ne dam seama ca s-ar putea sa fie cam problematica gasirea unui loc de cort in seara asta. Sesto Calente (care mie tot imi suna in minte a Sesto Caliente, si probabil dupa el am tot intrebat oamenii pentru informatii, ei corectandu-ma promt) chiar aduce putin cu un orasel din Mexic, cu o strada principala extrem de larga cu magazine destul de departate de drum. Are si un centru vechi, doar ca ajungem prea tarziu pentru a prinde biroul deschis, astfel incat recurgem la metoda deja consacrata, respectiv intrebam un cursierist. Nenica e foarte prietenos ca de obicei si ne lamureste care sunt cele doua variante pentru a ajunge in Borgonamero.

Studierea hartii, dupa o binemeritata inghetata, in Varese.

Noi nimerim prin Arona, alt orasel pe malul lacului care imi aduce aminte de zona din jurul lui Laco di Garda si care nu pot sa-mi zic ca-mi place prea mult.Pana in Borgonamero avem de sarit o muchie, unde speram si si gasim o pajiste/padure unde sa putem sa punem si noi cortul. Nimerim pana la urma un loc verit, intre o mica padurice si un lan de porumb. Singura problema e ca e plin de tantari, lucru pe care il descoperim binenteles dupa ce punem cortul. Se lasa si seara si atacul tantarilor se inteteste, astfel incat ne refugiem in cort de cohortele tanteresti.

Cortul nostru are pe interior in proportie de 50% un fel de plasa fina, buna pentru ventilatie si suficient de deasa cat sa nu permita nici unui tantar sa intre, dar chestia asta oferea un acelasi timp si o modalitate de scoate limba la zecile de tantari care probabil salivau cu gandul la noi. Sincer asa tintarime am mai prins o singura data, respectiv in primavara in Delta cand am pus cortul pe un mic petic de pamant in mijlocul stufului. E chiar intesant in schimb sa stai in cort si sa-i auzi cum bazaie in jurul cortului, si in general adormi cu speranta ca nu va trebui sa iesi noaptea sa rezolvi diferite problem existentiale.

Sfarsit de zi.

Iseo

Bike.Climb.Bike ziua 12

Link catre jurnalul lui mike.
Link catre poze.
Link catre bikemap.

Prima zi in care am balaurit prin Italia adevarata, nu pe piste de biciclete facute pentru comoditatea si placerea cicloturistilor, ci Italia aglomerata, plina de masini, calduroasa si prafuita, cu orase care se intind pe zeci de kilometri. Intr-un fel la ceva de genul acesta ne asteptasem de cand intrasem in Italia, dar vreme de 3 zile am avut norocul sa dam de o pista de biciclete care ne-a ajutat foarte mult.

Dimineata incepe cum nu se poate mai bine, cu noi strangand cortul pe care descoperim ca l-am pus langa un drum judetean, intre cimitirul orasenesc si un santier in constructie. Intram inapoi in Desenzano, incercand sa gasim pista de biciclete care merge spre Brescia, dar reusim din nou sa o pierdem. De fapt aici pistele de biciclete nu sunt piste in adevaratul sens al cuvantului, si mai mult un fel de trasee ciclabile, care merg in marea partea a timpului pe strazi. Pana a urma renuntam sa cautam pista de biciclete, si ne hotaram sa pornim direct spre Brescia pe acelasi drum pe care ajunsesem in Desenzano cu o seara inainte. Seara era chiar liber, in schimb acum dimineata a plin de masini si de tiruri.

Moralul e inca sus totusi, dar incepe sa scada vertiginos pe masura ce vremea incepe sa devina din ce in ce mai calduroasa. E ora 8 si murim deja de cald. Si atmosfera e neclara, incinsa de caldura si plina de praf. De fapt e foarte interesant cum pe masura ce inaintezi spre sud se schimb destul de mult lumina. Sigur poti sa ai si in sud zile clare cu lumina faina, dar sincer cred ca sunt mult mai putin decat in parte de nord a continentului.

Totul a mers bine pana cand drumul judetean pe car mergeam a trecut printr-o serie de 2-3 tunele destul de lungi. Pe scurt tunelurile au fost absolut groaznice, un fel de iad pe pamant pentru cicloturisti. Un adevarat infern, plin de caldura zgomot, claxoane ale tirurilor, bucati de sosea pe care se lucra, gaze de espament. Culmea dupa ce trecem de tunele si ne apropiem de Brescia ajungem si intr-un punct in care drumul pe care veneam se transforma intr-o autostrada. Singura varianta e a incerca sa traversam un fel de intersectie/brete.
Cam asta a fost unul putinele din tura asta in care mi s-a luat, stand pierduti pe langa biciclete incercand sa traversam o stada de doua benzi pe care veneau camion dupa camion. Cu ocazia asta ne-am reconsiderat si parerile despre ce inseamna cu adevarat trafic aglomerat, chiar e la cu totul alt calibru fata de romania. Sunt mult mai multi, au mult mai multe masini si se agita si mult mai mult. Dupa vre-o 10 minute de stat gasim pana la urma o varianta si intram pe o alta bretea, ne invartim putin pana cand nimerim pe un drum ce pare sa mearga in directia Bresciei

Brescia incepe, la fel ca toate orasele italiene mai maricele cu 10 kilometri inainte de centrul orasului. Oricum tinta e sa ajungem la biroul de informare turistica din Brescia pentru a afla ce piste de biciclete exista pentru a merge mai departe. Pentru mine nu conteaza cat de multe sunt, puteau sa se invarta si incerc din partea mea dar dupa experienta de dimineata strazile statele ale lor nu mai sunt o optiune.

Si mergem pret de 10 kilometri prin suburbiile Bresciei, pana cand ajungem in cel din urma sa ne apropiem de centru, aici ne descurcam mai cu un indicator, mai cu o intrebare si ajungem la biroul de informare turistica din centru. In drum vedem in centru si o penalitate pe nume de “Bar Romanesc”, de unde rasunau manelele si in fata caruia statea un nenica cu burta afara din tricou si cu lantul gros la gat.

Totusi centrul arata chiar bine, cu strazi stramte ce probabil sunt in forma actuala de o groaza de ani, intr-un fel mi-ar place sa ma invart si sa pierd vremea pe jos prin centrul orasului pret de o zi, cu bicicleta e mult mai incomod si nu prea merge.O conving totusi pe mike sa ne invartim putin cu biclele sa vedem macar cladirile principale.

Prin centrul Bresciei.

De la biroul de informare turistica aflam si de o pista de biciclete care merge intr-o directie oarecum potrivita, respectiv spre Lago di Iseo, pana unde sunt cam 35 de kilometri. La biroul de informare turistica aflam si care e mersul lucrurilor cu pistele de bicicleta din Italia. Ele nu sunt piste in adevaratul sens al cuvantului, si mai degraba rute ciclabile care te plimba prin zone mai putin circulate si mai pitoresti. Tinand cont de experienta de azi dimineata pare sa fie varianta castigatoare, chiar daca dupa indicatoarele rutiere distanta era cu o treime mai mica. Dupa tipicul dezorganizat al italienilor in schimv fiecare mica provincie stie doar de rutele ciclabile de pe teritoriul ei, astfel incat pentru a afla continuarea pistei trebuie sa cauti primul birou de informare din urmatoare provincie.

Spre Iseo.

Din partea frumoasa a zilei.

Luam si o mica pauza de masa in Brescia, intr-un mic parculet prafuit dintr-o suburbie, dupa care continuam sa pedalam printre suburbii si drumuri de tara spre Iseo. Ruta ciclabila e chiar faina, de fapt in comparite cu traseul din primele ore ale diminetii e chiar foarte faina. Pe aici intr-un fel e chiar genial sa mergi cu bicla, chiar daca faci mult mai mult ca timp, dar macar locurile sunt faine si pitoresti. Mi-au placut ultimii kilometri inainte de Iseo cand mergeam printre laculete etajate pe unde erau amenajate si un fel de trasee tematice.
Iseo, un alt lac de multe mai mic decat Lago di Garda, cu o un mic orasel vechi si pitoresc situat in locul in care pleaca un mic raulet din lac. Trecem de 3 ori pe langa biroul de informare turistica fara sa-l vedem, pana la urma il bunghim si imi exersez din nou italiana de balta si plec bine lamurit si cu un set de 3 carticele care explica cam toate rutele ciclabile din provincia respectiva. inca 25 de kilometri pana in Bergamo, al doilea oras mare prin care ar trebui sa trecem astazi.

Pedaland printre vii.

Moment de relaxare pe malul lacului.

Aici ruta ciclabila are mai multe variante, iar noi o alegem pe cea care ne duce in mod nefericit pe un single-trail cu multe pietre ce urca si coboara destul de mult. Pe mtb-uri si fara coburi ar fi fost foarte fain , in schimb asa impingem la ele cu spor in momentul in care panta devine prea abrupta. Cu 18 kilometri inainte de Bergamo ne hotaram sa parasim pista, care de acum inainte merge ca pisu boului, si o scurtam pe un drum judetea/national de-al lor. Pe aici dam si peste un nenica cu cursiera, care ne lamureste pe unde trebuia sa o luam mai departe, merge cu noi vreme de cativa kilometri, timp in care ma tot dialoghez cu el despre vrute si nevrute.

Push-bike

Venim din Romania si venim pe bicicleta de acolo, fata de langa mine e sotia mea (Mike nu prea si-a exersat italiana de balta tura asta), asa e ea mai tacuta, pentru a ajungem in bergamo tineti drumul pe care vi-l arat pana la capat, vremea o sa fie faina urmatoarele zile, ar fi bine sa mergeti pe langa lacuri si sa evitati Milano, drumurile in italia sunt foarte aglomerate in perioada asta in care toata lumea in concedii, in lecco gasim si camping. Toata discutia fiind purtata din mers pe biciclete. Una peste alta sfaturile lui nenica chiar ne-au ajutat foarte mult, si in ziua respectiva si in zilele urmatoare

Bergamo, din nou pauza de alimentare la un supermarket. Ca o chestie interesanta cu supermarket-urile din italia e ca tot raionul de fainoase e dublu ca dimensiune fata de cum e pe la noi, iar chestiile din cereale integrale sunt la mare rang. Cam trist cu fructele in schimb, sau mai degraba depinde ce nimeristi. Si au niste biscuiti geniali. In Bergamo ne invartim foarte putin prin centru incercand sa apucam drumul spre Lecco, incercand sa descurcam indicatoarele care incercau sa ne pacaleasca sa intr-am pe o bretea cu regim de autostrada. Deja ne-am obisnuit sa intrebam fara nici o jena pe oricine pe strada. Bergamo mi-a placut mai mult ca Brescia, poate si pentru ca l-am nimerit pe inserat, si ne-am lasat oarecum purati de traficul mai lejer care traversa orasul. O groaza de oameni pe scutere pe aici, partea e buna e ca atunci cand stai la stop mai ai cu cine sa te dialoghezi si de la cine sa ceri informatii.

Peace, in Bergamo.

Din Bergamo pana in Lecco mai sunt 25 de kilometri, si cum am plecat pe inserate din Bergamo mike e convinsa ca o sa ne prinda noaptea pe drum, si ca va trebui sa gasim iar un loc mai putin fericit de pus cortul, la fel ca in seara anterioara. Eu cu optimismul caracteristic sunt convins ca vom ajunge inainte de a se lasa intunericul si ca vom gasi si un camping fain pe malul lacului pana atunci. Uitasem sa mentionez si norii unei furtuni de vara care incepeau sa intunece cerul spre Lecco. Contrar asteptarilor de data asta optimismul meu a fost mai aproape de realiate, astfel incat lasarea noptii ne gaseste punand cortul intr-un camping dragut pe malul lacului inainte de Lecco.

Aici rezolvam si probleme cu incarcarea dispozitivelor electronice, respectiv kindle-uri si telefoane, mike profita de wifi si mai pune ceva postari pe blog, eu ma dialoghez cu un danez venit singur cu bicla din Danemarca lui. Omul a avut acelasi soc legat de trafic in momentul in care a intrat in Italia, avand aceleasi experiente neplacuta cu tunelele la traversarea Alpilor. Cu ocazia asta ii donam si hartile cu routele ciclabile din provinciile prin care am fost. Initial voiam si o baie in lac, dar furtuna incipienta ma descurajeaza astfel incat o aman pentru dimineata, dar una peste alta a fost o incheiere foarte fericita a unei zile ce incepuse groaznic.

Ziua asta, la fel ca si zilele urmatoare sunt destul de sarace in poze, pe de o parte pentru ca ochiul meu nu a vazut foarte multe lucruri care sa se merite pozate, pe de alta parte pentru ca nici lumina nu a fost foarte potrivita pentru poze.

Laco di Garda

Bike.Climb.Bike ziua 11

Link catre jurnalul lui mike.
Link catre poze.
Link catre bikemap.

A fost prima zi din Italia in care am parasit pista de biciclete ce traverseaza Italia de la nord la sud. Dimineata parasim placutul loc de cort pe care l-am gasit cu o seara inainte, si pedalam in continuare printre podgorii de struguri si plantatii de meri spre Ala. Dimineata e placuta, nici prea cald nici prea frig, si cel mai important nu mai bate vantul turbat cu care ne-am luptat in a doua parte a zilei de ieri

Locul de cort din seara anterioara.

Incep in acelasi timp sa se mai domoleasca si muntii, si undeva in fata nu foarte departe intuim ca ii vom vedea decat in zare pentru o perioada de acum incolo. Dupa nici 10 kilometri ajungem la o bifurcatie unde avem de ales, fie sa ajungem mai repede la Lago di Garda pe un mic drumusor care sare o muchie, fie sa continuam in sud spre Alla si de acolo sa facem trecerea spre Lago di Garda

Revenind din nou la chestia care mi se pare geniala la Italia, si anume oamenii. Cum stateam noi linistiti in intersectie incarcand sa ne dam seama pe unde ar fi mai bine sa o luam, opreste voluntar un nenica care cu care ma dialogez destul de multa vreme despre o groaza de lucruri. Trebuie mentionat ca omul era cursierist si probabil era la antrenamentul de dimineata, dar asta nu l-a oprit sa ne lamureasca despre ce variante avem si despre pe unde ar fi mai bine sa o luam. Pe scurt am vorbit in italiana mea pocita despre drumul pe care l-am facut pana acum, despre faptul ca ar fi bine sa ocolim Milano si sa ne tinem pe langa lacurile de munte, despre vreme care se anunta foarte buna pentru zilele urmatoare, si despre multe alte nimicuri. Si ce mi se pare cel mai tare era ca omul era realmente interesat sa ne ajute, si nu grabit sa-si termine antrenamentul de dimineata.

Continuam drumul spre Alla, trecand pe sub ultimele culmi de munti, prin satuce ce incep sa semene din ce in ce mai mult cu imaginea pe care o avem noi despre satucele de campie din Italia. Incepe sa devina din ce in ce mi cald in schimb, si nu reusim pe nicaieri sa gasim un magazinas deschis. E atmosfera de nemiscare completa prin satucele astea, atmosfera ce imi aduce putin aminte de verile petrecute in vacanta la oradea. Tot asa, si atunci toropeala zilelor de vara ajungea sa moleasca orice activitate.

Pustiu si lancezeala.

Cu putin inainte de Affi pista parcurge o portiune extrem de pitoreasca, de fapt probabil una din cele mai pitoresti pe care le-am parcurs in Italia. Initial pista urca destul de mult de la nivelul raului spre un mic satuc pe un delusor, printr-o padure deasa si racoroasa. Din loc in loc se mai aparea pe cate o terasa o mica podgorie de vie, frumos aranjata si cu o iarba deasa sub umbra boltii. Ajungand in cele din urma in satucul care se vedea pe varful dealului, vine momentul sa si parasim pista de biciclete pe care mergem de aproape 300 de kilometri, si sa ne indreptam spre Lago di Garda.

Initial tinem o serie de indicatoare care ne invart pe mai multe stradute laturalnice din satuc, unde totul arata incredibil de pitoresc. Cam asa ar trebui sa fie Italia pe care mi-o imaginez eu. Un drum de tara nepietruit/asfaltat, ce serpuieste intre doua ziduri ce par vechi de cand lumea, intr-un satuc uitat de lumea, cu case cu ziduri groase si ferestre mici, strajuite de un soi de conifer/lumanare care arata genial. Ne intalnim si cu un nenica iesit cu tractorul spre camp pe acolo, il intrebam daca e bine pe unde mergem, ne mai da catva indicatii, si pornim mai departe spre Affi si Bardolino.

Parasind valea raului pe care mergem de ceva vreme.

Pedalnd prin locuri pitoresti, pe aici ne-am intalnit si cu nenica tractoristul.

Pe aici pe undeva am renuntat sa mai urmam pista de bicicleta, si am taiat-o de-a dreptul pe o serie de judetene putin curculate. Ultima portiune inainte de la lac se termina cu o mult prea placuta coborare in serpentine stranse. Se vede lacul, care e absolut imens, incepand din departare de la poalele muntilor si intizandu-se cateva zeci de kilometri buni spre campie. Intr-un fel alaturarea aceasta de munti de peste 2000 de metri si lacuri imense dar destul de joase (pe undeva pe la 300-400m) e putin atipica pentru genul de lacuri cu care suntem obisnuiti noi.

Lago di Garda, piersici, inghetata, si baie de voie in lac. E un fel de mica mare in interiorul Italiei (desi adevarata mare nu e deloc departe, pe undeva pe la 200 km). Spre deosebire de Balaton, aici nu e ingradit tot malul lacului cu stdrandulete private. Intr-un fel chestia asta imi place, si aveam sa o mai intalnim in mai multe locuri in Italia, si mi se pare ca multe lucruri in italia sunt putin populare, oamenii avand access la mici lucruri care poate in alte tari nu ar fi implicite.

Lago di Garda, cu apa calda si curata.

Mici bucatele de plaje.

Totusi e parca prea aglomerat pe aici pentru noi, mai ales dupa ce ne-am obisnuit cu pustietatea de pe pistele de biciclete in ultima saptamana. E atmosfera de litoral si de agitatie continua, prin care incercam sa ne facem si noi loc cu bicicletele. In Pescheria di Garda incercam sa aflam daca exista vre-o pista de biciclete care sa mearga spre Brescia, dar nu aflam un raspuns foarte clar, astfel incat continuam spre Desenzano di Garda pe un drum ce merge paralel cu autostrada si care e foarte putin circulat.

Aici facem din nou o pauza pe inserat si o baie, pe o mica plaja mai discreta, acoperita cu mici pietricele. Mi-a placut locul, si mi-a placut ca am ajuns acolo pe inserat si ca mica plaja era pustie. Totusi ramane grija locului de cort, mai ales ca ultimii 40 de kilometri am tinut-o din localitate in localitate. Se lasa noaptea si noi ratam tentativa de pista care ar fi mers spre Brescia, astfel incat pana la urma ne consolam cu un loc de cort pe un teren viran la marginea oraselului Disenzano di Garda, probabil cel mai dubios loc pe care aveam sa-l gasim in intreaga excursie.

Sfarsit de zi oe o plaja pustie.

IMG_1624

Bike.Climb.Bike ziua 10

Linkcatre poze.

Linkcatre jurnalul Mihaelei.

Dimineata zilei a zecea incepe cu ceasi vreme frumoasa pe care am avut-o in ultimele zile. Nu mai avem access la net de pe kindle de cateva zile, astfel incat nu prea avem sa aflam nici cum va fi vremea in zilele urmatoare. Suspectez ca internet-ul e moca de pe kindle doar in anumite tari, dar cand aveam sa ajung acasa aveam sa descopar ca problema nu vedea de aici, ci mai degraba de la inregistrarea lui pe o tara nepotrivita.

Azi e ziua a zecea, conform planului ar de acasa ar fi trebuit sa fie ziua in care ar fi trebuit sa ajungem in Courmayeur, dar cum socoteala de acasa nu prea se potriveste cu cea din targ am facut deja 1300km si mai avem inca 500km pana in Courmayeur. 500 de kilometri care sa vor desfasura printr-o tara cu care nu am avut foarte mult contact pana acum. Fiind si ei latini ca si noi nu avem asteptari prea mari, suntem mai mult curiosi sa vedem ce o sa gasim.

In primul rand mai cativa kilometri de mers pe pista de biciclete care merge pana in Muhlbach, de aici neavand foarte mult habar ce vom gasi. Speranta ar fi sa dam de alta pista de biciclete care sa ne coboare in sud spre Bolzano si Trento. In Muhlbach incercam sa aflam intr-un oficiu de informare turistica cum sta treaba si aflam ca intr-adevar e opista care merge in directia buna, dar care incepe din Bressasone. Pentru a ajunge acolo avem de ales intre 25 de kilometri intortocheati pe o pista si 15 kilometri pe un national care merge la vale. In cele din urma alegem cea de-a doua varianta. Tot in Muhlbach, pentru ca uitasem sa-mi pun ochelari in dimineata respectiva reuseste sa-mi intre si oganganie cam afurisita in ochi, astfel incat urmeaza minute bune de chin pentru a scoate animalul mort de sub pleoapa. De aici incolo imi invat lectia si nu mai merg fara ochelari, mai ales pe coborarile pe care gonesti in viteza.

Prin munti deocadamta inverziti, gonind spre Muhlbach.

Pistele deocamdata sunt identice cu cele din Austria.

Coborand spre Bressasone dam pentru vedem pentru prima data si intinsele livezi de mere ale italienilor. Initial nu ne dam seama ca sunt meri pentru ca merii sunt aliniati la distanta foarte mica unii de altii, ordonati pe randuri si crescuti mai mult pe verticala. Si sunt imens de multe livezi, dar in acelasi timp totul are un aer de agricultura industriala.

Ajungem in cele din urma in Bressasone, unde dupa o scurta pauza de alimentare la un supermarket gasim si pista de biciclete. E facuta macar partial pe unde a fost un drum vechi drum roman, si teoretic face parte dintr-o magistrala ciclabila care traverseaza italia de la nord la sud. Bressasone e interesant, peste tot se vad lucruri scrise si in Italiana si in Germana.

Printr-un orasel tipic.

Avem 45 de kilometri pana in Bolzano, si la cum pare sa mearga pista de biciclete cel mai probabil toata ziua vom merge pe langa malul raului Adige, pe langa Dolomitii stancosisi uscati. Pedaland spre Bolzano simtim pentru prima data si mirosul de mare. Nu stiu exact cum a ajuns aici, la 200 de kilometri de cel mai apropiat tarm dar miroase foarte puternic si pregnant a mare. Odata cu mirosul in schimb incepe sa-si faca de cap in schimb si un puternic vant dinspre sud. Intr-un popas vorbin si acasa cu parintii Mihaelei pentru a expedia coletul cu echipamentul pentru Mont-Blanc, desi stim ca suntem in intarziere si ca probabil va fi o mica aventura cu recuperarea coletului.

Invartindu-ne printr-un Bolzano cam aglomerat.

Ne invartim putin prin Bolzano, care arata foarte asezat ca si oras, pacat e cam incomod sa mergi pe stradutele mici cu bidiviul dupa tine. Mancam si o inghetata foarte buna pecare o asteptam de ceva vreme (trebuie spus ca cele mai bune inghetate de pana acum le-am mancat in Italia). Pana la urma ne asezam din nou la drum, urmand pista de Bicicletespre Trento pana unde avem inca 50 de kilometri.

Valea arata extrem de interesant, sunt locuri in care se ingusteaza destul de mult dar si locuri in care kilometri buni complet plati din mal in mal. Incep apara si strugurii,alternand din loc in loc cu livezile de meri. In schimb totul e mult mai uscat, si oamenii au sisteme de irigatii extrem de bine puse la punct in zona. Arata extrem de spectaculos si Dolomitii stancosi care strajuiesc pe stanga si pe dreapta vaii. Si bicicletele si oamenii s-au schimbat destul de mult, acum 80% din biciclistii pe care ii intalnim sunt pe cursiere. In schimb toti sunt foarte prietenosi, si mai conversand cu unul cu altul ne dam seama ca intelegem fara nici o problema ce vorbesc, chiar daca vorbele noi le transmitem printr-o corcitura de romano-italano-franceza.

Livezi de meri, podgorii de vie.

Incercand sa ne dam seama pe unde suntem

Toate strajuite de pereti stancosi.

In schimb pe masura ce ne indepartam de Bolzano incepe sa se manifeste un vant foarte puternic dinspre sud, intr-o asa masura incat trebuie sa luptam putin pentru a inainte cu16-17 km/h. Frustrarea incepe sa se accentueze putin inainte de Trento cand pista face un ocol de 10 kilometri pentru a trece un rau peste care nu era pod in locul potrivit. Odata cu inserarea ajungem si in Trento, din care in schimb nu intelegem prea mare lucru pentru ca ne grabeam pentru a gasi a face cumparaturile si pentru a gasi un loc de cort.Ne dialogam in acelasi timp si cu un tip super de treaba, care ne explica ca un drum pe care voiam sa mergem initial e foarte aglomerat si plin de tunele, si care ne indruma sispre un supermarket care sa fie deschis la ora respectiva.

Pana la urma trecem mai departe si de Trento, pentru a gasi un loc chiar fain de cort pe malul raului, complet echipat si cu loc de spalatacit. Dupa o cina copioasa de paste cusos, si cu carnati Pippi, admiram si un apus frumos dupa care cateva picaturi de ploaie ne fac sa intram in cort, unde cadem la datorie morti de oboseala. Pana la urma prima zi in Italia nu a fost chiar asa de rea precum ne asteptam, sa vedem ce ne rezerva si zilele urmatoare.