Category Archives: bikepacking

Creasta Parangului, in regim de Hike-A-Bike

Fara indoiala, anul asta, multi dintre noi avem o lista cu locurile din tara pe care ne-am dori sa le descoperim sau prin care ne-am dori sa revenim.  In cazul meu, locurile= muntii si in mod cert, Parangul era pe lista. Poate nu chiar creasta…M-ar fi tentat mai mult o explorare a caldarilor nordice in care se ascund mici lacuri glaciare, stranse in menghina versantilor abrupti si stancosi. Mi-ar fi placut (si nu am renuntat la idee) sa fi urcat pe Parangul Mare dinspre Rosiile si Mandra, dar de data asta nu ne-a iesit decat creasta. Si pentru ca  o tura de 1-2 zile cu bagaj micut in spate era prea usoara si nu justifica orele de condus, am inclus in schema si o bicicleta.

Cumva, combinatia dintre faptul ca nu am mai ajuns prin Parang din 2008 si optimismul lui Radu cu privire la profilul traseelor din acesti munti au determinat integrarea Parangului intr-o tura de bikepacking de 4 zile ce avea sa cuprinda 3 masive: Parang, Latoritei si Lotrului.  Incerc timid sa scot totusi Parangul din schema si sa sugerez sa ne rezumam la ce stim ca e ciclabil (Latoritei, Lotrului si om mai vedea noi ce), dar mi se raspunde ca tocmai Parangul e highlight-ul turei. Nu insist, caci stiam si continuarea “Esti tu prea pesimista, ai incredere in mine, o sa vezi ca o sa fie bine”. Cine inca nu a mers in ture cu Radu, sa faca bine sa o faca. Nu aveti cum sa ratati fraze de genul asta. Reusesc doar sa schimb sensul de parcurgere al turei si sa o incepem cu Parangul, cu argumentul ca oricum e greu si mai bine sa dovedim partea grea din tura inca din prima zi.

In mod total surpinzator pentru mine, Radu a mai gasit 2 acoliti: pe Cristi si pe Alvin. Acum, eu eram cumva sigura ca baietii nu realizeaza in ce se baga, dar daca  e bal, bal sa fie. In plus, cum am scris si pe Facebook:  “In fata imi stau 4 zile de bikepacking adevarat care ma entuziasmeaza pe bune. Nu stiu ce e atat de atragator la a impinge/ cara bicicleta in spate ore in sir, dar cand ajungi pe un varf de 2500 m, cand parcurgi o creasta intreaga despre care nu stiai nimic si o descoperi suprinzator de ciclabila, cand te gandesti la serile petrecute sub cerul liber, cu foc si povesti, nu poti sa nu te entuziasmezi”. Sau cel putin, eu nu pot.  Imi place libertatea din epice, in place ritmul mai domol, imi plac serile si diminetile, branza cumparata de la stane, uneori imi plac chiar si supele la plic :).

Ziua de vineri incepe tarziu, pe la ora 11 cand reusim sa ne urnim in sfarsit de la masini in directia Cabana Rusu. Asfaltul ne permite sa ne facem ultimile reglaje si sa ne incalzim putin dupa 4 ore de stat in masina.

Baietii aleg sa urce cu telescaunul, eu si Radu pe bicicleta, cat sa ne mai consumam din energie si sa echilibram nivelul de oboseala. De la capatul drumului, Parangul Mic parea abordabil. Putin push bike, curba de nivel si gata, l-am rezolvat. Carja cerea clar carry bike , iar mai apoi, e prea departe sa ne gandim…Baietii pleaca la drum cu moralul zugudit de previziunile unui salvamontist, care nu ne da sanse prea mari sa ajungem azi nici macar pe Parangul Mare. Ce e drept, e ora 13 si in fata ne stau cateva varfuri si o munca usor sisifica de a le urca, tarand bicicleta dupa noi. Cum era si de asteptat, ca reactie la aceste calcule, Cristi o ia hotarat din loc. Alvin impinge si el bicicleta grea la deal, insa cu mai putin spor, comparativ cu Cristi. Raman cu Alvin, caci Radu alege sa urce Parangul Mic si sa il coboare, stabilind sa ne intalnim in saua dintre Parangul Mic si Carja. Desi de departe, poteca ce incingea varful parea promitatoare, in realitate nu am pedalat mai nimic. Cel putin am avut spor, caci mergeam in ritm de trekking, cu bicicleta pe langa noi.

La refugiul de sub varful Carja, Radu ii tine lui Cristi un crash course despre caratul bicicletei in spate. Cum Cristi are atat conditie fizica, cat si forta, nu dureaza mult pana se prinde cum trebuie sa regleze rucsacul, sa apuce bicicleta, sa o aseze cu o miscare hotarata pe rucsac, sa o puna in echilibru si sa ii dea la deal. Asta a fost inceputul sfarsitului pentru ca din acest punct Cristi parea ca a mancat ardei iute si era mereu in fata, mereu primul pe varf, mereu primul la locurile de popas etc. Eu incercam sa functionez ca un tampon intre cele doua parti ale plutonului, iar Radu il ajuta pe Alvin cu bicicleta cea grea.

Cam in aceasta ordine ajungem si pe Parangul Mare. E tarzior si turisti nu mai sunt, varful ne apartine. Facem o pauza mai lunga, cat sa meditam la faptul ca e primul varf de peste 2500 m (cu exceptia Bucegilor) unde ajungem cu bicicleta. Ca era preferabil sa ajungem aici pe doua roti si ca varfurile de 2500 m nu au prea mare sens cu bicicleta, caci sfarsesti prin a o cara in spate, asta e alta poveste. Adaugam si o pauza de reparat incaltari, caci pantofii mei cu SPD isi dau tura asta obstescul sfarsit. Niste soricei si niste banda adeziva le prelungeste insa viata pentru o ultima aventura.

Coborarea de pe varf, tragand bicicleta dupa tine, sau chiar carand-o in spate e o echilibristica interesanta si nu are nimic de-a face cu a sta in sa. Mai sarim 2 varfulete, mai poposim in 2 sei si e deja clar ca ar fi bine sa ne cautam loc de innoptat in creasta, cu o sursa de apa cat de cat accesibila. Il gasim in Saua Gheresu, de fapt 100 m sub sa, unde vazusem pe Muntii Nostri un izvor bun, care exista si in realitate. O cazemata de pietre ne ofera adapost pentru 3 persoane, Alvin isi intinde cortul si terminam astfel o zi extrem de fizica.

Nu a fost nimic despre MTB in Creasta Parangului, doar minte multa nu se cere, sa fii prost, sa ai putere. Cei peste 2000 m diferenta de nivel, munciti, ne aduc repede somnul pe pleoape si asa cum sunt adapostita intre Cristi si Radu, facuta cocon in sacul de dormit de puf, as minti daca as spune ca nu mi-e bine.

Track si date aici: https://www.strava.com/activities/3885785273

Gata de plecare in mini-aventura de 4 zile. Locul de lasat masina binenteles langa biserica din sat.
Prima parte de incalzire binenteles pe asfalt.
La schiorul momarlan.
Un tablou ce pare rupt de undeva din Asia Centrala. Ne descurcam si cu Romania daca nu putem sa ajungem pana acolo.
In departare Carja, la o aruncatura de bat.
Parangul mic si un loc de picnic de nota 10.
Cristi resemnat in fata urcusului de pe Carja.
Bine, mai e si o farama de entuziasm totusi.
O jumatate de ora mai tarziu, am infrant. In departare in schimb creasta spre Parangul Mare nu pare deloc ciclabila.
Muchii, creste si biciclisti.
Regim de aventura.
Una din putinele bucati ciclabile.
Am infrant, partea a doua, asta pana sa inceapa caratul bicicletei la vale de pe Parang.
Cel mai inalt loc din Romania in care am ajuns cu bicicleta.
Trupa pe varf.
Garsoniera noastra pentru seara asta, de 3mp, cu un perete spart si cu apa curgatoare. Merita un zambet.
Si Alvin in varianta cortului de 1 persoana.

Creasta Lotrului, ziua 3, Sterpu, Farcasu si Poiana Pietrelor

Ora matinala la care planuiam ieri sa ne trezim, s-a transformat de fapt in ora 7. Lumina e stearsa si neinteresanta, asa ca plecam repejor spre creasta. Hopul zilei e varful Sterpului un varf stancos cu o culme lunguiata pe care o vedeam de la stana de unde ne-am petrecut seara. Radu alege o abordare frontala. Eu si Cosmin speram sa putem fenta carry bike-ul aferent, urmand poteca pe curba de nivel pe care o vedem si pe Muntii Nostri. Doar ca nu ne iese, caci poteca nu e ciclabila, ba mai mult de atat, se pierde in dreptul unui picior secundar, ce coboara spre sud. Asa ca nu ne ramane altceva decat sa ii dam si noi tot in sus. Nici coborarea de pe Sterpului nu e chiar ciclabila, abia din sa ne urcam din nou pe biciclete. Farcasu si  Gircu trec usor, caci de acum avem chiar drum, diferentele de nivel sunt neinsemnate si incepem sa avem spor.

Varianta desenata acasa ne cobora spre Caineni. Pe noi insa ne-ar fi avantajat mai mult sa tragem cumva mai spre nord, caci aveam masina in Sibiu. Radu decreteaza rapid ca nu e nimic interesant in drumul anost ce se vede deja cum incinge versantii unul cate unul si alege (si pentru noi) aventura.

Ea se numeste varful Florii, iar de acolo o coborare sustinuta, dar ciclabila (aseamanatoare cu cea din Comisu, din Fagars) pana la nivelul padurii si o retea de drumuri de exploatare (alese cam neinspirat) care sa ne scoata in final intr-o alta culme cu orientare nord- estica, din care varful Poiana Pietrelor e cel mai important. Ploaia ne goneste din spate, reusim insa sa ii furam o pauza de masa scurta, cat sa fierbem trei supe, ultima noastra mancare din rucsac si apoi ne asternem din nou la drum.

In spatele varfului mentionat mai sus dam peste o stana de vaci si cerem sfaturi. Suntem indrumati spre o poteca prin padure ce avea sa ne scoata in Valea Lotrioarei. Ei bine, coborarea asta a definitivat una din cele mai frumoase ture de bikepacking de 3 zile pe care am facut-o pana acum. Care ar fi fost sansa ca o poteca de vaci, nemarcata, ce nu apare pe nicio harta, care incepe cu un culoar prin urzici, sa te coboare vreo 700 de metri diferenta de nivel, pe un teren variat si pentru unii (Radu) perfect ciclabil, cu suprafata relativ curata pentru cat de multi oameni merg pe acolo? Sansele erau minime. Mai repede pariam ca voi trage bicicleta la vale, pe langa mine, pana la forestier.

Cam aici s-ar putea incheia si tura, in cazul in care nu aveti de recuperat o masina din Sibiu (cazul nostru). Va garantez ca iese o tura pe cinste, fara mult forestier, majoritar pe poteci si drumuri de pamant sau iarba, cu carry bike cam cat trebuie, cu munti mai putin umblati, cu coborari faine, destule urcari ciclabile, cu perspective spre Parang, Capatanii si Fagaras.

Text: Mihaela.

Track si date aici (va urma o postare dedicata pentru tura aceasta de bikepacking):

https://www.strava.com/activities/3706256403

Dimineata pe racoare, cu porridge-ul de dimineata. Bine, hai sa recunoastem ca nu era chiar asa de dimineata si ca ceasul de fapt nu mergea am manipulat putin rezultatele.
Inchidem usa adapostului nostru pentru noaptea ce tocmai a trecut.
Mai un push-bike, mai un pic de stat pe bicicleta pe drumul spre varful Sterpu.
La vale printre rododendroni, pe o poteca surpinzator de ciclabila.
Blocaj in trafic
Pe aici nu se trece
Plaiurile din Lotrului in portiunea ciclabila.
De aici tot la vale, peste drum un Fagaras ce arata maiestuos.
Inapoi spre aventura, un pic de pushbike pentru a ajunge in culmea merge spre Varful Pietriceaua
Pauza de masa cu ultimele rezerve de mancare, supele la plic.
Aventura! Si locuri cat se poate de salbatice.
Uite acolo, in departare, e Cozia!
O coborare de nota 10
Masa drumetului.
O cola rece la care visam de ceva vreme.
De la masina la casuta postala si la ghiveci. Saraca broscuta…. Cu toate astea trebuie sa recunosc ca probabil are mai putina rugina fata de un Logan de 15 ani…
La cirese, pacat ca era atat de cald incat te topeai la propriu in timp ce incercai sa le culegi din pom.
Sfarsit de tura, cu un joc de lumini cat se poate de interesant la Rasinari.


Creasta Lotrului pe MTB, Steflesti – pasul Bucegi

Noaptea a fost linistita si placuta din punct de vedere termic. Am ignorat lumina de la ora 5,baietii au incercat sa ignore si tantarii de aseara care au revenit si mai determinati inainte de rasarit (eu nu am avut niciun razboi de dus, protejata fiind de plasa hamacului) si am facut ochi abia pe la 7. Coconul meu era pe jumate scaldat in soare, pe jumate adapostit de umbra bradului si atmosfera era cat se poate de placuta.

Mentinem moralul sus cu un terci si o cafea calda, iar la lumina zilei ne dam seama ca de fapt golgota primului varf din Lotrului pe care il vom urca (Steflesti) va fi indulcita de un fagas/drum ce urca diagonal dreapta spre saua dintre Varfurile Steflesti si Cristesti. Eu si Cosmin alegem varianta prin invaluire, Radu ataca varful frontal. Urcam bine, respectand timpul de pe indicator si intr-o ora jumate ne vedem in creasta Lotrului pe ceva drumuri de iarba. Inceputul pare promitator, dar noi nu suntem oamenii care sa se entuziasmeze prea usor (cu exceptia lui Radu), mai ales ca in fata ne sta o mare de jnepeni ce urca spre varful Contul Mare.

Ne si gandim cum vom asuda din greu, croindu-ne drum printr-o jungla verde, intepacioasa si mai ales instabila. Totusi realitatea din teren ne rezerva o mare surpriza, caci culoarul croit printre jnepeni e suficient de larg pentru a fi in proportie de 50% ciclabil.

Nu neaparat usor, caci crengile si pietrele potecii ce trebuie mereu ocolite te tin mereu in priza, dar stam suprinzator de mult pe biciclete. Balindrul Mare se ocoleste pe alta poteca frumoasa, pe curba de nivel. Negovanu Mare se urca frontal, pe un drum de iarba si se poate sta pe bicicleta pana sus. De altfel, din Varful Steflesti si pana pe Negovanu Mare nu am strans decat 300 m de urcare, poteca mergand de regula de-a coasta, pe versantii nordici sau sudici si iesind mai repede in seile dintre varfuri. Pe Negovanul Mare am pregeta putin, dar ne alearga ploaia si ii dam la vale spre stana Bucegiul de Sus. Am avea nevoie de apa si ne-ar prinde bine si niste branza. Prima problema se rezolva usor cu un izvor bun aflat chiar in drum, cam in dreptul stanii Bucegiul de sus. Cu branza nu avem noroc caci oile sunt fie sterpe, ori abia urca la stana. Oricum, la modul general, din ce am vorbit cu ciobanii din zona, oile au urcat anul asta cam cu o luna mai tarziu prin locurile astea. La nivelul padurii intersectam si drumul forestier, in stare foarte buna, ce pleaca din Voineasa, traverseaza Lotrului cam pe la jumatatea crestei la o altitudine de 1640 m si coboara spre Sibiu. Pe el am fost acum 3 ani cu Nico, Cindy si cu Dani.

De data asta insa noi ne continuam explorarea culmii Lotrului si urmarim marcajul de creasta. Urmatorii cativa kilometri, pana in Curmatura Buceci sunt foarte placuti-un drum lat, de pamant, prin padure. In Curmatura oprim pentru o pauza de masa si cum branza nu e, ne descurcam cu ce mai avem prin rucsac. De aici, marcajul urca frontal si abrupt, noi insa desenasem trackul pe o retea de doua drumuri/poteci mai ocolite ce trebuiau sa ne scoata intre varfurile Voinesita si Voineagul Catanesei. Ajungem insa in final si la un push/ carry bike cat sa iesim intr-un picior dintre varfurile Durduc si Voinesita ce se desprinde din creasta principala si merge spre nord, spre Prejba. Se aduna norii peste creasta si avem de ales intre a astepta la nivelul padurii sa vedem ce se mai intampla cu vremea sau a face acelasi lucru beneficiind de acoperisul unei stane de sub Voinesita. Alegem stana si pana la urma ramanem acolo si peste noapte, caci atmosfera nu pare sa se limpezeasca. Ne propunem in schimb o sculare matinala ziua urmatoare.

Text: Mihaela.

Track si date momentan aici:
https://www.strava.com/activities/3706256403

(urmeaza o alta postare cu mai multe informatii utile despre traseu in viitorul imediat apropiat)

Trezirea de dimineata, dupa un nimicitor atac al tantarilor cu putin inainte de prima geana de lumina.
Porridge-ul nostru cel de toate zilele (vorbesc cat se poate de la propriu, e un obicei capatat in calatoriile mai lungi de care nu cred ca vom scapa prea curand) si ocazioanala cafea, buna sa ridice un pic spiritul de dimineata.
Urcarea spre varful Steflesti, cu un push-bike / carry-bike de toata frumusetea.
Marea de bujorei de sub varful Steflesti
Uneori merge carat si un mini-dslr in astfel de ture
O ora si un pic mai putin ajungem in creasta Lotrului. In departare se vede Parangul inca putin inzapezit.
Drumul spre Negovanu Mare. In mod suprinzator prin toata marea de jnepeni din spate era o poteca pe care stateai in mare parte pe bicicleta. Mai au si muntii nostrii surpize placute
Am cucerit si Negovanu Mare, cu nori de furtuna ce ne alearga furibund din spate.
Inca putin pana in pasul Bucegi (inca nu ne-am dat seama cum stam la capitolul accent aici).
Ambuteiaj. In zona abia la sfarsit de iunie urcau turmele si ciobanii spre zonele inalte.
Drumul spre Voinesita (partea ciclabila, inainte de un alt push-bike de 30 de minute)
Norii negri de furtuna acompaniati de tunete si fulgere ne fac sa ne oprim putin mai devreme astazi.
Adapostul nostru pentru seara asta, estimat la 4 flori de colt la capitolul confort (priciuri ok, apa aproape, lemne de foc)
Asteptand sa vedem ce face ploaia.
Oare ploua, oare nu ploua? Pana la urma norii au fost crutatori cu noi de data asta.
Luxul celor 4 flori de colt.
Expresso la ora asta? Nu mersi.
Regimul de demi-pensiune (si un primus pe benzina care si-a scos de multe ori banii pana acum)

Creasta Cindrelului pe mtb

Creasta Lotrului, destul de putin documentata chiar si la trekking, ne-a atras pentru o explorare pe doua roti inca de acum 3 ani. Atunci insa drumurile ne-au purtat din Capatanii in Cindrel, trecand doar tangential prin Lotrului, prin apropierea Curmaturii  Buceci. Acum am revenit mult mai hotarati sa vedem daca culmile inierbate, domoale, dar destul de inalte, pe care le tot vezi din Capatanii, Parang ori Fagaras, se preteaza si la MTB.
Ma gandesc ca nu suntem singurii, care urcand cu ani in urma in Fagaras, din Valea Oltului, ne uitam cu curiozitate si teama de necunoscut la balaurii din muntii de peste drum. Caci vorba aceea, ce ar putea ascunde niste munti pe unde nu merge mai nimeni, daca nu balauri de jnepeni cu 6 capete, drumuri care se infunda cine stie unde si hoarde de caini fiorosi de stana?

Ne incepem explorarea cumva prin invaluire, planificand o prima zi in Cindrel. O plecare la ora 11 din Rasinari nu poate fi sinonima decat cu foarte multa transpiratie. Alegem drumul forestier ce urca spre Paltinis si ne muncim cu pietrele mai mici si mai mari aduse de ploile de iunie. Precipitatiile abundente din ultimile saptamani inseamna ca toate paraiele sunt umflate, multe au debusat in locuri mai largi, mancand din carnea drumurilor si potecilor. In Paltinis facem pauza de un porumb fiert si de o cola si ne reluam urcarea cu tinta Refugiul Canaia. Ora tarzie si indicatiile optimiste ale cabanierului ne usureaza decizia, caci eram in dilema daca sa urcam pe varf, sau sa il ocolim pe curba de nivel. Alegem curba de nivel.

Doar ca cel mai probabil nu am inteles noi bine, caci dupa un inceput promitator cu o poteca single track prin padure, terenul se complica rapid, cand in ecuatie intra tufele de afine, apoi cele de ienupar, cazaturi, jnepeni si un teren din ce in ce mai greu de negociat cu bicicleta ca bagaj suplimentar. De ceva vreme nu se mai pune problema sa stam pe bicicleta, dar acum e cu adevarat greu sa avansam cu bicicleta dupa noi. Cand iesim intr-un final intr-o zona cu ceva deschidere ne devine clar ca lumina zilei ca distractia va continua inca vreo 2 ore bune, caci poteca isi pastreaza acelasi profil, incingand pe curba de nivel o caldare de sub varful Cindrel.

Asa ca hotaram ca e mai intelept sa fortam o iesire in traseul de culme marcat cu banda rosie (pe care trebuia sa apucam de la bun inceput) profitand de un culoar curat. Desi nu sunt decat 200 m de urcat, o ploaie de vara ne forteaza sa facem o pauza sub folia de supravietuire, transformata la nevoie intr-o mica prelata. Chiar si dupa ce se opreste ploaia, norii continua sa isi faca de cap si sa ne ingreuneze noua deciziile. Totusi dupa un schimb de ganduri rostite cu voce tare in care Cosmin si Radu incercau sa se convinga reciproc si pe ei insisi ca nu o sa mai ploua, invocand argumente de genul zboara pasarile, o pornim spre Varful Cindrel intr-un ultim lung si sisific carry bike. Lipsa turelor cu 2000 m diferenta de nivel, cu push si carry bike se simte la fiecare pas pe care il fac. Imi e din ce in ce mai greu si nu imi e rusine sa recunosc asta.

Diferenta de nivel se strange atat de incet. Strang mai mult din dinti decat strang diferenta de nivel. Cosmin e marginal mai bine. Doar Radu zburda pe langa noi in stilu-i caracteristic. Nici cu coborarea lunga din Cindrel si pana in Saua Steflesti nu imi e rusine si incheiem ziua pe la 20.30 dupa ce alegem un brad cu coroana generoasa, ce ne va servi ca adapost in seara asta. Pentru mine a fost o zi grea, perceptie amplificata atat de lipsa de antrenament la ture similare, anul acesta, cat si de rucsacul incredibil de greu. E inuman sa cari mancare pentru 3 zile in regim de 3000 kcal/zi/om. Caci da, noi nu suntem genul care sa mergem o zi lumina cu 2 masline si 2 covrigi. Ma uit cu neliniste crescanda la necunoscutul din Lotrului, la balaurii cu capete de jneapan si ma decid sa ii dau o sansa noptii sa fie un sfetnic bun. Tentatia de a renunta e chiar la picioarele mele si se numeste Trans-Cindrel. Seara e insa reusita, lucram intens la mancarea carata in bagaj, facem al doilea foculet al sezonului si imi fac un culcus chiar reusit in coconul hamacului.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/3706256403

Urcam cu spor pe forestier spre Paltinis.
Cei 3 ce au indraznit sa infrunte balaurii si serpii de mare din Cindrel si din Lotrului
Uneori merge carat si un mini-dslr cu o lentila cu un echivalent de 50, diferenta de calitate fata de un telefon chiar exista.
Spre refugiul de la Canaia cu un Cindrel absolut lacustru. Nici noi, nici oamenii locului nu am mai vazut muntele asta mustind in asa hal de apa.
Pauza de masa “sanatoasa” cu lucrurile carate in traista in ultimele ore. Cert e ca intrat bine, la fel ca si Cola de la refugiu.
Poteca asta de la Canaia a parut o idee buna la inceput, mai ales la indemnul cabanierului. Dupa o jumatate de ora cand am ajuns intre jnepeni ne-am dat seama ca de fapt nu are nici un sens si am incercat sa atacam varful.
Direttisima de jnepening ~ “Canaia Express” ~ grad 2+ (6 e maximul in care trebuie sa te tarasti in 4 picioare printre jnepeni)
Nici o zi fara ploaie. Si da, o folie de supravietuire poate adaposti 3 oameni in regim de urgenta. Si binenteles noi sunte niste gingasi si nu ne place sa ne udam / umple de noroi fara rost.
Razi copile cu parul balai de sub folia de supravietuire. Si da, a iesit soarele dupa.
Macar bujoreii fac push-bike-ul si altitudinea mai usoara.
Inca putin pana pe varf. Cer senin spre Sibiu, haos si nor spre Oasa si Lotrului si noi la mijloc.
Inca o ora si un pic de lumina si noi trebuie sa dibium traseul si locul de bivuac pentru seara asta.
Oare vin peste noi, oare raman la locul lor?
Blana la vale, spre pasu Steflesti.
Locul nostru pentru seara asta, cu foculet, cu vatra si o masa de seara cat sa acopere efortul de astazi.
Mi se pare incredibil totusi ce se poate scoate in conditii de lumina putin si cu un telefon in zilele astea. Iar statul la foc, dupa o zi intreaga de efort are un pic de magie in el. Din plus-uri alunga si toti tantarii din jur. Si da, erau tantari ca in delta pe aici de la ultima luna incredibil de ploioasa.


Ausangate sau ciresul de pe tort

Stau intinsa in cort si las gandurile sa curga prin mine asa cum o fac apele paraului langa care am campat si pe care il am la urechea stanga. Azi se implinesc doi ani de cand cuvantul bunica nu mai are o reprezentare carnala pe pamant. Stiu ca si-ar fi dorit sa ii aprind o lumanare, dar aici, la 4000 m nu sunt biserici. Sunt insa zeci de stele pe cerul noptii, stele pe care luna nu a reusit inca sa le stinga, asa ca o aleg pe cea mai luminoasa si o numesc pentru ea. Apoi stam de vorba, aici in natura, unde nu se interpune intre noi nicio piatra de mormant. Cimitirele pur si simplu nu ma inspira…

Suntem in drum spre Ausangate, un munte de 6000 de metri aflat la 130 km sud de Cusco. Escapada asta e un fel de bonus al calatoriei noastre, care nu era in planul initial. Insa cum am ajuns in Cusco cu 10 zile mai devreme fata de zborul spre Europa, i-am facut loc. Recunosc ca initial nu imi doream decat sa stau. Cele 2 luni jumate petrecute prin Anzi, dar mai ales ultimile 8 zile din Peru Divide isi cereau tributul. Obosisem sa numar pasuri de +4700 m si zeci de kilometri pedalati constant la peste 4000 m. Ma plictisisem de intinderile nesfarsite si visam la padurile de acasa. Corpul cerea si el odihna, mai ales ca dupa cele 8 zile de pedalat au urmat doua nopti petrecute pe autocar.

Dar organismul e inca tanar (din pacate nu la nesfarsit, asa ca sa ma bucur cat mai tine) si dupa 2 nopti in care am dormit lemn si 3 zile pline de satisfacut pofte culinare, Ausangate-le apare din nou in carti, promitand o incheiere memorabila a calatoriei noastre: un ghetar imens, lagune sclipitor de albastre, doua pasuri inalte, single trail la altitudine si un loc destul de indepartat de interesele maselor de turisti.

Asa ca am luat-o din loc, initial cu un autobuz   ce ne-a dus spre sud cale de 100 de kilometri, apoi impingand din nou la pedale. Primii 7 kilometri spre Pitumarca au asfalt si trec repede. In sat e ceva sarbatoare locala si locul are un aer sanatos de sat peruan autentic. In piata centrala se amesteca tarabele de mancare cu cele care vand bere, cu femei tinere dichisite dupa tiparul local care se fataie de colo-colo si cu o droaie de copii care se joaca ori vin de la scoala. Radu da o raita pe la tarabe si vine cu un porcusor de guineea pe care il pastram ca masa de seara. Inca din Ecuador, Radu isi propusese sa incerce unul si pretul de 25 de soli (aprox 32 lei) de aici (foarte mare raportat la cantitatea de carne) e oricum mult mai bun fata de cei 40 de soli (aprox 55 de lei) din Cusco.

Dupa Pitumarca, desi mai trecem printr-o multime de sate, asezarile sunt din ce in ce mai mici si din pacate lipsite de magazinul mult dorit, de unde sa ne completam rezerva de dulciuri.

Noaptea se asterne parca mai repede decat in alte dati si ne ia pe nepregatite, fara un loc de cort. Noroc cu Radu care gaseste ceva decent, la frontala.

Marti

“De-ar fi pe negândite să vrei să găseşti neasemuitul, minunea nemaipomenită din poveşti; unde ar fi să o cauţi?”
Thomas Mann în Moartea la Veneţia

In fundatura noastra de langa rau soarele nu cred ca o sa ajunga niciodata, asa ca ne consolam si strangem in frig. Drumul ne asteapta insa cu soare glorios si supriza placuta este sa dam peste o tentativa de sat unde gasim o tentativa de magazin de unde refacem stocul de dulciuri si cerem apa.

Curand vom lasa in urma drumul principal si vom coti brusc spre muntele ce ne momeste cu aparitia sa alba si masiva, vizibila inca de la 4300 de metri. Viata ne e usurata de un drum de pamant in stare foarte buna, care merge spre o mica asezare de pastori de lame si oi, numita sugestiva Ausangate. Cam din dreptul ultimei case locuite drumul se transforma in poteca, insa ramane in mare parte ciclabila pana pe la 4600 de metri, in fundul unei vai ce se naste chiar din ghetar.

De aici urmeaza un efort punctual pana la 4900 de metri, pentru a sari primul pas al scurtei noastre traversari sud-nord. Acum, trebuie sa ne intelegem: cuvantul punctual nu e poate cel mai bun epitet, in sensul ca nu  reprezinta suficient de bine efortul cerut de cei 300 de metri pe care trebuie cumva sa cari/ impingi bicicleta la deal. Si desi acasa sunt mereu gata pentru o sesiune de carry bike, aici, la peste 4500 de metri, cu considerabil mai mult bagaj fata de ce luam intr-o tura de bikepacking din Romania, totul ajunge sa se rezume la a pune un picior in fata altuia. Rabdarea e calitatea cea mai de pret aici,cand pe umeri duci cam 25 de kilograme, fara sa ai parte de ajutorul unui rucsac solid de drumetie, cand pozitia in care iti tii bicicleta nu e mereu cea mai comoda cu putiinta si mai ales cand totul se scurge la putin sub 5000 de metri. Ceasul a ramas pe ghidonul bicicletei, asa ca nu prea am cum sa imi masor progresul, altfel decat luand ca reper locul de campat de la 4600 m de unde am plecat si care ramane din ce in ce mai mic sub noi.

Si totusi efortul de fata va fi rasplatit inzecit. Pe de-o parte, pentru ca nu e putin lucru sa te gasesti cu bicicleta in spate pe o culme paralela cu ghetar impresionant, cumva fata in fata cu gigantul. Si mai mult decat atat, sa pedalezi in paralel cu el, pe un single trail natural, insa croit exemplar, fara ruperi mari de panta, fara bolovani imposibili, o poteca in care poti lasa in mare parte bicicleta sa curga, totul desfasurandu-se intre 4900 si 4500 de metri.

Ajungem devreme la locul de campat si desi am avea timp sa mergem mai departe spre al doilea pas al traversarii noastre, nu ne grabim, caci avem mancare, avem apa, avem timp si locul de cort din seara asta este unul din cele mai estetice din calatoria noastra din Anzi (poate chiar cel mai frumos, avand in vedere ca din gura cortului avem deschidere fix spre muntele cel mare, laguna ce il precede si corturile colorate ale unei expeditii comerciale). Chiar si cand inchidem tenda cortului, ghetarul ne aduce aminte constant unde ne aflam, caci zgomotele vreunei mici avalanse generate de ruperea vreunui mic serac sunt semne clare ale puterii pe care muntele o are asupra a tot ceea ce ii sta imprejur.

Text: Mihaela.

Inca pride.

Cuy, sau porcusorul de guineea ce e atat pregatit fie la jar fie la cuptor prin toata America de Sud. Inainte de porci, pui, oi si vite era una din cele mai importante surse de proteine pentru indigeni. Mai complicat pana cand treci peste aspectul evident de sobolan.

Dupa 30 de kilometri revenim in pustiu, iar aici ne facem aprovizionarea la ultimul sat de pe vale, asezat la 4100 de metri, loc iin care trebuie sa scormonim bine cotloanele magazinului pentru a gasi ceva demn de luat dupa noi.

Dupa cateva pedale apare in distanta Ausangate, motivul principal pentru care am venit aici si cel mai inalt varf din zona asta din Peru.

Ghetarul masiv ne atrage inevitavil privirile. Asa da cum ar zice Mihaela.

Drumul dispare si trecem pe poteci in drum spre pasul de 4900 de metri pe care il avem de sarit astazi.

Decor demn de Stapanul Inelelor.

In foarte putine alte locuri am avut senzatia de munte ce se pravale la propriu peste tine, dar Ausangate e clar unul din ele.

4800 de metri, bicicleta in spate si plamani ce tipa dupa oxigen.

Grit

Pana in culme

Cu toate astea daca ai la coborare o poteca precum cea din imagine tot efortul are sens.

Incep sa apara lacurile asezate in cascada, ca intr-o salba ce intr-un fel imi aduce aminte de Retezat.

Adaposturile de sezon uscat.

Si adapostul nostru pentru seara asta, aparat de vant si cu un fundal de nota 10

Lamele ce pasc in zona inalta sunt sortite taierii din ce am vorbit cu localnicii. Pe partea buna a lucrurilor macar pana in momentul respectiv sunt libere si probabil fericite.

Piureul nostru cel de toate serile. Glumesc, fulgi de cartofi am gasit doar in Cusco, dar dupa 3 luni de paste si de salate orice diversitate e mai mult decat binevenita.

Sfarsit de Peru Divide

Cum peste noapte a plouat asteptam rabdatori ca soarele sa usuce cortul. Sunt ultimile doua zile ale calatoriei noastre in Peru si desi ne-am putea grabi si sari ultimile doua pasuri ramase chiar astazi, nu mai avem nici energia pe care o aveam in Ecuador si nici timpul nu ne mai preseaza. Am hotarat oricum sa ne incheiem calatoria in Huancavelica si de acolo sa luam doua autobuzuri spre Cusco, asa ca ne permitem sa ne lungin si in loc sa mai inghitim 1700 m diferenta de nivel dintr-un foc, sa ii impartim in doua.

Sub soarele orei 10 Radu repara o pana si in acelasi timp ne conversam vreo 30 de minute cu doi localnici curiosi de soarta noastra. Au trecut pe langa noi dimineata, ne-am salutat si iata ca ne gasesc in acelasi loc si 2 ore mai tarziu cand oamenii se intorc in sat cu ceva iarba pentru animale. Se vede dupa ei ca sunt oameni de treaba si in acelasi timp ca au chef de vorba, asa ca in mod natural trecem de la discutia in picioare,  la cea in pozitie asezat. Discutam ulterior cu Radu cat de importante sunt pe de-o parte anumite vorbe/ raspunsuri si pe de alta parte gesturile si mejele non-verbale transmise, de la pozitia corpului, la tonul vocii, in intretinerea unei conversatii.

Dupa ce ii asiguram ca le vom trimite pozele facute pe WhatsApp pornim in final spre pas si cei 700 de metri diferenta de nivel merg suprinzator de bine.

Coboram in urmatoarea vale si oprim in primul sat pentru aprovizionarea regulamentara. In mod incredibil gasim si o mancatorie, dar a fost de departe cel mai trist meniu mancat in Peru.

Pe dupa-amiaza lumina devine frumoasa si noi pedalam printr-un canion ingust si adanc, cu obiectivul de a urca din nou la 4000 de metri si a ne usura / scurta ultima zi.

Vremea pare sa se schimbe in Peru, caci este a doua seara consecutiva cand avem parte de ploaie. A plouat si noaptea si dimineata nu se vede decat cer mohorat si nuante de gri. Ne adunam toata motivatia si ne asternem la drum spre un pui cu cartofi prajiti pe care ne propunem sa il mancam, pardon devoram in Huancavelica.

Vorbim mult pe urcarea spre ultimul pas, suntem alergati de un caine nebun ce cara dupa el o roata de camion (era legat de ea), vorbim vreo 30 de minute cu o localnica ce traia cu sotul si mama ei de 90 de ani la 4400 m tot timpul anului si in sfarsit vine pasul. Nu impresioneaza cu nimic, nu simt nici bucurie, nici tristete, doar senzatia de prea mult. Gandul rotunjimilor Tampei in prag de toamna e reconfortant. Da, muntii de acasa par de jucarie in comparatie cu Anzii, dar acolo ne petrecem 99% din timp si ii iubim pentru locurile lor ascunse, pentru modul in care se schimba in fiecare anotimp, pentru iesirile in natura pe care le mijlocesc.

Desi intentia initiala era sa petrecem o noapte in Huancavelica, unicul autobuz care merge in directia care ne trebuie noua pleaca la 23.30 si ca atare ajungem sa ne ascundem de frigul serii prin cafenele si restaurante, asteptand autobuzul salvator si somnul aferent.

Wilfredo si Edison cu care am povestit mai bine de o jumatate de ora in timp ce rezolvam inca o pana. Si oricat au incercat sa ne convinga sa ne mutam in Peru si la ei in sat nu prea au avut sorti de izbanda.
Cer innorat si lumina complet neinteresanta. Asta e, nu pot sa fie toate zilele cristal.
Dupa un penultim pas de 4700 de metri vine coborarea spre San Miguel.
Frunze, copaci si padure, pentru prima data dupa destul de multe zile.
Locul de cort din seara asta, cu perdele de ploaie in departare.
Ultimele ore, ultimul pas si ultimii kilometri inainte de a ne teleporta cu autobusul in Cusco.
Marcelina, cu care am povestit tot aproape o jumatate de ora. Fara telefon, fara semnal si fara nici o posbilitate de a trimite poza asta pana acolo. Iar mestecatul de frunze de coca se practica la orice ora din zi si din noapte pe aici.
Ultimele pedale la deal.
Inca un hop.
Iar de aici tot la vale.

Nimicul dinspre Acompabila

Eu de felul meu nu sunt o persoana rabdatoare chiar daca pot sa explic un lucru de 5 ori, o fac folosind metode diferite cu singurul scop de a ma face inteleasa. Dar in actiunile mele, gandurile ori reactiile de care dau dovada sunt mai degraba impulsiva decat rabdatoare. Stoica nici atat. Ei bine, ultimile zile din aventura noastra in Peru sunt fara indoiala, pentru mine, un exercitiu al rabdarii. Fara indoiala nerabdarea mea are de-a face cu apropierea destinatiei finale (Cusco), cu mirajul unui oras turistic cu pizza si capucino, cu intoarcerea acasa si savurarea unei toamne la poalele Tampei. Insa sunt la fel de convinsa ca nici locurile prin care pedalam nu ajuta. Muntii s-au transformat intr-un fel de dealuri inalte ce se nasc parca unele din altele, cat vezi cu ochii, pasurile insa au ramas in continuare la altitudini respectabile si mai presus de toate, pedalam printr-o pustietate ce in anumite momente imi pare ingrijoratoare. De exemplu astazi au trecut pe langa noi fix o motocicleta si o masina. Nimic mai mult, in 55 de kilometri.

De 3 zile pedalam spre un sat aflat la capatul acestui Nimic- Acombabila. Si astazi dimineata chiar speram cu jumatate de suflet sa ajungem acolo pe la pranz. Insa sperantele ne-au fost naruite de un indicator rutier ce anunta sec: Acombabila 40 km. Asta dupa ce noi aveam deja 15 stransi la bord. Inutil sa spun ca vreo 45 din cei 55 de kilometri au fost constant la peste 4400 m. Astazi a fost si frig. Cam 13 grade a aratat constant ceasul. Si vant, ceea ce facea ca cele 13 grade sa se simta ca 8-9. Asa ca inevitabil ne-am imbracat si dezbracat de 10 ori, mai precis la fiecare mica urcare si coborare.

La masa de pranz compusa din 2 conserve, paine, gem si biscuiti am terminat aproape toata mancarea pe care o aveam la noi, astfel incat atunci cand am vazut primele case ale satului mult asteptat si nu am numarat mai mult de o mana de gospodarii ne-a stat inima in loc. Din fericire magazinul din sat era chiar bine aprovizionat, asa ca am cumparat ca pentru un mic festin, am iesit din sat si manati de primele picaturi prinse in Peru am pus cortul bucurandu-ne in sfarsit de o seara calduroasa.

Incepem glorios dimineata cu doua pene, una la o bicla, una la alta. Dupa aproape 3 luni prin America de Sud am facut pene fara numar, suficient de multe cat sa regretam ca nu am avut un setup tubeless. Probabil daca le-am pune la un loc o zi intreaga din cele 3 luni ne-am ocupat doar de pene.
Drumurile prin Anzi sunt oricum numai drepte nu. Pentru 50 de kilometri in linie dreapta ai de pedalat minim 100 pe drumuri serpuitoare. Iar rarele momente in care dai de indicatoare ce au distanta trecute pe ele pot fi cu adevarat frunstrante. Cum ar fi aici, cand descoperim ca cei 20 de kilometri in linie dreapta sunt defapt 45…
Pedaland deasupra unui lac imens in drum spre un prim pas de 4700 de metri
Universul mineral al pustiului.
Nici un suflet vreme de zeci de kilometri, doar lame si alpaca ce se uita impasibile la trecerea ta.
Sau sperioasele vicunas, varianta salbatica a lamelor. Ultimele le-am zarit in urma cu 2 luni de zile pe langa Chimborazo.
Noi si pustiul.
De aici tot la vale pana in Acompabila si primul moment dupa doua zile si jumatate cand coboram la 3500 de metri.
Pentru prima data dupa multa vreme vedem la orizont nori de ploaie. Se apropie sfarsitul sezonului uscat.
Spre canion.
Locul de cort din seara asta, la iesirea din sat, cu o masa destul de imbelsugata pentru conditiile date.

Un pas de 5000 de metri si inca o zi in pustiu

Dupa o noapte cu somn bun, un terci cald si o cafea, parca avem alt suflu si alta motivatie pentru a dovedi pasul vietii. E adevarat ca e cel mai inalt din aceasta sectiune (si ultimul de peste 4900 pana in Cusco), insa distractia (sau greul) de abia acum incepe caci pana in Huancavelica mai avem inca 4 pasuri si multi kilometri petrecuti la peste 4000 de metri. Ziua de azi e un foarte bun exemplu caci nu vom cobori deloc sub 4300 si vom sari 2 pasuri: cel de 4950 dimineata si inca unul de 4730 mai pe dupa-amiaza.
Pentru inceput insa sa macinam la cel mai inalt. Pana sa inceapa serpentinele drumul este incredibil de prost cu pietre mari stanfa dreapta si o dunga de 15-20 de centimetri pe care ar trebui sa o urmezi. Sfarsesc de cateva ori in pietrele de pe laterala si implicit impingand bicicleta la deal. Fara indoiala a fost pasul in care am impins cel mai mult. Urc si ma intreb daca pe aici trece vreo masina (noi nu am vazut nici masina, nici motor, nici tipenie de om de ieri dupa-amiaza). Cand in sfarsit incep serpentinele drumul se mai imbuneaza si cu execptia acelor de par unde s-au scurs pietre mari de pe versant, ultimii 250 m diferenta de nivel sunt chiar ciclabili, mai ales cand mai faci cate o pauza sa iti mai tragi sufletul.

Nici pe partea cealalta a pasului nu dam de o autostrada. Drumul ramane la fel de prost si in prima parte a coborarii. Trecem pe langa o lauguna care arata chiar estetic si in final sfarsim intr-o zona de vale larga cu multe balti, dar fara un curs de apa de incredere.

Kilometrii se insira pe vale,  insa nu cu foarte mult spor, caci drumul urca si coboara. Peisajul nu ma atinge cu nimic si chemarea kilometrilor e singura care conteaza.

Trecem pe langa o mina si cerem niste apa de baut. Primim niste apa fiarta cu zahar, in care mai adaugam si noi de siguranta cate o pastila de purificare si incepem sa urcam apoi spre al doilea pas al zilei, cel de 4730, intial abrupt si apoi lin, extrem de lin, plictisitor de lin, strabatand o zona de platou inalt. Sunt cateva locuri ok de cort pe aici si e o pustietate absoluta, dar nu avem apa ca sa ne oprim si trebuie neaparat sa coboram pana dam de o sursa de apa. Ne oprim intr-un final pe la 4600 m si ne pregatim pentru o noapte friguroasa, caci inca de la ora 18 ceasul arata 1 grad. Deja ajungem sa discutam despre varianta jungla sau sauna in Cusco. Mai trist este insa ca asta a fost ultima zi de vara si nici Brasovul nu e cel mai calduros sau insorit oras din Romania, ca sa speram ca vom recupera in septembrie si octombrie vara pierduta.

Dimineata, terminand de reparat o pana cu o turma de lame plecate la pascut trecand prin spatele nostru.
Pasul cu pricina, undeva acolo sus trebuie sa ajungem si noi.
Starea calatorilor si a drumuluu
Inca nu foarte putin pana sus.
Am infrant!
Schimbam prefixul
Pe partea cealalta a pasului, fara nici un fel de localitate sau catun pentru urmatorii 100 de kilometri
Lacul suspendat.
A doua urcare a zilei, spre 4800 de metri.
Capat de lume
Peru = munti, muchii si vai ad infinitum
Sfarsit de zi jnghetat, la 4600 de metri, fara prea multa apa si cu un loc de cort ce nu dadea nici un fel de semne sa apara.

Santa Rosa, negritos si un pas cu adevarat intimidant

Cum asta avea sa fie ultima cazare pana in Huancavelica profitam de ea si plecam pe la ora 11, doar ca sa ne oprim in centrul satului pentru cumparaturi. Este 30 august, Sfantul Alexandru in calendarul catolic insa localnicii sarbatoresc Santa Rosa cu o scurta procesiune prin sat, muzica si un dans asemanator cu hora noastra. Fiind zi de sarbatoare, in sat s-au infiintat si cateva bucatarese intreprinzatoare si ne orientam si noi spre masa la care era cea mai mare aglomeratie: pui fript, 2 cartofi in coaja si niste salata, e mai bine decat am fi putut spera. Luam o portie si la pachet si intr-un final glorios ne avantam spre Nimic.

Cand spun Nimic, ma refer la faptul ca nu e nicio asezare cale de 100 km si 3 pasuri, dintre care primul e si cel mai inalt- 4950. Altfel sa tot fie iarba, pietre, lagune mai mici sau mai mari. Peisajul nu ma da pe spate sau cel putin nu atunci cand vii din Cordilierele inalte, cele cu zapada. Drumul se degradeaza si el simtitor, si pe la 4200 m incepem o lupta continua cu panta si cu pietrele. Momentul zilei a fost insa fara indoiala vederea pasului ce-l aveam de sarit. Daca pana atunci ne faceam iluzii ca o sa ne iasa in ziua curenta, ba chiar pana pe la 17.30, cat sa avem timp sa si coboram, odata ce am vazut despre ce e vorba ni s-a facut o leaca fricuta, cum ar zice prietenii. Ne aflam intr-o caldare, la 4500 de metri, cu o salba de lagune si destul de verde pentru standardele din Anzi, caldare inconjurata in trei parti de pereti inalti, creste lungi si zimtate si panze de grohotis.

Pe versantul arid din fata noastra, cale de 300 de metri in verticala se vad serpentinele drumului, ca niste linii subtiti ce brazdeaza marea de pietre aflata probabil intr-un echilibru instabil. E primul pas care ma sperie, pentru care nu simt niciun impuls de a pedala in momentul asta, a strange diferenta de nivel sub roti, a ma vedea pe partea cealalta si a-l taia de pe raboj. Din contra. Parca as pregeta putin pe o piatra, cat sa imi adun curajul. Doar ca acum nu e timp de pregetat. Ar fi de ales daca acum sau maine, asa ca manati de la spate de noapte, de frig si de necesitatea de a mai reflecta, il lasam pe maine. Suntem destul de convinsi ca la final de zi va fi cel putin chinuitor.

Cazarea din Laraos, gasita cu o seara inainte dupa o ora de pedalat prin noapte. Si chiar a fost una din cazarile faine de pana acum din calatorie.
Procesiunea de la pranz din Laraos. Trebuie spus ca obiceiurile religioase din America de Sud constau intr-un amestec extrem de ciudat dintre motive catolice si influente locale, amestec ce nu poate sa nu te faca sa te gandesti cum a fost momentul in care au pornit pentru prima data. Ceva de genul acum 200 de ani pe undeva prin Anzi oamenii din procesiune incep sa poarte masti negre….
Harpa locala, cu avantajul de a fi mega portabila in timpul procesiunii.
In cele din urma lasam Laraosul si procesiunea in spate si pornim din nou sa atacam muntii.
Alte locuri idice de cort, binenteles la fel ca si ieri, tot la mijlocul zilei.
Pedaland cu spor spre primul pas din urmatoarea salba
La rascruce, respectiv in locul de unde drumul incepe sa se strice semnificativ
Adaposturile din sezonul ploios ale oamenilor din Laraos
Nu sunt multe pasuri ce ne-au intimidat pana acum in calatorie in schimb acesta e clar unul din ele. Un perete de grohotis serpentine firave ce urca pana la 5000 de metri. Mai bine il lasam pentru dimineata urmatoare.
Locul de cort din seara asta, gasit dupa o ora de cautari prin jurul lacului de mai sus.

O zi pe langa Rio Canete

Rio Canete nu e vreun Amazon al Peru-ului. E chiar un rau scurt, de vreo 220 de kilometri,ce izvoraste pe la 4300 de metru si de varsa in Oceanul Pacific. In partea superioara e un rau de munte,cu debit puternic, mici cascade si lagune, ce genereaza un peisaj diferit fata de paramo-ul de la peste 4000 de metri ori fata de vaile aride de sub aceasta altitudine. Zona e oarecum turistica, caci pe drumul rupt am fost inecati in praf de destul de multe masini care se opreau la cate un punct de belvedere etc.

Pana pe la 3600 de metri e un rau destul de lenes, dar din prima localitate mai rasarita- Vilca- se creeaza niste mici cascade in serie ce imi aduc aminte de cascadele de pe Beusnita, doar ca la alta scara. Valea insasi este destul de lata si considerabil mai verde decat in alte parti si peisajul ma duce cu gandul la Valea Oamenilor Fericiti din Maroc.

In partea de mijloc a sa formeaza lagune destul de mari stranse intre pereti inalti stil canion, atipic pentru un rau in Peru.

In partea inferioara raul a sapat un canion, cu o albie extrem de accidentata, cu praguri mari de stanca, bolovani, astfel ca apa se pravale constant cu zgomot, spuma si ploaie de stropi in toate directiile.

Cum am tot coborat, azi am avut ceva spor si initial copioasa masa de pranz servita in Huancaya (supa, pastrav fript si desert) parea nejustificata pentru ziua relativ usoara. Dar cand iti rasare restaurantul in drum, nu se cade sa ii intorci spatele si sa mananci conserve. Mai tarziu insa festinul de la pranz avea sa ne prinda bine, caci nemultumiti fiind cu uraganul ce batea pe vale, incepem sa urcam spre ultima localitate mai mare inainte de domnia Nimicului (localitate numita Laraos) cu speranta sa gasim ceva locuri de cort pe drum. Insa nu a fost sa fie, caci drumul se catara pe un versant, mult deasupra firului raului si orice terasa era deja ocupata de o casa, transformata in gradina sau mai stiu eu ce alta utilitate. Doar ca in mod neasteptat avem asfalt si asta ne face sa ii dam inainte si sa urcam cei 500 de metri diferenta de nivel, ajutati si de racoarea inserarii. In Laraos aveam deja marcat pe Google Maps un hotel care arata decent, asa ca mergem tinta si sfarsim sub un dus fierbinte si sub o plapuma groasa, caci camerele in Peru sunt friguroase si orice pat vine la pachet cu minim 2 paturi groase, sub care intram cu totul.

Trezirea de dimineata in unul din cele mai faine si mai linistite locuri de cort din ultima perioada
Lasam in spate muntii inzapeziti pentru urmatoarele cateva zile.
La vale pe Rio Canette, rau ce il vom urma aproape toata ziua de astazi
Un fel de cascadele Beusnitei vreme de 50 de kilometri.
Albastru de jos, albastru de sus iar intre ele, culorile uscate ale sfarsitului de vara.
Lacuri si laculete.
Praguri si pragutele.
Un loc idilic de cort scos de Murphy in cale cam pe la jumatatea zilei. La doua ora dupa binenteles ca pedalam prin noapte fara nici un loc plat pret de multi kilometri.
Forta micului rau ce pana la urma si-a croit drum pana la Pacific