Category Archives: bikepacking

Nimicul dinspre Acompabila

Eu de felul meu nu sunt o persoana rabdatoare chiar daca pot sa explic un lucru de 5 ori, o fac folosind metode diferite cu singurul scop de a ma face inteleasa. Dar in actiunile mele, gandurile ori reactiile de care dau dovada sunt mai degraba impulsiva decat rabdatoare. Stoica nici atat. Ei bine, ultimile zile din aventura noastra in Peru sunt fara indoiala, pentru mine, un exercitiu al rabdarii. Fara indoiala nerabdarea mea are de-a face cu apropierea destinatiei finale (Cusco), cu mirajul unui oras turistic cu pizza si capucino, cu intoarcerea acasa si savurarea unei toamne la poalele Tampei. Insa sunt la fel de convinsa ca nici locurile prin care pedalam nu ajuta. Muntii s-au transformat intr-un fel de dealuri inalte ce se nasc parca unele din altele, cat vezi cu ochii, pasurile insa au ramas in continuare la altitudini respectabile si mai presus de toate, pedalam printr-o pustietate ce in anumite momente imi pare ingrijoratoare. De exemplu astazi au trecut pe langa noi fix o motocicleta si o masina. Nimic mai mult, in 55 de kilometri.

De 3 zile pedalam spre un sat aflat la capatul acestui Nimic- Acombabila. Si astazi dimineata chiar speram cu jumatate de suflet sa ajungem acolo pe la pranz. Insa sperantele ne-au fost naruite de un indicator rutier ce anunta sec: Acombabila 40 km. Asta dupa ce noi aveam deja 15 stransi la bord. Inutil sa spun ca vreo 45 din cei 55 de kilometri au fost constant la peste 4400 m. Astazi a fost si frig. Cam 13 grade a aratat constant ceasul. Si vant, ceea ce facea ca cele 13 grade sa se simta ca 8-9. Asa ca inevitabil ne-am imbracat si dezbracat de 10 ori, mai precis la fiecare mica urcare si coborare.

La masa de pranz compusa din 2 conserve, paine, gem si biscuiti am terminat aproape toata mancarea pe care o aveam la noi, astfel incat atunci cand am vazut primele case ale satului mult asteptat si nu am numarat mai mult de o mana de gospodarii ne-a stat inima in loc. Din fericire magazinul din sat era chiar bine aprovizionat, asa ca am cumparat ca pentru un mic festin, am iesit din sat si manati de primele picaturi prinse in Peru am pus cortul bucurandu-ne in sfarsit de o seara calduroasa.

Incepem glorios dimineata cu doua pene, una la o bicla, una la alta. Dupa aproape 3 luni prin America de Sud am facut pene fara numar, suficient de multe cat sa regretam ca nu am avut un setup tubeless. Probabil daca le-am pune la un loc o zi intreaga din cele 3 luni ne-am ocupat doar de pene.
Drumurile prin Anzi sunt oricum numai drepte nu. Pentru 50 de kilometri in linie dreapta ai de pedalat minim 100 pe drumuri serpuitoare. Iar rarele momente in care dai de indicatoare ce au distanta trecute pe ele pot fi cu adevarat frunstrante. Cum ar fi aici, cand descoperim ca cei 20 de kilometri in linie dreapta sunt defapt 45…
Pedaland deasupra unui lac imens in drum spre un prim pas de 4700 de metri
Universul mineral al pustiului.
Nici un suflet vreme de zeci de kilometri, doar lame si alpaca ce se uita impasibile la trecerea ta.
Sau sperioasele vicunas, varianta salbatica a lamelor. Ultimele le-am zarit in urma cu 2 luni de zile pe langa Chimborazo.
Noi si pustiul.
De aici tot la vale pana in Acompabila si primul moment dupa doua zile si jumatate cand coboram la 3500 de metri.
Pentru prima data dupa multa vreme vedem la orizont nori de ploaie. Se apropie sfarsitul sezonului uscat.
Spre canion.
Locul de cort din seara asta, la iesirea din sat, cu o masa destul de imbelsugata pentru conditiile date.

Un pas de 5000 de metri si inca o zi in pustiu

Dupa o noapte cu somn bun, un terci cald si o cafea, parca avem alt suflu si alta motivatie pentru a dovedi pasul vietii. E adevarat ca e cel mai inalt din aceasta sectiune (si ultimul de peste 4900 pana in Cusco), insa distractia (sau greul) de abia acum incepe caci pana in Huancavelica mai avem inca 4 pasuri si multi kilometri petrecuti la peste 4000 de metri. Ziua de azi e un foarte bun exemplu caci nu vom cobori deloc sub 4300 si vom sari 2 pasuri: cel de 4950 dimineata si inca unul de 4730 mai pe dupa-amiaza.
Pentru inceput insa sa macinam la cel mai inalt. Pana sa inceapa serpentinele drumul este incredibil de prost cu pietre mari stanfa dreapta si o dunga de 15-20 de centimetri pe care ar trebui sa o urmezi. Sfarsesc de cateva ori in pietrele de pe laterala si implicit impingand bicicleta la deal. Fara indoiala a fost pasul in care am impins cel mai mult. Urc si ma intreb daca pe aici trece vreo masina (noi nu am vazut nici masina, nici motor, nici tipenie de om de ieri dupa-amiaza). Cand in sfarsit incep serpentinele drumul se mai imbuneaza si cu execptia acelor de par unde s-au scurs pietre mari de pe versant, ultimii 250 m diferenta de nivel sunt chiar ciclabili, mai ales cand mai faci cate o pauza sa iti mai tragi sufletul.

Nici pe partea cealalta a pasului nu dam de o autostrada. Drumul ramane la fel de prost si in prima parte a coborarii. Trecem pe langa o lauguna care arata chiar estetic si in final sfarsim intr-o zona de vale larga cu multe balti, dar fara un curs de apa de incredere.

Kilometrii se insira pe vale,  insa nu cu foarte mult spor, caci drumul urca si coboara. Peisajul nu ma atinge cu nimic si chemarea kilometrilor e singura care conteaza.

Trecem pe langa o mina si cerem niste apa de baut. Primim niste apa fiarta cu zahar, in care mai adaugam si noi de siguranta cate o pastila de purificare si incepem sa urcam apoi spre al doilea pas al zilei, cel de 4730, intial abrupt si apoi lin, extrem de lin, plictisitor de lin, strabatand o zona de platou inalt. Sunt cateva locuri ok de cort pe aici si e o pustietate absoluta, dar nu avem apa ca sa ne oprim si trebuie neaparat sa coboram pana dam de o sursa de apa. Ne oprim intr-un final pe la 4600 m si ne pregatim pentru o noapte friguroasa, caci inca de la ora 18 ceasul arata 1 grad. Deja ajungem sa discutam despre varianta jungla sau sauna in Cusco. Mai trist este insa ca asta a fost ultima zi de vara si nici Brasovul nu e cel mai calduros sau insorit oras din Romania, ca sa speram ca vom recupera in septembrie si octombrie vara pierduta.

Dimineata, terminand de reparat o pana cu o turma de lame plecate la pascut trecand prin spatele nostru.
Pasul cu pricina, undeva acolo sus trebuie sa ajungem si noi.
Starea calatorilor si a drumuluu
Inca nu foarte putin pana sus.
Am infrant!
Schimbam prefixul
Pe partea cealalta a pasului, fara nici un fel de localitate sau catun pentru urmatorii 100 de kilometri
Lacul suspendat.
A doua urcare a zilei, spre 4800 de metri.
Capat de lume
Peru = munti, muchii si vai ad infinitum
Sfarsit de zi jnghetat, la 4600 de metri, fara prea multa apa si cu un loc de cort ce nu dadea nici un fel de semne sa apara.

Santa Rosa, negritos si un pas cu adevarat intimidant

Cum asta avea sa fie ultima cazare pana in Huancavelica profitam de ea si plecam pe la ora 11, doar ca sa ne oprim in centrul satului pentru cumparaturi. Este 30 august, Sfantul Alexandru in calendarul catolic insa localnicii sarbatoresc Santa Rosa cu o scurta procesiune prin sat, muzica si un dans asemanator cu hora noastra. Fiind zi de sarbatoare, in sat s-au infiintat si cateva bucatarese intreprinzatoare si ne orientam si noi spre masa la care era cea mai mare aglomeratie: pui fript, 2 cartofi in coaja si niste salata, e mai bine decat am fi putut spera. Luam o portie si la pachet si intr-un final glorios ne avantam spre Nimic.

Cand spun Nimic, ma refer la faptul ca nu e nicio asezare cale de 100 km si 3 pasuri, dintre care primul e si cel mai inalt- 4950. Altfel sa tot fie iarba, pietre, lagune mai mici sau mai mari. Peisajul nu ma da pe spate sau cel putin nu atunci cand vii din Cordilierele inalte, cele cu zapada. Drumul se degradeaza si el simtitor, si pe la 4200 m incepem o lupta continua cu panta si cu pietrele. Momentul zilei a fost insa fara indoiala vederea pasului ce-l aveam de sarit. Daca pana atunci ne faceam iluzii ca o sa ne iasa in ziua curenta, ba chiar pana pe la 17.30, cat sa avem timp sa si coboram, odata ce am vazut despre ce e vorba ni s-a facut o leaca fricuta, cum ar zice prietenii. Ne aflam intr-o caldare, la 4500 de metri, cu o salba de lagune si destul de verde pentru standardele din Anzi, caldare inconjurata in trei parti de pereti inalti, creste lungi si zimtate si panze de grohotis.

Pe versantul arid din fata noastra, cale de 300 de metri in verticala se vad serpentinele drumului, ca niste linii subtiti ce brazdeaza marea de pietre aflata probabil intr-un echilibru instabil. E primul pas care ma sperie, pentru care nu simt niciun impuls de a pedala in momentul asta, a strange diferenta de nivel sub roti, a ma vedea pe partea cealalta si a-l taia de pe raboj. Din contra. Parca as pregeta putin pe o piatra, cat sa imi adun curajul. Doar ca acum nu e timp de pregetat. Ar fi de ales daca acum sau maine, asa ca manati de la spate de noapte, de frig si de necesitatea de a mai reflecta, il lasam pe maine. Suntem destul de convinsi ca la final de zi va fi cel putin chinuitor.

Cazarea din Laraos, gasita cu o seara inainte dupa o ora de pedalat prin noapte. Si chiar a fost una din cazarile faine de pana acum din calatorie.
Procesiunea de la pranz din Laraos. Trebuie spus ca obiceiurile religioase din America de Sud constau intr-un amestec extrem de ciudat dintre motive catolice si influente locale, amestec ce nu poate sa nu te faca sa te gandesti cum a fost momentul in care au pornit pentru prima data. Ceva de genul acum 200 de ani pe undeva prin Anzi oamenii din procesiune incep sa poarte masti negre….
Harpa locala, cu avantajul de a fi mega portabila in timpul procesiunii.
In cele din urma lasam Laraosul si procesiunea in spate si pornim din nou sa atacam muntii.
Alte locuri idice de cort, binenteles la fel ca si ieri, tot la mijlocul zilei.
Pedaland cu spor spre primul pas din urmatoarea salba
La rascruce, respectiv in locul de unde drumul incepe sa se strice semnificativ
Adaposturile din sezonul ploios ale oamenilor din Laraos
Nu sunt multe pasuri ce ne-au intimidat pana acum in calatorie in schimb acesta e clar unul din ele. Un perete de grohotis serpentine firave ce urca pana la 5000 de metri. Mai bine il lasam pentru dimineata urmatoare.
Locul de cort din seara asta, gasit dupa o ora de cautari prin jurul lacului de mai sus.

O zi pe langa Rio Canete

Rio Canete nu e vreun Amazon al Peru-ului. E chiar un rau scurt, de vreo 220 de kilometri,ce izvoraste pe la 4300 de metru si de varsa in Oceanul Pacific. In partea superioara e un rau de munte,cu debit puternic, mici cascade si lagune, ce genereaza un peisaj diferit fata de paramo-ul de la peste 4000 de metri ori fata de vaile aride de sub aceasta altitudine. Zona e oarecum turistica, caci pe drumul rupt am fost inecati in praf de destul de multe masini care se opreau la cate un punct de belvedere etc.

Pana pe la 3600 de metri e un rau destul de lenes, dar din prima localitate mai rasarita- Vilca- se creeaza niste mici cascade in serie ce imi aduc aminte de cascadele de pe Beusnita, doar ca la alta scara. Valea insasi este destul de lata si considerabil mai verde decat in alte parti si peisajul ma duce cu gandul la Valea Oamenilor Fericiti din Maroc.

In partea de mijloc a sa formeaza lagune destul de mari stranse intre pereti inalti stil canion, atipic pentru un rau in Peru.

In partea inferioara raul a sapat un canion, cu o albie extrem de accidentata, cu praguri mari de stanca, bolovani, astfel ca apa se pravale constant cu zgomot, spuma si ploaie de stropi in toate directiile.

Cum am tot coborat, azi am avut ceva spor si initial copioasa masa de pranz servita in Huancaya (supa, pastrav fript si desert) parea nejustificata pentru ziua relativ usoara. Dar cand iti rasare restaurantul in drum, nu se cade sa ii intorci spatele si sa mananci conserve. Mai tarziu insa festinul de la pranz avea sa ne prinda bine, caci nemultumiti fiind cu uraganul ce batea pe vale, incepem sa urcam spre ultima localitate mai mare inainte de domnia Nimicului (localitate numita Laraos) cu speranta sa gasim ceva locuri de cort pe drum. Insa nu a fost sa fie, caci drumul se catara pe un versant, mult deasupra firului raului si orice terasa era deja ocupata de o casa, transformata in gradina sau mai stiu eu ce alta utilitate. Doar ca in mod neasteptat avem asfalt si asta ne face sa ii dam inainte si sa urcam cei 500 de metri diferenta de nivel, ajutati si de racoarea inserarii. In Laraos aveam deja marcat pe Google Maps un hotel care arata decent, asa ca mergem tinta si sfarsim sub un dus fierbinte si sub o plapuma groasa, caci camerele in Peru sunt friguroase si orice pat vine la pachet cu minim 2 paturi groase, sub care intram cu totul.

Trezirea de dimineata in unul din cele mai faine si mai linistite locuri de cort din ultima perioada
Lasam in spate muntii inzapeziti pentru urmatoarele cateva zile.
La vale pe Rio Canette, rau ce il vom urma aproape toata ziua de astazi
Un fel de cascadele Beusnitei vreme de 50 de kilometri.
Albastru de jos, albastru de sus iar intre ele, culorile uscate ale sfarsitului de vara.
Lacuri si laculete.
Praguri si pragutele.
Un loc idilic de cort scos de Murphy in cale cam pe la jumatatea zilei. La doua ora dupa binenteles ca pedalam prin noapte fara nici un loc plat pret de multi kilometri.
Forta micului rau ce pana la urma si-a croit drum pana la Pacific

Peru Divide, pasuri, hore, lacuri si ghetari

Ziua de azi a fost usoara dupa toate standardele, caci dormind la 4750, cei 250 m pana in cel mai inalt pas din acesta sectiune (Peru’s Great Divide) nu aveau cum sa puna prea multe probleme, mai ales dimineata, cand esti odihnit, mancat, cu o cafea la bord etc. Totusi pasurile de peste 4800 m nu sunt usoare si in acele ultime 200-300 m diferenta de nivel o multime de ganduri ti se invart prin cap (atunci cand ajunge suficient oxigen la creier ca sa poti sa mai si gandesti). Asa ca m-am gandit sa fac studiu de caz pentru pasul de dimineata, ca sa ramana aici scrisa desfasurarea lucrurilor. In cazul de fata, de la 4750 la 4800 a mers chiar usor, dar apoi a inceput lupta interioara. Au fost suficiente cateva serpentine prafoase pentru a genera primele ganduri de panica.


Din inertie urc la 4830 si deja incep sa ma gandesc: 150 m diferenta de nivel de acoperit. Sa gandim la scara mica. De 15 ori cate 10 metri, daca e nevoie ma opresc la fiecare 10 metri si iau 30 de secunde de pauza. Daca nu, ma opresc sigur la 20 m urcati. 4850: Nu m-am oprit nici la 10, nici la 20 m. Muschii mei urla dupa energie, corpul face tot ce poate sa transporte cat mai mult oxigen acolo unde e nevoie de el, dar aici, la aproape 5000 m nici oxigenul nu e peste tot. Asa ca am ajuns sa gafai. Cu ultima bruma de creier realizez ca asta-i ultima serpentina si vine o zona de fals-plat.

4870 m, sunt pe ceva zona mai lina, creierul incepe sa primeasca oxigen, ma gandesc ca pasul asta e crima daca vii direct din Lima fara cateva saptamani de aclimatizare in prealabil caci altiudinea + drumul prost dau cu virgula. Ma uit in spate si imi dau seama ca am ajuns sa ma simt din ce in ce mai bine in jurul barierei de 4700 m si ca in ritmul potrivit, iata merge pana la 4900.


4900: in fata se vede o urma de drum pe care in mod normal as numi-o scurtatura, dar cred ca nu mai ajunge oxigen suficient la creier pentru ca pentru o clipa ma tem ca asta va fi drumul nostru si va trebui sa imping bicicleta. Din fericire panica dureaza doar o clipa, caci apoi imi dau seama ca nici masinile nu au cum sa urce panta asta si ochii gasesc serpentina salvatoare. 4930: ce de obicei fix ultima portiune de sub pas devine mai domoala, placuta la pedalat. Ma opresc la adapost ca sa ma imbrac.
4950: inca unul pe rabajo. Hai ca asta a fost chiar usurel. Cand ajung acasa trebuie neaparat sa fac o statistica cu cate pasuri de peste 4800 m am urcat in Peru.

Din pas coboram destul de abrupt pana la 4200 m unde facem si o pauza de masa cu ce mancare rece mai aveam prin rucsac: peste, branza, paine, ceva dulce. In fata ne sta evident un alt pas (asa sunt drumurile din Anzi, doar un munte si o vale), din fericire mai mititel- 4700 m.

Urcusul e chiar placut caci ajuta si peisajul: mai o laguna, mai un munte inzapezit, o intalnire cu doi olandezi, putina muzica in casti etc.

De aici avem o coborare lunga spre un sat aflat pe malul unei lagune-Tanta. Stim deja de la un pescar ca in Tanta o sa fie petrecere (se sarbatoarea patronul satului), asa ca Radu spera sa gasim si ceva mancare gatita. Intuitia lui a fost buna si am mancat, am aprovizionat cu fructe si legume si am dat si un tur prin piata unde canta formatia si vreo 10-15 oameni incinsesera ceva ce semna foarte pregnant a hora.

Poate ca am mai fi stat sa cascam gura, dar era deja ora 17 si noi trebuia sa ne departam putin de sat si sa cautam un loc de cort. Il vom gasi pe malul raului Canete pe care il vom si urma la vale maine, cale de cateva zeci de kilometri.

Intotdeauna de dimineata pasurile par mai usoare. Poate fi din cauza ca e dimineata sau din cauza odihnei de peste noapte, dar cert e ca pasul de 4900 de metri din dimineata asta a fost chiar usor de trecut.
Aer rarefiat si o inaltime pe masura. Si e doar primul pas pe ziua de azi..
De aici urmeaza 600 de metri de coborare, doar pentru a urca din nou la 4700 de metri.
Din nou la poalele ghetarilor, iar drumul pe care coboram e in mod suprinzator intr-o stare impecabila.
Cei doi olandezi intalniti pe urmatoarea urcare cu care am stat pe indelete de vorba. Plecati tot de 3 luni de zile, venind din sud si cu un dor de casa si de Europa pe care il impartasim si noi in egala masura.
Cu privirea la varfurile din distanta
El condor pasa si el teleobiectiv e ramas acasa.
Albastru de cerneala.
De aici tot la vale, spre Rio Cannete
O furnicuta in mijlocul unor munti ce au cu totul si cu totul alta scara.
Pasuni inalte.
Inca putin pana in Tanta, loc in care e in plina desfasurare fiesta pentru Santa Rosa de Lima
Cu pluta pe lac, luptand impotriva unui mic uragan pentru a strange navoadele cu patravi inainte de lasarea intunericului.
Ca de obicei, prindem ultima geana de lumina in saua bicicletei in cautarea unui loc de cort
Locul de cort din seara asta, cu Rio Cannete in fundal si cu conditii aproape perfecte.

Inapoi in pustiu, pe Peru Divide

Pentru a continua sa traversam muntii spre sud am ales o alta ruta de pe bikepacking.com numita Peru’s Great Divide https://bikepacking.com/routes/cycling-peru-great-divide/
Pentru a intra pe track ar trebui sa urcam 5 kilometri si 250 de metri pe Carretera Central si desi pari putini kilometri si nu foarte multi metri de urcat, faptul ca asta se va intampla cu toate tirurile trecand milimetric pe langa tine, depasiri riscante si doua tunele destul de lungi, in urcare, ne determina sa cautam un taxi. In Peru cred ca jumate de masini sunt Toyota. O parte din ele (multe folosite pe post de taxi) sunt niste Toyota tip break care par ca au facut razboiul la cum arata. Cea cu care am mers noi avea mai bine de 700.000 de kilometri la bord, dar atata timp cat inauntru am incaput si noi si bicicletele (si inca fara prea multe bataie de cap), restul conteaza mai putin.
Desi google maps arata un drum destul de mare, in realitate e acelasi tip de drum cu pamant, pietris, pietre si nisip, care se desfasoara pe o singura banda si cand urca, nu se  incurca. Primul sat prin care trecem-Chocna-este si locul din care trebuie sa facem aprovizionare, caci apoi nu mai avem nimic cu magazin cale de 60 de kilometri si doua pasuri. Cum nu e rost de gasit nicio dugheana cu mancare gatita, ne gospodarim cu o omleta. Pacat insa ca mai sus de sat dam peste o vaca moarta de 3 zile si lasata in mijlocul drumului, a carui aspect si miros strica tot feng shui-ul mesei noastre. Pana sa ajungem in Peru credeam ca doar in India stau mortaciunile mari cu zilele ori saptamanile pe marginea drumului, dar aici a trebuit sa ne recalibram asteptarile.

Drumul ramane decent dupa standardele peruane, decent de prost dupa standardele mele pana in Yuracmayo- o adunatura de case pe marginea unei lagune. Apoi situatia devine tragica, adica drumul devine oribil de prost. Aparent se lucra cu  3 utilaje (o remorca, un excavator si o freza) si vreo 5 oameni care greblau drumul, rezultatul fiind o banda de pamant si tarana pana la glezne, condimentate cu niste valuri transversale lasate de senilele si rotile masinilor mari ce carau pamant dintr-o parte in alta. La un moment dat dau buna ziua unui muncitor, asa cu o lipsa de entuziasm de zile mari. Omul o sesizeaza si ma intreaba daca sunt o obosita (aveam cam 1000 de metri urcati si eram pe la 4400 m). Ii zic ca singurul lucru care ma oboseste e drumul asta teribil de prost, in rest sunt bine. La un moment dat vine si finalul lucrarilor si din fericire ne intoarcem la starea initiala de drum doar prost, fara alte epitete. Reusim sa gasim un loc de cort cu iarba decenta pe la 4750. Speram noi ca am invatat lectia din pasurile precendente si in loc sa fortam pasul azi si sa cautam infrigurati, la frontala, un loc de cort, mai bine ne oprim putin mai devreme, ne bucuram de un apus fain si dam drumul din timp la primus sa incalzim putin atmosfera inainte de a ne culca. Si punem pariuri la cate grade cu minus se va opri minima noptii.

Rio Blanco in zona inferioara.

Jiltul din fata magazinului comunal in care ne-am facut cumparaturile.

Iar de aici incolo pentru urmatorii 100 de kilometri, aproape nimic.

Iar de aici incolo pentru urmatorii 100 de kilometri, aproape nimic.

Momentul in care starea drumului devine ingrijorator de proasta dar zambetul ramane pe buze.

Spectacolul apusului, dupa prima data dupa ceva vreme cu tot cu nori.

Bloody sunsets.


Lame, ghetari si o ora pe Careterra Central

Din nou avem parte de o noapte friguroasa, cum au fost majoritatea de la peste 4000 m pana acum. Minima din cort a coborat usor, usor la 1 grad si apoi la -2 grade astfel incat ne-am acoperit usor cu o platosa de chiciura. Ii simt povara alba si rigida cand ma trezesc la mijlocul noptii sa imi umflu salteaua si ii aud zgomotul cand Radu are nevoie sa iasa afara si primul lucru pe care am il face e sa scuture temeinic panza cortului. Ce e drept, eu nu am motive sa ma plang, caci in sacul de puf imi e in general bine. L-am pus demult pe lista celor mai bune investitii pentru calatoria din America de Sud. De altfel, candva la sfarsitul sirului de postari,va veni si una despre echipament, in detaliu, ce a fost genial,ce a fost bun,ce putea fi schimbat/ imbunatatit.

Cu asa noapte friguroasa nu se anunta un start matinal, insa ziua de azi va fi scurta: urcam 600 de metri diferenta de nivel pe un drum bun, sarim un pas de 4880 m si coboram in Carretera Central (unul din principalele drumuri care leaga Lima de munti). Aici este un adevarat haos cu traficul si nici nu e de mirare cand mai mult de 7000 de vehicule, in majoritatea camioane o tranziteaza zilnic. Daca la asta mai adaugam si stilul agresiv de sofat din Peru, depasiri la limita in curbe fara vizibilitate si cateva tuneluri, iese de un Mordor al soselelor pe care suntem totusi obligati sa coboram cam o ora, pana in prima localitate cu semnal gsm, internet, benzinarie si hoteluri.

Soare, cald, drum perfect si promisiunea unei pauze in civilizatie.

In dimineata asta chiar avem si privilegiul de a “inaugura” anumite bucati din drum, in timp ce urcam o echipa de lucru taseaza si netezeste drumul in fata noastra. Asta binenteles pana cand reusesc sa fac o pana chiar in mijlocul portiunii in lucru.

Lame, ghetari si adaposturi de altitudine.

Probabil cu promisiunea unei mese imbelsugate in spatele mintii chiar ne miscam surpinzator de bine pe urcarea asta. Ajuta si calitatea drumului.

Din nou intre varfuri inzapezite.

Daca in Alpi sau in Romania pasurile sunt incununate cu ceva, un monument, o tabla, orice pe aici singurul lucru care iti spune ca ai terminat e altimetrul. Si faptul ca poti sa lasi bicicleta sa curga.

De aici tot la vale, pana la 3100 de metri.

Full speed ahead, asta cel putin pana cand ajungem pe Carreterra Central

Serpentina dupa serpentina. Dupa care ajungem in sfarsit pe asfalt. Si incepe haosul, cu un trafic de doua ori mai nebun ca pe valea Prahovei si cu un drum considerabil mai ingust. O ora in care apucam sa regretam linistea si pustiul din ultimele 3 zile. Noroc ca de San Matteo tot asta urmeaza, 8 zile pe Peru Divide.

Plecarea din Churrin, spre Peru Divide

Cum ziua de azi a fost neinteresanta, o sa folosesc portia zilnica de scris pentru a asterne cateva cuvinte despre cafeaua peruana, ganduri izvorate din posirca bauta de dimineata.

In primul rand, nici eu si nici Radu nu suntem mari bautori de cafea. Dar sunt momente in care o cafea intra la fix. Dimineata, cand e frig si corpul cere ceva cald (plus un sut in fund sa te misti), inaintea unui efort sustinut/ concurs cand putina cafeina in sistem unge motorasele etc. Amandoura ne place sa o bem in cantitati mici si cu ceva dulce langa (biscuiti, gem, prajiturele, ce se nimereste). Acest ceva dulce nu lipseste niciodata din rucsac in turele pe munte sau cu bicicleta, deci gasim mereu cu ce sa asortam cafeaua.

Ei bine, chiar si niste bautori ocazionali ca noi se bucurau acasa cand ne gandeam ca vom ajunge aproximativ in patria cafelei. Sau ma rog pe continentul pe care in mintea noastra il asociem cu cafeaua si ciocolata. Asa ca ne-am gandit noi, in mod evident gresit, ca in Ecuador si Peru o sa bem cea mai buna cafea ever si o sa manacam cea mai buna ciocolata. Ei bine, realitatea nu e deloc asa. Banuiesc ca tot ce inseamna cafea si cacao pleaca la export, caci noi in magazinele peruane din Anzi cautam cafeaua cu lumanarea, iar mai mult decat ciocolata cu lapte la supra-pret, nu gasim.

Dar sa ramanem la cafea. Ea exista peste tot, insa sub forma de cafea instant. In magazine trebuie sa intrebi explicit de cafea “molido y tostado”, la micul dejun primesti aceeasi cafea instant, si azi am vazut culmea curiozitatii. Un fel de concentrat de cafea sub forma lichida, pe care ti-l puneai intr-o cana cu apa fierbinte si rezulta ceva cald si negru. Cum lipsea aroma, banuim ca treaba aia era facuta din ceva praf. Problema e ca singurele locuri unde poti bea o cafea normala sunt orasele in care ai turism international (de exemplu Huaraz). In rest, instantul e la putere.

Asa ca dupa ce ne-am extins cunostintele despre ce inseamna pentru peruani cafeaua, decidem sa o luam totusi din loc, nu de alta, dar cu cat pedalam mai hotarat, cu atat ajungem mai repede in Cusco si ne dedam catorva delicii europene precum espresso, capucino, pizza etc.

Ziua de azi nu promite nimic interesant, caci avem de urcat din nou in munti, de la 2150 m, pana la 4800 m. Impartim urcarea in doua zile, convinsi de drumul prafos si plin de pietre pe care nu avem cum sa razbim cu usurinta. Dormim inainte de ultimul sat de pe vale, cat sa ne permita maine sa facem aprovizionare cu apa si mancare pentru doua zile.

Un pas anonim, inconjurat de munti stancosi s-a dovedit a fi cel mai greu pas din Peru. A lasat in urma pasurile inalte din Cordillera Blanca si ne-a stors de ultima farama de energie, luptand cu panta si cu suprafata pietroasa sau nisipoasa a drumului.

Femeile din Parquin (ultimul sat inainte de pas) stiau bine despre ce e vorba, caci atunci cand ma intrebau unde mergem si le spuneam ca in sus, spre Vichaycocha ma cainau amarnic din voce si orice conversatie se incheia inevitabil cu urarea “Que te vaya bien”.

Stiam si noi in ce ne bagam, caci oamenii de la care am luat trackul https://www.brianlucido.com/bikepacking-peru-oyon-to-huancayo-via-rio-canete/scriau pe blog ca undeva dupa 4500 m au trecut la push bike si ca asta a fost cel mai abrupt drum de pana acum. Nici nu avea cum sa fie altfel, caci numai pe ziua de azi aveam de urcat de la 3200 m pana la 4850 m.

Strazile din Parquin sunt toate la verticala si odata ce iesim din sat, in cateva serpentine, castigam 200 de metri diferenta de nivel. Versantii sunt inca arizi pe aici si nu e mare lucru de admirat, in afara de a cauta din priviri banda alba a drumului.

Pana pe la 4000 m merge binisor, insa apoi fiecare suta de metri urcata isi cere pauza ei. In multe momente iti propui sa mai dai doar o pedala si apoi inca una daca se mai poate, amanand pauza pentru un loc mai lin, din care sa poti pleca apoi mai departe. Si sutele de metri nu se aduna deloc usor. Cand nu e panta, e altitudinea ce transforma orice efort in gafait. Din sat nu am mai vazut pe nimeni, dar undeva pe la 4700 m dam de o stana cu oi, vaci si lame.

Din cauza unei planificari nefericite pe care o tot repetam, si in pasul asta ajungem pe la 17.30 si in loc sa putem sta linistiti la poze (caci avem ce poza, pasul fiind inconjurat de un amfiteatru imens, cu varfuri sub limita ghetarilor, insa deloc domoale- un regat de piatra), manati de frig si de intuneric incepem o cursa contra cronometru, incercand sa coboram cat mai mult cu ultima geana de lumina. Ne oprim pe la 4400 m, cand mai aveam putin si ne scoteam ochii si ne pregatim pentru o noua noapte friguroasa.

Lagune, ghetari, mine si un pas de 4800 de metri

Dupa ziua plictisitoare de ieri recunosc ca nu aveam prea multe asteptari nici de la cea de astazi. Planul era simplu: pedalam cat sa facem sa treaca mai repede kilometrii pana in urmatorul oras mare- Oyon, unde visam deja la un pui la rotisor cu cartofi prajiti si un dus cald.

Intre noi si puiul la rotisor statea insa un pas de 4750 de metri, iar inaintea lui cateva lagune mai mici sau mai mari cu apa albastra ca cerneala. Ghetarii apar din nou in peisaj si terenul arid de care ne plangeam ieri e uitare. Aici, desi suntem in anotimpul secetos, datorita lacurilor si raurilor ce le alimenteaza, peisajul e destul de verde, drumul fiind croit in serpentine potrivite si fara pietre mari. Nu acelasi lucru se poate spune si despre coborare, care este extrem de rupta si prafoasa. Motivul este simplu. In zona pasului era o mina si caravane de camioane plecau regulat de la 4700 de metri spre campie. Traficul greu a ros bine drumul, ridica praful in aer, dar in egala masura, fara el, nici drum nu cred ca exista pe aici. Asa ca sentimentele sunt cumva impartite.

Intram in Oyon luptand cu un mic uragan din fata si pierdem in mod inutil mai bine de o ora cautand o cazare decenta. Oyon nu apare nici pe booking.com, nici in Lonley Planet si nici macar Google Maps nu are vreo recomandare de cazari. Stiam asta, insa pe de-o parte aveam nevoie de un bancomat, iar pe de alta parte, ne bazam ca vom gasi ceva la fata locului. Ce e drept, optiuni de hostaluri si hoteluri erau, insa aratau unele mai dubios ca altele. Si cum intentionam sa stam doua nopti, nu puteam accepta orice. Astfel incat tarziu dupa ora 17 ne hotaram sa plecam din Oyon si sa mai coboram 30 de kilometri spre Churin- o statiune cu ape termale, unde apareau o puzderie de hoteluri. Stiam ca ne va prinde noaptea, insa preferam un efort acum, urmat de doua zile confortabile, decat cine stie ce camera soioasa.

Alegerea a fost inspirarata, caci Churin avea de toate: zeci de hoteluri, resturante, magazine, ba chiar si bancomat. Reusim astfel sa ne satisfacem toate doleantele, de la un hotel decent, trecand printr-un dus fierbine si sfarsind in fata unei farfurii pline cu un sfert de pui, cartofi prajiti si salata- pofta ce-am poftit-o.

Micul dejun tipic din ultimele doua luni : terci de ovaz, fructe, gem is deja nelipsita cafea de dimineata.

Ca de obicei in fiecare dimineata trebuie sa asteptam prima raza de soare pentru a ne urni din loc

Drumul merge inapoi spre muntii inzapeziti, o extensie sudica a Cordillierei Huayhuash.

Albastru de cerneala.

Urcand incet si constant catre 4800 de metri.

Totul e in regula. Mai putin pantalonii cu bretele purtati peste tricou.

In departare inca se vad varfurile principale ale Cordillierei Huayhuash.

Ajungem din nou in lumea ghetarilor si a lacurilor turcoaz.

De aici tot la vale, o coborare de 2000 de metri diferenta de nivel spre Oyon.

Serpentine suspendate.

In departare pasul din care tocmai am coborat.

O zi prin pustiu pe drumul spre Oyon

Ultima parte a escapadei noastre din Peru va fi caracterizata prin pustietate. Ma uit pe harta si pentru urmatoarele doua saptamani nu avem decat doua orasele mai mari, in rest doar sate uitate de lume, si acelea rare. Desi vom sta constant la peste 4000 m, varfurile inzapezite raman in urma. Cordillera Huayhuash este inca vizibila cam jumatate din ziua de azi, daca stii unde sa te uiti, caci de ceva vreme am intrat intr-un fel de pacla, cu care nu am mai avut de-a face pana acum in Peru.

Singurul sat care ne vine la indemana la mijlocul zilei este Antacolpa si visurile noastre de a manca ceva, un meniu, sunt naruite cand ii numaram cele 50 de case. Gasim din fericire un magazin deschis si cumparam de acolo oua pentru o omleta si restul mancarii de care avem nevoie pentru o zi jumate cat ne sta in fata fara niciun alt sat. Doar rau, lagune, versanti ingalbeniti, cer albastru.

Piateta centrala din Antacolpa (caci da, fiecare sat are asa ceva) e dotata cu o fantana cu doi delfini si ma gandesc cat de ironica e constructia avand in vedere ca versantii din jurul satului sunt toti uscati la vremea asta. S-o asorta mai bine cu sezonul ploios, cand, din spusele localnicilor, peisajul se transforma si verdele e la putere.

Campam pe o vale larga de rau, inaintea unei urcari spre un pas de 4600 m, ultima reduta inaintea unui festin pe care il planificam in orasul din vale (Oyon).

Skinny is the new fat, dupa cativa mii de kilometri race-king-ul din stanga si-a dat obstescul sfarsit si a fost inlocuit cu un crossmark.

Munti pe la baza carora am pedalat zilele trecute si care inca sunt vizibili in distanta.

Ca de obicei in Peru nu exista zone plate, doar urcare si coborare, urmata de urcare si coborare si tot asa la nesfarsit.

I

Cam asta e atmosfera prin satele peruane prin care trecem, 50 de case, doua magazine de care trebuie sa intreb, localnici ce stau la umbra si care ne invita la o bere, o piateta centrala pe unde pasc oile si statuete de delfini scuipa firicele de apa si numel alesilor locali pictate pe toate zidurile.

Trei pusti francezi plecati de un an pe drum, de la Buenos Aires spre Bogota

Huayhuashul inzapezit ramane la orizont pe tot parcursul zilei.

De la munti inzapeziti la lagune albstre de dimensiuni considerabile in doar catev ore.

Locul de cort din seara asta si ultim geana de lumina. Maine urmeaza inca o urcare pana la 4800 de metri.