Category Archives: Buila-Vanturarita

DSC_2666

Buila, clatita si lumanarea.

Si pentru ca tot a trecut ceva vreme de cand a scris si Mihaela un jurnal, cel din weekendul ce a trecut ii apartine:

Blogul zice ca acum fix 2 ani, am facut fix acelasi traseu, fix in acelasi munte- Buila. Facebook-ul imi sugereaza o “amintire” de acum 4 ani cand am fost in aceeasi perioada la schi in Buila, partial pe acelasi traseu. Este clar, februarie trebuie sa fie o luna buna pentru Buila. Pentru a scoate aceasta tura din anonimat, o asortam cu niste clatite pe care planuiam sa le facem seara la refugiu. Asa ca pe langa bagajul regulamentar aferent unei nopti de iarna, mai inghesuim in rucsac si oua, lapte, faina, gem, o tigaie, iar Cristi cara o sticla de vin rosu, ca sa avem ce asorta la clatite. Radu definitiveaza meniul cu ingredientele unui papricas de cartofi, punem si niste cafea pentru dimineata, si uite asa, tura noastra devine o tura primavaratica-gastronomica- inedita.

Traseul il stiam destul de bine si de dragul plaiurilor domoale si cu deschidere spre Capatanii din Cacova, induram cu stoicism si forestier, si noroiul drumului de taf, si poteca monotona prin padure, plina de capcane, crengi si radacini ascunse sub covorul gros de frunze netublurat de multa vreme de pasii drumetilor. Zona asta e putin batuta cand oile nu sunt sus la stana si iti da o senzatie de “tot muntele e al meu”.

Cacova e mai putin baltata decat anul trecut si inclusiv la refugiul din Curmatura Builei zapada e pe duca. Asta nu inseamna ca pe aici se merge ca primavara. Combinatia de pamant inghetat si pudrat cand si cand cu zapada asternuta peste radacini alunecoase impune atentie. In rest, suntem singuri. Nici o urma pe nicaieri. Nu poti sa nu te intrebi de cand domneste linistea asta aici. Cand au trecut pe aici ultimii bocanci si apartinatorii lor. Muntele apartine la acest moment din an doar animalelor. Urme de lupi, de vulpi, cerb si chiar de urs am descifrat cu usurinta pe poteci, urme de oameni, mai putin. Poate e mai bine asa. De fapt din cauza asta am si venit aici. Pentru a avea parte de liniste, de salbaticie, de tihna muntelui adevarat. Poteca de sub creasta se prelinge prin poieni, traverzeaza cateva valcele mai inguste sau mai late si pare o ultima reduta a iernii.

Refugiul este neclintit, curat si friguros. Asa ca dupa ce ne instalam comod, revendicandu-ne fiecare cate un prici, pinguinii se pun la masa, iar eu si Radu urcam deasupra refugiului si mai pregetam 15 minute afara pentru a vedea apusul. Rosu, galben, portocaliu, nuantele se spalacesc unele in altele pana cand se pierd la orizont in spatele culmilor negre nesarsite ce se intind la orizont. Apusul de aici imi aminteste cumva de apusul de la Marea Baltica, soarele fiind inghitit usor de marea de linii curbe a dealurilor si muntisorilor din nord- vestul Olteniei.

Odata cu noaptea, in refugiu pornesc primusurile si ultimele pregatiri ale serii culinare pe care o pusesem la cale. Radu gateste o mancare de cartofi, Vali, Muha si cu mine facem munca de echipa la pregatirea aluatului de clatite intr-o sticla de 2 l, Cristi se lupta sa recreeze o lumanare din resturile de ceara adunate intr-un castron gasit prin refugiu si din niste vata culeasa si toarsa de pe betisoarele de urechi uitate prin trusa medicala, iar Andrei, el isi dezgheata mainile. 4 ore de intuneric pana la auto-impusa ora 22.00 de culcare par multe, dar cand ti le ocupi cu activitatile potrivite, cand compania e placuta si ne simtim bine impreuna, cand curg glume, si buna-dispozitie umple spatiile goale din refugiu, seara se anunta excelenta. Apogeul este evident operatiunea clatite facute la primus, la aparate trecand pe rand Muha, Vali, Radu si Cristi. Suprinzator interesul baietilor pentru intors clatite prin aruncare.

Eu raman fidela etapei “umplutul clatitelor” si randamentul este 0. Clatita produsa este mancata pana sa fie gata urmatoarea. Initial mancam toti 6, apoi renunta Radu, apoi Cristi. Dar eu, Muha si Vali ramanem pe baricade pana la final si nu cedam pana nu dovedim si ultima clatita, una americana, mai groasa si mai pufoasa decat precedentele. Dupa cum descrie foarte plastic Vali, suntem plini de clatite pana in gat, iar omusorul pluteste delirand pe cateva visine din dulceata, ce pur si simplu nu mai au loc J.
Astfel, cu burtile pline, ne facem culcus si dormim neintorsi pana la 7.00 dimineata. A doua zi se anunta mai lunga ca distanta, dar cu mai putina diferenta de nivel, urmand sa incheiem bucla si sa parcurgem partea estica a Builei. Aici vom reintalni primavara si cum incepem coborarea din Curamatura din Oale, zapada se inmoaie de tot pana cand dispare cu desavarsire, iese soarele, iar la izvorul de dinainte de Patrunsa reintalnim campurile de ghiocei mult-asteptate. Poiana Scarisoara e chiar mai darnica, oferind la pachet ghiocei si branduse.

Iar eu sper din tot sufletul ca iarna sa nu se mai intoarca. Sper ca vrajile noastre cu clatite, vin si lumanari sa o faca sa inteleaga ca e mai bine ca anul asta sa se dea batuta definitive si sa ne lase sa gasim noi locatii originale pentru operatiunea “clatita”. Asteptam sugestii.

Pregatit de plecare.

Pregatit de plecare.

O gura de intaritor.

O gura de intaritor.

3 x busola ruseasca pentru comparatie de precizie.

3 x busola ruseasca pentru comparatie de precizie.

Iesirea in culme.

Iesirea in culme.

Chiar daca pentru doar cativa metri, coltarii si-au facut treaba si tura asta.

Chiar daca pentru doar cativa metri, coltarii si-au facut treaba si tura asta.

Tigaia cu pricina.

Tigaia cu pricina.

DSC_2516.jpg

Si Ingredientele.

Si Ingredientele.

Poza de grup.

Poza de grup.

DSC_2533.jpg

Pe sud zapada ioc, si cand ma gandesc ca acum 4 ani am schiat pe aici pana jos in Barbatesti.

Pe sud zapada ioc, si cand ma gandesc ca acum 4 ani am schiat pe aici pana jos in Barbatesti.

Lupta cu gravitatia si cu zapada adanca.

Lupta cu gravitatia si cu zapada adanca.

DSC_2553.jpg

Spectacolul naturii.

Spectacolul naturii.

DSC_2566.jpg

Urme de ciuta si pe fundal apusul zilei.

Urme de ciuta si pe fundal apusul zilei.

Ultima geana de lumina.

Ultima geana de lumina.

Locul faptei, refugiul piscul cu Brazi.

Locul faptei, refugiul piscul cu Brazi.

Pregatirile pentru tura gourmet, eu am fost responsabil pentru mancarea de cartofi.

Pregatirile pentru tura gourmet, eu am fost responsabil pentru mancarea de cartofi.

Prima clatita.

Prima clatita.

Aburind.

Aburind.

Si mult asteptata prima clatita.

Si mult asteptata prima clatita.

Maiestrie.

Maiestrie.

A doua zi in curmatura din oale.

A doua zi in curmatura din oale.

Privind spre Naratu-Basarab.

Privind spre Naratu-Basarab.

Drumetie.

Drumetie.

Cafeaua de la pauza de pranz.

Cafeaua de la pauza de pranz.

Pentru ca suntem si romantici si se apropie triada din martie.

Pentru ca suntem si romantici si se apropie triada din martie.

Buila Vanturarita

Buila Vanturarita, de data aceasta cu schiurile

Un pic mai multe poze aici.

De vreo 3 weekend-uri incoace tot am piticul cu schiul de tura in Buila Vanturita. E un masiv care imi place, poate si din cauza ca e mult mai putin umblat si parca mai salbatic decat muntii de pe Valea Prahovei. Asta si faptul ca e zapada suficienta pentru a pleca si a te intoarce pe schiuri la masina, pentru prima data dupa in ultimii cativa ani, a fost probabil motivul mobiliazator pentru Buila Vanturarita.

Planul era destul de simplu, urcat la refugiul din Buila Vanturarita, ceva schi prin zona in functie de cum e zapada, urmata a doua zi de coborarea prin stana La Vacarea. Si pana la urma planul de acasa s-a potrivit destul de bine cu cel din targ, cel putin de data aceasta.

Plecam din Bucuresti sambata dimineata cu dubita lui Dani, care din pacate era cam congelata si congelata a ramas pana in Barbatesti. Aici dupa un pic de mosmondeala pornim pe drumul spre Patrunsa. Pe drum binenteles de intalnim cu mai multi localnici care ne zic ca sus pe munte sunt nametii de 2 metri si ca nu o sa razbim, zambim si noi inapoi si le zicem ca om vedea cum o fi si pornim mai departe. Pe drumul spre Patrunsa e o poteca destul de bine sapata de toti oamenii care au urcat acolo in ultimele zile. Singura problema e ca e cam abrupta si ca in unele locuri serpentinele sunt cam inguste pentru schiuri, astfel incat avem putin de muncit la deal.

O tura in nuante de negru si alb.

Spre Patrunsa.

Sapand si urme prn padure.

Muntele era acoperit de ceata, si cand ajungem in cele din urma la Patrunsa incepe sa si fulguiasca, fulguiala ce nu prea se incadra in prognozele meteo pe care le stiam de acasa. De aici incepe sa deschidem si poteca, initial pe o curba de nivel pentru a ajunge in poiana Bulzului, si dupa aia tot in sus pe versantul stang al vaii spre Curmatura Builei.

Usor de povestit, mai greu in schimb de deschis poteca pe acolo. Sincer traseu nu prea se preteaza prea bine la schi de tura, cel putin portiunea dintre poiana Bulzului si momentul in care traseul se intalneste cu poteca care vine direct pe muchie de la Patrunsa. Pana la urma a mers cu chiu cu vai, cu zig-zag-uri mai mult sau mai putin chinuite pe pante abrupte.

Zapada destul de multa, si nu prea stabila, astfel incat in anumite locuri destul de plate in care se stransese zapada am avut parte si de cateva “whoumf-uri”, zgomotul caracterstic dat de zapada care se taseaza. ajungem in cele din urma pe la 17:00 in Curmatura Builei, nu dupa o ninsoare ca-n povesti pe ultima bucata.

Muntele creionat.

Ninge ca-n povesti.

Inca un pic pana la refugiu.

La refugiu nu mai fusese nimeni de la revelion, suntem primii oameni dupa aproape doua luni de zile daca e sa ne luam dupa caietul din refugiu. Facem si un pic de ordine, pentru ca aparent in timpul celor doua luni a intrat un pic de zapada in refugiu. Dupa asta ne mai mobilizam sa urcam pe un mic damb pentru a face ceva poze cu refugiul, gatim vreme de doua ore, sapam un adapost in zapada pentru Dani.

Apropo de adapostul in zapada, una peste alta mi se pare ca e ceva de muncit, mai ales daca incerci sa faci ceva in care sa ai tot confortul. In total cred ca ne-a luat cam 2 ore pana cand a iesit un mic adapost in care ar fi putut dormi cam doua persoane. Avantajule in schimb e ca e mult mai cald, probabil ai un pic sub un grad indiferent de cat de frig e afara.

Incadrare la apus.

Vanand ultimele poze ale zilei.

Barlogul lui Dani.

Am dormit de voie pana a doua zi la 8. A doua zi cand ne trezim in schimb vremea se arata tot ciudata pe sus, cu ceata alternand cu scurte perioade de soare. Plecam in cele din urma in continuare pe creasta, unde in schimb gasim o lipsa aproape desavarsita a zapezii. Vantul cred ca a suflat-o de mult si a pus-o prin padure sau prin zonele adopostite. Coborarea spre stana din Cacova o incepe cu un pic de frica pentru schiuri, dar pana la urma gasim locuri cu zapada chiar buna pe care ajungem fara prea multe daune pana la stana. Ne-a placut atat de mult incat mai facem doua urcari/coborari printr-o padure larga, cu zapada buna pe alocuri, alternata cu cateva portini cu crusta.

Desenand prin zapada.

Tree skiing.

Cu iz de Mehedinti.

Palarie de zapada.

Spre Barbatesti.

Deasupra satului.

In schimb mi-a placut foarte mult coborarea lunga pana in Barbatesti, pe piciorul domol care coboara pana aproape in sat. Nu a fost nimic specactulos de schiat, dar a fost o plimbare foarte frumoasa pe schiuri, prin locuri prin care probabil nu prea ajunge nimeni cateva luni pe an. Din cand in cand chiar merge si cate o tura de doua zile iarna la munte, cu dormit pe undeva pe sus, cu tot bagajul in spate si cu timp si libertate de miscare. Dar nu foarte des, pentru ca dureaza totusi ceva timp sa uiti cum e cu bagajul greu, fie la deal fie la vale.

Buila Vanturarita

Primii fulgi de nea, in Buila Vanturarita

Mai multe poze aici.
Linkul catre jurnalul original al Mihaelei aici.

De la mike citire unul dintre jurnalele restante din ultima vreme. Pe langa cele povestite de mike ar fi de adaugat si initiere in alergarea pe munte a lui Alex, cu care am facut duminica dimineata un frumos inconjor al Builei in cateva ore.

A fost o alergare chiar interesanta, cu o vreme radical diferita fata de cea din seara anterioara, cand am plecat de la refugiu pe o ninsoare ca-n povesti. Pacat ca am plecat cam flower-power, si pentru ca tura s-a prelungit mai mult decat planuiam am ajuns la refugiul din Curmatura Builei complet rupti de foame. Cred ca cel care a lasat acolo un pateu mic de porc va ajunge cu siguranta in rai. Mirific a cazut, impreuna cu cei 5 samburi de migdale si 10 boabe de fistic pe care le-am impartit frateste. Pacat ca iscusinta mea in a crapa boabele respective de fistic nu e la un nivel prea mare, astfel incat 2 din cele 10 boabe zac ratacite sub prispa refugiului.

In alergarea de duminica seara am incercat si fostul traseul turistic care coboara din saua Stevioara spre Poiana Frumoasa, si am avut parte de 20 de minute destul de interesante luptandu-ma cu jnepenii, totusi fara bagaj mare si cu ceva vointa se poate razbate, desi sunt locuri in care e nevoie de ceva antentie pentru a dibui poteca.


Traseu: Brana Caprelor-Cabana Cheia(TA) -Curmatura Comarnice-Poiana Piscul cu Brazi-Curmatura Builei (TR) si retur

O schita a traseului preluata de pe www.buila,ro

N-am mai fost demult in Buila. De aproape un an. Desi multe ganduri de ture s-au aninat de muntele acesta in anul care a trecut nu am ajuns pe aici, nici la alergat, nici la treking, nici la catarat, nici la bicicleta, nici la schi, desi idei au fost pentru toate. Acum suntem in pana de idei, de fapt singura idee este Buila, asa ca dam curs invitatiei ce statea pe buze.

Deturnam multe planuri si ne strangem trupa mare in Buila. Ne pregatim pentru un weekend de plimbareala asa ca oamenii se inarmeaza cu aparate foto, camere de filmat si cate si mai cate…Eu nu am nimic din toate astea. Amintirile si apoi cuvintele sunt singura mea radiografie a weekendului trecut. Nu sunt suficiente si nu acopera totul, asa cum nici pozele sau filmul nu ar putea sa o faca. Este pur si simplu un mod de a zugravi ceva, un mod personal si in care ma regasesc. Mi se pare mai usor sa scriu o carte decat sa fac un album foto…

Incepem tura cu un traseu ingropat in amintiri-Brana Caprelor. Am fost o singura data pe aici, in prima noastra tura in 2 si pe atunci traseul ni s-a parut o aventura, fiind putin marcat si mai putin parcurs. Acum totul e mult mai clar si cei de la Kogayon au facut treaba buna si pe aici, ca dealtfel in intregul masiv.


La inceput de drum

Astazi cautam toamna…cea mai mare parte a peisajelor au o tenta de trecut de vara…e doar o urma de rosu si de galben si mult verde prazuliu.Cheile Cheii sunt linistite si secate. Cabana e tihnita, fara muzica, cu un foc mocnit si ingropat in mult jar, cu mult fum insa, iar cabanierul ne omeneste repede cu cate o cana de ceai pentru fiecare.

Inceput de toamna.

Apoi plecam mai departe, sa castigam altitudine, sa cautam toamna tot mai sus.


Unde sunt surorile mele?

Tanar si stinger

Nici pe aici nu o gasim asa cum ne-o imaginam…galbena, rosie, pasionala, focoasa, aprinsa, ruginie, caramizie, fata cu parul de foc a intregului an. Gasim insa din ce in ce mai mult frig. Din rasuflarile noastre ies aburi, un vant rece coboara pe valcelele pe care le traversam, mainile ingheata usor usor si cautam caldura manusilor.

Gasim in schimb un loc primitor pentru noaptea ce avea sa vina si cat timp eu si Radu ne codim sa mergem la alergat, baietii pornesc focul si stam si ne minunam de pe prispa cum vine zapada peste noi. E prima ninsoare pe anul acesta si pana la urma ne hotaram sa plecam la alergat…de ce sa nu alergam printre fulgi, sa ii lasam sa ne mangaie fata si sa ne racoreasca focul din noi. E bine ca nu ploua si nu ne uda…Asa ca din Poaina Piscul cu Brazi, plecam spre Curmatura Builei. Poiana de Piatra, Poiana Frumoasa, pauze de privit apusul, libertate, ninsoarea care s-a oprit, primele acorduri puternice de toamna, amestec de note grave si ascutite ascunse in cei cativa copaci ce s-au dedat Femii de foc…

Urcand cu mai mult sau mai putin spor prin padure

Inca putin pana la refugiu.

In refugiul din Curmatura Builei e pustiu, stam sa ne incalzim putin si apoi ne despartim, Radu la deal, spre vf Buila, eu la vale, inapoi prin poieni. Acum la intoarcere alerg mult mai bine, mult mai legat, cu mult mai multa usurinta…Ador poteca asta, deal, vale, rasuflarea ce imi sparge pieptul cand ma avant la deal in asteptarea coborarii ce ma imi va linistii bataile inimii. Ajung inca pe lumina inapoi si ma infofolesc in toate hainele pe care le am privind cu teama spre noaptea ce va sa vie. Focul da caldura doar pe o parte, fum pe toate partile si aduce cu el o gura de vin bun si niste slana la tepusa. Apoi parasesc focul in speranta ca voi regasi caldura in sacul de dormit. Am incercat sa ne alegem un loc pe priciul de sus, pe prinicpiul aerul de cald urca, dar nu pot sa nu visez noaptea la caldura unui sac de puf mult promis… Nu mi-e frig dar nici loc sa ma intind nu am asa cum stam stransi unul in altul. Astfel ca dimineata nu am niciun chef sa ma scol, sa plec cu oamenii la treking, sa ma plimb pe zapada ce s-a asezat afara, si raman in sacul de dormit, de fapt in 2 saci de dormit, ca asa e mai cald. Radu si Alex pleaca la alergat si alearga ore bune, asa ca raman stapana acasa si ma lupt cu invatatul si cu somnul in paralel…Nu am succes cu niciunul prea mare…

Alergand sub un cer plumburiu

Inainte de coborarea aventuroasa din saua Stevioara.

Raze fugare de lumina

Si sfarsit de zi.

Un trail-runner in devenire, atitudinea face totul.

Moment cuvios la Patrunsa.

Zapada de peste noapte.



Se intorc baietii si plecam la masini pe acelasi drum…plec resemnata caci pare ca nimic interesant nu se va asterne in cale. Dar ninsoarea de aseara a lasat urme adanci…Capatanii sunt acoperiti cu un puf alb iar Brana Caprelor este acelasi traseu dar cu alte privelisti.

Intr-o singura seara a venit parca toamna…toamna adevarata. Frigul si temperaturile sub 0 au adus cu ele Fata cu parul de foc ce va asterne in urma ei o trena purpurie, regala.

Si s-a mai dus un weekend.


Copacii se vor pleca in curand in fata ei, manati din spate de legiuitori incoruptibili si parca o vad- de o frumusete dura si risipind caldura de o fierbanteala rece, asa cum va trece printre slujbasi.

Va lua tot ce poseda si va lasa Iarna sa le dea sarutarea inghetului. Se intoarce, generatie de generatie si toti ii stiu frica, dar ca nebunii, incearca sa isi infrunte destinul si ii sarbatoresc venirea cu focuri imense din care se ridica spre cer pale rosii si galbene, ca niste limbi uriase de dragoni.


Si noi suntem nebuni in felul nostru, niste nebuni frumosi, ce cautam fiecare mica sau mare minune in natura care ne inconjoara, care ne-am adaptat la toate anotimpurile, care ne zbatem intre nostalgia verii si visurile iernii…totul e sa nu lasam toamna sa ne scape printre degete. Nu am ratat spectacolul ei in niciun an, si ar fi pacat ca acum sa nu prindem reprezentatia de gala…Asa ca ne vedem weekendul viitor, tot pe munte, in cautarea scenei perfecte.