Category Archives: mtb

Salbaticia din Paramo.

“You have ahead a beatiful climb”/ In fata va sta o frumoasa urcare.

Asa ne-a asigurat unul din fratii Dammer cand am plecat de la ferma. Si cand am vazut cat de frumos a mers drumul asta pana la 3300 m, chiar speram doua lucruri:
1. Apendicele rutei ce mergea aparent fara rost spre est sa fie doar o eroare de GPS/ un spike.
2. De la 3550 m unde se termina pe harta si ultima bruma de drum, sa existe totusi ceva, un drum de iarba, o poteca de animale, ceva ciclabil, macar pe alocuri.

Suntem oricum destul de light, avem minimul de mancare la noi, asa ca la plecare, dimineata, suntem chiar optimisti. Planificam sa sarim muntele si sa ajungem in urmatorul sat (Pintag) pana la finalul zilei. Cum se termina insa drumul, incepe distractia, caci trackul pare a urma o poteca firava ce se tine prin ierburi inalte pe malul unui canal de apa. Ultima femeie din sat pe care am intrebat-o de drum a incercat sa ne explice ca pe unde vrem noi sa mergem nu e niciun drum si a mai repetat un cuvant pe care nu l-am inteles initial, dar al carui sens credem ca l-am dibuit pe parcurs, pentru ca poteca noastra de iarba a intrat prin niste arbusti intepaciosi si a sfarsit in dreptul unei mici scari de lemn unde prin efort de echipa am reusit sa saltam bicicletele. Iesim in final intr-o bruma de drum, plin de spini, unde ne alearga o lama careia Radu voia initial sa ii faca poza. Trebuie spus ca animalele de pe aici (inlcusiv caii si vacile care stau pe langa casa) nu sunt deloc genul de animale prietenoase cu care suntem obisnuiti de acasa. De caii si vacile lasate libere la munte nici nu mai vorbesc. Au un mod de a te privi si de a strange randurile in jurul tau, care te face sa te cari cat mai repede din raza lor vizuala.

Dar sa revenim la drumul nostru, caci pe nesimtite am intrat pe apendicele de care vorbeam mai sus. Ne dam repede seama ca va trebui sa il facem pe tot, pana in capat, caci intre noi si drumul de pe versantul celalalt sta un rau involburat pazit de o bariera impenetrabila de lastaris. Totusi pe aici pe unde suntem e majoritar ciclabil, desi la limita si cu efort insemnat. De fapt niciun drum din zona muntoasa din Ecuadot nu e usor. Chiar si cele asfaltate nu fac decat ori sa urce, ori sa coboare. Plat aproape ca nu exista. Drumurile neasfaltate sunt pavate cu piatra cubica – muncesti pe urcare, te zdrangani pe coborare si mergi cu franele bine apasate. Aici macar e drum exclusiv de MTB, si desi e intr-o usoara urcare, ori merge prin fanete unde apesi greu pedala ca sa inaintezi, ori urca gaturi pietroase, ori, in anumite momente, poteca e chiar frumoasa. Poezia se termina cu desavarsire cand ajungem in capatul apendicelui si constatam ca avem de trecut un rau. Rauri din Fagaras am mai trecut, dar astea din Anzi duc notiunea de apa rece la un alt nivel. Radu face o prima tentativa, incercand sa treaca una din biciclete, dar renunta. Asa ca schimbam tactica. Dam jos toate bagajele de pe bicicleta si le caram pe malul opus catarandu-ne pe doi copaci, Radu trece prin rau cu bicicletele goale, iar eu folosesc aceiasi copaci pentru a traversa.

Ajunsi pe malul opus lucrurile sunt din nou roz, dar din pacate rozul asta o sa tina maxim 30 de minute, cat avem parte de un drum bun in coborare usoara.

La 3550 m trackul nostru arata sa facem brusc stanga si cam de acum incepe distractia. Initial avem un fagas inclinat si speram ca odata depasit, sa intram pe ceva drumeag aflat in afara hartii. Asa ca intram cu elan, Radu impingand stoic la bicicleta, iar eu incercand sa o pun pe rucsac, asa cum imi place sa o car in Romania. Totusi drumul se termina in niste pante de iarba, pante nesfarsite si inclinate de iarba pe care sfarsim prin a impinge bicicleta inutil. Deschidem porti legate cu sarma ghimpata, sarim santuri ce au rolul sa delimiteze arealul anumitor animale lasate libere si nu inregistram aproape niciun progres, caci mare parte din diferenta de nivel castigata se duce pe apa sambetei pe cate o mica coborare. Relieful vulcanic din zona e caracterizat de culmi rotunjite si foarte inselatoare. Pe la 3750 se termina si zona pasunabila si sfarsim prin a impinge bicicleta prin ierburile mari din paramo. Ceva ce nu mi-am dorit niciodata sa fac.

Este deja ora 16 si ne este clar ca nu vom ajunge azi in sat. Asa ca ne reconfiguram asteptarile si ne propunem doar sa sarim muntele azi. Eu ajung sa imi pierd rabdarea cu activitatea asta inutila si puternic consumatoare de zen si energie. Radu zice ca la cum aratau fratii Dammer, de parca ar face skandenberg cu Rambo in fiecare zi, nici nu e de mirare ruta, dar eu chiar nu imi dau seama daca ei chiar au stat pe bicla pe aici sau au impins glorios si inutil. Nici macar peisajul nu ma poate scoate din pasa proasta, pentru ca nu ajuta deloc. Culmi rotunjite acoperite cu iarba inalta, la nesfarsit in fata noastra. Valea cu Quito pe unde mergea varianta clasica a rutei, la picioarele noastre.
O pana (si singura) venita la timp, ne da mintea de pe urma si hotaram sa ne oprim la 3850 m, intr-un loc cu soare si ferit de vant. Gasim chiar si o mica vatra de foc si s-ar gasi si ceva lemne, asa ca perspectiva unui foculet jucaus la inaltime ne surade si ea. Soarele si vantul transeaza insa repede problema, caci cum se apropie de apus, cum frigul de afara ne trimite urgent in cort. Apelam la mancarea de urgenta (supe instant) si ne pregatim pentru o noapte rece si vantoasa.

Inceputul single-trackului.

Into the wild, sau momentul in care aproape a disparut drumul.

Abrupt si fara poteca.

Intram adanc in paramo.

Noroiul negru, mult mai inofensiv pentru angrenaj ca noroiul din Romania.

Pranz de ciclist, painicute de la panaderie, pasta de alune si marmelada.

Prin padurea contorsionata ce creste in anumite zone din Paramo.

O trecere de rau de nivelul 20.

Incotro merge trackul? Pe undeva pe la 3700 de metri cu o priveliste ce aduce un pic cu Fagarasul.

Inlocuitoare de branduse, daca tot le-am rata anul acesta..

Singletrack de Ecuador.

Pushbike-ul prin paramo la 3900 de metri nu e deloc treaba usoara.

Apusul zilei.

Quito, ferme si casele ciclistilor

Plecam de la ferma destul de tarziu si reusim sa pierdem poteca/ trackul inca de la primele curbe. De fapt nu il pierdem, ci ruta ne duce pe o poteca, ce merge pe malul unui canal de apa. Plina de bozii, cazaturi si obstacole, nu ne ramane decat sa impingem bicicletele pe plat. Aici se intampla si prima problema tehnica, respectiv se rupe o spita la roata mea spate. Cum spitele mele nu sunt standard, problema nu poate fi rezolvata cu sculele pe care le avem la noi ori cu cele pe care le gasim la ferma fratilor Dammer. Singura varianta este sa coboram pana in Quito, pentru a nu lasa problema sa se agraveze pe drumurile proaste pe care le vom urma. Primim un pont pentru un atelier bun in Tumbaco (prima localitate de la periferia Quito-ului) si coboram pana acolo.

Gasim atelierul, Radu reuseste sa ii explice mecanicului ce e de facut si in mai putin de o ora suntem rezolvati.

Pentru ca in Tumbaco se gaseste si o Casa del Ciclistas, hotaram sa ramanem acolo in seara asta. Radu isi doreste ceva socializare cu alti oameni care pedaleaza prin Ecuador si pe langa socializare vom avea parte si de multa spaniola, caci cu exceptia unui american (care vorbea si el spaniola), restul ciclistilor erau nativi, asa ca suntem nevoiti sa ne punem la bataie toata bruma de spaniola din dotare.

Cum din ziua de azi ne mai ramasesera cateva ora dupa-amiaza, hotaram sa mergem sa vizitam si Quito-ul, pe principiul ca ar fi pacat daca tot am ajuns pana aici. Drumul pana in centrul istoric e o experienta in sine. Orasul nu ma impresioneaza prin arhitectura, iar ca european e si greu in fond sa te mai impresioneze ceva, caci vii din locul in care s-au nascut principalele curente artistice si stiluri arhitectonice. Toate pietele din vechile orasele coloniale si stradutele adiacente sunt in fond reproduceri la scara mai mica a ceea ce gasim in Europa asa ca e mai bine sa imi calibrez asteptarile pentru orasele ce vor veni.

Insa e un aspect care ne-a frapat la capitala Ecuadorului, si anume comertul stradal. In niciun alt loc unde am calatorit pana acum (inclusiv Radu) nu am avut parte de un comert stradal atat de vivid. Valurile de oameni (99 % localnici) se scurgeau ca un fluviu pe pietonala principala. Printre ei vanzatorii ambulanti ofereau absolut orice, de la paturi pentru caini si pana la lame de ras, inghetata, margele, carnati cu ketchup etc.

Orasul in sine aduce putin cu Istanbulul datorita configuratiei geografice (case construite pe dealurile terasate), cat si cu India prin multitudinea de mici afaceri ce se intampla in strada. Sau in autobuz, caci si acolo comertul ambulant e la putere si unii vanzatori chiar au talent. Ochii nostri descopera pe fereastra autocarului doua mall-uri, kfc, mcdonalds si multe alte imagini familiare care se amesteca cu cele specifice Americii de Sud, dand parca impresia ca intreg acest oras, precum si tara ori chiar continentul s-au dezvoltat inorganic, strat dupa strat, casa dupa casa, ocupatii diverse toate cu singurul scop – acela de a asigura supravietuirea individuala,a familiei, a orasului,a tarii.

Adapostul de la ferma fratilor Dammer.

Swiss brown cows.

A doua zi, prin jurul fermei, inainte de a face cale intoarsa spre Quito si spre Tumbaco.

Apusurile din Ecuador sunt de pe alta planeta.

A doua zi, explorand la pas Quito-ul.

Michael si Marcela, gazdele noastre pentru seara anterioara.

Mecanicul de la care am invatat o multime de termebi de bicicleta in spaniola in timpul in care am rezolvat problema cu spita buclucasa.

A doua zi, la casa de ciclistas din Tumbaco.

Writtings on the wall, de la o casa de ciclista veche de 26 de ani.

Bicicletele noastre intre bicicletele celor 4 argentinieni de la casa de ciclistas.

Richard si Surly-ul lui gata de drum.

La pas prin Quito.

Feciora Maria ce vegheaza deasupra orasului.

Apropierea de Quito si o coborare de 2000 de metri

Planurile noastre pentru un slow morning pe malul lacului au fost spulberate de vantul ce bate chiar mai tare decat cu o seara inainte. Asa ca ne tinem bine de cort, strangem catrafusele si plecam de langa lac in cautarea unui loc ferit unde sa facem un slow morning dupa ziua obositoare de ieri. Doar ca pe stomacul gol si cu glicemia in fundul pamantului, creierul nostru nu functioneaza tocmai bine si niciunul din noi nu a avut mintea sa verifice trackul, ci am apucat-o cu elan pe singurul drum care cobora de la lac. In scurt tipm insa drumul nostru se strica destul de tare si dupa vreo 3 km cu 222 m diferenta de nivel ne dam seama ca e ceva putred si consultam trackul. Concluzia este simpla: suntem in boscheti si cel mai bun lucru pe care putem sa il facem e sa ne intoarcem inapoi la lac si sa prindem drumul cel bun. Din pacate asta se intampla tot pe stomacul gol, dar candva razbim,ba mai urcam chiar 100 m in plus pana sa inceapa mult promisa coborarare. Peisajele se schimba destul de rapid si drumul este destul de provocator pentru un traseu de dirt road. Locul de popas vine natural cand ne iese in cale o pajiste cu iarba scurta. In loc de fulgi de ovaz pregatim un brunch gourmet cu ore, brocoli, morcovi si cafea. Vantul poarta norii deasupra noastra si varfurile vulcanilor Cayambe si Cotopaxi ies rand pe rand la iveala. La picioarele noastre, 1500 de metri mai jos se intinde aglomerarea urbana din jurul Quito-ului.

Drumul continua sa fie provocator pana pe la 2700 de metri si pe masura ce pierdem diferenta de nivel valuri de caldura ne lovesc constant, prevestind canicula din campie.

Facem o pauza de masa in Gullyabamba si apoi continuam spre El Quinche, destinatia noastra pe ziua de azi, unde ochisem pe booking.com o cazare faina, de rasfat-Quinta Natura Hotel.

Nici ziua urmatoare nu a fost mai rea, caci ne dam cu greu plecati din gradina faina a cazarii de mai sus, pedalam anemic pana in Pifo si reusim abia pe dupa-amiaza dupa un pranz bun si o prajitura cu banane sa ne hotaram sa urmam in urmatoarele doua zile varianta de single track a TEMBR, pentru a fenta astfel aglomerarea urbana din jurul capitalei si a ne intoarce mai repede in munti. Si in seara asta avem o cazare faina, la ferm organica a fratilor Damner. Mai multe despre conceptul lor puteti citi aici:

http://www.pachamama-spectrum-of-treasures.com/2014/08/paluga-farm.html?m=1

Text: Mihaela.

Trezirea de dimineata dupa o noapte friguroasa, cu un vant ce ne alunga orice gand de lenevit pe malul lacului.

Totul strans, infofolitinsi gata de plecare. In urmatoarea jumatate de ora aveam sa dam jos toate hainele groase de pe noi.

Into the wild. (Ecuador version)

Inca un pas de 3800 de metri trecut.

La 1800 de metri sub noi aglomerarea urbana din jurul Quito-ului, cu desertul si cu caldura de rigoare.

De aici doar la vale.

Cristal de Anzi, si drumuri care de care mai cazute in paragina.

Brunch-ul gourmer din dimineata aceasta.

E ceva sa cobori 30 de kilometri si aproape 2000 de metri diferenta de nivel.

Rezultatul macelului mustelor din seara anterioara. Iar din lectiile invatate, autanul e sfant pentru seri si dimineti petrecute la 2000 de metri.

Vorbind de linii drepte si despre scara lucrurilor.

Inapoi in munti, urcarea de seara spre el quinche.

Un autobus local cu un sofer politicos ce a depasit-o pe Mike abia dupa zona cu praf. Nu ca ar fi contat, la momentul asta dupa 4 zile fara dus oricum ai fi putut sa dai jos murdaria cu racleta de pe piele.

El Angel si primul contact cu Cotopaxi.

Dimineata ne intampina cu vreme ceva mai buna si creste speranta in noi ca o sa avem parte de soare si poate chiar se va lumina cat sa merite urcusul pana la Lagunas Vertes. Dar entuziasmul se consuma repede, caci cat timp pregatim masa, reincepe ploaia. Strangem total lipsiti de entuziasm, asteptand o fereastra uscata, in care sa ne asternem la drum. Intuim ca daca o sa pierdem ceva diferenta de nivel, o sa indrepte si vremea si aici suntem sub ceva nor cvasi-permanent. Ne urnim insa dupa 10, parasind un loc confortabil, cu apa curenta, toalete, camere uscate si gresie rece. Totusi reusim sa nu ne udam prea tare pe prima bucata si dupa 100-150 m diferenta de nivel, deja incepem sa vedem destul de clar paramo-ul din jur. Ne intalnim si cu doi belgieni ce veneau din sens opus cu care stam putin de vorba despre tara, mancare, interactiuni umane, vreme. Vestile primite zic numai de bine, asa ca ne bucuram de coborarea spre El Angel, caci acolo ne asteapta si soarele.

Descoperim un orasel cu de toate, unde ne oprim pentru prima masa de pranz (o supa densa iar ca felul doi o farfurie cu de toate-orez, cartofi prajiti, salata de varza, niste linte fiarta si niste pui prajit).Ca o prima impresie mancarea oamenilor pare stearsa si fara gust, dar cu 2 dolari mananci chiar ok, mult mai ieftin decat daca ai cumpara ceva din magazin. Definitivam pranzul cu o inghetata la cornet despre care suntem asigurati ca intruneste gustul clasic italian…Ei bine, era departe de acesta, dar decenta pentru o inghetata la cornet. Apoi, dupa cateva pauze de aprovizionare cu esentialele formate din paine si benzina, ne asternem la drum. Avem de urcat pana la 3400 m si apoi ne astepata o coborare uriasa pana la 1000 m in valea unui rau. Ne facem planul in asa fel incat astazi sa coboram pana la maxim 2000 m, sa dormim safe (adica fara riscul tantarilor), urmand ca maine sa coboram restul diferentei de nivel si sa urcam din nou la peste 2000 m.

Dupa-amiaza asta are sa fie exact asa cum mi-am imaginat o zi in Ecuador. Dupa cativa kilometri de asfalt, il parasim intr-o mica localitate linistita numita San Isidro si luam in piept o urcare de 400 m diferenta de nivel pe piatra cubica. “O placere”, ce sa zic (desi fusesem avertizati despre aceste urcari in filmuletul de prezentare). Muncim insa cu folos, caci pe masura ce urcam se deschid zarile, apare soarele si incepem sa vedem si noi, in sfarsit, ceva imprejurul nostru. Munti de 4000 m, versanti parcelati si lucrati, nori scamosati, ierburi inalte ce unduiesc in bataia vantului. E in sfarsit frumos, iar seara va aduce cu ea si locul de cort mult-visat, pe o pajiste, cu deschidere in trei zari, cu un apus prelung si colorat si pentru cateva instantanee, in functie de goana norilor, cu primele vederi spre Cotopaxi si Chimborazzo. Ah, si cu un cer de mii de stele sub care am gatit pentru prima data, in sfarsit, afara.

Adapostul nostru pentru seara petrecuta la 3700 de metri.

Cea mai dubioasa padure intalnita pana acum.

Starea drumului.

Cu capul in nori.

Pave de Ecuador.

Belgieni, suferind putin pe pave-ul brutal din imagine cu bicicletele de cicloturism.

Inapoi la 3000 de metri, pe taramuri mai verzi.

Trans Ecuador MTB route, dirt road version.

Face-off, Mike vs un cal usor surescitat.

Locul de cort din seara asta, pe o pajiste ce putea sa fie pe oriunde prin muntii nostrii.

Apusul zilei.

In departare, Cotopaxi.

Prima zi de aventura, Paramo El Angel

De astazi incepe aventura. Respectiv vom lasa in urma aglomeratia (dar si confortul) de pe Panamericana si vom intra in Ecuadorul rural, pedaland spre munti inzapeziti, traversand pasuni inalte si lacuri dezvoltate in craterele unor vulcani stinsi.

Practic vom urma o ruta gasita pe bikepacking.com numita Trans Ecuador Mountain Bike Route (prescurtata de acum inainte TEMBR), ruta compusa dintr-o serie de drumuri secundare si majoritar neasfaltate. Exista doua versiuni aici, cea formata doar din drumuri (numita dirt track) si cea formata din drumuri plus un bonus de 35% poteci numita single track. Ambele traverseaza Ecuadorul de la nord la sud si au fost principala noastra sursa de inspiratie.

Lonely Planet spune ca Tulcan, orasul pe care tocmai l-am parasit e un fel de micul Paris comparativ cu alte orase de granita din Ecuador, insa pe noi, ca de obicei, ne cheama muntii.

Primii kilometri urmeaza un drum de tara, cu case rasfirate, mici ferme, trafic minim si oameni primitori. Drumul urca bland, insa eu pedalez mereu pe foaie mica, propulsand incet, la deal, tancul meu mare si negru. Nu reusesc sa ma obisnuiesc cu bicicleta grea si incarcata, caci toate amintirile trimit spre turele noastre light de bikepacking din Romania, si acum socoteala da cu virgula.

Primii 400 m diferenta de nivel se scurg cu pauze de adapostit de ploi. Odata cu ultimile case, drumul se strica si el, incep noroiul si pietrele. Suprafata pe care mergem a fost o data un drum intens folosit, sau cel putin asta spun pietrele ce amintesc de pavajul de alta data. Acum insa nu mai merge nimeni pe aici si aspectul degradat ne ingreuneaza si noua inaintarea, caci desi nu ne putem vaita de panta sau inclinatie, saltatul bicicletei peste toate pietrele e suficient de provocator. Cei care au pus cap la cap ruta au avertizat de mai multe ori in descriere ca aceasta ramane totusi o ruta de MTB, sau in orice caz, esential este sa ai cat mai putin bagaj si cauciucuri cat mai late si pare ca acesti kilometri de inceput au fost special ganditi ca sa taie orice elan majoritatii ciclistilor veniti nepregatiti.

Partea interesanta a drumului este faptul ca el se scurge printr-o vegetatie atipica Europei, numita Paramo. Este practic o vegetatie specifica Anzilor, intalnita exclusiv intre 11 grade latitudine nordica si 8 grade latitudine sudica, desfasurara intre 3100 m (limita padurii) si 4500-4800 m (limita zapezii permanente). De fapt oriunde te uiti vezi plante noi. Nici macar iarba nu e cea de acasa. Poate doar muschiul a ramas la fel. In orice caz asta ar fi raiul botanistilor din noi, daca am fi pasionati de asa ceva. Dar nu suntem. Si totusi nu inseamna ca nu putem privi cu interes vegetatia interesanta.

Kilometri se scurg incet, drumul pare nesfarsit spre altitudinea de 3750 unde trebuie sa ajungem. Pedalam cu promisiunea faptului ca in pas vom gasi cladirea administratiei parcului si vom putea campa acolo, caci in rest nu e niciun loc de cort. Asteptarile ne-au fost depasite caci primim o camera uscata unde ne putem instala, singura conditie fiind sa o lasam curata la plecare. Desi va fi cu siguranta mai frig decat in cort, faptul ca scapam de umezeala e un mare plus.

Cazarea noastra din Tulcan, la 30 de euro curat toate conditiile, mai putin fereastra…

Peisaj nou, vegetatie noua si um sentiment de aventura. Si binenteles ploaie.

Paramo, un fel de tundra alpina din Anzii Ecuatoriali.

Pauza de ploaie numarul 1.

Pauza de ploaie numarul X, pana la urma ne-am bagat picioarele si am plecat inainte ignorand burnita.

Detalii.

Camino abandonado.

Aventura cere sange, printr-o cazatura inofensiva..

Inca putin pana in pasul de 3700 de metri.

Masa de seara in adapostul pe care ni l-a oferit paznicul intr-o camera a cladirii parcului national.

Prima zi de pedalat in Columbia

Atunci cand facem dreapta de pe Panamericana pentru a scapa de trafic dam de o urcare cat se poate de cranncena. Sau poate dar pare crancena datorita bicicletelor incarcate si datorita faptului ca suntem deja la 2700 de metri. Ma linistesc in schimb atunci cand ma uit in spate si cand o vad pe Mihaela impingans cu spor bicla asta nu ca eu as merge mult mai repede pe ea. Deci clar, urcarea chiar e crancena, nu doar pare caci Mihaela nu impinge prea des bicicleta la deal.

Dimineata de astazi a fost pana acum in mod egal interactiva si diversa. La incepul ne-au stat inimile in loc atunci cand am vazut valizele stivuite peste bicicletele noastre si atunci cand am vazut ca una din cutii abia se mai tinea laolalta.

Dupa care am rasufat usurati cand am vazut ca parea relativ intact continutul cutiilor, asa ca ne-am vazut tacticosi de micul dejun si de asamblarea lor. Asta pana cand autogara s-a aglomerat si ne-am nevoiti sa evacuam zona si sa plecam in cautarea unui magazin de biciclete pentru a regla un schimbator.

Dupa care din nou mi-a stat inima in loc cand la 5 minute de la plecarea din autogara era sa fiu jefuit si sa raman fara telefon atunci cand un tip pe motor a incercat sa mi-l insface dib mers in timp ce ma uitam pe google maps. Vederea periferica si instinctul au functionat si l-am strans mai tare in mana, in urma contactului telefonul a zburat in fata si a aterizat pe asfalt. Halal intrare in Columbia, din fericire fara urmari si cu o lectie invatata dupa dupa un dialog cu mecanicul de la service-ul de biiclete: telefonul nu se verifica niciodata in strada.

Am rasuflat din nou usurati dupa ce am rezolvat si cu schimbatorul si dupa o prima repriza de ploaie numai buna de aranjat lucrurile pe bicla si de facut cumparaturi. Dupa care hop pe o sa si inapoi la inceputul postarii si la urcarea crancela de la plecarea din Pasto. Urcarea continua pret de 6 kilometri, distanta in care urca peste 550 de metri diferenta de nivel pana. la aproape 3300 de metri. Cred ca e un preview cat se poate de bun petru ceea ce o sa urmeze in continuare in America de Sud.

Pe drum avem timp sa ne dam seama ca mai avem multe de invatat la capitolul spaniola dar si ca nu e alta modalitate mai buna de exersat decat sa fii nevoit sa o folosesti. Observam in acelasi timp ca in Columbia politia e imbracata si echipata ca trupele SWAT, cu armura si pusti automate dar per total drumul e pitoresc extrem ds linistit. Din categoria curiozitatilor la un moment dat a trecut pe langa noi o procesiune cat un sat, pe ritmuri de muzica latino, cu cupluri tinere calare pe motorete si un alai de masini din care se auzea muzica. Am fost absolut convinsi ca e o nunta pana cand a trecut pe langa noi cosciugul.

In rest la final de zi rasuflam din nou usurati atunci cand dam de un loc dw cort numai bun si adapostit, iar somnul pe minus si jet lagul pe fac sa ne culcam ca si curcile la 6 si jumatate seara, numai pentru a ne scula la 4 dimineata fara somn si cu timp de scris postari pe blog. Nu de alta dar din pacate se anunta o dimibeata si o zi ploiasa.

Plecarea din Pasto, o aglomera de 500.000 de locuitori in depresiunea din departare.

Arta murala in Columbia, si inca o pauza de ploaie. Desi nu suntem in sezonul ploios programu zilei pare sa fie ploaie, burnita, soare. Dupa care o ia de la capat…

Se termina asfaltul iar pantele devin din ce in ce mai abrupte. Periferia prin care pedalam e specializata in fabricarea si arderea caramizilor.

Un prim curcubeu, la cat de ploioasa pare sa fie vremea ceva imi spune ca vom avea parte de mai multe…

In departare, la 500 de metri sub noi Pasto, punctul de plecare in mica noastra expeditie.

Inmormantarea pe ritmuri latino. Pana cand am vazut cosciugul eram absolut convinsi ca e vorba de o nunta.

Plante noi, locuri noi. Inca pare putin ireal ca sunt la 8 mii de kilometri de casa…

Locul de cort pentru seara asta, adapostit, in spatele unei case parasite, cu iarba proaspata si poate cel mai important : adapostit de vant.

Lungul drum spre capatul lumii

” Două zile de călătorie îndepărtează omul de universul său cotidian, de tot ceea ce el numea datorii, interese, griji, speranţe. Spaţiul care, rotindu-se şi gonind, se interpune între el şi locul său de baştină, desfăşoară forţe pe care, de obicei, le credem rezervate duratei timpului; din oră în oră el determină prefaceri interioare, foarte asemănătoare celor provocate de timp, dar pe care, într-un anumit chip, le întrece. Asemenea acestuia din urmă, el zămisleşte uitarea, dar o realizează desprinzând făptura omenească din cercul contingenţelor ei, pentru a o transpune într-o stare de libertate iniţială; astfel, cât ai bate din palme, face un vagabond chiar dintr-un pedant şi un filistin”.  Thomas Mann


Intamplarea a facut ca din multitudinea de carti descarcate pe telefon inainte de a pleca, sa incep fix cu Muntele Vrajit al lui Thomas Mann. Iar fragmentul de mai sus este exact inceputul romanului. De ce am inceput cu el si nu cu altul, este un mister, avand in vedere ca ar fi a doua lectura a romanului, din prima neramanand cu prea multe…Dar am zis sa ii mai dau o sansa, acum in calatoria noastra lunga spre unul din capetele lumii, daca e sa ne raportam la universul nostru mic (din punct de vedere al spatiului), numit Europa.


Dupa ceva peripetii generate de plecarea intarziata a cursei de Paris si de o conexiune buclucasa a usii avionului cu cea de la cu terminal, bagam cateva sesiuni de 100m sprint prin aeroportul parizian si ne urcam in cursa de Bogota care se scurge cu ceva somn, trei filme si doua mese. Cursa intercontinentala ne aduce aproape fara intarziere in capitala Columbiei, dar din punctul acesta, pentru 3 luni de zile, timpul nu va mai conta prea mult. Poate cel mult in incercarea de a prinde vreo piata mai mare de joi sau duminica, prin micile orase prin care vom trece. 
Asteptarea zorilor e lunga, mai ales cand organismul nostru inca functioneaza dupa fusul orar al Europei, astfel incat ne petrecem prima noapte sud-americana bantuind fantomatic prin aeroport, cu cutiile dupa noi, incercand sa furam cateva ore se somn pe scaunele incomode, sau printre anunturile specifice oricarui aeroport mare. 


Ne bantuie ideea de a scurta lungul drum cu autocarul spre Pasto (ultimul oras mare inainte de granita cu Ecuadorul) si de a zbura pana acolo,dar pretul piperat al biletelor last minute transeaza rapid problema.


Astfel incat, cum se crapa de ziua luam un taxi cam scump pana la autogara. Aici constatam ca avem mult mai multe curse decat gasisem noi pe internet si o alegem pe cea de 10.30, care ar trebui sa ne dea ceva timp sa rezolvam aspecte administrative precum un SIM de Columbia, mancare etc.
Autocarul spre Pasto se umple usurel si desi nu arata tipla, inauntru este curat, pungi de gunoi, scaune reglabile, wifi, toaleta. Ca o nota generala, locurile publice prin care am tranzitat nu erau tipla, dar erau decent de curate, mai curate chiar decat ce gasim in Romania (valabil si pentru aeroport, cat si pentru autogari).


19 ore sunt lungi si autocarul progreseaza incet pe Panamericana ce nu cred sa aiba vreo linie dreapta. Urcam si coboram mult, dar de asta iti dai seama doar din variatia altitudinii pe ceasul de la mana. Cinema-ul impus din autocar nu ajuta nici el, caci filmele sunt extrem de proaste, datorita curbelor este exclus sa stai cu ochii in vreo carte sau in telefon, asa ca singurele lucruri ramase sunt uitatul pe geam si dormitul. Ajutati de noaptea de 12 ore, recuperam destul de mult din somnul pierdut, astfel incat ora 7 ne gaseste deatul de odihniti in autogara din Pasto, la inceputul propriu-zis al aventurii noastre.
Privim cu groaza cum din cala autocarului sunt extrase tone de bagaje, saci umflati de rafie ce apar peste tot si in care ma intreb ce este, dar si genti mai mici sau mai mari, unele dintre ele fix de pe cutiile noastre. De altfel, cutia mea de carton, care a si stat deasupra,a incasat si cea mai mare terfeleala si arata ca dupa razboi. Fragezita de bagajele puse deasupra si de zdruncinaturile drumului de sub noi, nu pare prea in forma si prima intrebare e ce s-o fi busit inauntru.


Cu un amestec de teama si curiozitate ne apucam usor, usor sa punem bicicletele pe roti si constatam la final cu usurare si supriza, ca totusi dracul nu e asa de negru si cu exceptia Focusului care nu schimba cum trebuie si la care banuim un cablu strangulat, totul pare functional. Asa ca la ora 11 iesim pe poarta autogarii invartind pedala spre primul magazin de biciclete, pentru a rezolva problema schimbatorului si a ne putea asterne in final la drum.

Text: Mihaela.

Gara Brasov

In gara din Brasov, dupa o noapte ocupata de incercarea de a impacheta minimul necesar pentru 3 luni de zile.

 

Deasupra Atlanticului, dupa o serie de sprinturi de 100 de metri prin aeroportul din Paris. Nota pentru sine, pentru alte calatorii de 3 luni de zile parca e bine sa ai mai mult de o ora si jumatate intre conexiuni.

 

Rasuflam usurati atunci cand zarim bicicletele pe banda pentru articole cu gabarit depasit in Columbia. Fiecare sosire se simte putin ca o mica loterie, caci da, bagajele se pierd pe de o parte, iar pe de alta parte toate lucrurile de care avem nevoie sunt in cele doua cutii. Si sa stai zile bune prin Bogota pentru a le astepta parca nu era o varianta prea fericita..

 

    Cateva ore mai tarziu, in autocarul spre Pasto. 19 ore de serpentine pentru 800 si ceva de kilometri. Se doarme pe branci, lucuru pe care de altfel l-am facut si noi pentru a recupera putin din somnul pe minus din ultimele nopti.

 

Una din opririle de bus din panamericana, un drum ce nu cred ca are nici o linie dreapta si nici o bucata care sa nu fie in urcare sau in coborare.

 

19 ore mai tarziu, in autogara din Pasto, cu clasicul mic dejun format din fulgi de ovaz cu fructe.

 

Gata de drum, cu problemele rezolvate, in periferia orasului Pasto.

 

Pasul Godeanu, Beletina si Crovurile

Ziua 9 Crovurile
Ziua a inceput cum nu se poate mai bine cu soarele luminand generos creasta inzapezita a Godeanului. Asa ca micul dejun este cu view si porridgeului regulamentar ii asortam o floare de corcodus si zapezi la orizont.

30 de minute mai tarziu ne aflam in fata unui fost drum despre care Radu a citit in oracolul din telefon aka View Ranger ca ar duce in Poiana Beletina. Ca nu e rost de urcat in sa pe aici, ne-a fost clar din prima, insa in curand nici caratul in spate nu a mai fost o optiune, caci drumul s-a transformat intr-o ravena de toata frumusetea cu maluri inalte de 3 metri ce ne-a fortat sa ne croim drum prin padurea tanara de pe maluri. Ce diferenta intre starea de fapt de la porridge si cea prezenta…

In asteptarea soarelui, cu terciul de dimineata pus la incalzit.

Algerile fericite si cele mai putin fericite vor continua insa de-a lungul zilei.
Pentru o perioada ne e din nou usor caci drumul isi revine si avem din nou spor. E putin ireal cum mergem in paralel, la ritm conversational, sporavaind vrute si nevrute cu bicicleta in spate si avand Godeanu pe fundal. Din padurea din stanga se aud din ce in ce mai clar voci si daca intial credeam ca sunt ceva taietori de lemne cand iesim din ravena ne intalnim cu 2 carute ce urcau acateturile la stana din Beletina. Supriza mai mare a fost insa, fara indoiala, de partea ciobanilor. O portiune mergem in paralel si aflam astfel ca drumul mai prietenos e cel ce pleaca din sat din Godeanu si chiar daca nu e ciclabil, cel putin nu cari bicicleta in spate. In partea superioara insa devine din ce in ce mai bine panta se imbalnzeste, peisajul se diversifica si pe un drum frumos prin padure ajungem pe terenul de fotbal al Beletinei.

Iarba proaspata indeamna la stat si se simte fain sub roti. Continuam sa sarim malurile dintre Crovuri pana in Crovul Porcului, unde hotaram sa iesim pentru a prinde banda rosie ce merge pe deasupra si a fi siguri ca nu ratam coborarea spre Isverna. Poteca asta era mai mult in amintirea noastra, caci la vremea cand am mai fost pe aici nu aveam nici ceas cu GPS, nici Strava si poate din cauza asta acum ne simteam intr-un fel de terra incognita.Ne balbaim cu talent maxim in zona, coborand initial spre est, apoi urcand la loc in muchie, facand slalom printre pietre, doar pentru a ajunge din nou aproape de crovul Medved. De acum incolo cu siguranta nu voi mai uita pe unde incepe poteca…Asta daca oi mai merge prea curand pe acolo, caci coborarea spre Izverna a fost lunga ca o zi de post, fara o poteca clara, ci mai mult ca o adunatura de fire de poteci mai bine definite sau mai vagi, mai largi sau mai inguste. Cert este ca rabdarea si energia s-au tot scurs din noi tot sarind vaioage ori navigand printre rape, cu primele asezari apropiindu-se atat de incet de noi, cu satul propriu-zis inca departe jos in vale.

In cautarea potecii de coborare spre Isverna din Crovuri.

Cu siguranta varianta castigatoare e urcare din satul Godeanu pe drumul de caruta, timp fain petrecut in Beletina si coborare in Izverna pe TA care este majoritar ciclabil.

In sat toate magazinele aproape inchise, asa ca pedalam cu burta goala pana in Nadanova unde ne punem pe picioare cu niste napolitane economic si o sticla de Tedi.

Balta pare un sat mai mare, asa ca il alegem pentru aprovizionarea de seara. Totusi si magazinul satesc de acolo e la fel de saracacios ca restul prin care am intrat, fructele si legumele lipsind cu desavrasire. Ne rezolvam insa pentru ultima seara cu o bucata zdravana de branza buna de care am facut rost pe ochi frumosi de straina din Brasov, caci altfel tot cu conservele de peste si pateu ne faceam veacul.

Pentru seara asta aveam un dor care se numea foculet, prajit niste paine cu branza din asta (aka fondu), dar a trebuit sa ma multumesc ca niste paste cu branza si doar un inceput de  foculet, caci ploaia ne-a gonit prematur in cort.


Ziua 10 Rulaj pana in Drobeta si rebotezarea epicii in Ploiasa Epica de la Dunare

Si astazi ploaia e mai vrednica decat prognoza. De fapt nici nu cred ca s-a oprit de aseara, ci a picurat mocaneste toata noaptea. Totusi avem o fereastra in care sa strangem cortul, insa inevitabil, cand ne asternem la drum, incepe mai tare. Stam vreo ora pe langa o fantana dezafectata, insa cum nu se mai opreste, il zoresc pe Radu sa o luam din loc. Timp pana la tren ar mai fi, dar parca prefer sa stau in gara, la caldura, in haine uscate si nu in fasul asta semi jilav. Ne luam alte cateva reprize bune de ploaie, o a nu stiu cata pana la Simplonul lui Radu. Si nu poate fi nimic mai trist decat sa faci pana pe o torentiala. Eu tot insist sa terminam odata cu dealurile, si sa coboram in campie, unde inuiesc ca este ceva mai bine. Am dreptate si o fereastra fara ploaie, dar cu vant, ne mai zvanta putin. Soarta ne scoate in drum un Kaufland si ne oprim direct la gril  unde pana si Radu devoreaza o ceafa de porc. Cu mare talent evitam junk foodul si cumpar mancare sanatoasa pentru drum si incheiem probabil singura epica a anului in trenul incalzit bine, aranjand in tihna bicicletele si pregatindu-ne pentru niste ore lungi pana la Brasov.

Text : Mihaela
Track si date:
https://www.strava.com/activities/2354814846
https://www.strava.com/activities/2354814912

Primele raze de soare peste Godeanu.
Locul de cort din seara asta, langa un fost catun de piatra si miros de copaci infloriti in nari.
Terciul si cafeaua de dimineata,modul perfect de a incepe ziua.
Magia de dimineata.
Drama in Mehedinti.
Cu bicicleta asezata cum trebuie pe rucsac parca iti vine sa si zambesti putin.
Fata in fata cu ravena de 3 metri, cel mai temut obstacul intalnit pana acum pe ziua de azi.
Am infrant, si de data asta. De poze din batalie binenteles ca nu ne-a ars.
O ultima privire spre Godeanu cel inzapezit de pe urcarea spre Beletina.
Poiana Beletina.
Ajunsi in Poiana Beletina, un pic mai repede decat a ajuns primavara anul acesta.
Si Crovurile? Crovurile unde sunt?
In departare, varful lui Stan.
Gasim in cele din urma si Crovurile.
Deasupra Medvedului, in cautarea potecii de coborare spre Isverna pe care am gasit in urma cu aproape 10 ani
Spre Sud primavara se apropie cu pasi repezi.
Inca putin pana Isverna.
Inapoi pe sosea, pe drumul spre Drobeta.
In cautarea locului de cort pentru seara asta.
Ultima seara petrecuta la cort dupa aproape 10 zile de calatorie. Sansa perfecta pentru a adauga un iz de fum mirosurilor dobandite in ultimele zile.
Pastele de seara, inainte ca ploaia sa ne alunge si in seara aceasta in cort.
A doua zi incheiem calatoria cum altfel decat cu o ploaie de doata frumusetea. Zambetul Mihaelei contrasta puternic in momentele astea cu starea mea de spirit, mai ales ca eram uzi pana la piele si petrecusem ultimele 10 minute incercand sa repar o pana.
Final de calatorie, in Drobeta, din categoria uzi dar fericiti.

Arjana si catunele din Muntii Cernei

In sfarsit avem parte de o noapte fara ploaie si cand soarele se ridica de peste culmile Mehedintilor, Radu e deja in picioare cu gand de trekking spre Arjana. Ne asternem la drum la o neverosimila ora 7.30 si intreg muntele e al nostru. Cu ocazia asta ne dam seama ca de fapt noi nu am fost niciodata pe Arjana, confundand-o mereu cu varful Zascol.

Cat am fost noi plecati cortul a avut tot timpul din lume sa se usuce si dupa terciul regulamentar de dimineata ne punem in miscare, din.nou, de data asta cu tot cu biciclete. Cu, dar nu pe, caci avem de impins o bucata buna spre Saua Ciumerna. De acolo revenim pe traseul de la Hercules si tinem curba de nivel pana in piciorul ce coboara spre Inelet. Traverseul merge greoi, caci poteca ingusta se tot strecoara printre ienuperi si tufe de afine si ne pune la modul serios rabdarea la incercare.

Nici culmea Certejiu nu e asa cum ne-o aminteam din vremea in care alergam, in primul rand datorita faptului ca poteca e destul de murdara, cu cazaturi si frunze, genul de poteca abia iesita din iarna. Insa ne descurcam si coboram cateva bucati frumoase pana in Inelet. Drumul pana in Dobraia a fost in egala masura frumos si lung. Lung pentru ca din cauza ploilor erau o multime de portiuni cu noroi unde te luptai literalmente sa stai pe bicicleta, frumos pentru pitorescul locurilor pe care le stiu bine, dar de care nu ma satur niciodata.

Astazi soarele pripeste a ploaie. E ora patru si inca nu a venit, asa ca facem o pauza de masa in firul Prisacinei. Spargem cu ocazia asta singurele oua rosii de pe anul asta, oua luate de la pensiunea din Herculane unde am dormit acum doua seri. InItial avem planuri de cadre epice cu cele trei oua carate in tocul de la ochelari, oua pozand oachese in iarba verde si cu munti inzapeziti pe fundal. Ei bine nu  a fost cazul si ouale au ajuns, in cel mai pragmatic mode, direct in stomac fara nicio poza de sezon. Dobraia ne primeste tocmai iesita de sub spectrul unui nor de ploaie si nici acum nu va fi seara in care sa inoptam aici. Dar va veni si momentul.respectiv, caci imi e dor de tihna locului si de privelistile largi pe care ti le ofera.

Coborarea spre Motel Dumbrava merge suprinzator de bine pe bicicleta. Amintirile mele de la Hercules, in care picioarele urlau pe coborarea finala dupa 42 km alergati au fost contrazise de o frumoasa poteca de dat vale pe bicicleta. Distractia nu ar fi fost insa.posibila daca Radu nu m-ar fi ajutat cu ceva bagaj, cat sa bag seat bag-ul in rucsac si sa pot sa cobor saua.
La Motel Dumbrava e liniste, asa ca scoatem bucatareasa din visare cu o comanda frumoasa, ca pentru doi ciclist infometati care vor sa ia si la pachet.

Incheiem ziua cu un rulaj spre Pasul Godeanu si cu un loc de cort cu deschidere spre muntii inzapeziti. Ar fi fost frumos sa fim acum pe undeva pe sus si nu in fundul vaii, caci lumina blanda a ultimilor ore din zi a colorat norii si versanti intregi in nunate de care nu am prea avut parte concediul asta. Speram totusi la un rasarit frumos spre Godeanu, maine dimineata.

Text: Mihaela
Track si date aici: https://www.strava.com/activities/2345023234

Dupa atat de multe zile ploioase avem in sfarsit parte e o dimineata senina.
Culorile si linistea diminetii.
Privind spre Tarcu si spre Godeanu, pe drumul spre Arjana.
Arjana
Lung si valurit e drumul pana pe varful Arjana, ultima reduta a Muchiei ce se prelungeste din Godeanu.
Arjana
Am infrant! Si de data aceasta.
Primavara, probabil anotimpul nostru preferat, mai ales atuni cand avem o primavara in care muntii inalti sunt incarcati destul de serios de zapada.
Inapoi spre biciclete, spre saua Ciumerna.
Pasul Ciumerna
Mai pedalam, mai impingem cu spor.
Single-trail de calitate.
Cu toate ca poteca e pe alocuri napadita per total nu am carat degeaba bicicletele pana aici.
Privind spre Valea Cernei, spre Godeanu si spre nori de ploaie din fundal.
Pedaland pe potecile si pe micile drumege ce leaga Ineletu de Dobraia, locuri prin care am calcat prima data acum mai bine de 10 ani si prin are ar trebui sa ne propunem sa revenim cat mai des.
Prea frumos, prea bun de MTB.
Pranz gourmet cu ultimele lucruri gasite in traista, paine cu branza topita si cu o ramasita de pasta de rosii. Delicios (si nu glumesc aici).
Dobraia
Ajunsi la Dobraia, de unde a urmat cea mai frumoasa coborare de pana acum a turei. Si da, cu toate bagajele pe care le avem dupa noi tot putem cobora poteci tehnice, poteci ce sunt chiar distractive.
Varful lui Stan
Inapoi pe asfalt, spre pasul Godeanu, pentru episodul urmator: Crovurile.
Pasul Godeanu
Sfarsit de zi, in cautarea unui loc e cort pentru seara aceasta.

Printre ploi, spre Saua Prislop

Ziua 7- Printre ploi, spre Saua Prislop

Ziua incepe in conul de umbra al stanii, dar un terci bun si cald ne pune pe picioare. In jurul nostru este insa un soare glorios si sub auspiciile unei prognoze favorabile revenim in culme si tinem drumul ce ne poarta spre nord. Soarele de la micul dejun a fost mascat de un nor nesfarsit, dar si rabdara noastra e mare in epica, asa ca stam cuminti si il asteptam sa treaca, feriti de vant, facand traduceri la spaniola si delectandu-ne cu cornulete si alune.


Coboarea spre Cornereva, total diferita fata de cea abordata acum 4 ani este highlight-ul zilei, caci avem parte de drumuri inierbate, fanare imprastiate pe versanti si pomi in floare. Calatoresc prin primavara de doua luni si nu pot sa zic ca m-am plictisit.  In Cornereva coboram lung pe asfalt pana in centru unde oprim pentru aprovizionare. Aici ne prinde si prima ploaie a zilei (prima din cele 0 ploi prognozate de Meteoblue pentru Cernei). Dar sub umbrela de la terasa e bine, asa ca folosim timpul pentru o salata generoasa. Avem nevoie de energie si entuziasm pentru partea a doua a zilei-push bikeul din Bogaltin pana deasura Fantanii Babei. Nu am de ce sa ma mint. Poate fara bagaj as avea sanse sa urc o parte din dum pe bicicleta, insa acum voi ajunge sa imping mai mult decat sa pedalez. Ca atare incerc sa mut cat mai mult bagaj in si pe rucsac si sa usurez bicicleta, ca sa dovedesc mai bine pietrele si obstacolele drumului.


Pe urcarea asta ne prinde si a doua ploaie, din fericire una mica, deoarce norul a trecut tangential pe langa noi. De la Fantana Babii in 2 serpentine suntem salvati de un fost grajd unde tragem cat sa ne lamurim ce ganduri are norul ce vine dinspre Piatra Elisovei. Are ganduri de ploaie cu grindina, asa ca mai stam si aici ceva pana trece amenintarea principala.


Cam asta a fost mersul ultimelelor doua zile in care am incercat pe cat posibil sa ne strecuram printre ploi, inaintand putin si ramanand uscati in acelasi timp. Plecam intr-un final mai departe, doar ca sa ne oprim la intersectia dintre PR si TR si sa punem cortul ca adapost pentru o noua runda de ploaie  30 de minute mai tarziu iese soarele, strangem cortul si pornim spre Saua Prislop. Trebuie spus ca toata apa care musteste in jur a transformat padurile intr-o catedrala de verde crud, luxuriant, ce aduce mai repede a jungla decat a padure de foioase. Culegem niste leurda pentru pastele de diseara si iesim in saua Prislop unde hotaram sa ne si oprim, caci e loc bun de cort. In plus, din spate vine a cincea ploaie a zilei si ar fi bine sa nu ne inecam acum ca tiganul la mal.

Text: Mihaela
Track si date aici: https://www.strava.com/activities/2345022224

Privelistea la iesirea din cort, cu Godeanu si Tarcu inzapeziti in fundal.
Stejarul de langa stana. Contorsionati si modelati de vant e imposibil sa gasesti doi stejari identici. Intr-un fel sunt ca si oamenii din punctul asta de vedere.
Echipati si gata de plecare si cu toate hainele pe noi.
Umezeala din zilele anterioare transformata intr-o mare de nori iar in planul indepartat obiectivul pentru zilele urmatoare, prelungirea sudica din Godeanu.
Cu deschiderea pe care o are muchia cu Piatra Elisovei e probabil unul din cele mai estetice locuri din calatoria noastra de pana acum,
Pregatiti sa atacam coborarea spre Cornereva.
Capcane!
Panoramic
Moment de odihna si de incarcat bateriile, la propriu. Iar incarcatorul solar din imagine chiar isi face treaba. In conditii de expunere directa la soare incarca cam ca de la priza. Si e destul de fain sa stii ca ai o priza “verde” la purtator pe care poti sa o folosesti oriunde.
Inapoi pe bicicleta, la vale pe drumuri de iarba spre Cornereva.
Primavara perpetua. Daca la campie si in zonele mai joase copacii au inflorit demult pe aici abia acum e momentul lor.
Cu furia portocalie in livada inmiresmata.
Urmatoare urcare a zilei, dupa o prima repriza de ploaie ce ne-a prins in Cornereva.
La troita. In interval de 20 de minute de la soarele acesta idilica a urmat binenteles urmatoarea repriza de ploaie torentiala.
Dupa ploaie, cu pamantul mustind de apa si cu frunze abia inugurite in padurea de fag prin care urcam spre Saua Prislop.
Locul de cort din seara asta, deasupra Cernei, cu peretii ce strajuiesc crovurile in plan indepartat, intr-un loc adapostit de vant, Conditii ideale, minus ploaie ce a inceput la putin timp dupa ce am intrat in cort.