Category Archives: mtb

Vampire Trails si Epicele Movile ale Blajelului

Red Bull Vampire Trails e unul din cele mai inedite concursuri de MTB de la noi: o stafeta de MTB de seara pana dimineata pe potecile tehnice din jurul traseul Bran. Am mai participat impreuna cu Mihaela la intoarcerea din America de Sud de acum doi ani si ne-a placut destul de mult amandora asa ca am zis sa incerc si anul sa o conving pe Mihaela sa facem echipa impreuna.

Singura si cea mai mare problema au fost ploile deluviene care s-au abatut asupra Brasovului in ultima luna. Padurea din Postavaru s-a transformat intr-o veritabila padure tropicala, potecile in adevarate mlastini iar MTB-urile au ramas nefolosite in casa si cu asta s-au evaporat (sau inecat) si sansele mele de a o convinge pe Mihaela.

Asa ca pana la urma varianta de backup era sa ma duc la Vampire Trails pentru poze si pentru o doza de socializare, iar duminica sa merg la Movilele Blajelului la prima etapa din Campionatul National de Maraton in speranta ca ploile se vor fi oprit in mod magic dincolo de Brasov.

Legat de ploi, sambata de inainte de Vampire Trails nu s-a dezmintit nici ea, cu regulamentarele 5 dusuri pe zi la Bran, ultimul binenteles cu o ora inainte de start. Potecile, oricat de bine au fost protejate de voluntari erau acoperite de noroiul-ciocolata in diferite consistente si eu in sinea mea ma bucur ca sunt aici in postura de fotograf si nu in cea de concurent (si ca nu am reusit sa o conving pe Mihaela).

Din punct de vedere al pozelor, in schimb, fara blitz, variantele au fost destul de limitate, dar au fost cateva momente faine prinse in culme atunci cand a inceput sa se ridice ceata de dupa ploaie. Atmosfera de la concurs si organizarea au fost in schimb de nota 10+, ca de obicei.

Ajuns acasa la 12 noaptea, aleg cateva poze, incerc sa dorm dar dupa orele petrecute in picioare la concurs somnul nu vine prea usor si dupa o noapte agitata ma trezesc la 6 pentru a face bagajele pentru Blajel. Din fericire George ne-a luat kit-urile de concurs cu o seara inainte, drumul merge bine si ajungem destul de entuziasmati in zona de start cu suficient timp pentru pregatiri.

Concursul de astazi e si primul concurs sub culorile Nomazilor doar ca la probarea echipamentului descopar ca tricoul M e mai degraba un L-XL cu riscul de a-ti pierde toate gel-urile la primul drop mai mare. Si chiar daca stiu de anul trecut ca nu sunt drop-uri pe traseu, raman pentru timpul concursului in echipamentul cunoscut si rulat de la Tibiscus.

In mod suprinzator, in schimb, desi la Brasov traim in mlastina de cateva saptamani, la Blajel lucrurile par cat se poate de aride si eu ma intreb daca nu era bine sa schimb cauciucurile cu unele mai de fuga.

Incerc sa-mi fac stretching si incalzirea regulamentara, cafeaua facuta la primus intra destul de bine pana cand o varsa Mihaela pe jos, bicicletele par sa nu se planga de nimic si in sfarsit avem parte de o zi cu soare si caldura. A meritat drumul pana aici doar pentru soarele asta glorios…

Se da si startul, descopar ca picioarele merg destul de bine astazi chiar si dupa cele 2 ore pe MTB de ieri si dupa toate orele petrecute in picioare la vampiri si pe prima urcare incerc sa ma tin de al doilea pluton impreuna cu Grec, Comisan si Mura.

De plutonul elitelor nu aveam nici o sansa sa ne tinem, eu cel putin in nici un caz la kilogramele pe care le am in vara asta. Pentru comparatie, anul trecut in iulie watii erau cam aceasi dar kilogramele erau cu 5% mai putine. Partea buna e ca fata de anul trecut sunt incomparabil mai bine asezat pe bicicleta si dupa un an de zile Canyon-ul a devenit bicicleta de mancat poteci pe paine, si la deal, si la vale. Si inca merge impecabil dupa un an de abuz.

Jumatate de cursa mergem in formatie de 3, fie de aproape fie de la distanta, cu Comisan si Mura, incercand sa imblanzesc crampele care tot dau semne ca incep sa se puna si incercand sa nu murim de sete. Formatia se rupe in momentul in care ma opresc la un punct de alimentare pentru a umple amandoua bidoanele, pierd mai bine de 1 minut si ceva si pana la sfarsitul cursei aveam sa-i vad pe cei doi de la distanta in momentul in care incepea o urcare mai mare. Pe ultima parte a maratonului ma insotesc cu colegul Lucian Bendea, el urcand incomparabil mai bine eu coborand considerabil mai bine. Ajuta clar si full-ul aici si exercitiul din jurul Brasovului, asta nu ca ar fi fost vorba de coborari tehnice pe epicele movile ale Blajelului.

Urmeaza finish-ul pe un onorabil loc 12 la general in conditiile in care majoritatea elitelor (Duca excluded) dormeau dupa Vampiri si un loc 2 la 30-39, la ani lumina de Ureche Iosif. Asta e forma, asta avem, cu asta defilam, acum oricum e prea tarziu sa fac ceva, mai ales ca in curand o sa urmeze ceva ture de pregatire pentru Silk Road Mountain Race care are un profil complet diferit. Pana atunci, Vidraru, CN de XCO / XCE si ce alte concursuri s-or mai ivi prin iulie. Si ca sa nu uit, pentru mine, clar, cel mai bun antrenament pentru concursuri e mersul la concursuri, trebuie sa notez treaba asta si pentru sezoanele / anii viitori.

Photos credits: Mihai Jeler, Vlad Ionescu, Condor Media

Prima tura de recunoastere la Vampire Trails.
Trebuie spus ca 80% din concurenti nu mai aveau zambetul pe fata dupa ce au terminat tura de recunoastere. Miruna in schimb il avea la purtator.
Ede in frunte prin ceata de pe culmea de deasupra Branului.
Urmaritorii.
Momente in care iso-ul aparatului si temperatura de culoare sunt impinse la maxim.
Castelul Bran si linia de finish inainte de a se schimba stafeta
In prima jumatate a cursei impreuna cu Mura si cu Comisan, toti la 3 categorii diferite.
Una din putinele portiuni cu noroi in care simteai ca bicicleta “danseaza” un pic sub tine.
“Epicele” coborari de la Blajel inainte de epicele coborari de la Vidraru
Atmosfera de la finish cu soare, socializare si o doza sanatoasa de normalitate.
Podiumul la 30-39
Mihaela pe podium la amatori feminim, cu jurnalul ei aici:
https://amintiridinmunti.blogspot.com/2021/06/movilele-blajelului.html?fbclid=IwAR06yzZYQNrYrz822oVGCLhRPwk-0M7mU3L_xPy3mE1UMlpuLdiHIJlzqng

Transilvania Bike Trails ~ 50 shades of green

Lumina zilei ma trezeste spontan si fara efort. Totusi mai preget 5 minute cu ochii inchisi, ascultand padurea care prinde si ea viata cu primele gene de lumina. Spectacolul este exclusiv auditiv, caci lumina a trezit si pasarile padurii care se intrec in vocalize. Alarma noastra la telefon este o imitatie ieftina a ceea ce se aude, acum, la fata locului. Aproape de noi se curteaza 2 cuci si fara indoiala, ei au prim-planul. Apoi urmeaza o pleiada de pasari mici si frumos cantatoare, care isi fac si ele incalzirea matinala. Din cand in cand, o pala de vant scutura copacii si arunca pe cort cativa stropi grei. Padurea traieste si noi suntem parte din ea pentru cateva ore.

Pe motiv de umezeala si frig strangem si o luam din loc, cu promisiunea unui mic-dejun sub un copac cu flori. Daca nu a fost sa fie ca loc de cort, macar sa ne luam masa sub ninsoarea de petale albe. Pana la copacul cu flori mult-dorit avem insa de navigat pe potecile semi-noroioase din padure si progresam lent. Suntem singurii care cu zgomotul rotilor si al vocilor tulburam linistea diminetii si speriem caprioarele. Ne ia cam 6 km sa intersectam Via Transilvanica ce venea din Aurel Vlaicu (un sat limitrof al Sighisoarei), dar vom parasi repede T-ul cel portocaliu, care continua spre Saschiz, preferand potecile de pietris ale TBTului. Adevarul e ca dupa ploaia de ieri dupa-amiaza si ieri noapte, drumurile de tara pe care merge Via Transilvanica, croite prin lutul cel rau framantat extra de copitele animalelor, trebuie evitate cu orice pret. De dragul bicicletei si a zenului personal, caci nu ai tu atat ulei cat sa compensezi noroiul cel rau ce se lipeste de absolut orice…Asa ca ne tinem cat putem de mult pe iarba ori prin padure, pana cand parasim definitiv Via Transilvanica (ce coboara spre Saschiz), noi urmand marcajul Banda Rosie ce merge spre Mesendorf si Viscri.

Pe potecile de la TBT am mai fost o singura data, in 2017 si mi se pare ca acum, chiar si cu bicicleta incarcata, se simt mult mai fain, le simt mai bine flow-ul. In fapt, tocmai asta e frumusetea unui echipament adecvat de bikepacking: bicicleta se simte in continuare bicicleta, nimic nu troncane, nimic nu agata, poti sa o strunesti la vale prin absolut orice locuri ai merge si daca nu ai avea bagaj. Asa ca rotile se scurg spre est, cot la cot cu poteca ce urca si coboara usor.

Coboram in Mesendorf, pentru branza si cola, dar ne alegem doar cu branza. Apoi revenim pe marcaj pentru ultimii 10 km pana la Viscri si incheiem tura cu un rulaj placut pe asfaltul spre Dacia, cu vant de spate.
Fotografiile postate pe Facebook dupa weekendul de Pasti ne releva faptul ca primavara nu a ajuns inca in orice colt de tara si Trascaul inca o astepta. Sa fie aceasta urmatoare noastra destinatie pentru bikepacking sau vom astepta 1 iunie pentru munti mai mari ?

Text: Mihaela.

Zile anterioare:

http://www.diaconescuradu.com/colinele-transilvaniei-sau-peste-drum-de-fagaras

http://www.diaconescuradu.com/via-transilvanica-de-la-medias-la-biertan

http://www.diaconescuradu.com/o-zi-pe-via-transilvanica-de-la-biertan-la-sighisoara

Track si date (strava):

https://www.strava.com/activities/5237040389

Track gpx + alte informatii utile:

Fagarasul vazut de la locul de cort din dimineata asta.
Gata de plecare.
Transilvania Bike Trails, 50 de kilometri de astfel de poteci pana la Viscri.
Paduri de fag / paduri de stejar
Noroiul si moartea angrenajelor.
Locul nostru de mic dejun, sub un copac inflorit ce se scutura in bataia vantului.
Din nou in saua bicicletei, de data aceasta spre un scurt detour spre Messendorf
Dupa o pauza de cumparat branza printr-un Messendorf complet pustiu.
O ultima privire spre Fagarasul inzapezit.
50 shades of green and 50 layers of mud.
Sfarsit de trail, in fata bisericii fortificate din Viscri.
Norii spectaculosi pe care i-am prins la intoarcerea in Brasov, nori ce parea rupti din picturile renascentiste

O zi pe Via Transilvanica, de la Biertan la Sighisoara

Dimineata satul “suna” mult mai natural animat de zgomotele uzuale, caci animalele cer atentie si nu au cum sa stie ca e sarbatoare au ba. Peste noapte am ramas fara apa, asa ca hotaram sa coboram in Copsa Mare unde, la micul dejun, in loc de pasca si cozonac avem clatite cu gem, carate o zi intreaga in rucsac. Cu glicemia la cote normale ne asternem in sfarsit la drum. Dimineata prevesteste o zi glorioasa, cu soare darnic, care va lasa probabil primele urme de bronz ale anului. Prin locurile de azi, Via Transilvanica are un profil “de fierastrau”, sarind fiecare muchie si coborand in sate. Uneori urcarile sunt abrupte, alteori, drumul ne poarta in linii frante ce indulcesc panta.

Prin zonele deschise, soarele face legea si cand nu adie nici vantul, se simte aproape ca o zi de vara. Prin padure sunt destul de multe portiuni cu noroi, cel putin pana deasupra Malancravului si asta ma face sa ma gandesc ca alegerea perioadei ideale pentru a parcurge Terra Saxonum din Via Transilvanica trebuie facuta cu mare atentie si cu un gram de inspiratie. Prea devreme inseamna noroi, vreme instabila. Prea tarziu inseamna prea cald, prea uscat…

Adevarul e ca primii 30 km merg destul de incet. Recuperam insa in partea a doua a zilei cand avem super spor si ajungem destul de devreme in Sighisoara, astfel incat avem timp atat pentru o vizita scurta prin cetate, cat si pentru cateva aspecte administrative, precum incarcat electronice si facut cateva cumparaturi la un magazin pe care l-am gasit in mod inexplicabil deschis in prima zi de Pasti. Dar cum la bikepacking nu se rateaza nicio ocazie de realimentare, ne conformam si noi si ne refacem proviziile.

Cat timp ne-am invartit prin oras, am depasit si ploaia regulamentara a zilei, asa ca putem porni linistiti sa cautam loc de cort. Lasam pentru o perioada Via Transilvanica si prindem o poteca ce aparea ca fiind extrem de frecventata pe Strava heatmap, nimerind cam fara voia noastra, dar cu bucurie, in bike parkul orasului. Urcarea ne vrajeste. O poteca in serpentine, perfect ciclabila, cu sol pietros, neafectat de ploaia recenta, strecurandu-se lin prin padurea de fag ce musteste de apa.

Ploaia de acum o ora a aprins si mai tare verdele crud al fagilor si a dat padurii o tenta luxurianta, transformand-o in versiunea europeana a junglei. Umiditatea din aer mi-a deschis toti porii si simt cum transpir instant. O transpiratie lipicioasa pe care imi vine sa o ostoiesc cu toata apa ce se scurge de pe frunze. Duc cateva ramurele tinere la buze si le sorb apa din causul abia format. Apa de mai, apa cu viata, apa cu verde. Liziera padurii spre care mergem nu ne ofera niciun loc propice de cort, asa ca ne vedem obligati sa il punem pur si simplu intr-un loc mai uscat, cu putina iarba, ceva frunze si speram noi, cu cat mai putin jir. In seara asta duc boschetarismul bikepackingului la extrema, caci din lipsa de izvoare si nevrand sa irosesc in apa din bidoane, ajung sa dau jos noroiul de pe picioare cu gel dezinfectant… Macar sa stiu de ce l-am carat dupa mine atatea zile. La finalul procesului sunt convinsa ca au murit toti virusii, nu doar de pe maini, ci si de pe picioare.

Text: Mihaela.

Zile anterioare:

http://www.diaconescuradu.com/colinele-transilvaniei-sau-peste-drum-de-fagaras

http://www.diaconescuradu.com/via-transilvanica-de-la-medias-la-biertan

Track si date (strava):
https://www.strava.com/activities/5231706023

Track gpx + alte informatii utile:

Dimineata, prima geana de lumina deasupra Biertanului. Zgomotul petrecerilor din seara anterioara a fost inlocuit de cantecul pasarilor si al animalelor de ograda din sat.
Pauza de mic dejun in Copsa Mare. Sunt curios daca intr-un moment al istoriei Copsa Mare chiar era mai mare decat Copsa Mica.
Un punct de popas de 5 stele pe drumul spre Sighisoara.
Loc echipat si cu cuier.
Soarecele si cascavalul, noi si bicicleta.
Fatade vechi, fatade restaurate. Fiecare cu farmecul ei.
Fractali si primavara.
Biserica fortificata din Malancrav, printre papadii si livezi de pruni.
Fiecare sat are cel putin o cismea sau o fantana cu apa rece si buna de baut.
O lunca de parau in curs de revenire la viata.
Gasca numeroasa a grupului din Odorheiul Secuiesc cu care ne-am intalnit si in ziua anterioara.
O Sighisoara destul de lipsita de turisti, mai ales daca ne gandim la weekend-ul prelungit de 1 mai.
Dupa o ploaie torentiala, cu tot cu tunete si cu fulgere, care ne-a prins din fericire in oras, e timpul si pentru un curcubeu
Potecile de urca din Sighisoara in directia Viscri, o placere si la urcare si la coborare, chiar daca avem casa in spate.
Verde crud.
Locul de cort iesit in cale pentru seara asta.

Via Transilvanica, de la Medias la Biertan

In Dealul Frumos, dupa ce am trecut de centrul tarii am lasat muntii albi definitiv in spate. In urmatoarele zile, in Terra Saxonum din Via Transilvanica, se poarta verde. Majoritar verdele de fag, la nevoie in amestec cu stejar.

“Viata secreta a copacilor” m-a facut sa privesc cu alti ochi ecosistemul padurilor, iar in perioada asta a anului, locul cel mai bun in care te poti gasi pe bicicleta sunt padurile de foioase care ofera un adevarat spectacol. Cum Europa temperata este de fapt arealul fagului, majoritatea padurilor vor fi de fag, sau in cel mai bun caz, amestec. Iar verdele crud si suculent se implineste repede, fereastra ingusta de 2-3 saptamani meritand a fi exploatata la maxim, iar pentru asta, trebuie mers in zona de dealuri. Brasovul isi are microclimatul sau in care predomina totusi coniferele. Acum doi ani  am fost in Almajului, Cernei, Mehedinti. Anul asta ramanem mai aproape de casa, dar Via Transilvanica promite locuri noi, prin care nu am mai ajuns pana acum.

De cum parasim asfaltul ce intra/ iese in/din Medias (depinde din ce sens veniti), prindem un drum de pamant ce urca spre cateva iazuri pentru a intra relativ rapid in padure. O padure cum nu am mai vazut de doi ani de zile, caci primavara lui 2020 a trecut pe langa noi si pe langa intreaga Euorpa inghetata in lockdown. Poate din cauza asta suntem asa de entuziasmati si nerabdatori legat de primavara lui 2021. Nu numai ca a intarziat de ne luasera sperietii ca ne  scapa si anul asta printre degete, dar avem si o primavara restanta de recuperat.

Revenind, la povestea turei noastre, Via Transilvanica si Medias Bike Marathon impart in aceasta zona aceleasi drumuri si poteci. Si vorbim in general fie de drumuri de iarba, ce se preling lenese pe dealuri, ori de bucati faine de padure, cu poteca ingusta, ce se strecoara printre trunchiurile gri si netede ale padurii. Sectiunea Medias-Biertan are cam 30 km si pana la bifurcatia spre Richis mergem cu spor. Apoi, din firul vaii, urcam abrupt din nou in culme, o culme lunga, cu mici galme, in general cu padure pe stanga si deschidere pe dreapta. Un loc,  de altfel, chiar placut pentru MTB, doar ca noi avem totusi aproape 90 km astazi sub roti, pe biciclete incarcate cu bagaje, asa ca rabdarea s-a cam terminat.

Culmea se tot incovoaie si increteste, inaintea si in urma noastra. Ne bucura coborarea scurta in asfalt. Spre suprinderea noastra, magazinul din Biertan e inca deschis, asa ca intru pentru niste ultime mici cumparaturi, cat sa avem ce sa punem pe masa de Pasti. Pardon, cat sa avem ce sa punem in oala, pe primus. Radu viseaza frumos la niste oua rosii. Eu il aduc cu picioarele pe Pamant si ii explic ca asa ceva nu vei gasi intr-un magazin satesc, chiar si intr-un sat asa “emancipat” cum se vrea a fi Biertanul. Asta ai gasi cel mult la Mega, in capitala, unde orasanul ocupat nu are timp si dispozitie sa inroseasca oua, dar ar pune si el ceva produse traditionale pe masa de Pasti.

Acum, pentru mamele noastre care vor citi la un moment dat jurnalul, Radu nu are vreo pasiune pentru oua rosii, ci si le dorea doar pentru ca visa la un cadru cu oua colorate in iarba si biserica fortificata in plan indepartat. De data asta, partea vizuala era mai importanta ca cea culinara.Bref, cu promisiunea unui cuscus romanesc (adica prost) cu legume, urcam pe unul din dealurile de deasupra satului, pentru a cauta loc de cort. Gasim vreo 3, chiar decente, cu iarba buna, liziera padurii aproape, biserica si satul fix sub noi. Locatia ar fi de vis, daca nu ne-ar deranja… manelele. O singura casa si un singur playlist pot sa strice nu doar o seara intreaga, ci si sa puna o eticheta nefericita asupra unui intreg loc. Dar asa e in viata, trebuie sa existe un echilibru. Opera pe care o ascultam ieri la foc trebuia sa se echilibreze cu ceva. Noroc cu doapele de urechi care trimit “petrecerea” in fundal.

Text: Mihaela

Track si date (strava):
https://www.strava.com/activities/5225652862

Traseu cu GPX descarcabil si cu puncte relevante de pe traseu:

Mic dejunul campionilor. Invariabi in 80 la suta din dimineti fulgii de ovaz, nucile, bananele si ciocolata sunt amestecul ce ne da energie.
Mic dejun cu Fagarasul inzapezit in departare.
Printre papadii, pe coborarea spre Rotbav.
Un televizor bun e un televizor inchis. Un televizor si mai bun e unul stricat.
Decrepitudine in centrul tarii.
Via Transilvanica la inceput de primavara
Soarele si luna.
Poteci ce iti pun invariabil zambetul pe buze, mai ales in perioada aceasta a anului.
Din paduri de fag in paduri de stejar, amandoua la fel de aerisite la vremea aceasta din an.
Pe colinele ce merg spre Biertan, aparent la un moment dat chiar se facea vin pe terasele astea.
Deasupra Biertanului dupa o bucata de single trail de 5 kilometri de toata frumusetea
Locul nostru de cort din seara asta. De-a dreptul idilic daca nu ar fi fost petrecerile de jos din sat.

Colinele Transilvaniei, sau peste drum de Fagaras

In tura asta am reflectat mult la a gasi un raspuns complet la intrebarea :”De ce nu vine lumea cu noi in turele de bikepacking?”. Si cred ca am si gasit o explicatie. Cand cauti intersectia a doua multimi (matematice) mici, nu poate sa iasa decat ceva si mai mic. Prima multime e cea formata din oameni carora le place sa mearga la ture de bicicleta de mai multe zile. Apoi ai multimea de oameni care accepta sa mearga zile la rand dormind la cort, avand doar hainele de pe ei si hainele de dormit, care nu au o problema sa se spele la rau sau chiar sa se culce nespalati, care isi permit un echipament usor, caci la bikepacking nu prea poti merge cu rucsacul de 80 l. Din intersectia acestor doua multimi ramane o mana de oameni, care e si mai greu de mobilizat de sarbatori, cand lumea alege de regula sa se stranga in familie. Daca de Craciun urmam si noi tiparele, de Pasti, chemarea primaverii e prea puternica. Anul asta am dezbatut indelung unde sa mergem sa o cautam, caci ne saturasem de ritmul ardelenesc in care a venit primavara la Brasov. Lista scurta cuprindea Cernei/ Mehedinti, Poiana Rusca si Via Transilvanica. Nu ma intrebati prin ce algoritm a castigat ultima. Probabil a fost un cumul de factori: apropierea de Brasov, promisiunea Fagarasului inzapezit, dar si a verdelui hipnotizant al padurilor de fag.

Dacia, locul in care lasam masina, ne intampina cu caldura. La propriu. Nu avem niciun gand sa i ne opunem. Din contra. Ne plictisisem noi asteptand-o, de ajunsesem sa credem, asa pe jumatate, ca ne-a uitat anul asta. O primim deci cum se cuvine, la tricou si pantaloni scurti. Trebuia poate sa ne gandim ca soarele acela dogoritor de aprilie nu e semn bun, dar ne-am lasat mintiti frumos vreo 30 de minute. Pana a inceput ploaia. O ploaie din aceea de vara inceputa pe nesteptate. Un singur nor era pe cer, si noi ne-am nimerit fix sub el. Radu e frustrat de tradarea pe care ne-a pregatit-o prognoza. Eu primesc stropii calzi si grei pe mainile si picioarele goale, ca o promisiune a verii ce va veni.

Cand ajungem in Cobor si reusim intr-un final sa ne adapostim putin, suntem uzi din cap pana in picioare. Ma rog, doar picioarele au scapat. Clar nu e un inceput bun de tura, cand ai la tine un singur rand de haine. Insa moralul isi revine usor, usor, in ritm cu soarele si vantul care ne usuca, si pe scurta urcare de dupa Cobor ne e din nou (mai) bine. Inca nu reusim sa ne dam seama cum au ajuns Hoinarii din Timisoara, fix aici, dar clar e un loc sigur pentru orice lockdown.

Ziua de astazi are 90% drum (asfalt sau drum de tara) si iesim de pe el, doar ca sa gasim un loc de cort, pe muchia ce merge deasupra drumului Rotbav-Baile Rotbav. Ne mai desparte o singur lant de culmi de Fagarasul cel mare, ce din cauza iernii tarzii se vede parca mai alb ca niciodata. In fond, asta este motivul pentru care am facut ocolul prin sud si vom avea maine de pedalat 60 km pe asfalt. Locul de cort pe care il gasim nu dezamageste. Iarba proaspata, intreaga creasta ce se desfasoara in fata noastra, cu focus pe Valea Sambetei si caldarea omonima, un apus care se scalda in nuante de rosu la mana noastra dreapta si un foc “la groapa”.


Dimineata zilei de sambata ne gaseste gonind la vale pe pajisti pline de papadii. Diente de leon sau Löwenzahn in doua din limbile pe care le vorbesc/ studiez. Nu am idee pe ce filiera a ajuns cuvantul papadie la noi in romana. In orice caz, este timpul lor, caci se ivesc mari si carnoase oriunde este putina iarba.

Cu exceptia portiunii Rotbav-Cincu care merge pe un drum prost de tara (DJ50A), in rest avem parte de asfalt bun si foarte bun pana la intrarea in Medias, unde vom prinde Via Transilvanica. 

Text: Mihaela

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/5219515273

Sau in format din care se poate descarca si gpx-ul pentru toata tura:

No more Dacia! Peste 20 de grade. Nici nu puteam gandi ca in 30 de minute o sa ploua torential.
O ora mai tarziu, udati si deja partial uscati, in drum spre sudul colinelor
Locul mult cautat. Pentru cort, pentru poze, pentru foc. Pentru o prima noapte de primavara petrecuta afara.
Ghiciti caldarile.
Pregatirile pentru seara.
A se observa elementul cel mai important de decor. Sosetele puse la uscat /aerisit.
Primavara prin Tara Fagrasului
Ultima raza de soare
Cu focul in poala si cu mirosul de fum in nari
Aprins
Ora albastra
Sa tot avem parte de astfel de seri si de nopti sezonul acesta…

Holbav, mtb si inceput de primavara

Privind in acelasi timp afara cat si la pozele de anul trecut imi dau seama ca primavara aceasta a fost cea mai intarziata din cele pe care le-am trait. E sfarsitul lui aprilie si abia acum incep sa apara primele semne ale primaverii in jurul Brasovului in timp ce muntii inzapeziti sunt acoperiti de un strat de zapada mai gros decat in multe din iernile din ultimii ani.

Astazi e si prima zi cu soare dupa aproape o saptamana Bacoviana asa ca planul zilei e cat se poate de simplu: cat mai mult timp petrecut afara si daca e posibil o supradoza de Vitamina D.

Dimineata incepe cu o incercare esuata de cauta copaci infloriti spectaculos in Brasov, si cu un pic de MTB pe Canal si pe Triunghiul Galben, unele din putinele poteci din Postavaru ce la momentul acesta nu au cazaturi sau zapada.

Partea a doua a zilei e intregima dedicata Holbavului, unei mici initieri in MTB pentru Claudia si pentru Ingrid si nu in ultimul rand socializarii si pozelor. E incredibil de fain pe dealurile de aici, mai ales daca prinzi o zi cum e cea de astazi. Chiar daca am venit pe aici de o multime de ori de cand ne-am mutat in Brasov tot mai descoperim drumuri noi, gospodarii asezate care de care mai estetic si locuri pentru cadre faine.

Probabil o sa mai dureze 2 saptamani pana cand primavara se va instala din plin pe dealurile de aici si cu siguranta in momentul respectiv o sa trebuiasca sa revenim pe aici pentru a vedea cum arata dealurile si in verdele crud al primaverii.

Si pentru a incheia o zi petrecuta complet pe bicicleta la apus urc impreuna cu Mihaela pe un varf de deal si petrecem mai bine de ora privind schimbarea graduala a culorilor. E liniste, nu bate deloc vantul, din departare se aud animalele de la gospodariile din zona si Craiul cu Valea Crapaturii se ridica maiestuos in fata noastra. Un prim apus petrecut in tihna caci astazi e prima zi de weekend dupa ceva vreme cand putem reveni acasa mai tarziu de ora 20:00.

Jurnalul mai plin de demoni al Claudiei aici:
https://www.meetsun.ro/povesti-cu-bicicleta/cu-bicicleta-pe-dealurile-holbavului/

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/5185898127

Sau in varianta cu track gpx ce merge descarcat oricum:

Prima pauza, in varf de deal, cu Fagarasul si Iezerul in departare.
Ingrid, la prima tura pe MTB de anul acesta.
Claudia si o roata cu Craiul in fundal.
Drumuri numai bune pentru roatile bicicletei si o zi de nota 10.
“Up close and personal” cu Magura Codlei, acest munte pe care poti sa-l recunosti de oriunde din jurul Brasovului.
Claudia, furia roz cu picatele si in departare Bucegiul.
Estetic la superlativ. In acelasi timp criminal de abrupt atat la urcare cat si la coborare.
Pauza si odihna
O ultima sesiune de Vitamina D inainte de a cobora la masini.
Detalii.
Momente de tihna in asteptarea apusului.
Luna plina, mesteacanul alb, norii aurii si o liniste aproape deplina.
Un alt unghi, de data aceasta spre Crai si spre Iezer
Sfarsit de zi.


Muntii Cernei, in regim de bikepacking


Cand faci bivuac la 2000 m te astepti ca soarele se te trezeasca bland, o data cu rasaritul, incalzind atmosfera si prelungind cu jumatate de ora sederea in sacul de dormit. Asta daca in ecuatie nu intra si ceata si norii, care au subminat rasaritul de azi. E ora 8 si e 0 motivatie sa ne mobilizam. Radu gateste din sacul de dormit si terciul si cafeaua calda rezolva restanta soarelui. Care ajunge la noi pe la 9. 30, fix cand o luam din loc. Planul pentru azi ar fi sa coboram in Cornereva pentru realimentare, doar ca in fata ne sta o mare de varfuri total necunoscute.

Oricate jurnale ai citi si oricat de bine ai incerca sa iti faci temele (chestie care nu s-a intamplat, caci Radu oricum deseneaza din avion turele, iar eu dupa Transalpina de joi nu am stiut cum sa ma impart intre dus, facut bagaje si somn), nimic nu se compara cu experienta de la fata locului. Plus ca uneori sunt diferente importante intre a merge la trekking si a avea si o bicicleta dupa tine, in sensul ca ce poate fi o poteca buna la trekking, sa nu aiba prea mult sens cu bicicleta si ce poate parea un drum plictisitor de picior, sa pice numai bine la urcarea pe doua roti. Ca atare, toate varfurile ce ne stateau in fata (si sa tot fie vreo 10 bucati) erau terra incognita. Habar nu aveam ce vom putea ocoli, ce vom putea urca/ cobori, cat va trebui sa impingem/ caram bicicleta.

Lasam in urma legatura spre Tarcu (dar o retinem pentru o tura ulterioara de bikepacking sau schi de tura) si luam la rand 2-3 varfuri care au ca numitor comun radacina Prislop. Nefiind familiarizati cu zona, stam mult cu ochii in telefon, incercand sa recunoastem varfuri ori chiar masive intregi.

Ajungem decent in saua Mlacile, planul fiind ca maine sa revenim aici, din vale, dupa ce vom fi aprovizionat din Cornereva. Suntem fix deasupra raului Ses, care a scobit aici o caldare larga si domoala. Culmile abordabile descriu aici un semicerc larg, unele mergand roata spre Godeanu, altele spre Cernei. Varful Olanelor (tinta noastra temporara) marcheaza intrarea in Cernei. Tot cam pe aici se termina si ultima urma de drum, iar banda rosie coteste spre Godeanu. In saua de dinainte de varful Dobrii ne intalnim cu un cioban si intrebam de drum. Aflam astfel ca cel mai bine am ocoli varful “pe plai” si intelegem (se va dovedi ca in mod gresit) ca spre est ar pleca un drum ce coboara mai sus de Cerna Sat. Pe hartie planul parea bun, doar ca plaiul ala nu era aproape deloc ciclabil. Fiind putina lume care merge pe aici, poteca nu exista. Doar niste fire adancite de picioarele oilor, magarilor sau cailor cu care se mai urca la stani.

Spre dezamagirea noastra, de pe piciorul descris de cioban nu apare niciun drum, iar plaiul asta pare interminabil. Ne consolam cu ideea ca asa va fi pana pe Varful Babei, varf masiv, de unde ar trebui sa se desprinda piciorul nostru de coborare spre vest. Ocolim si varful Bandiloiu pe curba de nivel de pe versantul estic si in sa dam de o alta turma. Ciobanii sunt pe pozitii si ne trec de caini. Aflam astfel ca nu e nevoie sa urcam varful, fiind suficient sa urmam poteca ciobaneasca ce se vede clar la picioarele noastre.
O data ajunsi in culmea matematica, gasim un drum de iarba (vizibil din creasta), ce ne poarta peste cateva varfuri rotungite, intrand in padure si transformandu-se intr-un forestier in toata regula pe care coboram rapid in asfalt si ne mai oprim abia la magazinul din Cornereva pe care il stiam din ploioasa epica de la Dunare din primavara trecuta. Reaprovizionam si pornim spre pasul ce precede lacul de acumulare de la Poiana Rusca. Fix din pas pleaca doua drumuri laterale, stanga -dreapta. Il alegem pe cel din stanga si urcam spre o livada de pruni unde ne stabilim tabara de baza pentru noaptea asta.

Track si date aici:

Saua Suculetului – Vf Olanelor- Vf Babei-Pietrele Albe-Cornereva

https://www.strava.com/activities/4051559662

Micul dejun si cafeaua de la 2000 de metri, in asteptarea unei raze de soare care sa ne puna in miscare. Merisoarele si afinele au fost culese ad-hoc.
Gata de drum cu un pic de single-trail croit de motor si cu caldarile glaciare din Godeanu in dreapta.
Valurit.
In mijlocul pustietii, dupa peisaj putea sa fie foarte bine si in Mongolia. Valea raului Ses, mereu surpinzatoare.
O scurta bucatica de drum la intrarea in muntii Cernei.
Cinematic-pastoral.
Drumul nu dureaza mult si in curand revenim la “O poteca numita speranta”
Pe coborarea spre Cornereva.
In cautarea unul loc de cort, preferabil cu un loc pentru hamace.
Masa de seara, tot cu primus-ul in prim-plan.

Deasupra norilor prin Bucegi

Tranzitia de la toamna la iarna, mie una, imi iese foarte greu. In noiembrie e nevoie de un mare efort de vointa sa ma extrag de la 18 -20 de grade si sa aterizez la 0 -2 grade cate sunt in fiecare dimineata afara. Am sperat si anul acesta la un noiembrie calduros, cum au fost ultimile doua, dar nu e cazul. In timpul iernii, la 0 grade imi e chiar cald, dar nu si in noiembrie cand intra in ecuatie ceata uda de Brasov ce acopera orasul pana pe la 13-14. Teoretic, cu putina vointa, daca urci pe Tampa sau in Postavaru, iesi la soare, dar in noiembrie, vointa aia e greu de gasit. Inca nu stiu cum am gasit-o sambata.

Ma mir si eu de mine, d-apoi Radu. Perspectiva de a pleca la 6 de acasa, sa conducem pana la Piatra Arsa, sa iesim deasupra plafonului inalt de nori, preferabil la rasarit si sa pealam o zi intreaba pe platou parea un plan bun pe hartie, dar mie imi parea ceva de neconceput caci asta insemna ca o sa fac frigul o zi intreaga. As fi mers la trekking, dar nu stiam cum e glezna, asa ca sunt atat de nehotarata incat imi e mai usor sa nu merg nicaieri. Radu insa e determinat sa ma scoata afara din casa, asa ca sambata la 5.30 dimineata este darnic in facut zgomot, aprins lumini si toate cele.

Evident ca imi sare somnul si articulez, cu jumatate de gura, ca merg si eu. Arunc in bagaj o groaza de haine, ce mancare gasesc prin frigider, o carte, o pereche de pantofi de trekking si ma instalez pe locul pasagerului din dreapta dand caldura la maxim. As putea sa sper ca vom ajunge la Piatra Arsa, vom fi tot in ceata si ne vom intoarce cuminti acasa, ca sa deschid sezonul pe trainer. Dar stiu ca sper degeaba. Globul de cristal, respectiv camera web de la Cota 2000 din Sinaia nu minte. Zice ca sus e senin. Se vad stelele. Noroc ca drumul pana la Piatra Arsa e lung si am timp sa imi adun tot curajul de care dispun ca sa fac fata zilei de astazi. Prognoza a avut dreptate si cam cu 2 kilometri inainte de Piatra Arsa iesim din nor.

E fascinanta tranzitia asta, desfurata pe repede inainte, cu ajutorul vitezei. In 30 de scunde si cam 500 m, ceata se coloreaza in galben pal, se subtiaza ca o esarfa veche de matase si se ridica precum o cortina, lasand in fata ochilor versanti pudrati cu chiciura si un cer impecabil de albastru. Radu se agita in sus si in jos, in stanga si in dreapta. Eu inca mai caut ceva curaj sa ies din masina. O fac cu toate hainele pe mine si chiar si cand plecam la drum nu intrevad vreo sansa sa dau ceva jos de pe mine prea curand. Totusi, la bariera ce marcheaza intrarea pe drumul spre Babele renunt la pufoaica si la pantalonii de fas. 100 m mai sus renunt si la hanorac.

La Babele deja imi suflec manecile de la bluza de lana si pot sa ma relaxez. Am destule haine in rucsac pentru coborare. E inca devreme si pe platou e pustiu. Tataru, Iezerul, Craiul ies usor din nor. Tot ce e sub 1900 m ramane sub plafon intreaga zi. Un alt mister al zilei este cum am reusit sa strangem 1300 m elevatie pe platou. Dar ne-a iesit si asta. Spre Omu e deja zapada, incepe la Cerdac. Alegem drumul de iarna, dar nu ajungem pana la Omu caci nu are sens. Ne oprim pentru o cura de vitamina D pe o movila cu iarba uscata ce strajuieste poteca ce merge spre Batrana.

De-a lungul zilei ceata a urcat constant si o vedeam cum isi croieste drum incet si sigur pe vaile de langa Omu. Asa ca ramanem cat mai mult timp la peste 2200 m unde parea sa fim in siguranta. Pe dupa-amiaza, lumina a inceput sa se schimbe si am pregetat pana la apus, vanand o glorie, pazind ceanul cu aburi din zona Caraimanului, ori asteptand cuminti nuantele rosiatice ale apusului. Ziua asta imi aduce aminte de zilele acelea glorioase de iarna- primavara, caldute, cu zapada firnuita, pe care canturile prind perfect, cu mare de nori la picioare si soare glorios deasupra capului. Nu stiu cate din acestea vor fi iarna asta, cate vom prinde pe munte, dar stim sigur ca o alta carantina nu ne mai prinde inchisi in casa.

Text si date aici:
https://www.strava.com/activities/4336760145

Text: Mihaela

Data 14 noiembrie 2020.

Prima raza de soare dupa o ora si jumatate de condus prin frig si ceata.
Pe platou e o atmosfera cat se poate de hivernala, polei pe drum, chiciura pe iarba si temperaturi pe masura
O ora mai tarziu incepem sa dam jos hainele cu care suntem infofoliti. In departare Leaota si in prim plan varful Tataru.
Inca putin pana la cruce, si un cer incredibil de senin deasupra noastra.
Primul golfulet la mare pe ziua de astazi, golfuletul Valea Alba.
Privind spre peretele Vaii Albe. Tare sunt curios cand vom ajunge din nou pe acolo…
Pe marginea prapastiei.
Incepe sezonul zadelor.
Urmatorul gofulet pe ziua de azi, mai degraba golful larg al Cerbului.
Omul si releul.
Una din bucatile uscate si fara zapada. Altfel era nevoie de destul de multa atentie pentru a ramane pe bicicleta pe aici.
Nenumaratele muchii ale Bucegiului iesind din ceata.
Acele Morarului in lumina calda a inserarii.
E timpul sa ne grabim sa gasim un loc fain pentru apus inainte de a lasa bicicletele sa curga la vale spre masina.
Reclamana nu foarte mascata, dar neintentionata, la Canyon.
Ultima raza de lumina

Grind Morning Glory, edita 2020

Zilele toamnei sunt numarate si imi pare ca am prins ultimul tren astazi, caci Piatra Craiului a ramas, in mod suprinzator neninsa. Minunea asta va fi deja istorie sambata dimineata, cand se anunta prima ninsoare a noului sezon, chiar si in Brasov. Asa ca ne gandim sa ne facem o bucurie si inainte de a pune pantofii de alergare in cui, sa facem o ultima tura pe uscat. Destinatia era implicita: La Om-ul cel inca lipsit de zapada. Musai asortat cu un rasarit. Cum intunericul vine de la 16.30, nu prea conteaza la ce ora pleci de acasa, caci tot pe intuneric o sa urci. La Casa Folea e frig si bate vantul. Ma zgribulesc in spatele pufoaicei si ma astern la drum cu mainile inmanusate ascunse bine in buzunare. Ma insotesc cu ceata densa ce ascunde orice detaliu, fie el om sau jivina. Insa atunci cand sunt pe munte mintea mea e de regula linistita. Poate picioarele alearga pe coclauri, insa mintea sta tihnita caci pe munte ma simt, intr-un fel acasa. In plus stiu serpurile potecii pe care am parcurs-o de atat de multe ori, incat nu imi fac griji legate de vreo posibila ratacire. Radu ma asteapta totusi de cateva ori si ne regrupam definitiv la izvorul de la Table. De acolo poteca devine mai sustinuta si castigam rapid altitudine, iesind din padure sub un cer plin de stele. Plafonul gros de ceata blocheaza orice poluare luminoaaa ce ar putea veni dinspre Bran/ Moeciu. Cerul e negru taciune, o spuza de stele il imbraca, iar Calea Lactee isi sprijina un umar peste creasta al carui contur se ridica in fata noastra. Refugiul ne primeste uscat si cu temperaturi pozitive, supa calda ne imbraca pe interior si sacul de dormit vine cu amintirea atator nopti petrecute acolo unde ne simtim noi in largul nostru- pe munte. 

Noaptea a fost rece si cum stateam facuta covrig in sacul de dormit eram aproape convinsa ca temperatura a scazut sub 0 grade. Dar ceasul spunea la 5.30 ca ar fi 2 grade cu plus, in refugiu. Ma gandesc ca as mai duce inca 2 grade in minus cu o pufoaica pe mine si o a doua pereche de pantaloni. Sau cu un sac pijama in care sa bag sacul de dormit cu totul. Fara indoiala, trebuie sa testez ambele variante.

Este una din acele rare dimineti in care Radu nu colaboreaza. Ma agit pe langa primus, fac o cafea, imi strang calabalacul si ii ofer un ultimatum lui Radu, daca vrea sa urce cu mine. Cum eu nu sunt persoana care sa se roage de nimeni, voi merge oricum in sus si ceasul se scurge in defavoarea noastra. Plecam pana la urma impreuna si dupa ce muschii se incalzesc, hike-ul acesta fortat, la ora 6.30 dimineata, nu mai pare atat de rau. Urcam cu spor si am fi ajuns fara probleme pe varf inainte de rasarit, daca nu ne-ar fi oprit vantul si ceata. Valuri mari de ceata se catara pe abruptul vestic si pravalesc la vale, catre noi. Norii se aduna din ce in ce mai compacti si ne dam repede seama ca de vom urca in creasta nu vom vedea nimic. Hotaram sa parasim poteca marcata si sa urcam pe la Coltii Gainii, pentru a avea mai multa deschidere. Peisajul se schimba in fiecare secunda in jurul nostru si exista doar doua constante: plafonul inalt dinspre nord si plafonul mai jos, dinspre sud. Intre ele domneste anarhia caci nordul scuipa valatuci de ceata in toate partile, aceasta se aduna si are tendinta sa se ridice, prinsa cumva in culoarul stramt dintre Bucegi si Leota, pe o parte, si Piatra Craiului pe alta, si sfarsete in final prin a gasi iesirea din stransoare si a se varsa lenesa in mare pufoasa dinspre sud. Catre nord e negura, catre sud e pufosenie, la mijloc e  spectacolul. Si noi am prins bilete in primul rand. Renuntam fara regrete la urcusul pe varf, ramanand pe la 2000 m, sub ceata de pe creasta, urmarind cu pasiune desfasurarea ostilitatilor ib Bucegi. Doar Costila, Omu si Bucsoiu rezista glorios. Tot ce nu depaseste 2400 m a fost deja inghitit de plafonul care urca, si urca. Si cand te gandesti ca la 6.30, cand am plecat, Craiul era senin lacrima si in vale se vedeau lumini….

Incepem sa ne intrebam serios daca va exista un rasarit, caci ceata s-ar putea sa fie mai rapida ca soarele. Varful Leota a cedat deja batalia. Urmarim cu maxima atentie cum linia superioara a norilor se coloreaza in rosu-auriu. Apoi ii urmeaza ceata ce se scurge pe clinurile estice ale Craiului, ce devine rozalie. Iar la final, intr-o valtoare de neguri si vant, soarele se iveste puternic si autoritar din spatele Bucegilor promitand parca linistea unei ultime zile de toamna tarzie. Mi se pare ca momentului i se potriveste un fragment din Rapsodia romana si profit de 4Gul din Crai pentru a imbina frumosul sunetelor cu frumosul imaginilor de afara. Soarele aduce cu adevarat liniste. Plafonul de ceata de pe Bucegi se retrage constant si muntii mai mici ies usor, usor la lumina… Si cand ma gandesc ca prognoza anunta soare glorios pentru astazi la rasarit. A si fost, insa doar in muntii mari. Postavaru, de exemplu, a fost mereu in ceata.
Incepem coborarea spre refugiu in tihna, caci pantele cu iarba galbene sunt acum ferite de vant (ne bate din spate) si mangaiate de soare. La refugiu e cald si adapost si daca nu ar trebui sa ajung la munca, as sta aici cu o carte in mana.

Padurea are si ea frumusetea ei si asortez la gandurile vesele putina muzica buna in casti. Ma scurg la vale printre copaci acoperiti doar pe jumatate cu chiciura ori prin poieni brumate, unde doar pasul si respiratia mea meu tulbura linistea deplina a diminetii. Picaturile de apa au ramas suspendate de acele de brad, intr-o prabusire amanata. Vremelnic caci prima raza de soare le va da o clipa de lucire, garantandu-le in acelasi timp descompunerea.

In Saua Joaca privesc pentru ultima data in urma la silueta crestei. Imaginea se amesteca cu acordurile lui Eugen Doga, si chem in casti Tandra si gingasa mea fiara. Cocoasa balaurului adormit, Craiasa mereu nehotarata, relatia mea cu muntele, eu insami…

Text: Mihael

Track si date:

https://www.strava.com/activities/4361520037

https://www.strava.com/activities/4364662392

Ajunsi la Grind, cu patura de nori si de ceata sub noi cu cu un Bucegi. In departare cred ca se vede poluarea luminoasa din Sinaia / Campina.
Mihaela inauntru pregateste supa de seara in timp ce eu ma invart in jurul refugiului incercand sa improvizez un trepied din ce am la indemana. Peste creasta la fel de multe stele ca intr-o noapte geroasa de iarna.
Orion the Hunter, releul de la Costila si Bucegiul.
Prima geana de lumina spre Bran, inainte de a se ridica zidul compact de ceata dinspre campie.
Totul albastru inainte de a aparea soarele.
Soare ce astazi a intarziat destul de mult, aproape 7:30 fata de ora cu care eram in mod normal obisnuiti pe Tampa. Bucegiul si norii din imagine au avut si ei un cuvant de spus.
Sa fie culoare!
Chiciura din poienile de sub saua joaca, cu o paleta de culori complet diferita fata de cea in care e invaluit peisajul pe langa noi.
Ceata alergand cu viteza pe langa noi pe coborarea spre refugiu
Cald si soare la Refugiul Grind in timp ce creasta e inca acoperita de ceata spumoasa ce s-a jucat in dimineata aceasta cu noi
In curand se vor sterge si ultimele pete de culoare pentru urmatoarele luni, respectiv mestecenii si zadele
Simplonul scos de la naftalina pentru sezonul rece dupa ce a stat aproape tot sezonul dezmembrat. Brazii sunt complet imbracati de chiciura dupa ceata din noaptea trecuta.


Epica Godeanu – Cernei, prima parte

Manifest impotriva comoditatii

Motto “Iesi lene din trupul asta vrednic.”

Ziua 1 Godeanu (Brazi – Gura Apei- Saua Iepii- Saua Suculetului) 

Societatea in care traim intretine confortul. Cautam un produs pentru “ca ne face viata mai usoara” si nu e nimic rau in asta, mai ales daca aceste facilitati ne lasa mai mult timp pentru noi, pentri cei dragi, pentru activitatile noastre preferate. Nu voi sustine niciodata ca e mai bine sa ne intoarcem la spalatul rufelor la rau si ca trebuie sa abolim masina de spalat. Lucrurile devin insa cu adevarat delicate atunci cand confortul se impleteste cu rutina si cele doua se strang in jurul nostru ca niste lanturi, imobilizandu-ne intr-o carapace nevazuta. 

Mersul pe munte este fara indoiala un mod (relativ simplu) de a iesi din zona de confort, pentru ca exista mereu mai greu, mai lung, mai tehnic, mai aventuros. 

La fel de sigur, mersul zile la rand pe munte, cu rucsacul in spate, innoptand pe unde ajungi, refolosind aceleasi haine, strangand o oarecare doza de jeg sau multumindu-te cu o baie rece la rau, din nou, nu sunt pentru oricine. Insa cred ca tocmai asemenea zile, cand esti imersat 100% in locurile pe care le strabati, cand mergi tihnit, fara graba pensiunii, dusului, restaurantului, trenului de prins, orelor de condus spre casa, tocmai asemenea zile se sedimenteaza ca amintiri valoroase, caci ele sunt cumva sinonime cu calatorii mai lungi, care, eventual, contin si o doza de necunoscut. Ele sparg carapacea rutinei si pe cea a confortului si fac sa simti cum viata iti pulseaza in vene. 

Noi (eu si Radu) speram sa pastram mereu o disponibilitate la aventuri, la explorari, la o oarecare doza de disconfort (termen care este oricum foarte relativ) si sa ne bucuram si peste 10 sau 20 de ani de nopti petrecute sub cerul liber, la 2000 m, de descoperirea unui munte ori a unui traseu nou, de tricoul curat, pe care il imbraci dupa 3-4 zile de mers. 

Initial, weekendul asta trebuia sa fie o pasnica tura de trekking in Retezat, dar cum nimeni din cei putini interesati nu a dat un raspuns 100% sigur, hotaram, joi seara, sa profitam de vremea buna pentru o tura de bikepacking in Godeanu. Munte nou, despre care nu stiam mare lucru, devenit totusi destul de accesibil de cand ne-am imprietenit cu drumul Brasov- Hateg. 

Ziua de pedalat incepe tarziu, trecut fiind de ora 12. Cei 24 de kilometri pana la Barajul Gura Apei se scurg lent. Ii stiam de la ProPark si nu aveam asteptari. Hotarasem sa intram in munte prin Saua Iepii, asa ca inainte de a intra in poteca, facem o pauza de masa cat pentru o salata generoasa. 
Intrarea in traseu este brutala, fara indicator si usor de ratat fara track GPS sau repere. Totusi, progresiv poteca se domoleste. Se vede ca este folosita intens de oamenii care se dau cu motoarele de enduro.  Daca la inceput nu razbim decat carand bicicleta in spate, usor, usor trecem la push bike si gasim chiar si zone in care putem sta pe ea. La iesirea din padure gasim un parau sanatos si scheletul unei stane. 

Sa tot fie trecut de 16.30 cand ajungem in Saua Iepii. De aici, imaginatia noastra promitea ca o sa pedalam. Realitatea din teren ne arata cat se poate de clar ca  o sa continuam sa caram bicicleta in spate. Nu avem prea mult spor azi si sarim doar doua varfuri- Baicu si Nedeia. Ne oprim chiar inainte de a cobori in saua Suculetului, in cel mai ferit loc pe care l-am putut gasi, deasupra Lacului Pietrele Albe. Ne pregatim pentru un bivuac sub cerul liber. Experienta Americii de Sud ne ajuta sa fim destul de eficienti in amenajarea culcusului si sa intram repede in sacii de dormit, pentru a pastra cat mai mult din rezervele de caldura. Mancarea calda ajuta si ea, si intinsi, cu burta plina, in caldura sacului de dormit, privim Calea Lactee. Pacat ca aranjamentul nostru cu folia de supravietuire pusa peste sacii de dormit nu a fost cel mai fericit, caci eu ma scol pe la ora 1 si constat ca sacul meu are condens sau roua la exterior. Daca n-ar avea umplutura de puf nu mi-as face prea multe griji, dar pana acum a vazut mai mult frigul uscat al Anzilor si habar nu am cum face fata la umiditate. Se pare ca o sa aflu noaptea asta…Renuntam amandoi la folie si e la fel de bine din punct de vedere termic. Un fasait in minus. Fara indoiala, varianta ideala pentru bivuacul asta ca si pentru alte ture in care planifici un bivuac in creasta ar fi fost un tarp fixat cu ajutorul celor doua biciclete. El ne-ar fi ferit si de vant, asigurand si ventilatia necesara. Doar ca trebuia sa renuntam la Calea Lactee.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/4051562244

La plecare, cu lacul de la Gura apei pe care alerga vantul cald de vara.
“Iesi lene din trupul asta vrednic” , varianta de cu un carry-bike de aproape 600 de metri
Ajunsi in Saua Iepii, fara semnal, in mijlocul muntilor. Respectiv fix acolo unde trebuia sa fim.
Spre vest, un apus inca ascuns de nori.
Un push-bike numit speranta.
O alta varianta de a urca in Godeanu, de data aceasta dinspre vest.
Aici se termina brusc muntii. Spre vest, undeva in departare incepe sa se intinda Banatul…
Ultima geana de lumina, moment dupa care trebuie sa vedem si care va fi locul in care ne vom petrece noaptea…
Respectiv sub cerul liber si plin de stele, oarecum adapostiti de vant si cu o masa de seara pe cinste.