Category Archives: mtb

Tampa morning glory, cafeaua, clatita, salamul de biscuiti si socializarea de dinainte de munca

2.10 Tampa Morning Glory cu Brasov Adventures

Cum ne-a placut mult shotul de energie dat de urcarea de ieri in Postavaru, am zis sa repetam experienta si ziua urmatoare, de data asta mai aproape de casa, respectiv pe Tampa. Un asemenea loc vine cu trei avantaje: o ora mai blanda de sculare (5.40 vs 4.40 pentru Postavaru), un acces facil din oras si o retragere scurta, ceea ce pe de-o parte ne ofera mai mult timp de petrecut cu cafeaua in mana si creeaza premizele unei prezente mai numeroase. Si trebuie spus ca ne-am strans ceva oameni, jumate veniti pe bicicleta via Saua Tampei, jumate veniti pe jos, via Gabony. Soarele a fost darnic cu noi, temperatura placuta, astfel incat toata lumea s-a aratat gata de o noua iteratie si saptamana urmatoare.

Prima iteratie de Tampa Morning Glory de pe toamna asta.
Arsenal serios pentru o treaba cat se poate de serioasa, cafeaua de dimineata.

16.10 Tampa slow morning  sau rasaritul biciclistilor

Astazi nu ne strangem decat 5 oameni pentru rasaritul pe Tampa, toti biciclisti. Insa un grup mai mic isi are avantajele sale, caci e mult mai simplu sa discuti, experienta se simte cumva mai intima.

In iteratia din dimineata asta, porridge cu banane si cu ciocolata.
Deasupra orasului ce se trezeste in timpul acesta la viata.

23.10 Tampa Morning Glory cu oamenii de pe Brasov Adventures

Diminetile pe Tampa sunt doar un substitut pentru adevaratul morning glory din Postavaru sau dintr-un alt munte mai mare apropiat de Brasov. Insa data fiind usurinta cu care ajungi sus, ele sunt garantia unei socializari faine in natura. Daca la primele iteratii eram doar 4-5 oameni ce urcam cu bicicleta ocolit prin Saua Tampei, acum am dat bicicleta pentru o urcare mai lenta sau mai rapida, dupa dorinta si putiinta fiecaruia, care sa ne scoata la masutele de pe Treptele lui Gabony, locul din care se vede cel mai bine rasaritul.

Am upgradat si iesirea la un eveniment social si culinar si in meniul de azi am avut o gasca faina de biciclisti sia alergatori, un rasarit tarziu la ora 8, cafea si clatite americane cu dulceata de zmeura. Modul ideal de a-ti incepe ziua.

Ora albastra, la iesirea de pe treptele lui Gabony.
Iteratia de astazi, pancackes cu gem de mure facut in casa.
Prima geana de lumina.

28.10 Don’t stop me now + Tampa morning glory cu carry bike pe Gabony

Tampa morning glory incepe sa devina o traditie de toamna. Pentru noi este pe de-o parte un motiv excelent pentru a ne mobiliza dis-de-dimineata  si a incepe ziua in forta. In mod cert nu suntem cei mai matinali oameni de pe lumea asta (desi ne-am dori), insa la nehotarare si la lipsa de disciplina ajuta mult sa iti fixezi un punct si o ora de intalnire, sa iti iei un angajament etc. Sau cel putin pentru noi functioneaza. Partea faina este ca in nehotararea noastra reusim sa ii mobilizam si pe altii si una din micile placeri ale Brasovului este faptul ca poti sa evadezi cu usurinta in natura, sa simti padurea cum se trezeste la viata, sa privesti orasul de sus si modul in care i se anima strazile. A fi afara este sinonim cu a te tine departe de social media si a petrece timp de calitate alaturi de alti oameni cu care imparti aceleasi pasiuni. E bine sa incepi ziua in fata unei cani de cafea (chiar daca aproape mereu cafeaua noastra este esuata) si a unei prajituri,e bine sa faci miscare si toate astea te incarca cu energie si cu endorfine.

Astazi e prima editie a Morning Glory-ul dupa schimbarea orei, ceea ce vine cu plusuri si minusuri. Minusul e evident: trebuie sa ne trezim devreme, caci acum soarele rasare la 7. Plusul e ca fie ar fi mai mult timp de petrecut la bancutele de pe Gabony, sau precum in cazul zilei de azi, niste ore pentru a mai fura putin mtb in toamna asta.

Inca o dimineata, inca un rasarit. Mi se pare interesant cat de mult variaza lumina si nuantele de la dimineata la dimineata.
Continuarea turei dupa cafeaua de pe Tampa.

5 noiembrie- Tampa slow morning romantic

Cum aseara a plouat, am lasat bicicletele acasa si am urcat per pedes, pe Gabony. Am fost singuri, dar asta nu a insemnat ca nu am putut sa ne bucuram de un porridge cald cu ciocolata si banane si de o cafea reusita.

Inca o iteratie cu poridgeul de dimineata.

19 noiembrie- Tampa slow morning, gourmet, cu cafea si friganele

Cum intr-o dimineata Radu a pregatit o portie generoasa de friganele pentru colegii de munca, am hotarat sa repetam experienta si pe Tampa, caci sunt usor de facut si bune mai ales calde. Asa ca luam la pachet cele necesare si pornim spre Dobrogeanu Gherea. O ceata umeda si deasa incinge muntele si aproape ca ma consolez cu ideea ca nu vom reusi sa iesim deasupra ei, avand in vedere ca nu avem decat 150 m de urcare. Noroc ca raman friganelele un punct de interes suficient de atragator. Asa ca ajunsi la destinatie incingem tigaia si dam drumul cu spor la pregatit paine cu lapte, ou si zahar. Totusi soarele ne face o mare supriza, caci ceata s-a lasat cativa metri mai jos si astfel avem parte de cel mai spectaculos inceput de zi din toamna asta, cu valuri aburii colorate in auriu, cu umbre si lumini sidefii ce ascund sub ele orasul si ne arunca deasupra norilor. Iar cand soarele dispare inghitit de orizontul compact, continuam starea de bine cu portii generoase de friganele garnisite cu mult gem si zahar si udate cu cafea. Daca ai soare, ceva dulce si putina cafeina, nici nu are cum sa nu inceapa bine ziua.

Probabil unul din cele mai spectaculoase rasarituri de pana acum.
In iteratia de astazi, Friganele!
Deasupra norilor.

27 noiembrie- Tampa morning glory. Asta chiar e ultima pe toamna asta
Nu zic ca e ultima pe anul asta, caci nu se stie niciodata ce vitejii ne mai cuprind in decembrie si echipati corespunzator ignoram frigul pentru o ultima iteratie pe 2019. Dar toamna se termina oricum in 3 zile, asa ca profit de soarele glorios anuntat in prognoza si postez o ultima chemare la morning glory pentru aceasta toamna. Cum doar vreo 4 oameni au anuntat ca vin (si de regula la fata locului apar jumatate din cei anuntati) nu imi faceam prea multe iluzii  legate de prezenta. Inca de la plecare mi-am pus castile in urechi ca sa nu imi mai aud gafaitul, am dat play la un audiobook si cu ochii aninati de cerul ce prevestea un rasarit spectaculos am lasat picioarele sa ma poarte pe poteca deja stiuta, convinsa ca voi fi prima la intalnire, asa cum se intampla mai mereu.

Asa ca nu mica mi-a fost mirarea sa constat ca masa era plina de bunatati aduse la pachet, un primus sfaraia vesel si prevestea cafeaua regulamentara, iar bancile erau deja ocupate cu omuleti veseli. Rasaritul s-a consumat in spatele unui plafon jos de nori si a durat ceva pana cand soarele a ajuns si la noi si ne-a incalzit fetele. Sufletele ne erau oricum calde, caci eram acolo vreo doua maini de oameni care gandim si traim asemanator, bucurandu-ne de compania celorlati, de timpul petrecut in natura, vorbind despre viitor si povestind despre cum arata Brasovul acum 20-30 de ani

Focul din cer
Un salam de biscuiti de nota 10. Multumim Paula!
Formatia extinsa la ultimul Tampa Morning Glory al toamnei.

Fagaras, Mezea-Oticu, Iezer – epica de toamna

Scriu randurile astea intr-o stana dintre Iezer si Fagaras, pe culmea Mezea-Oticu, culme pe care ne chinuim de cativa ani sa ajungem. Vantul suiera usor printre peretii subrezi ai stanei iar lumina lunii se strecoara prin ferestre si prin gaurile din acoperis. In rest e uimitor de liniste si de cald. Vara indienilor, asa ii zic americanii si nemtii, cele cateva saptamani cu vreme calda si stabila din octombrie. Acum o ora si ceva, in timp ce ma indreptam spre stana am speriat o turma de mistreti. S-au oprit la 100 de metri pentru a vedea ce vietate le tulbura linistea, dupa care au trecut agale peste muchie. E incredibil ce salbaticie e aici, fara semnal, cu iarba crescuta mai mare ca un stat de om si cu poteci ce incep sa dispara.

Am trecut prin Curmatura Oticului prima data acum aproape 10 ani, intr-o mica aventura cu pinguinii ce ne-a ramas destul de bine intiparita in memorie. De atunci am mai trecut in 2015 cu Doru si Dani cand am fost siliti sa dormim o noapte in plus pentru ca nu ma gasit o poteca. Acum sunt singur, si aceleasi poteci si locuri pe care le am clar in minte au inceput sa fie recucerite de natura. Inca zece ani si doar ramasitele stanelor o sa ramana ca amintire ca la un moment dat si-au facut si oamenii veacul pe aici.

Traseul pe care l-am desenat pentru cele doua zile e in egala masura salbatic si oarecum cam fara sens de facut cu bicicleta. Ziua a inceput in Fagaras o bucata care a avut totusi sens, 50 de kilometri in urcare din oras pana la capatul drumului forestier ce pleca din Dejani. In Tara Fagarasului e o atmosfera de toamna tarzie, prin satele prin care trec lumea fie e in drum spre munca, fie e la birtul local pentru cafeaua, berea sau barfa de dimineata, dupa posibilitati. Dupa o oprire pentru aprovizionare unde reusesc performanta sa termin un borcan de gem la cafeaua de dimineata incepe urcusul pe valea Dejanilor spre Fagaras. Drumul s-a mai stricat de la ultima tura facuta pe aici si ceva imi spune ca fara un 4×4 mai serios nu mai e treaba chiar asa de usoara sa ajungi pana sus.

Mai departe incepe partea mai fara sens a turei, carry-bike-ul de 600 de metri pana in Curmatura Bratilei. Tot bagajul greu intra in rucsac astfel incat tot ce ramane de facut e sa pun bicicleta cu totul pe rucsac si sa-i dau cu spor la deal. Nici o pala de vant nu adie in caldarile superioare iar eu incerc sa fac slalom printre ramasitele zapezii de acum o saptamana. Din Dejani nu am intalnit pe nimeni si sunt destul de convins ca sunt mici sanse sa dau peste cineva pe Mezea-Oticu. Sunt putini care ajung pe aici, iar atunci cand faci asta partea logistica e un mic cosmar. Aici intervine avantajul bicicletei. Daca i-as da bice probabil as putea ajunge pe seara / noapte la refugiul Iezer.

Doar ca ziua e prea frumoasa pentru a te grabi. Craiul si Bucegiul se vad in departare intr-o ipostaza inedita iar bucatile de pe Mezea-Oticu pe care poti sa stai pe bicicleta sunt chiar surpinzator de frumoase. Pacat ca alterneaza foarte des cu bucati napadite de iarba sau de pietre in care nu ai ce cauta pe bicicleta. Un fel de disonanta cognitiva pentru biciclit. Cu toate astea kilometrii se scurg mai repede decat speram si ajung cu o ora inainte de apus in Curmatura Oticului. Aici e momentul alegerii, ori merg inainte spre Varful Rosu, spre refugiul de la Iezer sau spre un bivuac fortat, ori fac dreapta spre stana “La urzica vesela” unde am mai facut un bivuac fortat in urma cu 4 ani ori fac stanga pentru a cobori la o stana de pe piciorul ce coboara spre Pecineagu, o stana abandonata de cativa ani pe langa care am trecut cu Dani in timpul unei alte ture epice. Decizii, decizii. Pana la urma dupa putina deliberare interioara aleg calea stiuta si plec spre stana “La urzica vesela” doar pentru a face cale intoarsa dupa 45 de minute de croit drum pe o poteca aproape inexistenta. Iau bicicleta inapoi in spate, urc inapoi in Curmatura, sperii o turma de mistreti si cu ultima geana de lumina cobor spre Pecineagu pe varianta numarul doi. Poteca e la fel de rupta si de inexistenta. Stana in schimb e in stare cat de cat decenta, cu un prici functional si cu 3 ferestre pe unde poate intra fara probleme ursul astfel incat inainte de a ma baga la somn incerc sa le baricadez cu bucati de lemn si cuie ca macar sa aud daca vine mos-martin sa ma verifice la noapte. Afara e luna plina, vantul adie usor printre branele stanei iar eu cad in cele din urma rapus de somn si de oboseala de peste zi.

Urcusul spre Varful Rosu si in departare Malita si culmile Fagarasului pana la Valea Oltului.

Dimineata urmatoare incepe cu acelasi biciclit fara sens, respectiv un carry-bike de 600 de metri printre pietre pana pe Varful Rosu. Aceasi zi senina si fara vant, aceeasi pustietate ca si ieri pana cand termin creasta Iezerului si incep urcusul spre Papusa, binenteles cu un alt carry-bike de toata frumusetea. De aici in schimb urmeaza coborarea lui Luci de la 4 Munti, coborare ce e in stare inca foarte buna, chiar daca nu cred ca mai ajunge foarte multa lume pana aici. De la stana de pe picior in schimb iau azimut Curmatura Foii urcare pe care sper sa o dibuiesc de data aceasta si pentru care incerc sa incarc toate drumegele din zona de pe google maps. Zona marginita Papusa si Tamas mi se pare un veritabil triughi al Bermudelor din punct de vedere al marcajelor si al potecilor. Cel putin versantii dinspre Tamas, complet defrisati in urma cu 10-20 de ani dar acum recuceriti de padurea tanara sunt deosebit de interactivi. Si binenteles fara semnal, ca sa fie lucrurile si mai interesante. Sunt curios daca s-ar tine un ProPark pe aici cata lume ar reusi sa iasa cu bine pe aici.

Cu google-maps-ul in mana si cu banda albastra pierduta incerc sa urmez un drum de exploatare pana la stana de sub Tamas. Doar ca realitatea din teren nu se potriveste deloc cu cea de pe harta si dau int-o padure deasa si tanara pe care urmez o poteca firava de animale. Buna si asta, pana cand se infunda. Intre timp se lasa si noaptea, eu dibuiesc o alta serie de drumuri de exploatare si ma apropii destul de mult de poiana in care e stana. Sunt maxim 150 de metri in linie dreapta, singura problema e in schimb ca sunt 150 de metri prin cel mai des hatis prin care am ajuns pana acum asa ca sunt nevoit sa fac cale intoarsa si sa-mi incerc norocul pe alte drumuri de exploatare, pana cand gasesc o alta poteca de animale ce ma scoate in poiana. De aici drumul e stiut iar luna plina ce se zareste peste varfurile brazilor imi lumineaza drumul prin noaptea linistita. Din curmatura Foii e doar o formalitate sa cobor spre Plai, spre Zarnesti si mai departe spre Brasov unde ma prabusesc in pat la 12 noaptea dupa adevarata aventura de doua zile. Doua zile in care am intalnit un singur drumet inainte de Papusa, doua zile prin cele mai salbatice locuri din jurul Brasovului, doua zile fara nici un fel de graba in care doar gandurile mele mi-au tinut de urat. Doua zile in care mi-am reamintit ca nu trebuie sa mergi pe alte continente pentru a face ture ce se simt ca adevarate aventuri..

Dimineata, in gara din Fagaras cu bicicleta dezasamblata in modul bagaj de mana.
Micul dejun in Recea, cu gem de caise si cafea. Gemul a fost biruit dintr-o singura lovitura.
Drum intins spre satul de vacana de la Dejani.
Toamna in desfasurare in padurile de la poalele Fagarasului.
Zapada de octombrie.
Am infrant! dupa cum ar zice generalul Barza, fin cunoscator al tuturor coclaurilor din jurul Brasovului.
Albastru de octombrie si un refugiu ce pare sa se tina inca bine, cel putin din exterior.
In loc de incurajare.
I believe I can fly!
Pranzul campionilor, cu rosii ce au avut mai mult gust decat tot ce am gasit in America de Sud.
Coborarea din Fagaras.
Spre stana “La urzica vesela” sau din categoria a fost odata o poteca pe aici.
Ultima geana de lumina dupa ce am facut cale intoarsa spre Curmatura Oticului.
Culcusul de peste noapte.
Ciobanul s-a nascut poet.
Stana “La Urzica Vesela” si Coltii Cremenii vazuti de la inaltime.
Inca putin pana pe Varful Rosu.
Pregatit de atacul Papusii.
Culorile de toamna in Iezer-Papusa.
De aici tot la vale.
Craiul imperial in culori de toamna.

Creasta Baiului si creasta Neamtului, cu foculet la stana, prieteni si sube inmiresmate

La alegerile prezidentiale de acum 5 ani tot in Brasov am votat. Pare ca timpul a stat in loc daca e sa judec asa, mai ales ca buletinul tot de Bucuresti a ramas. Insa pe cand ne aflam pe ultimul varf mai proeminent din Neamtului (Tigai) si ne lasam ochii sa hoinareasca intr-un tur de orizont, privirea nu se mai plimba nestuitoare. Acolo unde nu parea nimic altceva decat padurea neagra de conifere, memoria pasilor stia ca este o poteca ce pleaca din punctul A si ajunge in punctul B. O poteca pe care am fost de x ori. Seile au nume. Poienile la fel. Culmile, muchiile. De ele se leaga anotimpuri, parcurgeri de vara sau de iarna, ture faine sau ture de explorare. In 5 ani locurile nu ne mai sunt straine, ci familiare. Si totusi coborarea spre Rentea avea sa fie o premiera. Dar avea sa ne duca direct acasa.

De pornit am pornit domol, sambata dimineata, din Comarnic, alaturi de Muha, Vali si George. Aveam pe lista lucruri simple: socializare, traseu fain, foculet, povesti, rasete, voie buna,soare. La fata locului a mai intrat si ceva vant, ceva frig punctual, ceva noroaie, dar nimic suficient de deranjant cat sa ne strice zenul.

Urcarea spre culmea Baiului mi-o amintesc lunga si sisifica, cu pietre mari si mult push bike. Asa ca in primele ore ale diminetii, dupa ce ne trezim in fata unei cesti de un portocaliu vesel plina cu lichidul negru datator de energie si entuziasm, ii cam zoresc pe oameni la deal. Inceputul de zi se scurge sub mantra vorbim, vorbim, dar mai si pedalam. Toamna e aproape consumata prin padurile de foioase prin care trecem si doar cativa copacei pitici ii mai rezista inca. Entuziasmul tineretii, ai spune. Soarele e insa darnic si ii primim cu drag caldura. Acceptatea aceea animalica, inscrisa in genele noastre de culegatori-vanatori pentru care iarna nu avea cum sa fie un anotimp usor. Invart pedalele calculat, cautand cu privirea trasa ideala si conducandu-mi bicicleta pe aceasta. Ultima data am fost pe aici acum 5 ani si urcarea mi s-a parut imposibila. Mintea asa si-o aminteste. Picioarele o gasesc astazi provocatoare, dar posibila. Ne regrupam in portiunile plate si orice oprire se face la firul ierbii, caci vantul isi face deja simtita prezenta.

Pe la 13.45 facem o pauza de masa in primul loc cu deschidere peste Bucegi. De aici ma relaxez, caci nu are cum sa ne mai prinda noaptea.
Culmea Baiului ondulata asa cum o stiu ne poarta ori pe la umbra si feriti de vant, ori pe la soare dar in vant, de nici nu mai stii ce sa alegi. Sub Baiul Mare facem din nou pauza de regrupare. 

Petru Orgojoaia nu ne aduce alinarea de care speram in lupta cu vantul, insa macar merge repede, fiind majoritar la vale. Si in orice caz, stana la care planuiam sa inoptam functioneaza ca un magnet, caci ea va insemna o pauza de la vant si finalul unei zi pline. Bine finalul va fi abia cand vom ajunge in sacul de dormit, insa activitatile din batatura stanii constituie o placuta varietate pentru pedalatul de peste zi. Cu eficienta oamenilor ce au calcat multe praguri de stane si refugii in cei 15 ani de mers pe munte ne gospodarim organizat, eu cu Vali gasim izvorul, Radu cu George pornesc focul, Muha aseaza bicicletele si ora 18 ne gaseste stransi deja in jurul vetrei, cu o mana de lemne uscate aruncate peste foc si cu primusul arzand pe partea opusa. Piureul imi aduce mereu in amintire prima parcurgere a Crestei Fagarasului, 10 zile in care nu cred ca am mancat altceva in afara de piureu la masa de seara. Acum mancam rar si cred ca tocmai din cauza asta pare bun.

Plasma ne vrajeste vreo 3 ore si ceva, dar pana la urma frigul noptii de noiembrie ne convinge sa schimbam mirosul de fum pe cel de branza, dupa calitatea caruia concluzionam ca aici se face branza buna peste vara.
Duminica dimineata cochetez cu ideea sa ma trezesc mai deveme, sa ma duc dupa apa si sa pornesc primusul, dar e un gand de o secunda, pana cand somnul dulce de dupa rasarit ma imbratiseaza din nou. Ce e drept, obiectiv vorbind nu e graba. Muha, Vali si George vor cobori in Azuga, noi mergem spre Neamtului si din turele anterioare pe schiuri avem in minte cel putin 2 retrageri (de pe varfurile Stevia spre Valea Azugii si respectiv de pe Turcu spre refugiul Retivoi). Asa ca ne luam timp pentru un mic dejun servit in tihna, tot indemnand soarele sa ne incalzeasca mai cu spor. Daca cu soarele nu ne intelegem, eu si Muha plecam dupa apa, reteta sigura pentru a tura putin motorasele inainte de a ne urca pe biciclete. La intoarcere insa suntem intampinate de rasetul sanatos al lui Radu, caci intre timp baietii iesisera la o sesiune foto pentru colectia sezonului de nunti primavara-toamna 2020. Ce a iesit se vede mai jos. Comentariile sunt de prisos.

Dupa ce ne dor in sfarsit obrajii de la atata hahaiala o luam si noi din loc. La lac ne despartim si oamenii pleaca inapoi pe Petru Orgojoaia spre Azuga, noi ne continuam drumul spre Neamtului, pastrand undeva intr-un cotlon al mintii sa incercam sa ajungem spre Rentea ca de acolo sa mergem direct in Brasov, fara sa ne mai complicam cu trenul din Azuga ori Predeal.
Rusu si Stevia sunt doua varfuri ce isi cer portia de determinare, caci pantele sunt destul de abrupte si sfasim sa facem de multe ori push bike, biciuiti din laterala de vantul nebun. Tot el insa plimba norii si Bucegiul se dezveleste usor, usor. Suntem pe culme la ora potrivita, cand soarele cade cum trebuie peste muntii din jur si sub scuza efortului ne oprim des, mai ales ca avem ce privi. Dupa Stevia scapam de urcusuri lungi si abrupte, dar lupta cu vantul ramane, caci o pala mai serioasa la momentul nepotrivit te scoate usor de pe trasa. Paltinul ramane in dreapta si curba de nivel spre Turcu se scurge frumos. Trackul de acasa e desenat in coborare spre Retivoi, insa cum e abia ora 14 hotaram sa mergem inainte spre ultimile varfuri ale Neamtului si apoi pe coborarea spre Rentea.

Marcajele sunt din ce in ce mai proaste si o aplicatie cu harta si localizare GPS e o necesitate in zona, chiar si pe vreme buna. Locurile prin care ajungem sa pedalam nu sunt ouau, dar se simt interesant, fiind noi. Astfel mai stergem de pe harta o bucatica necunoscuta noua. De la Rentea evitam forestierul clasic si prindem o poteca ce ne va scoate fix in valea Garcinului, foarte aproape de urcarea spre Piatra Neteda care e in fond o formalitate, cat sa iesim elegant in Sacele. Intram in Brasov cu ultimile gene de lumina si oprim in ordine la spalatorie, la vot si apoi la o felie de tort in Racadau. Pana la urma a fost un weekend cu de toate, din care am stors tot ce am putut din ziua scurta de noiembrie. Iar cand s-a stins lumina afara, am aprins-o pe cea din suflet stand de vorba si razand sanatos alaturi de prieteni buni.

Text: Mihaela

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/2857057121

https://www.strava.com/activities/2856694665

Cafeaua de dimineata, in Comarnic, menita sa faca mai roz si mai usoara urcarea spre Baiului.
Echipa vesela pe drumul spre Secaria, locuri prin care frunzele galbene inca nu au fost complet spulberate de vant.
Tot inainte, spre creasta!
Toamna asta am ajuns la concluzia ca dintre toate bicicletele pe care le am probabil Simplonul vechi de 13 ani imi place cel mai mult. Motiv pentru care a primit si ceva upgrade-uri, respectiv roti faine si cauciucuri pe masura.
Pauza de masa si de vorba in locul in care ai cea mai frumoasa priveliste spre Bucegi.
Mongolia.
Ultimele raze de soare pe Petru Orgojoaia si goana dupa o stana care sa ne fie adapost peste noapte.
George, suba si fesul ce e din alt film.
Luna plina si nopti calde de noiembrie.
E un pic de magie in uitatul in plasma si trebuie sa recunosc ca de cand ne-am intors din America de Sud visam la un astfel de foculet.
Pregatirea micului dejun din dimineata urmatoare, cu porridge si cafea.
Ce se intampla sub suba ramane sub suba. (a fost nevoie de nenumarate duble pentru ca era absolut imposibil sa ne abtinem din ras)
Atitudinea conteaza.
Ciobanusul bikepacker sau bikepackerul ciobanas
Direct din inima Armeniei si a Georgiei in inima muntilor nostrii.
Aparent totusi suba nu mirosea chiar atat de rau.
Norii se crapa iar eu si Mihaela pornim spre Neamtului.
Inca putin pana pe varful Rusu.
Din nou, Mongolia.
Single-trail de Neamtului.
Coborarea neasteptat de frumoasa de la Rentea.
Rasaritul de luna cu cateva clipe inainte de intrarea in Sacele.

O saptamana de Brasov, intre munte si munca

Au venit in sfarsit ploile in Brasov si ne-au dat ragaz sa mai respiram dupa 3 saptamani cu vreme impecabila, vreme cum nu cred ca o sa mai prindem prea curand in Octombrie. Au fost zile in care am incercat sa petrecem cat mai mult timp afara si sa inmagazinam cat mai mult soare pentru zilele cenusii de toamna si de iarna ce vor urma. Dupa 3 ani in Brasov mi-e destul de clar ca intr-o saptamana in Brasov poti petrece, cu tot cu mersul la munca, mai mult timp in natura decat intr-o luna petrecuta in Bucuresti, iar jurnalul de mai jos al ultimei saptamani vine ca un fel de descriere al felului in care se intampla asta:

Luni, 21 octombrie.

Singurul rasarit al saptamanii prins la munca. De la birou se vad prelungirile dealurior dinspre Ciucas si trebuie sa recunosc ca e fain sa-ti bei cafeaua de dimineata uitandu-te la rasarit, chiar si de la birou si din centrul orasului. In schimb, cele 9 ore de uitat in cod si de rezolvat probleme se simt si inevitabil pe la jumatatea zilei ajungi sa te uiti la cerul senin de afara si sa regreti ca stai in timpul acesta intre patru pereti.

Cafeaua de dimineata de la munca, cu rasaritul in fundal si deasupra uneia dintre cele mai aglomerate intersectii din oras.
Sfarsitul de zi, la iepure, locul din Postavaru in care culorile toamnei sunt inca la apogeu.

Marti, 22 octombrie – cu bicicleta pe Postavaru.

Primul morning glory pe Postavaru pe bicicleta. Impulsionat de faptul ca se schimba ora saptamana aceasta plec la 6 fara 10 singur de acasa. E suprinzator de cald la urcare, aproape ca urc doar in echipamentul de vara. Pe drumul forestier s-a facut o poteca printre frunzele cazute in ultimele zile pe care incerc sa o urmez. Fara nici un fel de plan si fara nici un fel de graba ies sub varf chiar atunci cand rasare soarele. Oricum si soarele asta e la fel de intarziat ca mine si astazi ne-am potrivit in intarziere. La vale am parte de o coborare absolut geniala pe Crucur pana inapoi in Brasov si pana la munca, ajungand dupa un dus si un mic dejun pe fuga la birou la 10. Nici ca pot sa-mi imaginez un mod mai bun de a incepe dimineata.

Urcarea la lumini spre Postavaru. Momentul in care incepe sa se crape de ziua de obicei ne prinde deasupra Poienii Brasov.
Intalnirea dintre intarziati.

Miercuri, 23 octombrie – o zi inceputa si terminata pe Tampa.

Inca o zi cu cafeaua la rasarit, de data aceasta la locul stiut de pe Tampa, cu clatite facute la fata locului ca acompaniament, cu orasul ce se trezeste la viata la picioarele noastre si cu o ora de sporovait fara graba inainte de a cobora spre munca si spre birou.

Ai zice ca ar fi rost de pauza, dar cum oricum nu as fi facut nimic util acasa, urc cu oamenii din CPNT pe Tampa cu ocazia unui vertical ad-hoc organizat in interiorul clubului. Bere, socializare si CPNT-isti veseli si usor de organizat in varf de munte si poze facute cu un pentax de 50mm vechi de 30 de ani care inca isi face treaba destul de bine. Oricum in conditiile de lumina de acolo orice focus automat ar fi fost complet pe langa.

Deasupra orasului inca adormit.
Clatite cu gem de casa pregatite in timp ce asteptam soarele.
Prima raza de soare si sporovaiala de dimineata.
Un concurs vertical pana pe Tampa, cu orasul la picioare.
CPNT-isti frumosi pe Tampa in mijloc de noapte.

Joi, 24 octombrie – Postavaru Morning Glory reloaded, in formatie extinsa.

Dupa 6 ore de somn vine o alta trezire matinala si inca un Postavaru Morning Glory cu bicicleta, de data aceasta in formatie extinsa cu Dani si putin mai tarziu cu Mihaela si cu Suzi. Daca acum 2 zile spuneam ca nu pot sa-mi imaginez un inceput mai bun de zi, uite ca totusi se poate, respectiv atunci cand ai omuleti pe langa tine cu care sa sporovaiesti si cu care se te bucuri si de rasarit si de coborare. Si desi potecile sunt impecabile nu ma impac prea bine cu bicicleta in dimineata asta si reusesc sa salvez in ultimul moment o cazatura ce putea sa se termine destul de urat. In rest, aceasi reteta, mic-dejun, dus si 9 ore de munca fara nici un regret atunci cand te uiti afara pe geam.

Inca o intalnire cu rasaritul pe Postavaru, la doar doua zile distanta.
Formatie extinsa si la coborare si un pic de graba pentru a ajunge la timp la munca.

Vineri, 25 octombrie – o zi de pauza cu un apus pe Tampa.

Astazi chiar e o zi de semi-pauza, cu doar 800 de metri diferenta de nivel, poteci prin padurea ce a inceput sa se scuture de frunze si un apus pe Tampa.

Inca un rasarit de la munca.
Inca e toamna adevarata prin locurile prin care invartim pedala bicicletei.
Orice zi faina se termina ori cu un apus or cu un rasarit pe munte.

Sambata, 26 octombrie – Leaota chill & relax.

Leaota, vreme impecabila, cafea la Cheile Gradistei, muschi care nu te asculta si oboseala acumulata din ultimele luni, sporovait la urcare, picnic pe varful Strambu, stat la soare mai bine de o ora, coborarea in cap de la Carpatian MTB Epic, peisaj veritabil de toamna pe langa Podul Dambovicioarei si o tura de toamna fix asa cum trebuie cu Iustin, Suzi si cu George. Mai invarti putin pedala, mai stai la soare, mai bei un suc, fara mii de metri si fara sa rupi muntele in doua. Trebuie repetate turele astea atat timp cat tine inca vremea. Seara socializare cu iesenii cataratori in Cheile Rasnoavei si cu Vali si cu Andreii la barlogul ursilor din Racadau.

Picnicul regulamentar din varf de munte si o vreme perfecta de octombrie.
Ride free

Duminica, 27 octombrie – Muntii Taga si Piatra Craiului.

Astazi in sfarsit nu ne trezim chiar atat de devreme, chiar daca schimbarea orei inseamna ca avem cu o ora de lumina mai putin astazi. Schimbam terenul de joaca dimineata pentru Muntii Taga, unde facem o tura de dimineata scurta pana pe Capul Barsei iar seara ne mutam in Crai incheind ziua si weekendul cu o urcare pana la Curmatura si o coborare prin Poiana Zanoaga. Se vede genial Bucegiul la apus, pacat ca suntem intr-o intrecere cu noaptea pentru a ajunge pe lumina la masina.

Peste drum de Crai, prin muntii Taga.
Cateva ore mai tarziu, coborand din Poiana Zanoaga spre Fantana lui Botorog.

Luni, 28 octombrie – cafeaua de dimineata de pe Tampa.

Ultima zi cu soare impecabil asa ca dupa un weekend plin iar ne trezim de dimineata si pornim sa ne bem cafeaua la locul stiut de pe Tampa. Marea greseala a diminetii e urcusul cu bicla in spate pe treptele lui Gabony, moment in care ne-am dat seama ca treptele sunt cam inguste, balustradele cam inalte si bicla cam greu e navigat prin labirint. Formatie restransa astazi, dar tot intra foarte bine cafeaua cu o ora de stat la taclale la bancuta, iar rasaritul e unul din cele mai frumoase pe care le-am vazut in ultima vreme. Ca sa incheiem dimineata in mod glorios ne mai invartim cu Mihaela pe poteci cu bicicletele pret de inca o ora si ceva pana cand Mihaela ramane fara frana fata si imi da tema pentru seara asta, prima tentativa de a inlocui uleiul la o frana. Lumina geniala prin padure si o cazatura de toata frumusetea la final de tura, cazatura sfarsita cu un deget usor luxat si ceva piele in minus.

Un rasarit reusit, o cafea mai putin reusita si un orez cu lapte complet nereusit.
Poteci magice in ultima dimineata cu soare.

Marti, 29 octombrie – ultima zi de vara pe poteci.

Dupa atatea zile cu treziri matinale cumva astazi ne iese in mod natural, chiar daca nu stam prea bine cu somnul. Soarele din ultima luna a fost inlocuit de un cer cenusiu, iar lucrurile arata cam cum ar trebui sa arate in mod normal in octombrie. Mai putin temperatura astfel incat si astazi ne dam cu echipamentul de vara si bifam inca o dimineata petrecuta pe poteci inainte de o zi de munca si de doua zile ploioase.

Sfarsit glorios de saptamana.

Uitandu-ma in spate sunt destu de convins ca intr-un fel suntem complet dereglati tinand cont ca dupa 3 luni petrecute in saua bicicletei si dupa o luna de vreme buna in care am iesit destul de des inca avem chef sa ne dam cu bicicleta in fiecare zi. Dar parca e bine sa fii macar un pic dereglat.

Salbaticia din Paramo.

“You have ahead a beatiful climb”/ In fata va sta o frumoasa urcare.

Asa ne-a asigurat unul din fratii Dammer cand am plecat de la ferma. Si cand am vazut cat de frumos a mers drumul asta pana la 3300 m, chiar speram doua lucruri:
1. Apendicele rutei ce mergea aparent fara rost spre est sa fie doar o eroare de GPS/ un spike.
2. De la 3550 m unde se termina pe harta si ultima bruma de drum, sa existe totusi ceva, un drum de iarba, o poteca de animale, ceva ciclabil, macar pe alocuri.

Suntem oricum destul de light, avem minimul de mancare la noi, asa ca la plecare, dimineata, suntem chiar optimisti. Planificam sa sarim muntele si sa ajungem in urmatorul sat (Pintag) pana la finalul zilei. Cum se termina insa drumul, incepe distractia, caci trackul pare a urma o poteca firava ce se tine prin ierburi inalte pe malul unui canal de apa. Ultima femeie din sat pe care am intrebat-o de drum a incercat sa ne explice ca pe unde vrem noi sa mergem nu e niciun drum si a mai repetat un cuvant pe care nu l-am inteles initial, dar al carui sens credem ca l-am dibuit pe parcurs, pentru ca poteca noastra de iarba a intrat prin niste arbusti intepaciosi si a sfarsit in dreptul unei mici scari de lemn unde prin efort de echipa am reusit sa saltam bicicletele. Iesim in final intr-o bruma de drum, plin de spini, unde ne alearga o lama careia Radu voia initial sa ii faca poza. Trebuie spus ca animalele de pe aici (inlcusiv caii si vacile care stau pe langa casa) nu sunt deloc genul de animale prietenoase cu care suntem obisnuiti de acasa. De caii si vacile lasate libere la munte nici nu mai vorbesc. Au un mod de a te privi si de a strange randurile in jurul tau, care te face sa te cari cat mai repede din raza lor vizuala.

Dar sa revenim la drumul nostru, caci pe nesimtite am intrat pe apendicele de care vorbeam mai sus. Ne dam repede seama ca va trebui sa il facem pe tot, pana in capat, caci intre noi si drumul de pe versantul celalalt sta un rau involburat pazit de o bariera impenetrabila de lastaris. Totusi pe aici pe unde suntem e majoritar ciclabil, desi la limita si cu efort insemnat. De fapt niciun drum din zona muntoasa din Ecuadot nu e usor. Chiar si cele asfaltate nu fac decat ori sa urce, ori sa coboare. Plat aproape ca nu exista. Drumurile neasfaltate sunt pavate cu piatra cubica – muncesti pe urcare, te zdrangani pe coborare si mergi cu franele bine apasate. Aici macar e drum exclusiv de MTB, si desi e intr-o usoara urcare, ori merge prin fanete unde apesi greu pedala ca sa inaintezi, ori urca gaturi pietroase, ori, in anumite momente, poteca e chiar frumoasa. Poezia se termina cu desavarsire cand ajungem in capatul apendicelui si constatam ca avem de trecut un rau. Rauri din Fagaras am mai trecut, dar astea din Anzi duc notiunea de apa rece la un alt nivel. Radu face o prima tentativa, incercand sa treaca una din biciclete, dar renunta. Asa ca schimbam tactica. Dam jos toate bagajele de pe bicicleta si le caram pe malul opus catarandu-ne pe doi copaci, Radu trece prin rau cu bicicletele goale, iar eu folosesc aceiasi copaci pentru a traversa.

Ajunsi pe malul opus lucrurile sunt din nou roz, dar din pacate rozul asta o sa tina maxim 30 de minute, cat avem parte de un drum bun in coborare usoara.

La 3550 m trackul nostru arata sa facem brusc stanga si cam de acum incepe distractia. Initial avem un fagas inclinat si speram ca odata depasit, sa intram pe ceva drumeag aflat in afara hartii. Asa ca intram cu elan, Radu impingand stoic la bicicleta, iar eu incercand sa o pun pe rucsac, asa cum imi place sa o car in Romania. Totusi drumul se termina in niste pante de iarba, pante nesfarsite si inclinate de iarba pe care sfarsim prin a impinge bicicleta inutil. Deschidem porti legate cu sarma ghimpata, sarim santuri ce au rolul sa delimiteze arealul anumitor animale lasate libere si nu inregistram aproape niciun progres, caci mare parte din diferenta de nivel castigata se duce pe apa sambetei pe cate o mica coborare. Relieful vulcanic din zona e caracterizat de culmi rotunjite si foarte inselatoare. Pe la 3750 se termina si zona pasunabila si sfarsim prin a impinge bicicleta prin ierburile mari din paramo. Ceva ce nu mi-am dorit niciodata sa fac.

Este deja ora 16 si ne este clar ca nu vom ajunge azi in sat. Asa ca ne reconfiguram asteptarile si ne propunem doar sa sarim muntele azi. Eu ajung sa imi pierd rabdarea cu activitatea asta inutila si puternic consumatoare de zen si energie. Radu zice ca la cum aratau fratii Dammer, de parca ar face skandenberg cu Rambo in fiecare zi, nici nu e de mirare ruta, dar eu chiar nu imi dau seama daca ei chiar au stat pe bicla pe aici sau au impins glorios si inutil. Nici macar peisajul nu ma poate scoate din pasa proasta, pentru ca nu ajuta deloc. Culmi rotunjite acoperite cu iarba inalta, la nesfarsit in fata noastra. Valea cu Quito pe unde mergea varianta clasica a rutei, la picioarele noastre.
O pana (si singura) venita la timp, ne da mintea de pe urma si hotaram sa ne oprim la 3850 m, intr-un loc cu soare si ferit de vant. Gasim chiar si o mica vatra de foc si s-ar gasi si ceva lemne, asa ca perspectiva unui foculet jucaus la inaltime ne surade si ea. Soarele si vantul transeaza insa repede problema, caci cum se apropie de apus, cum frigul de afara ne trimite urgent in cort. Apelam la mancarea de urgenta (supe instant) si ne pregatim pentru o noapte rece si vantoasa.

Inceputul single-trackului.

Into the wild, sau momentul in care aproape a disparut drumul.

Abrupt si fara poteca.

Intram adanc in paramo.

Noroiul negru, mult mai inofensiv pentru angrenaj ca noroiul din Romania.

Pranz de ciclist, painicute de la panaderie, pasta de alune si marmelada.

Prin padurea contorsionata ce creste in anumite zone din Paramo.

O trecere de rau de nivelul 20.

Incotro merge trackul? Pe undeva pe la 3700 de metri cu o priveliste ce aduce un pic cu Fagarasul.

Inlocuitoare de branduse, daca tot le-am rata anul acesta..

Singletrack de Ecuador.

Pushbike-ul prin paramo la 3900 de metri nu e deloc treaba usoara.

Apusul zilei.

Quito, ferme si casele ciclistilor

Plecam de la ferma destul de tarziu si reusim sa pierdem poteca/ trackul inca de la primele curbe. De fapt nu il pierdem, ci ruta ne duce pe o poteca, ce merge pe malul unui canal de apa. Plina de bozii, cazaturi si obstacole, nu ne ramane decat sa impingem bicicletele pe plat. Aici se intampla si prima problema tehnica, respectiv se rupe o spita la roata mea spate. Cum spitele mele nu sunt standard, problema nu poate fi rezolvata cu sculele pe care le avem la noi ori cu cele pe care le gasim la ferma fratilor Dammer. Singura varianta este sa coboram pana in Quito, pentru a nu lasa problema sa se agraveze pe drumurile proaste pe care le vom urma. Primim un pont pentru un atelier bun in Tumbaco (prima localitate de la periferia Quito-ului) si coboram pana acolo.

Gasim atelierul, Radu reuseste sa ii explice mecanicului ce e de facut si in mai putin de o ora suntem rezolvati.

Pentru ca in Tumbaco se gaseste si o Casa del Ciclistas, hotaram sa ramanem acolo in seara asta. Radu isi doreste ceva socializare cu alti oameni care pedaleaza prin Ecuador si pe langa socializare vom avea parte si de multa spaniola, caci cu exceptia unui american (care vorbea si el spaniola), restul ciclistilor erau nativi, asa ca suntem nevoiti sa ne punem la bataie toata bruma de spaniola din dotare.

Cum din ziua de azi ne mai ramasesera cateva ora dupa-amiaza, hotaram sa mergem sa vizitam si Quito-ul, pe principiul ca ar fi pacat daca tot am ajuns pana aici. Drumul pana in centrul istoric e o experienta in sine. Orasul nu ma impresioneaza prin arhitectura, iar ca european e si greu in fond sa te mai impresioneze ceva, caci vii din locul in care s-au nascut principalele curente artistice si stiluri arhitectonice. Toate pietele din vechile orasele coloniale si stradutele adiacente sunt in fond reproduceri la scara mai mica a ceea ce gasim in Europa asa ca e mai bine sa imi calibrez asteptarile pentru orasele ce vor veni.

Insa e un aspect care ne-a frapat la capitala Ecuadorului, si anume comertul stradal. In niciun alt loc unde am calatorit pana acum (inclusiv Radu) nu am avut parte de un comert stradal atat de vivid. Valurile de oameni (99 % localnici) se scurgeau ca un fluviu pe pietonala principala. Printre ei vanzatorii ambulanti ofereau absolut orice, de la paturi pentru caini si pana la lame de ras, inghetata, margele, carnati cu ketchup etc.

Orasul in sine aduce putin cu Istanbulul datorita configuratiei geografice (case construite pe dealurile terasate), cat si cu India prin multitudinea de mici afaceri ce se intampla in strada. Sau in autobuz, caci si acolo comertul ambulant e la putere si unii vanzatori chiar au talent. Ochii nostri descopera pe fereastra autocarului doua mall-uri, kfc, mcdonalds si multe alte imagini familiare care se amesteca cu cele specifice Americii de Sud, dand parca impresia ca intreg acest oras, precum si tara ori chiar continentul s-au dezvoltat inorganic, strat dupa strat, casa dupa casa, ocupatii diverse toate cu singurul scop – acela de a asigura supravietuirea individuala,a familiei, a orasului,a tarii.

Adapostul de la ferma fratilor Dammer.

Swiss brown cows.

A doua zi, prin jurul fermei, inainte de a face cale intoarsa spre Quito si spre Tumbaco.

Apusurile din Ecuador sunt de pe alta planeta.

A doua zi, explorand la pas Quito-ul.

Michael si Marcela, gazdele noastre pentru seara anterioara.

Mecanicul de la care am invatat o multime de termebi de bicicleta in spaniola in timpul in care am rezolvat problema cu spita buclucasa.

A doua zi, la casa de ciclistas din Tumbaco.

Writtings on the wall, de la o casa de ciclista veche de 26 de ani.

Bicicletele noastre intre bicicletele celor 4 argentinieni de la casa de ciclistas.

Richard si Surly-ul lui gata de drum.

La pas prin Quito.

Feciora Maria ce vegheaza deasupra orasului.

Apropierea de Quito si o coborare de 2000 de metri

Planurile noastre pentru un slow morning pe malul lacului au fost spulberate de vantul ce bate chiar mai tare decat cu o seara inainte. Asa ca ne tinem bine de cort, strangem catrafusele si plecam de langa lac in cautarea unui loc ferit unde sa facem un slow morning dupa ziua obositoare de ieri. Doar ca pe stomacul gol si cu glicemia in fundul pamantului, creierul nostru nu functioneaza tocmai bine si niciunul din noi nu a avut mintea sa verifice trackul, ci am apucat-o cu elan pe singurul drum care cobora de la lac. In scurt tipm insa drumul nostru se strica destul de tare si dupa vreo 3 km cu 222 m diferenta de nivel ne dam seama ca e ceva putred si consultam trackul. Concluzia este simpla: suntem in boscheti si cel mai bun lucru pe care putem sa il facem e sa ne intoarcem inapoi la lac si sa prindem drumul cel bun. Din pacate asta se intampla tot pe stomacul gol, dar candva razbim,ba mai urcam chiar 100 m in plus pana sa inceapa mult promisa coborarare. Peisajele se schimba destul de rapid si drumul este destul de provocator pentru un traseu de dirt road. Locul de popas vine natural cand ne iese in cale o pajiste cu iarba scurta. In loc de fulgi de ovaz pregatim un brunch gourmet cu ore, brocoli, morcovi si cafea. Vantul poarta norii deasupra noastra si varfurile vulcanilor Cayambe si Cotopaxi ies rand pe rand la iveala. La picioarele noastre, 1500 de metri mai jos se intinde aglomerarea urbana din jurul Quito-ului.

Drumul continua sa fie provocator pana pe la 2700 de metri si pe masura ce pierdem diferenta de nivel valuri de caldura ne lovesc constant, prevestind canicula din campie.

Facem o pauza de masa in Gullyabamba si apoi continuam spre El Quinche, destinatia noastra pe ziua de azi, unde ochisem pe booking.com o cazare faina, de rasfat-Quinta Natura Hotel.

Nici ziua urmatoare nu a fost mai rea, caci ne dam cu greu plecati din gradina faina a cazarii de mai sus, pedalam anemic pana in Pifo si reusim abia pe dupa-amiaza dupa un pranz bun si o prajitura cu banane sa ne hotaram sa urmam in urmatoarele doua zile varianta de single track a TEMBR, pentru a fenta astfel aglomerarea urbana din jurul capitalei si a ne intoarce mai repede in munti. Si in seara asta avem o cazare faina, la ferm organica a fratilor Damner. Mai multe despre conceptul lor puteti citi aici:

http://www.pachamama-spectrum-of-treasures.com/2014/08/paluga-farm.html?m=1

Text: Mihaela.

Trezirea de dimineata dupa o noapte friguroasa, cu un vant ce ne alunga orice gand de lenevit pe malul lacului.

Totul strans, infofolitinsi gata de plecare. In urmatoarea jumatate de ora aveam sa dam jos toate hainele groase de pe noi.

Into the wild. (Ecuador version)

Inca un pas de 3800 de metri trecut.

La 1800 de metri sub noi aglomerarea urbana din jurul Quito-ului, cu desertul si cu caldura de rigoare.

De aici doar la vale.

Cristal de Anzi, si drumuri care de care mai cazute in paragina.

Brunch-ul gourmer din dimineata aceasta.

E ceva sa cobori 30 de kilometri si aproape 2000 de metri diferenta de nivel.

Rezultatul macelului mustelor din seara anterioara. Iar din lectiile invatate, autanul e sfant pentru seri si dimineti petrecute la 2000 de metri.

Vorbind de linii drepte si despre scara lucrurilor.

Inapoi in munti, urcarea de seara spre el quinche.

Un autobus local cu un sofer politicos ce a depasit-o pe Mike abia dupa zona cu praf. Nu ca ar fi contat, la momentul asta dupa 4 zile fara dus oricum ai fi putut sa dai jos murdaria cu racleta de pe piele.

El Angel si primul contact cu Cotopaxi.

Dimineata ne intampina cu vreme ceva mai buna si creste speranta in noi ca o sa avem parte de soare si poate chiar se va lumina cat sa merite urcusul pana la Lagunas Vertes. Dar entuziasmul se consuma repede, caci cat timp pregatim masa, reincepe ploaia. Strangem total lipsiti de entuziasm, asteptand o fereastra uscata, in care sa ne asternem la drum. Intuim ca daca o sa pierdem ceva diferenta de nivel, o sa indrepte si vremea si aici suntem sub ceva nor cvasi-permanent. Ne urnim insa dupa 10, parasind un loc confortabil, cu apa curenta, toalete, camere uscate si gresie rece. Totusi reusim sa nu ne udam prea tare pe prima bucata si dupa 100-150 m diferenta de nivel, deja incepem sa vedem destul de clar paramo-ul din jur. Ne intalnim si cu doi belgieni ce veneau din sens opus cu care stam putin de vorba despre tara, mancare, interactiuni umane, vreme. Vestile primite zic numai de bine, asa ca ne bucuram de coborarea spre El Angel, caci acolo ne asteapta si soarele.

Descoperim un orasel cu de toate, unde ne oprim pentru prima masa de pranz (o supa densa iar ca felul doi o farfurie cu de toate-orez, cartofi prajiti, salata de varza, niste linte fiarta si niste pui prajit).Ca o prima impresie mancarea oamenilor pare stearsa si fara gust, dar cu 2 dolari mananci chiar ok, mult mai ieftin decat daca ai cumpara ceva din magazin. Definitivam pranzul cu o inghetata la cornet despre care suntem asigurati ca intruneste gustul clasic italian…Ei bine, era departe de acesta, dar decenta pentru o inghetata la cornet. Apoi, dupa cateva pauze de aprovizionare cu esentialele formate din paine si benzina, ne asternem la drum. Avem de urcat pana la 3400 m si apoi ne astepata o coborare uriasa pana la 1000 m in valea unui rau. Ne facem planul in asa fel incat astazi sa coboram pana la maxim 2000 m, sa dormim safe (adica fara riscul tantarilor), urmand ca maine sa coboram restul diferentei de nivel si sa urcam din nou la peste 2000 m.

Dupa-amiaza asta are sa fie exact asa cum mi-am imaginat o zi in Ecuador. Dupa cativa kilometri de asfalt, il parasim intr-o mica localitate linistita numita San Isidro si luam in piept o urcare de 400 m diferenta de nivel pe piatra cubica. “O placere”, ce sa zic (desi fusesem avertizati despre aceste urcari in filmuletul de prezentare). Muncim insa cu folos, caci pe masura ce urcam se deschid zarile, apare soarele si incepem sa vedem si noi, in sfarsit, ceva imprejurul nostru. Munti de 4000 m, versanti parcelati si lucrati, nori scamosati, ierburi inalte ce unduiesc in bataia vantului. E in sfarsit frumos, iar seara va aduce cu ea si locul de cort mult-visat, pe o pajiste, cu deschidere in trei zari, cu un apus prelung si colorat si pentru cateva instantanee, in functie de goana norilor, cu primele vederi spre Cotopaxi si Chimborazzo. Ah, si cu un cer de mii de stele sub care am gatit pentru prima data, in sfarsit, afara.

Adapostul nostru pentru seara petrecuta la 3700 de metri.

Cea mai dubioasa padure intalnita pana acum.

Starea drumului.

Cu capul in nori.

Pave de Ecuador.

Belgieni, suferind putin pe pave-ul brutal din imagine cu bicicletele de cicloturism.

Inapoi la 3000 de metri, pe taramuri mai verzi.

Trans Ecuador MTB route, dirt road version.

Face-off, Mike vs un cal usor surescitat.

Locul de cort din seara asta, pe o pajiste ce putea sa fie pe oriunde prin muntii nostrii.

Apusul zilei.

In departare, Cotopaxi.

Prima zi de aventura, Paramo El Angel

De astazi incepe aventura. Respectiv vom lasa in urma aglomeratia (dar si confortul) de pe Panamericana si vom intra in Ecuadorul rural, pedaland spre munti inzapeziti, traversand pasuni inalte si lacuri dezvoltate in craterele unor vulcani stinsi.

Practic vom urma o ruta gasita pe bikepacking.com numita Trans Ecuador Mountain Bike Route (prescurtata de acum inainte TEMBR), ruta compusa dintr-o serie de drumuri secundare si majoritar neasfaltate. Exista doua versiuni aici, cea formata doar din drumuri (numita dirt track) si cea formata din drumuri plus un bonus de 35% poteci numita single track. Ambele traverseaza Ecuadorul de la nord la sud si au fost principala noastra sursa de inspiratie.

Lonely Planet spune ca Tulcan, orasul pe care tocmai l-am parasit e un fel de micul Paris comparativ cu alte orase de granita din Ecuador, insa pe noi, ca de obicei, ne cheama muntii.

Primii kilometri urmeaza un drum de tara, cu case rasfirate, mici ferme, trafic minim si oameni primitori. Drumul urca bland, insa eu pedalez mereu pe foaie mica, propulsand incet, la deal, tancul meu mare si negru. Nu reusesc sa ma obisnuiesc cu bicicleta grea si incarcata, caci toate amintirile trimit spre turele noastre light de bikepacking din Romania, si acum socoteala da cu virgula.

Primii 400 m diferenta de nivel se scurg cu pauze de adapostit de ploi. Odata cu ultimile case, drumul se strica si el, incep noroiul si pietrele. Suprafata pe care mergem a fost o data un drum intens folosit, sau cel putin asta spun pietrele ce amintesc de pavajul de alta data. Acum insa nu mai merge nimeni pe aici si aspectul degradat ne ingreuneaza si noua inaintarea, caci desi nu ne putem vaita de panta sau inclinatie, saltatul bicicletei peste toate pietrele e suficient de provocator. Cei care au pus cap la cap ruta au avertizat de mai multe ori in descriere ca aceasta ramane totusi o ruta de MTB, sau in orice caz, esential este sa ai cat mai putin bagaj si cauciucuri cat mai late si pare ca acesti kilometri de inceput au fost special ganditi ca sa taie orice elan majoritatii ciclistilor veniti nepregatiti.

Partea interesanta a drumului este faptul ca el se scurge printr-o vegetatie atipica Europei, numita Paramo. Este practic o vegetatie specifica Anzilor, intalnita exclusiv intre 11 grade latitudine nordica si 8 grade latitudine sudica, desfasurara intre 3100 m (limita padurii) si 4500-4800 m (limita zapezii permanente). De fapt oriunde te uiti vezi plante noi. Nici macar iarba nu e cea de acasa. Poate doar muschiul a ramas la fel. In orice caz asta ar fi raiul botanistilor din noi, daca am fi pasionati de asa ceva. Dar nu suntem. Si totusi nu inseamna ca nu putem privi cu interes vegetatia interesanta.

Kilometri se scurg incet, drumul pare nesfarsit spre altitudinea de 3750 unde trebuie sa ajungem. Pedalam cu promisiunea faptului ca in pas vom gasi cladirea administratiei parcului si vom putea campa acolo, caci in rest nu e niciun loc de cort. Asteptarile ne-au fost depasite caci primim o camera uscata unde ne putem instala, singura conditie fiind sa o lasam curata la plecare. Desi va fi cu siguranta mai frig decat in cort, faptul ca scapam de umezeala e un mare plus.

Cazarea noastra din Tulcan, la 30 de euro curat toate conditiile, mai putin fereastra…

Peisaj nou, vegetatie noua si um sentiment de aventura. Si binenteles ploaie.

Paramo, un fel de tundra alpina din Anzii Ecuatoriali.

Pauza de ploaie numarul 1.

Pauza de ploaie numarul X, pana la urma ne-am bagat picioarele si am plecat inainte ignorand burnita.

Detalii.

Camino abandonado.

Aventura cere sange, printr-o cazatura inofensiva..

Inca putin pana in pasul de 3700 de metri.

Masa de seara in adapostul pe care ni l-a oferit paznicul intr-o camera a cladirii parcului national.

Prima zi de pedalat in Columbia

Atunci cand facem dreapta de pe Panamericana pentru a scapa de trafic dam de o urcare cat se poate de cranncena. Sau poate dar pare crancena datorita bicicletelor incarcate si datorita faptului ca suntem deja la 2700 de metri. Ma linistesc in schimb atunci cand ma uit in spate si cand o vad pe Mihaela impingans cu spor bicla asta nu ca eu as merge mult mai repede pe ea. Deci clar, urcarea chiar e crancena, nu doar pare caci Mihaela nu impinge prea des bicicleta la deal.

Dimineata de astazi a fost pana acum in mod egal interactiva si diversa. La incepul ne-au stat inimile in loc atunci cand am vazut valizele stivuite peste bicicletele noastre si atunci cand am vazut ca una din cutii abia se mai tinea laolalta.

Dupa care am rasufat usurati cand am vazut ca parea relativ intact continutul cutiilor, asa ca ne-am vazut tacticosi de micul dejun si de asamblarea lor. Asta pana cand autogara s-a aglomerat si ne-am nevoiti sa evacuam zona si sa plecam in cautarea unui magazin de biciclete pentru a regla un schimbator.

Dupa care din nou mi-a stat inima in loc cand la 5 minute de la plecarea din autogara era sa fiu jefuit si sa raman fara telefon atunci cand un tip pe motor a incercat sa mi-l insface dib mers in timp ce ma uitam pe google maps. Vederea periferica si instinctul au functionat si l-am strans mai tare in mana, in urma contactului telefonul a zburat in fata si a aterizat pe asfalt. Halal intrare in Columbia, din fericire fara urmari si cu o lectie invatata dupa dupa un dialog cu mecanicul de la service-ul de biiclete: telefonul nu se verifica niciodata in strada.

Am rasuflat din nou usurati dupa ce am rezolvat si cu schimbatorul si dupa o prima repriza de ploaie numai buna de aranjat lucrurile pe bicla si de facut cumparaturi. Dupa care hop pe o sa si inapoi la inceputul postarii si la urcarea crancela de la plecarea din Pasto. Urcarea continua pret de 6 kilometri, distanta in care urca peste 550 de metri diferenta de nivel pana. la aproape 3300 de metri. Cred ca e un preview cat se poate de bun petru ceea ce o sa urmeze in continuare in America de Sud.

Pe drum avem timp sa ne dam seama ca mai avem multe de invatat la capitolul spaniola dar si ca nu e alta modalitate mai buna de exersat decat sa fii nevoit sa o folosesti. Observam in acelasi timp ca in Columbia politia e imbracata si echipata ca trupele SWAT, cu armura si pusti automate dar per total drumul e pitoresc extrem ds linistit. Din categoria curiozitatilor la un moment dat a trecut pe langa noi o procesiune cat un sat, pe ritmuri de muzica latino, cu cupluri tinere calare pe motorete si un alai de masini din care se auzea muzica. Am fost absolut convinsi ca e o nunta pana cand a trecut pe langa noi cosciugul.

In rest la final de zi rasuflam din nou usurati atunci cand dam de un loc dw cort numai bun si adapostit, iar somnul pe minus si jet lagul pe fac sa ne culcam ca si curcile la 6 si jumatate seara, numai pentru a ne scula la 4 dimineata fara somn si cu timp de scris postari pe blog. Nu de alta dar din pacate se anunta o dimibeata si o zi ploiasa.

Plecarea din Pasto, o aglomera de 500.000 de locuitori in depresiunea din departare.

Arta murala in Columbia, si inca o pauza de ploaie. Desi nu suntem in sezonul ploios programu zilei pare sa fie ploaie, burnita, soare. Dupa care o ia de la capat…

Se termina asfaltul iar pantele devin din ce in ce mai abrupte. Periferia prin care pedalam e specializata in fabricarea si arderea caramizilor.

Un prim curcubeu, la cat de ploioasa pare sa fie vremea ceva imi spune ca vom avea parte de mai multe…

In departare, la 500 de metri sub noi Pasto, punctul de plecare in mica noastra expeditie.

Inmormantarea pe ritmuri latino. Pana cand am vazut cosciugul eram absolut convinsi ca e vorba de o nunta.

Plante noi, locuri noi. Inca pare putin ireal ca sunt la 8 mii de kilometri de casa…

Locul de cort pentru seara asta, adapostit, in spatele unei case parasite, cu iarba proaspata si poate cel mai important : adapostit de vant.