Category Archives: Postavaru

DSC_3752

Postavaru Morning Glory – o luna de iarna

A trecut mai bine de o luna de la primele iesiri pentru a prinde rasariturile pe Postavaru. O luna de iarna adevarata in care a nins la fiecare doua trei zile si in care nu a venit nici un val de caldura din sud care sa topeasca zapada. O luna in care brazii au ramas complet imbracati intr-o platosa de zapada, multi dintre ei frangandu-se sub greutatea purtata.

O luna in care padurea a ramas de argint, mai ales intre 1200 si 1600 de metri. O luna in care am reusit in mod neasteptat sa ma reindragostesc din nou de ski, dupa multi ani de zile. O luna in care am tot strans imagini care parca merita o casa mai buna decat facebook-ul.

De cateva zile incoace in schimb soarele a inceput sa rasara din ce in ce mai repede. Minut cu minut trebuie sa te trezesti tot mai devreme pana cand la un moment dat nu o sa mai poti spera sa prinzi rasaritul pe varf fara o trezire obscen de matinala. Pe de alta parte ai din ce in ce mai mult timp pentru a ajunge la munca sau pentru a mai face inca o urcare daca zapada si partiile si placerea primei coborari o cer. Si minut cu minut si iesire dupa iesire, chiar daca suntem abia la mijloc de ianuarie incepi sa te gandesti la primavara, la bicicleta si la primele pedale.

Ritualul a ramas mai mult sau mai putin acelasi, iar dupa o luna de zile chiar poti spune ca a ajuns un ritual.

Te uiti pe prognoza, eventual cu cateva zile inainte pentru a vedea care sunt zilele bune de urcat, zilele in care chiar ai sanse sa vezi soarele si sa nu te spulbere vantul in ultimul hal. In zilele cu vreme urata stai mai mult la munca pentru a compensa timpul pierdut in zilele cu iesiri. Te uiti la inaltimea stratului de nori pentru a vedea care sunt sanse de a prinde mare de nori pe sus. Te trezesti de dimineata si mai arunci o ultima privire pe webcamul din poiana (care transmite imagini suprinzator de bune si noaptea) pentru a vedea daca e ceata si daca e plafon de nori.

Iti faci cafeaua si sari peste mancare caci sigur nu o sa cada bine in mijlocul urcarii. Iesi afara la frig si deszapezesti masina trezindu-te complet. Incepi sa urci serpentinele drumului de Poiana cu un audio book in urechi, numai bun pentru a intra pentru 20 de minute intr-o alta lume. Te schimbi in clapari la caldura masinii, pui pieile pe schiuri si pornesti la deal.

In functie de chef sau de cat de obosit esti urcarea merge mai bine sau mai rau la inceput. Cand ajungi la intrarea pe Sulinar intri in ritm si in miscarea alternanta a schiurilor si a betelor. Vine si zidul de pe Sulinar unde trebuie sa te opintesti mai serios, zid ce in majoritatea zilelor daca e zapada buna merge totusi urcat frontal.

Iesi la lac, iar daca a fost nor sau ceata la plecare pana aici nu ai nici cea mai vaga idee daca o sa iesi din el. Cu toate prognozele citite vei afla daca ai noroc sau nu astazi abia cand ajungi in dreptul gondolei, incercand sa ghicesti dupa cata multa lumina e in jurul tau daca vei iesi deasupra norilor.

Termini urcarea si ajungi in dreptul cabinei mari si daca ai timp suficient pui toate hainele pe tine la adapost de vant. Daca ai fost lenes si daca soarele ti-a luat-o inainte sprintezi spre varf sperand sa ajungi inainte de prima raza de soare.

Uneori vantul te ia in primire pe varf si nu stii ce sa faci mai repede, sa te imbraci sa faci poze, sa alergi de colo colo prin zapada pana peste genunchi incercand sa incadrezi mai bine lucrurile. Varful e punctul de intalnire si cu toti ceilalti nebuni care s-au trezit cu noaptea in cap pentru a ajunge aici. Fiecare urca in ritmul lui si sincronizarea e data de momentul rasaritului. Si trebuie sa recunosc ca e tare fain sa ai jur suflete care sa rezoneze la aceleasi lucruri pe care le traiesti si tu.

Invariabil in schimb ingheti. Prima data mana cu care manevrezi aparatul sau telefonul dupa care si restul corpului. Dar cu toate astea atunci cand ai parte de un moment de magie uiti pentru minute bune de frig si chiui de bucurie. Dupa care pana la urma frigul invinge si trebuie sa dai pieile jos si sa te pui din nou pe schiuri avand parte de o coborare in care partiile sunt doar ale tale. Strangi claparii la maxim, incerci sa intri in ritm si sa nu irosesti urcarea de pana aici. Daca lucrurile se leaga chiui de bucurie si la coborare, uneori suficient de convingatoare incat sa mai faci o jumatate de urcare pana cand pornesc instalatiile. Dupa care inapoi spre masina, oras, munca. Doar ca nu obosit cum te-ai astepta ci cu o energie pe care doar cateva ore petrecute in aer liber si in natura pot sa ti-o dea.

La plecare in Postavaru, atunci cand poti sa te uiti atat in spate cat si in fata dupa frontalele celor plecati la drum.

La plecare in Postavaru, atunci cand poti sa te uiti atat in spate cat si in fata dupa frontalele celor plecati la drum.

Albastru, ceata si magie.

Albastru, ceata si magie.

Irina la prima iesire din Postavaru din iarna asta.

Irina la prima iesire din Postavaru din iarna asta.

Alin echipandu-se in spatele cladirii telecabinei mari, locul cel mai adapostit. De aici mai sunt cateva minute pana pe varf, suficiente cat sa incalzesti si straturile de haine puse pe tine.

Alin echipandu-se in spatele cladirii telecabinei mari, locul cel mai adapostit. De aici mai sunt cateva minute pana pe varf, suficiente cat sa incalzesti si straturile de haine puse pe tine.

Ultimii metri inainte de a iesi pe varf, uneori cu schiurile in spate, uneori pe schiuri.

Ultimii metri inainte de a iesi pe varf, uneori cu schiurile in spate, uneori pe schiuri.

Asteptand Rasaritul.

Asteptand Rasaritul.

Magia de dimineata.

Magia de dimineata.

Intr-un fel stim de ce urcam aici aproape de fiecare data cand e vreme buna. Nu e vorba nici de antrenament (desi e si antrenament) nici de o incapatanare de a bifa inca o urcare pe varf si inca o zi de schi de pe anul asta. E vorba in primul rand de momentele pe care le traiesti atunci cand se aliniaza planetele si atunci cand ai parte de putina magie. Iar magia asta da dependenta.

Intr-un fel stim de ce urcam aici aproape de fiecare data cand e vreme buna. Nu e vorba nici de antrenament (desi e si antrenament) nici de o incapatanare de a bifa inca o urcare pe varf si inca o zi de schi de pe anul asta. E vorba in primul rand de momentele pe care le traiesti atunci cand se aliniaza planetele si atunci cand ai parte de putina magie. Iar magia asta da dependenta.

O alta dimineata, de data aceasta cenusie dar cu la fel de mult spectacol.

O alta dimineata, de data aceasta cenusie dar cu la fel de mult spectacol.

Prima raza de soare in una din diminetile incredibil de senine.

Prima raza de soare in una din diminetile incredibil de senine.

Bucegiul, muntele spre care invariabil sunt atrase toate privirile inainte de rasarit.

Bucegiul, muntele spre care invariabil sunt atrase toate privirile inainte de rasarit.

Alin si al sau telefon ce isi face treaba surpinzator de bine. Mai putin atunci cand moare subit din cauza frigului.

Alin si al sau telefon ce isi face treaba surpinzator de bine. Mai putin atunci cand moare subit din cauza frigului.

Dimineata cu cei mai multi oameni pe varf. Dupa aproape o luna pot sa confirm ca a fost doar o anomalie statistica.

Dimineata cu cei mai multi oameni pe varf. Dupa aproape o luna pot sa confirm ca a fost doar o anomalie statistica.

Panorama si Mondialu.

Panorama si Mondialu.

Piatra Craiului si Fagarasul prin globul de cristal.

Piatra Craiului si Fagarasul prin globul de cristal.

Mihai, echipandu-se pe varf la -16 grade, cu un vant taios care ne-a taiat tot elanul fotografic.

Mihai, echipandu-se pe varf la -16 grade, cu un vant taios care ne-a taiat tot elanul fotografic.

Congelat. Cu vant si la -16 grade simpla operatiune de a pune inca un strat de haine pe tine poate sa devina cel putin provocatoare.

Congelat. Cu vant si la -16 grade simpla operatiune de a pune inca un strat de haine pe tine poate sa devina cel putin provocatoare.

Iarna in adevaratul sens al cuvantului.

Iarna in adevaratul sens al cuvantului.

Un pic de soare si imediat creste temperatura. In spate Alin pregatindu-se de coborare.

Un pic de soare si imediat creste temperatura. In spate Alin pregatindu-se de coborare.

Inapoi pe schiuri si la vale spre civilizatie.

Inapoi pe schiuri si la vale spre civilizatie.

IMG_20181214_074718

Postavaru Morning Glory, jurnalul diminetilor magice.

Alin spune ca un rasarit in varf de munte e ca un drog, un drog fara nici un fel de parte negativa, care te binedispune pentru toata ziua. Sau daca ai parte de un rasarit mai cu mot, efectul poate sa tine zile bune. Imi e clar ca efectul nu e acelasi pentru toata lumea, la fel cum e la fel de clar ca e un drog de care e aproape imposibil sa te plictisesti. Iar din experienta trecerii anilor si dupa multe astfel de doze de drog, pot spune clar ca magia ramane neschimbata, indiferent ca esti in Tien Shan, in Alpi sau in Carpati.

Intr-un fel in momentele din jurul trecerii dintre noapte si zi lumea ti se infatiseaza parca din nou asa cum o vedeai atunci cand erai mic, atunci cand descopereai prin joaca felul in care lumina se joaca cu frunzele copacilor, sau dansul norilor pe cer. Sunt lucruri cu care te obisnuiesti pe masura ce cresti si lucruri ce se transforma intr-o oarecare masura in banal, dar la prima geana de lumina, atunci cand totul e in flux, atunci cand in interval de cateva secunde se schimba culorile si umbrele, nu ai cum sa nu vezi din nou magia lucrurilor.

Sau atunci cand vezi pentru prima prima data un halou la cativa metri in fata ta, cu firicele fine de gheata zburand prin aer. E magie, uimire si frumusete, toate la un loc si poate si mai mult de atat. E ca un drog, un drog care da o dependenta cat se poate de sanatoasa.

Iar acum cateva detalii mai umane ale escapadelor matinale:

Ora 4:45, telefonul suna pentru prima data si este pus promt pe snooze. Dupa alte cateva reprize de snooze pana la urma invinge constiinta si reusesc sa ma trezesc. Atunci cand ies din casa, cu schiurile si cu claparii in brate afara dau de o ploaie cat se poate de mocaneasca numai buna de inecat moralul. Serpentinele spre poiana trec in ritmul stiut iar ploaia mocaneasca se transforma treptat in ceata si in ninsoare slaba.

In parcare am aproape de fiecare data un moment in care imi vine sa ma intorc la caldura patului de acasa, mai ales dupa ce masina se incalzeste si atunci cand temperaturile de afara nu te imbie deloc sa izbucnesti in schi. Ritualul e in schimb deja exersat: schimbat in clapari, pus incalzitoarele, lipit pieile pe schiuri, strans claparii, clinchetul legaturilor care cupleaza urmat de scartaitul zapezii.

E 6:35 cand ma pun in cele din urma pe schiuri iar pe masura ce urc inceputul de zi imi da suficient de multa lumina cat sa nu fie nevoie de frontala. Si pas cu pas, sau schi cu schi imi intru in ritm ca un metronom si nici nu as fi zis ca acum cateva minute tanjeam la patul de acasa. La lac intru in ceata si ma intalnesc la fel ca si in urma cu doua zile cu Alin, ce zboara la deal cu echipamentul lui usor. Imi dau seama ca oricat de mult as incerca sa tin pasul nu am nici o sansa fara un upgrade serios la echipamentul de schi de tura. Iesim din ceata aproape de capatul telegondolei dand de un cer neasteptat de senin si de nemiscat cu o mare de nori incredibila de jur imprejur. Cerul are inca nuantele inceputului de zi si tot ce se aude e scartaitul ritmic al zapezii sub schiurile de tura.

Suntem de-a dreptul rasfatati cu dimineata de astazi, mai ales dupa ce un urma cu doua zile am avut parte de un halou incredibil. De data aceasta avem parte de un rasarit cu mare de nori si cu toti brazii din jur incarcati ca in povesti cu zapada proaspata. Chiuituri de fericire in linistea muntelui si prima raza de soare ce atinge pe rand Postavaru, Bucegiul si cu putina intarziere si Piatra Craiului. Urmeaza jocul luminii si inghetul degetelor ce incearca sa manevreze telefoane ce nu au fost facute sa functioneze in astfel de conditii. Telefoane ce fac poze suficient de bune dar care si mor neasteptat dupa cateva cadre, fiind resuscitate doar dupa o pauza la piept in caldura. O jumatate de ora in momentul potrivit, la locul potrivit, o jumatate de ora care compenseaza din plin un weekend ce se anunta ploios. O jumatate de ora care la fel ca multe alte iesiri din timpul saptamanii din Brasov imi aduc aminte de ce imi pare bine ca ne-am mutat aici acum aproape 3 ani. Caci timpul merge inainte iar astfel de momente sunt rare.

In ceata, in asteptarea rasaritului.

In ceata, in asteptarea rasaritului.

Portret de om matinal.

Portret de om matinal.

Haloul de dimineata, asa cum nu am mai vazut pana acum pe munte.

Haloul de dimineata, asa cum nu am mai vazut pana acum pe munte.

In suspensie.

In suspensie.

Mountains by heart.

Mountains by heart.

Inca o dimineata, inca o mare de nori.

Inca o dimineata, inca o mare de nori.

Incremenit intre noapte si zi.

Incremenit intre noapte si zi.

Valuri tacute de ceata.

Valuri tacute de ceata.

De la balcon.

De la balcon.

Prima geana de lumina.

Prima geana de lumina.

Pe insula numita Postavaru.

Pe insula numita Postavaru.

Deasupra abisului alb.

Deasupra abisului alb.

Ultima privire inainte de a face cale intoarsa spre oras si spre munca.

Ultima privire inainte de a face cale intoarsa spre oras si spre munca.

Pulverul de dimineata.

Pulverul de dimineata.

Inapoi spre civilizatie.

Inapoi spre civilizatie.

DSC_3480_01

Cicloturisti, mare de nori, ski si drumetie, toate intr-un weekend

Cu toate ca nu toate weekendurile sunt pline de ture epice Brasovul face cumva posibil sa storci maximul din fiecare moment de vreme buna. Din categoria asta e si povestea ultimului weekend, un weekend incredibil de divers de variat petrecut prin jurul casei. Cu ocazia asta imi dau seama ca ar trebui sa scriu si un jurnal despre ultimii 3 ani petrecuti in Brasov si despre lucrurile faine si despre lucrurile mai putin faine desore el. Voiam sa fac asta si dupa un an, si dupa doi ani dar cine stie, poate 3 e numarul cu noroc.

Iar acum povestea weekendul in ordine cronologica:

Seara de vineri trece impreuna cu Erik si Irina, doi nemti care sunt plecati pe biciclete de 6 luni de acasa si fara un plan sau o traiectorie bine definita dinainte. Poate tocmai din cauza asta ni se pare ciudat sa-i vedem pedaland iarna prin Romania cand sunt alte colturi de Europa sau de lume care sunt considerabil mai calde in perioada asta. Iar oamenii chiar pedaleaza aproape zi de zi prin temperaturi si conditii prin care noi nici platiti nu am sta in saua bicicletei.

Asa ca avem parte de socializare, povesti despre drumul si traiectoria lor pana acum, curry thailandez extrem de reusit.

Distributia sarcinilor in familie.

Distributia sarcinilor in familie.

Dimineata de sambata vine cu o trezire cu noaptea in cap. Partea buna e ca de 2-3 luni incoace ne-am obisnuit si ne-am schimbat complet ritmul de somn iar o trezire la ora 5-6 nu mai e deloc brutala. Iar cum Erik si Ioana pleaca abia pe la 9-10 avem timp de un morning glory in Postavaru. O ora si putin mai tarziu in timp ce urcam pe zapada perfecta din Postavaru iar ne dam seama ca am plecat cu un sfert de ora prea tarziu de acasa. Cerul se aprinde in culori incredibile atunci cand ajungem la lac, partiile sunt complet pustii iar noi ne aducem aminte de ce ne-am indragostit de schi acum 10 ani.

Un rasarit pe care ar fi trebuit sa-l prindem pe varf.

Un rasarit pe care ar fi trebuit sa-l prindem pe varf.

Intre timp indragosteala s-a transformat intr-o relatie duala dar din cand in cand mai ai momente in realizezi foarte clar de faci asta. Cam asa a fost si tura din dimineata asta, cu partii complet pustii la urcare, cer colorat in 1000 de culori, zapada numai buna si cu intalniri cu aproape toti oamenii de munte pe coborare.

La ora 10 suntem inapoi acasa si luam un mic dejun pe indelete in timp ce oamenii isi pregatesc bicicletele de plecare. Urmeaza pozele de la plecare moment in care imi dau seama ca ar fi fain sa fac un album cu toti oamenii gazduiti in ultimii ani. Sunt oameni pe care sunt sanse destul de mici sa-i intalnesti mai tarziu dar intr-un fel tocmai asta face lucrurile parca mai interesante, iar daca ai doar 2-3 zile pentru a afla povestea unui om cu siguranta le vei folosi la maxim.

Lock, stock and ready to roll.

Lock, stock and ready to roll.

Ora 12 ne gaseste urcand pe o urma de poteca spre Magura Branului pentru drumetia de dupamasa. Vremea probabil se dovedeste a fi fix cum ii este numele, probabila, astfel incat avem parte in mod neasteptat de ceva soare si de o deschidere foarte interesanta spre Bucegi. Dupa care frontul anuntat inainteaza dinspre vest invaluind totul in cenusiul depresiv al zilelelor de toamna. Cu toate astea descoperim la pas locuri noi, de multe ori fara poteca, fara o tinta anume ci doar cu curiozitatea de a vedea ce e dupa urmatoarea muchie.

Rama in rama.

Rama in rama.

Duminica dimineata, ora 6, in Brasov ploua mocaneste. E frontul anuntat care sper sa lase in partea superioara a muntilor inca un mic strat de zapada. Si cum prognoza pentru ziua de azi nu arata deloc promitator recurg la varianta de backup, respectiv tot Postavaru. Ora 8:00, tocmai ce termin prima urcare printr-o ceata buna de taiat cu cutitul si imi dau seama ca sunt mici sanse sa vad soarele la fata astazi.

Dar daca tot am urcat pana aici macar sa fac un pic de antrenament si sa obisnuiesc genunchii cu miscarea. Zapada e buna, partiile sunt bune, sunt putin sub 0 grade singura problema e ceata care sterge cu buretele orice urma de reper.

Doua urcari si jumatate mai incolo se intrevede pentru prima data si soarele prin ceata deasa si imi da o urma de speranta. Dar bateriile sunt pe terminate, toate hainele sunt lancede de transpiratie si nu mai am nici un chef. Noroc cu Dani cu care il intalnesc chiar atunci cand norii se deschid un pic iar dupa putina dezbatere interioara zic sa mai urc inca odata pana la cabana. Aici umplem bateriile cu un salam de biscuiti / cola / prajitura / cafea, intre timp soarele e din ce in ce mai puternic iar noi pornim spre varf.

Spre Transilvania e un plafon aproape compact de nori peste care Postavaru se ridica cu putin. Doar un nor fugar ne mai invaluie pentru cateva minute in ceata. In rest e perfect, vreme numai buna de stat la soare si de facut poze. Ca o nota pentru datile urmatoarea ar trebui sa gasesc un setup foto pe care sa pot sa-l iau dupa mine si pentru astfel de ture caci uneori telefonul e absolut insuficient.

Doua coborari mai incolo si dupa inca o pauza de salam de biscuiti la cabana si dupa alte intalniri cu cunoscuti vine momentul sa urc din nou pe varf. E prima data cand sunt aici la apus si perspectiva se schimba intr-un mod tare interesant. Umbra Postavarului se intinde piramidal spre depresiunea Brasovului, soarele se ascunde dupa un rand de nori ce plutesc intre Crai si Bucegi iar spre est Ciucasul, Piatra Mare si Neamtului se coloreaza in nuantele rozalii ale apusului.

Iar telefonul ma tradeaza de la frig astfel incat ultimele cadre sunt cateva panorame facute inainte de apusul propriu-zis. Astfel incat in timp ce scriu randurile astea fac munca de cercetare pentru alternative: un aparat micut dar cu senzor mare si cu un sistem cu obiective faine. Sau poate ma motivez sa dau cateva kilograme jos si sa folosesc in continuare Nikon-ul caruia n-am ce sa-i reprosez altceva in afara de greutate.

Umbra Postavarului.

Umbra Postavarului.

Organizare nemteasca.

Organizare nemteasca.

Erik si Irina, in actiune in pregatirea unui curry thailandez.

Erik si Irina, in actiune in pregatirea unui curry thailandez.

Povesti de pe drum.

Povesti de pe drum.

Masa de seara perfecta inainte de un weeekend plin.

Masa de seara perfecta inainte de un weeekend plin.

Dimineata de sambata, sub un cer colorat cu 1000 de culori.

Dimineata de sambata, sub un cer colorat cu 1000 de culori.

Privind spre Crai, de undeva de pe magura Branului.

Privind spre Crai, de undeva de pe magura Branului.

Ultima urma de soare spre Postavaru si spre Piatra Mare.

Ultima urma de soare spre Postavaru si spre Piatra Mare.

Peste drum, saua strunga inca in soare.

Peste drum, saua strunga inca in soare.

Pauza de ceai cu o priveliste de milioane.

Pauza de ceai cu o priveliste de milioane.

Suprapuneri.

Suprapuneri.

DSC_3493.jpg

Cu Mihaela in loc de trepied.

Cu Mihaela in loc de trepied.

Bradul de craciun.

Bradul de craciun.

Dimineata de duminica, odata cu risipirea norilor.

Dimineata de duminica, odata cu risipirea norilor.

Conditii perfecte.

Conditii perfecte.

Hivernal

Hivernal

Pe sus e iarna in toata regula.

Pe sus e iarna in toata regula.

Dupa ultma pauza de masa de la cabana.

Dupa ultma pauza de masa de la cabana.

Privind spre Neamtului.

Privind spre Neamtului.

DSC_1656

Un kilometru vertical, Brasov Bike Race si bujorei pe Piatra Mare, toate intr-un singur weekend

Dupa Propark a urmat inca un weekend ocupat de concursuri (sau sacrificat, depinde cum privesti lucrurile). De data aceasta in schimb au fost individuale, scurte, si intense, intr-o combinatie inedita dintre concursul organizat de Adi Valean, Kilometrul Vertical de la Balea si un concurs de MTB care incepe aproape din spatele casei, Brasov Bike Race.

Kilometrul Vertical al lui Valean e un concurs pe cat de simplu, pe atat de inedit. Ideea e cat se poate de simpla, pleci de la Balea Cascada si urci aproape 1000 de metri diferenta de nivel pana in Saua Doamnei, pe o poteca pe care alterneaza bucatile numai bune de alergat cu bucatile in care trebuie sa te opintesti serios in bete pentru a inainta cu spor. Partea buna e ca e doar de urcat, cu alte cuvinte daune minime pentru a doua zi la concursul de bicicleta si griji inexistente fata de uzura incheieturilor la coborare.

La start lume putina dar atmosfera faina, o atmosfera ce mi se pare ca e aproape complet straina de concursurile de MTB. Impresia generala e ca toata lumea se stie cu toata lumea, lucru care la 60 si ceva de oameni nu e chiar asa de greu. Planul e cat se poate de simplu, sa trag de mine cat de mult pot pentru a strange un antrenament cat mai ok in ora de concurs. Aici intervine si al doilea target, acela de a ajunge sus in mai putin de o ora. Al treilea target e un duel cat se poate de amical cu Dani.

Vine si scurta sedinta tehnica, pana la urma nu sunt prea multe lucruri pe care trebuie sa le stii pentru un concurs ce tine doar o ora. Urmeaza startul cat se poate pe brutal pe seria de serpentine ce urca paralele cu cascada de la Balea, serpentine pe care dureaza ceva pana cand se incalzesc motorasele si pana cand se regleaza cat de cat ritmul. Oricum e surpinzator de mult de alergat pentru un kilometru de urcat mai ales dupa ce iesi in caldarea de deasupra cascadei. Nu ma avantajeaza deloc portiunile de alergat in schimb recuperez pe cam toate portiunile abrupte. O bucata de timp merg cu suflarea lui Florin Totalca in ceafa. In departare se vede tricoul rosu al lui David Branzaru pe care il iau drept iepure, chiar daca de la distanta. Pe ultima bucata de dinainte de saua Doamnei calc din nou pedala de acceleratie pentru a ajunge sus cu toate resursele consumata, inca o opintire pe zapada si ajung in Saua Doamnei dupa 51 de minute si 48 de secunde, pe locul 7, dupa Palici, Preda, Balan, Cosmin Szekeli si fratii Branzaru. As putea zice ca nu-i rau deloc pentru primul si probabil singurul concurs de alergare montana de anul acesta.

Urmeaza regasirea respiratiei normale si a pulsului pierdut pe undeva pe traseu, socializarea de la cabana cu oameni faini, festivitatea de premiere, plimbarea pana la masina si scurtul drum pana inapoi in Brasov.

Adi la sedinta tehnica.

Adi la sedinta tehnica.

Urcand cu spor spre Saua Doamnei.

Urcand cu spor spre Saua Doamnei.

Am ajuns? Deja?

Am ajuns? Deja?

Izbavirea finishului.

Izbavirea finishului.

Sudoare, incurajari si voie buna,

Sudoare, incurajari si voie buna,

Ziua de Duminica e dedicata aproape in totalitate bicicletei. Prima parte a zilei vine cu Brasov Bike Race, un concurs organizat fix in spatele casei la care am fost si anul trecut si care mi se pare intr-un fel ca e pacat sa-l ratez, mai ales caci poti sa te inscrii in dimineata de dinainte de concurs. In plus e fain de vazut si cum s-au schimbat lucrurile si daca am avansat macar un pic fata de anul trecut.

Traseul imi place si are cam de toate. Singura problema e ca e poate putin cam scurt dar nu pot sa fie toate concursuruile maratoane cu mii de metri diferenta de nivel care sa ocupe o zi intreaga.

Partea buna e ca in pauza luata dupa Propark am reusit sa ma recuperez destul de bine si dupa cum am vazut ieri motorasele au mers bine si pulsul a urcat cat se poate de repede. Cam asa e si astazi si pe platul de dinainte de pietrele lui Solomon reusesc sa ma simt mult mai bine ca anul trecut si ajung inainte de forestier mult mai putin pompat. De aici imi intru in ritm si urc cu spor forestierul. Problema vine in schimba atunci cand vine si primele bucatie de coborare unde sunt si depasit de Florin Benghea si de inca 2 concurenti. Noroc cu scurtele bucati de urcare de pana in Poiana Mica unde mai reusesc sa mai reduc diferenta sau sa ma depasesc. Oricum una peste alta nu ma simt foarte in largul meu pe coborari si ar trebui sa mai lucrez putin la capitolul asta. Iar cu muntele in spatele casei nu am nici o scuza.

Situatia se pastreaza neschimbata pana cand incepe coborarea lunga spre Brasov. Probabil singurul lucru care nu-mi place la organizarea concursului e ca foloseste potecile marcate fix in momentul in care sunt destul de multi oameni care isi incep drumetia. Si intr-un fel simti ca deranjezi atunci cand incerci sa te grabesti la vale, mai ales pe portiunile inguste de poteca.

Toate bune si frumoase, incerc sa ma grabesc dar tot sunt depasit de Florin Benghea pe la jumatatea coborarii. Recuperez din nou pe urcarea spre saua Tampei, trec pe langa Rares care s-a cam taiat si pierd din nou contactul atunci cand incepe coborarea. Inca o bucata abrupta prin oras si trec linia de sosire pe locul 13 la general, 2 la categorie dupa aproape 2 ore si 3 minute de concurs.

Intr-o postura mult mai compusa si mai relaxata decat la concursul de vertical, pe bicicleta.

Intr-o postura mult mai compusa si mai relaxata decat la concursul de vertical, pe bicicleta.

Sfarsitul primei urcari.

Sfarsitul primei urcari.

Un podium la categoria de varsta, cu Florin Benghea in locul lui Rares.

Un podium la categoria de varsta, cu Florin Benghea in locul lui Rares.

Si pentru ca a mai ramas ceva energie in picioare si pentru ca lumina de seara a fost extrem de faina in ultimele saptamani in Brasov am facut o tura cu bicicletele in Piatra Mare, cu urcare pe un familiar cat se poate de provocator si cu o coborare pe la Cascada Tamina. E extrem de fain sa poti sa mergi pe munte in contratimp fata de toti turistii, avand parte in mod egal si de liniste, si de lumina numai buna de poze…

Some girls can climb.

Some girls can climb.

Un familiar cat se poate de provocator.

Un familiar cat se poate de provocator.

Liniste si pace la cabana.

Liniste si pace la cabana.

Cu Ciucasul in fundal.

Cu Ciucasul in fundal.

Cautand viitoare locuri de explorat.

Cautand viitoare locuri de explorat.

Cautand din priviri continuarea turei.

Cautand din priviri continuarea turei.

Liniste si pace si muchiar care coboara spre Tamina, locul prin care vom cobora in curand.

Liniste si pace si muchiar care coboara spre Tamina, locul prin care vom cobora in curand.

Bujoreii de deasupra Brasovului.

Bujoreii de deasupra Brasovului.

dsc_9285

Jurnal de miniconcediu, intre toamna si iarna.

Nu e deloc usor sa gasesti idei interesante de ture pentru perioada asta, mai ales pentru mai multe zile. Pe de o parte vremea poate usor sa-ti joace feste prin mini-uragane cum a fost cel de vineri, pe de alta parte zilele sunt scurte si friguroase si mental inca nu esti obisnuit cu frigul.

Dar in cazul de fata nu a fost nici frigul nici mini-uraganul nu au fost cauza planurilor zadarnicite, ci o toxiinfectie dobandita fix in momentul crucial al planificarilor pe ultim moment. Astfel incat pana la urma turele epice din colturi indepartate de tara au ramas pentru alta data, ziua de mini-uraganul de vineri s-a transformat intr-o zi de munca iar zilele petrecute afara au fost petrecute tot in terenul de joaca de pe langa casa. Una pe bicicleta in ultima zi de toamna calendaristica si doua zile petrecute pe schiuri de tura, profitand la maxim de zapada asternuta dupa ziua de vineri.

Ultima tura de MTB pe 2016.

Luna ce a trecut cred ca au fost cel putin 4 “ultime” ture de MTB pe anul asta. Si de fiecare data a aparut o zi blanda de toamna in care atractia MTB-ului era prea mare. In schimb ziua de azi sigur nu e o zi blanda de toamna, la mijloc de zi mercurul termometrului nu pare sa treaca peste 0 grade. Dealurile dintre Zarnesti, Holbav si Poiana Marului sunt acoperite pe alocuri de un strat subtire de zapada, pamantul e complet inghetat si noroiul lipseste cu desavarsire iar noi avem parte de o tura cu 6 ore de soare, 1700 de metri diferenta de nivel si aproape 50 de kilometri.

In toate catunele pe langa care trecem oamenii se pregatesc de iarna, capitele sunt stranse constiincios in curte iar hornurile fumega linistit. Si sunt destul de convins ca asta e ultima tura cu MTB-ulul pe anul asta, saptamanile ce urmeaza in Brasov maximele vor fi constant negative si zapada ce se anunta vineri ma ca indoiesc ca va disparea in decembrie. Iar ceva imi spune ca la primavara cand voi pune schiurile in cui primele ture de primavara vor fi tot prin dealurile din Holbav.

De la MTB, la schiuri de tura, pana la Malaiesti.

Planul pentru ziua de sambata e cat se poate de simplu, o tura de schiuri pana la Malaiesti cu speranta de a face primele viraje ale sezonului prin zapada proaspat in caldarile de deasupra Cabanei. Partea buna e ca zapada incepe de unde lasam masina si putem sa urcam continuu pana la Malaiesti pe schiuri. Partea proasta e ca in caldari zapada e spulberata si in locurile in care e ingramadita are o consistenta de poliester extrudat. In plus nu are nici o baza iar pietrele sunt adevarate capcane asa ca renuntam la gandul a mai urca prea mult de la cabana in sus si ne intoarcem cu coada intre picioare la o ciorba si doua prajituri.

La Malaiesti in schimb e suprinzator de putina lume tinand cont ca e o sambata dintr-un concediu prelungit, in schimb cabana si locul in sine au ceva aparte. Sunt putine locuri in Bucuresti care arata atat de spectaculos si trebuie sa revenim aici la primavara pentru ceva prin caldari. Dar pana atunci mai trebuie sa se astearna ceva zapada. Deocamdata luam schiurile in spate si coboram in clapari pana la masina si ne refugiem in caldura apartamentului in Brasov.

Primele viraje ale sezonului, pe zapada artificiala din Postavaru.

Dupa ziua de sambata in care am carat schiurile in spate la vale duminica vine si randul primelor viraje in Postavaru. Oamenii au lucrat la greu in ultima saptamana de cand s-a racit vremea, au golit jumatate de lac, i-a mai ajutat si zapada cazuta vineri si partiile arata impecabil. Mare parte din zapada e zapada artificiala, schiori sunt putini caci instalatiile merg in regim de vara si e o singura cabina functionala.

E in schimb terenul perfect de joaca pentru schiuri de tura, mai ales in jumatatea superioara unde toti copacii sunt acoperiti de un strat compact de chiciura si zapada. Un tablou de iarna completat de un soare cu dinti si de o vizibilitate de zile mari. Nici cu tragerea de inima nu stam prea rau si avem timp sa facem 3 urcari pe piei, sa ne bucuram si de prajiturile de la cabana si sa prindem si 3 coborari pe masura. Si chiar daca nu a fost nici munte adevarat a iesit o zi chiar reusita, dublata de inca o iesire luni seara dupa munca, sub un cer plin plin de stele si cu o prima coborare nocturna pe anul acesta.

Intre Crai, Fagaras si Tara Barsei, in ultima tura de MTB pe 2016.

Intre Crai, Fagaras si Tara Barsei, in ultima tura de MTB pe 2016.

DSC_9158.jpg

Moment de odihna.

Moment de odihna.

Pregatit de iarna.

Pregatit de iarna.

Ora de aur.

Ora de aur.

Bucegiul pudrat si el de zapada.

Bucegiul pudrat si el de zapada.

DSC_9183.jpg

Dupa ninsoare.

Dupa ninsoare.

Tot la deal, cu spor pe schiuri.

Tot la deal, cu spor pe schiuri.

Intalnirea cu iesenii.

Intalnirea cu iesenii.

Omul de zapada patriot.

Omul de zapada patriot.

Castigand inaltime.

Castigand inaltime.

Inca putin pana la cabana.

Inca putin pana la cabana.

Poate nu cea mai potrivita culoare.

Poate nu cea mai potrivita culoare.

Cale intoarsa.

Cale intoarsa.

Postavarul si norul furtunos.

Postavarul si norul furtunos.

Inca o zi pe schiuri, de daa aceasta in postavaru.

Inca o zi pe schiuri, de daa aceasta in postavaru.

Tapetati.

Tapetati.

DSC_9260.jpg

DSC_9265.jpg

Al 8-lea sezon pentru schiurile pe care am invatat sa si schiez.

Al 8-lea sezon pentru schiurile pe care am invatat sa si schiez.

Aliniati.

Aliniati.

La balcon.

La balcon.

DSC_9297.jpg

Dupa munca.

Dupa munca.

Deasupra Brasovului.

Deasupra Brasovului.

dsc_9001

Ultima bicicleala de toamna, de data aceasta prin jurul casei.

Dupa ce am reusit sa scap de o parte din amenintarea muntelui de poze din India a venit momentul sa recuperez si jurnalele turelor restante din ultima luna si jumatate. Dupa ce iarna s-a jucat cu noi si dupa o serie de weekenduri in care am fost convins ca schimbarea sezoanelor e la usa am prins un ultim weekend neasteptat de cald in care am zis sa facem ceea ce are sa fie cel mai probabil ultima tura de bicicleta pe anul acesta.

Nu are sens sa fortezi anotimpul, iar atunci cand temperaturile se apropie vertiginos de zero grade si atunci cand te congelezi dupa fiecare coborare, partea de placere din ciclism e redusa considerabil. Tot din categoria anotimpului fortat sunt si turele de schi in care tropai in clapari ore intregi pentru a schia pe un petic de zapada de 200 de metri. Poate cea mai potrivita activitate pentru zilele scurte si friguroase din noiembrie si decembrie de dinainte de sosirea zapezii sunt turele de trekking, cu rucsacul in spate, prin locuri domoale.

Dar pana la ele am reusit sa mai rupem un weekend in saua bicicletei alcatuit dintr-o zi de pedalat pe sosea impreuna cu Ionut, Vali si Muha prin satele dintre Campina si Slanic, urmata de o zi pe potecile de MTB din Postavaru in cautarea unor ultime coborari uscate. Nu pot sa zic ca ne-a iesit, iar noroiul ne-a insotit in toate locurile umbroase in care soarele de sfarsit de noiembrie nu are cum sa ajunga. Nu e nimic mai intersant decat sa ai cauciucurile incarcate de lut si sa aluneci ca o sanie pe sleauri acoperite de frunze, eventual cu bucati de noroi zburand in toate directiile.

Au fost totusi si bucati faine, cum ar fi coborarea spre Rasnov de dupa Bisericuta Paganilor, loc in care vantul si soarele au reusit sa curete si sa zvinte poteca, numai bune pentru a ne redeschide pofta de MTB si de coborari. Pacat ca pana la primavara mai e cale lunga si pacat ca daca e sa urmam tendinta iernilor trecute s-ar putea ca zapada sa fie tot cu taraita. Dar cine stie, poate vom avea noroc. Schiurile si claparii sunt pregatiti, zapada sa vina. Pana atunci, rabdare si rucsac in spate, caci a trecut ceva vreme de la ultima drumetie.

Oglinda de toamna.

Oglinda de toamna.

Intre toamna si iarna.

Intre toamna si iarna.

Zile senine.

Zile senine.

La povesti.

La povesti.

Fara trafic.

Fara trafic.

Urcari redutabile.

Urcari redutabile.

Si coborari pe masura.

Si coborari pe masura.

Rasfatul de la sfarsit de tura.

Rasfatul de la sfarsit de tura.

Pregatit pentru o noua zi in sa.

Pregatit pentru o noua zi in sa.

DSC_8999.jpg

O privire spre versantul nordic inzapezit al Bucegiul.

O privire spre versantul nordic inzapezit al Bucegiul.

MTB de toamna.

MTB de toamna.

Pauza regulamentara de la bisericuta paganilor.

Pauza regulamentara de la bisericuta paganilor.

Blana.

Blana.

Moment de respiro.

Moment de respiro.

DSC_3318

Pe saua MTB-ului prin tara Branului

A venit in sfarsit mult asteptata primavara, cu verdele ei crud, cu copacii infloriti si cu crestele muntilor acoperite de zapada. Si pe langa revenirea la viata a naturii primavara e faina si pentru ca ai de unde alege la capitolul activitati. In anii trecut nu putine au fost weekend-urile in care se amestecau schiul pe vai, alergatul, mountain-bike sau alergarea montana. Anul acesta in schimb cam toate weekend-urile au fost dedicate pana acum tot bicicletei. Nu de alta dar parca dupa atatea zile petrecute pedaland prin frig cu picioare inghetate pare putin ireal sa poti pedala din nou doar in tricou si in pantaloni scurti.

Asa ca planul weekendului implica si de data aceasta bicicleta, de data aceasta MTB si o tura prin tara Branului cu scopul de a ajunge la Festivalul de Ecoturism organizat de oamenii de la Centrul de Ecologie Montana la Fundata. Ideea festivalului e foarte faina, un fel de zi cu tot felul de activitati legate de mestesugurile zonei. Singura problema a fost ca datorita unei plecari nu foarte matinale din Brasov si datorita unui traseu interesant prin Postavaru am ajuns mult prea tarziu pentru a prinde activitatile, in schimb am avut parte de socializare cu oamenii stransi la festival. In schimb partea de traversat Postavaru a fost chiar foarte interesanta, cu o trecerea pe la Biserica Paganilor, un loc chiar fain la care nu am ajuns pana acum.

Complet neasteptat a fost in schimb uraganul cu care a trebuit sa lupt pana in Fundata, un vant din sud care combinat cu urcarea a transformat cei 30 de kilometri de sosea intr-un adevarat efort de vointa. Ziua in schimb e superba si e o vizibilitate pe care o sa o regretam cel mai probabil in lunile care urmeaza. Cumva pe masura ce zilele se incalzesc si pe masura ce creste umiditatea in aer scade si vizibilitatea si se instaleaza o pacla ce dispare doar dupa ploaie sau dupa raciri bruste ale vremii.

Asa ca pentru a profita de lumina faina dupa Festival ma mai invart putin pe dealurile de langa Fundata si nu pot sa nu observ cum usor vechile case pitoresti sunt inlocuite incet incet cu pensiuni care de care mai masive. Nu zic nu, sunt cateva care sunt chiar cochete si care sunt incadrate chiar bine in peisaj dar e suficient un singur mastodont colorat strident pentru a strica toata estetica. Pe de alta parte nu ai cum sa nu recunosti ca turismul in zona se dezvolta si una asta e un mare plus pentru localnici, cheia si problema e sa gasesti un model de dezvoltare durabile.

Privelistea e super faina si atunci cand ma retrag in cele din urma la pensiune impreuna cu prietenii dar in acealsi timp sa vad o astfel de priveliste de la geamul pensiuni e ca si cum as trisa putin. Intr-un fel privelistea e asociata in mintea mea si cu sudoarea si dificultatea de a ajunge in varful muntelui, lucru care dispare complet atunci cand poti sa tragi masina direct in parcarea pensiunii, singurul efort fiind cel al apasatului pe pedala de acceleratie. Dar poate sunt decat carcotas si sunt convins ca e loc suficient si pentru pensiuni si pentru varfuri salbatice de munte.

Ziua de duminica a fost o alcatuita dintr-o scurta invarteala pe traseul de la 4 munti impreuna cu Doru si de drumul de intoarcere pana in Brasov, de data acasta cu uraganul din spate.

Elvetia de Romania, vedere asupra versantului nordic al  Bucegiului.

Elvetia de Romania, vedere asupra versantului nordic al Bucegiului.

O bicicleta inca plina de viata la 12 ani dupa ce a iesit de pe poarta fabricii.

O bicicleta inca plina de viata la 12 ani dupa ce a iesit de pe poarta fabricii.

Spre departari.

Spre departari.

In cautarea potecii perfecte.

In cautarea potecii perfecte.

Alergatorii privind spre saua Strunga care nu a fost sa fie.

Alergatorii privind spre saua Strunga care nu a fost sa fie.

Cei trei grei :)

Cei trei grei :)

In salt.

In salt.

DSC_3345.jpg

Iezii si Bucegiul.

Iezii si Bucegiul.

Locul de joaca.

Locul de joaca.

DSC_3369.jpg

DSC_3371.jpg

Mememto mori.

Mememto mori.

Tavalugul timpului.

Tavalugul timpului.

Apusul zilei.

Apusul zilei.

Miros de primavara.

Miros de primavara.

Doru si Mike infruntant Ciocanu.

Doru si Mike infruntant Ciocanu.

Panoramic.

Panoramic.

Tot la vale

Tot la vale

DSC_3404.jpg

DSC_2969

De trei ori Vanturis si Postavaru Night.

Daca e un lucru care nu-mi place la concursuri e ca uneori pentru a participa la ele trebuie sa sacrifici o alta tura pe munte. Asta poate si pentru ca din punctul meu de vedere atunci cand de hotarasti sa te inscrii la un concurs ideea ar fi sa ajungi la el pregatit si cat de cat odihnit. Iar atunci cand concursul e pus duminica sau sambata seara o zi e sacrificata daca vrei sa dai tot ce ai mai bun in tine la concursul respectiv.

Iar cum anul acesta ziua de dinainte de concurs a avut parte si de zapada proaspata mai multa decat in ultimele luni la un loc alegerea a fost ca si facuta, planul pentru ziua de sambata fiind cucerirea varfului Vanturis cu putina invarteala pe dealurile din zona in cautarea pulverului perfect.

Toate bune si frumoase pana cand ajungem la cabana Cuibul Dorului unde descoperim ca Transbucegiul e cat se poate de acoperit de zapada si ca sansele sa ajungem cu masina pana la Dichiu sunt minime. In consecinta asaltul asupra Vanturisului a inceput cu un mars de aproape doua ore pe schiuri pe drumul acoperit de zapada. E incredibil cat de multa zapada a putut aduce saptamana ce a trecut iar in momentul in care te uiti in jur ai zice ca esti mai degraba in mijlocul iernii si nu la sfarsit de martie. Daca weekendul trecut la inaltimea asta mergeam printre branduse si ghiocei acum totul e acoperit de un strat destul de sanatos de 20-30 de centimentri de zapada. Singurul regret e ca zapada aceasta n-a venit mai devreme caci e tare fain sa poti pleca pe schiuri direct de la masina.

Revenind acum la povestea zilei dupa primul asalt reusit asupra Vanturisului ne asezam pe modul de coborare si ne dam seama ca zapada nu e de vis chiar peste tot. Vantul si-a cam facut de cap zilele trecute, bucatile de zapada buna alterneaza cu capcane ce ne pacalesc cozile schiurilor si ne fac sa aterizam in diverse variante in zapada.

Al doilea asalt a decurs cu mai putine evenimente si in formatie de 3 dupa jonctiunea cu Sorin, deja stim la ce sa ne asteptam de la zapada si cei 150 de metri de coborare curg mult mai cursiv. La al treilea asalt avem parte si de intariri cu trupa lui Dani si a lui Radu, ajunsi cu ceva intarziere la asaltul final.

Ziua de schi se apropie in schimb de sfarsit si noi trebuie sa ne grabim spre masini pentru a ajunge la Postavaru Night, anul acesta in postura de sustinator / fotograf. Intotdeauna m-am intrebat cum arata concursul acesta vazut de pe margine caci atunci cand participi in afara de respiratie, de efort si de lupta pentru aderenta nu prea tin minte prea mare lucru de la ultimele participari. Intr-un fel intunericul si lumina frontalei creeaza un fel de efect de tunel si in multe momente e greu sa-ti dai seama pe unde esti. Nu zic nu, privelistea de sus e super faina, ideea concursului cat se poate de ineditata iar atmosfera si socializarea de la cabana sunt pe masura dar din jumatatea de ora de concurs ramai cu mult prea putine amintiri.

In schimb dupa experienta privitului de pe margine pot spune ca e un concurs cat se poate de estetic, iar imaginea luminitelor in lupta cu panta si cu ele insele cu orasul in fundal arata intr-un mare fel. Doua lumi diferite si totusi atat de legate.

Pe partia privata "Transbucegi". Cu toate asta am avut un pic de emotii ca pana ne intoarcem o sa-si faca aparitia si plugul...

Pe partia privata "Transbucegi". Cu toate asta am avut un pic de emotii ca pana ne intoarcem o sa-si faca aparitia si plugul…

Prima data pe Vanturis, si desfocirea de rigoare.

Prima data pe Vanturis, si desfocirea de rigoare.

A 3-a oara pe Vanturis, de data aceasta in formatie extrem de extinsa.

A 3-a oara pe Vanturis, de data aceasta in formatie extrem de extinsa.

Revenirea iernii, si Sorin agresiv pe coborare.

Revenirea iernii, si Sorin agresiv pe coborare.

Asteptand concurentii.

Asteptand concurentii.

DSC_3002.jpg

Frontale, sudoare si zapada.

Frontale, sudoare si zapada.

DSC_3039.jpg

Luci, omul cu microbul, inchizatorul plutonului.

Luci, omul cu microbul, inchizatorul plutonului.

DSC_1560

Postavaru Night 2015, primul concurs de la operatie si din nou la Malaiesti.

Reflexiile frontalei se misca ritmic pe stalpii ce delimiteaza partia in vreme eu ce imping cu spor schiurile la deal prin linistea noptii. In afara de punctele in care sunt stransi oamenii pentru incurajari e in primul rand liniste si nu auzi decat gafaitul ritmic al respiratiei si fosnetul pieilor de foca pe zapada. Orice sport are si o latura zen a lucrurilor, atunci cand cu mai mult sau mai putin efort te straduiesti sa faci miscarile cat mai rotund, iar noaptea linistita din Postavaru pare perfecta pentru asa ceva. Incerci sa tii ritmul, sa ai miscarile cat mai cursive, sa nu iti pierzi suflul atunci cand mai depasesti pe cineva si sa cauti zonele cu zapada tare.

Atmosfera de la concurs, urcand prin noapte.

Atmosfera de la concurs, urcand prin noapte.

Din toate sporturile pe care le-am incercat ski-ul si bicicleta m-au atras cel mai putin, si mi se pare putin ironic ca din ce faceam inainte diferenta cea mai mica e tocmai la ski si la bicicleta. Pana acum aveam o fascinatie cu sporturile care sunt extrem de putin dependente de echipament iar la capitolul acesta inotul si alergarea mi se pare geniale. Oricat de mult s-ar chinui producatorii de echipamente sa ne convinga de utilitatea diferitelor gadget-uri pana la urma la finalul unui concurs 99% din clasament e facut de sportivi si nu de echipament. Sunt convins ca daca ai pune un kenian sa alerge in chiloti descult tot ar scoate sub 2h20 la un maraton. La inot nici nu se mai pune problema, acolo oricum esti doar in slip.

La polul opus sunt ski-ul si bicicleta, si nu degeaba la amandoua exista echipamente de mii de euro specializate pe performanta si pe scaderea greutatii. Spre exemplu la ski-alpinism una e sa peste 4.5 kilograme pe fiecare picior, in combinatia ski+legatura+clapar, si una e sa ai putin sub 1.5 kilograme pe picior in aceasi combinatie. Astfel incat in clasamentul de la sfarsitul unui concurs echipamentul are o importanta destul de mare. Iar in momentul in care participii la un concurs ajungi mereu sa te gandesti cum ar fi fost cu o pereche de schiuri mai usoare, sau cu o bicicleta mai buna, caci si aici e diferenta imensa intre o bicicleta de 15 kilograme si una de 9 kilograme.

Pe astea se bazeaza intr-un fel si producatorii de echipament care sponsorizeaza concursurile, pe faptul ca tu o sa simti ca ai musai nevoie de schiul cutare de 500 de grame, sau de bicicleta cutare care are 1 kilogram in minus, sau de gelul nu stiu care care ce iti da un pic de plus de energie la urcare. Si nu zic nu, toate astea ajuta dar nu e bine sa te gandesti ca ai neaparat nevoie de ele. Eu cel putin sunt destul de convins ca nu voi da niciodata 1800 de euro pe o pereche de clapari.

Acum depinde totusi foarte mult care sunt asteptarile la sfarsitul unei curse, daca acestea constau in locuri castigate in plutonul tau atunci poate au sens, daca in schimb te multumesti cu senzatia de a face o cursa buna, de a merge rotund si de a da tot ce ai avut de dat atunci nu cred. In plus cu aceasi bani ai putea calatori spre exemplu 6 luni cu bicicleta prin lume. Eu indragesc echipamentul care imbatraneste cu mine si urasc ideea de consumatorism la capitolul echipament de munte. Lucrurile trebuie purtate si folosite pana cand se dezintegreaza iar din punctul asta de vedere sunt putin mandru ca la Postavaru Night am fost tot cu perechea de schiuri pe care am invatat sa schiez acum 7 ani de zile, si care vor vedea inca cel putin o iarna si o ultima ascutire. E adevarat, legaturile si claparii s-au schimbat intre timp, dar sper sa le folosesc cel putin cat am folosit schiurile pe care stau.

Dar acum revenind la concurs, de data aceasta sambata dupamasa ne gasim in formatie de trei in drum spre Poiana Brasov, eu, Mike si Claudia, fiecare spre o premiera, eu pentru prima data pe schiuri la Postavaru Night, Mihaela prima data la alergare si Claudia prima data la un concurs de schi de tura. Ultima data la Postavaru Night am fost in 2011, atunci la alergare. Au trecut 4 ani de atunci, 4 ani plini de o multime de experiente, si bune si rele. Cert e ca au fost extrem de variati, cu un an si jumatate in Berlin, cu luni de pregatire pentru expeditie, cu 5 luni prin Asia Centrala, cu luni de recuperare dupa.

Din toate iernile de pana acum iarna aceasta am stat cel mai mult pe schiuri, practic in claparii pe care ii am acum ma simt cel mai ok dintre toate perechile de incaltari pe care le am. A fost si o iarna incredibil de bogata in zapada, o iarna cum eu cel putin nu am mai prins pana acum. Asa ca intr-un fel antrenamentul s-a facut de la sine, tura de tura. Vorba lui Octavian, fiecare weekend e antrenament pentru urmatorul weekend.

De data aceasta in sambata de dinainte de concurs a fost vreme frumoasa si in drum spre Poiana regret cumva ca nu am facut weekend-ul acesta o tura intr-un loc mai salbatic, dar e totusi cam greu sa faci si o tura dupa care sa mai si alergi la deal in ritm de concurs. Intr-un fel si inainte ma bucur putin atunci cand era vreme urata in ziua concursului, asa macar stii ca nu ai ratat o alta tura frumoasa la munte.

Ne ridicam numberele de concurs si in vreme ce ma intalnesc cu o multime de cunoscuti pe care nu i-am mai vazut de ani de zile incercam sa ne facem si un fel de tentativa de incalzire. La start suntem impartit in fete si baieti si dupa o numaratoare sumara incepe forfota de la start, cu schiuri si bete incalecate, cu lume alergand in clapari la deal si cu o atmosfera generala a unui atac haotic si furibund spre un inamic necunoscut ascuns in intunericul ce cuprinde partiile din Postavaru.

Dupa primele 5 minute plutonul de la start se rasfireaza si incerc sa-mi moderez ritmul pentru a incerca sa urc cat mai constant. Poate fi o capcana fatala sa pleci prea repede de la inceput si in plus la moral ajuta mereu sa depasesti concurenti sau sa ai un iepure in fata de care sa te apropii usurel. Totusi fiecare depasire inseamna o iesire din ritm si un efort in plus caci focile aluneca mai greu pe damburile din jur.

Prima parte a urcarii merg in trena Andreei Dan, care o urmareste si ea la randul ei pe Gianina. Urca extrem de bine si ritmul imi convine de minune, pana la zid cand pierd ceva timp incercand sa fac cateva serpentine. Pana la urma renunt si vazand ca pierd timp degeaba urc tot frontal, incercand sa imping cat mai mult din bete pentru a nu o lua-o la vale. In minte ma gandesc ce s-ar intampla daca as aluneca, si imi imaginez un ghem de schiori impleticiti alunecand la vale.

Dupa zid incerc sa tin ritmul pastrand totusi ceva rezerva pentru o ultima panta abrupta pe care o aveam in minte de acum 4 ani. Dar memoria ma insala si vad mai repede decat ma asteptam luminile de la finish, asa ca incerc sa ma motivez sa accelerez. Mai greu de gasit in schimb energia pentru asa ceva, asa ca ultima serpentina trag un pic de mine cu ochii pe poarta de finish. Neavand ceas nu stiu exact in cat am terminat, dar foarte multa lune nu e sus asa ca nu cred ca am venit prea tarziu. La cabana ce am stat de vorba pana am ragusit si ce am consumat restul de energie ramasa dansand in clapari am aflat ca am ajuns in putin peste 40 de minute si pe 12 la categorie, cu 2 minute mai repede decat am venit la alergare acum 4 ani. Dar poate mai important tot concursul am mers rotund, poate ce a lipsit a fost un sprint de final.

In vreme ce astept la linia de sosire vin pe rand Mihaela si Claudia. Supriza a venit de la Mihaela care a iesit pe locul 3 la alergare iar daca acum 4 ani cand a iesit tot pe 3 la schi de tura nu am putut ramane pana la festivitatea de premiere la Postavaru de data aceasta timpul a fost de partea noastra. Nici Claudia nu a venit rau, pe locul 4 la categorie, iar despre cursa si despre demonii ei interiori puteti citi aici.

Seara si noaptea ce a urmat in schimb a fost foarte faine, cu oameni vechi si oameni nou, cu dans in clapari, cu un pic cam multa muzica tiroleza si cu o coborare aventuroasa la 3 noaptea pana la masina.  A fost mult de asteptat dar cred ca asta a venit la pachet cu faptul ca a fost multa lume la amandoua probele. E greu totusi sa impaci si capra si varza, sa ai si un concurs in care sa incerci sa incurajezi miscarea, fara limita de participati si te incadrezi in ce ai la dispozitie. Totusi daca va continua sa creasca numarul de participati la cabana Postavaru nu cred pot incapea mai multi oamenii decat cei care au fost la concursul din 2015.

Spre Malaiesti!

Si avand in vedere cele de mai sus tura de duminica a fost cel putin domestica. Practic am plimbat mai mult schiurile in spate pana la Malaiesti si inapoi, caci zapada prin zonele de jos a inceput sa se topeasca in ritm alert. La peste 1400 de metri e totusi iarna in toata regula in partile nordice.

Cu toate astea cand am ajuns la Malaiesti am avut in minte gandul unei urcari rapide pana la Omu cu coborare pe Morar, o tura ce ar fi adus un pic de aventura iesirii. Cu cateva exceptii eu cred ca aventura nu exista in cadrul organizat si controlat al concursurilor, aventura si turele adevarate sunt in munti, in salbaticie, in echipe mici si in idei nebune. Si totusi pana la urma de data aceasta am zis pas, timpul era scurt si ar fi fost ceva de alergat si in plus gandul de a cobora singur pe Morar in conditii de zapada necunoscute nu era prea roz. Dar n-au intrat weekend-urile in sac si nu ma grabesc inca sa pun schiurile in cui.

Claudia, in randurile schiorilor de tura anul acesta.

Claudia, in randurile schiorilor de tura anul acesta.

Urcand cu schiurile spre Malaiesti.

Urcand cu schiurile spre Malaiesti.

Padure de vis.

Padure de vis.

La cabana in cetatea de stanca si zapada.

La cabana in cetatea de stanca si zapada.

Semne ale primaverii.

Semne ale primaverii.

Radio Claudia :)

Radio Claudia :)

Viscri

Pe biciclete prin Transilvania

Din nou de la mike citire povestea ultimului weekend prelungit, petrecut intr-o combinatie de cicloturism si alergat:

Un pic mai multe poze aici.

Se anuntau 3 zile libere asa ca si noi precum fluturii am prins aripi si am zburat mai departe de Valea Prahovei. Aveam in plan o tura de cicloturism destul de curajoasa din care stiam oarecum ca nu o sa putem face decat parti din ea caci era prea greu sa bifezi atatea obiective:

– 2x alergare in Bucegi

– Racos, Homorod, Rupea, Viscri, Mesendorf (obiective naturale+ biserici evanghelice fortificate)
– Cheile Varghisului
– Tusnad (pentru Lacul Sfanta Ana).
Pusi pe harta erau multi kilometrii si asa cum vom vedea destul de multi pe drumui neasfaltate, ce cu coburile pline si in miez de zi numai cu spor nu mergeau. Dar ne-am bucurat de fiecare moment fara sa fim presati de timp si asta cred ca ne-a incantat cel mai mult.

Sambata dimineata cadem rapusi de somn in Ploiesti si dormim in parcarea unei benzinarii cam 1.5h pana ne descopera soarele. Apoi ne oprim in Brasov pentru o scurta alergare caci in Valea Prahovei erau ceva nori amenintatori, iar la Azuga picura.

Astfel alergam o parte din semimaratonul CPNT de la Brasov (pe alocuri modificat):

Brasov- Treptele lui Gabony -Tampa -Saua Tampa-intesectie cu TA ce urca din Valea Cetatii (TG)- TA (pana la interscetia cu BA)- Poiana Stechil (BA)- Fantanita Dreptatii-Brasov (CA)

Ne delectam pentru inceput cu treptele lui Gabony ce ne conduc pana pe Tampa.Pe drum ne intalnim cu Marian, iesit la o scurta plimbare cu Toma. Cand ajungem sus pe Tampa incerc sa imi aduc aminte daca am mai fost vreodata pe aici. Stam la Belvedere, admiram Brasovul si muntii din jur.

Perspectiva asupra Brasovului de la bancuta de pe treptele lui Gabony

Stim amandoi ca sufletul nostru poate sa prinda usor radacini in acest oras atat de aproape de modul nostru de a fi. E un strop de civilizatie, o picatura mai mare de natura, e un loc unde ne-am simti liberi. Si fluturii albastrii trebuie sa zboare, nu?

Coboram in Saua Tampei

Dupa ce incheiem cei 13-14 km de alergare pe un traseu exceptional, umbros si nesperat de liber pentru samabata la pranz, ne urcam in masina si pornim mai departe.

Pe o poteca extraordinara la alergat

Ne oprim in Apata si schimbam mijlocul de locomotie din 75 cai putere, trecem doar la 2 picioare putere. Debuteaza tura de cicloturism cu urmatorul traseu:

Apata-Augustin (DJ 131B)-Racos (DJ 131C)-Homorod-Rupea (DJ 132)-Dacia (DJ 135A)-Viscri -Bunesti (DJ104 L)-Mihai Viteazu (DN 13/E60)- Archita (drum forestier)-Ulies-Sanpaul (DJ 133)-Ocland-Varghis-Baraolt-Aita Mare-Apata(DJ131)

Bike route 1622376 – powered by Bikemap

Apata-Augustin (asfalt)

Augstin-Racos (drum forestier)

Racos-Rupea-Dacia (asfalt)

Dacia-Viscri-Bunesti (drum neasfaltat)

Bunesti-Mihai Viteazu (asfalt)

Mihai Viteazu-Archita (drum forestier+drum de tractoare (push bike)+camp)

Archita-Ulies (drum neasfaltat); doar in sat in Ulies exista asfalt

Ulies-Sanpaul (drum neasfaltat)

Sanpaul-Baraolt-Apata (drum asfaltat)

In ritmul bicicletei vom avea mult timp sa analizam satele prin care trecem: Ormenis si Augustin de exemplu, sate amestecate de romani si tigani (instalati de regula in mijlocul satului in casele de sasi parasite). Drumul asfaltat merge bine pana in Augustin, dar nu ne oprim prea des caci nu prea avem cu cine face conversatie.

Bicicleta iti ofera timp si libertatea descoperirii in egala masura

Timpul s-a oprit in loc? Nici pe departe, el se scurge lasand urme adanci in spate si pana nici fierul nu i se poate opune

In Augustin ne lamurim ca drumul judetean de pe harta a fost “declasat” si a ajuns un biet drum forestier care nu mai este accesibil cu autoturismul. Bine, bine dar cu bicla se poate? Cica se poate, dar e greu. Asa ca pornim la drum. E tare interactiv drumul asta, un fel de Mongolia style. Drum forestier in toata puterea cuvantului, cu pietre, balti, noroaie, urcari pe foaia mica etc (bikemap nu calculeaza bine diferenta de nivel pe acest tronson pentru ca undeva intre km 20 si km 40 trebuie sa fie un “pic” impotant). Dar e frumos, iar Oltul si calea ferata ne sunt repere statornice. In rest, o padure nesfarsita de foioase, numai buna de stins arsita zilei dar populata de tantari. Miscarea era vitala, cum te opreai, erai napadit de tantari, mai ceva ca in Delta. Undeva in varful dealului suntem atrasi de o dara de fum (acolo nu au cum sa mai fie tantari). Dam peste o femeie ce pregatea o noua piramida de lemne pentru obtinerea mangalului (ceva detalii despre procesul de obtinere a mangalului am gasit aici).

O bucsa de langa Racos

Ne intrebam or fi fost si ei subiectii lui Sorin Onisor pentru seria acea de fotografii faine despre viata celor care muncesc la bocsele de mangal? O gramanda de mangal negru si prafos este gata, alta se construieste acum. E liniste aici si fumul a alungat tantarii. De pe coama dealului, din stanga, coboara barbatii cu 2 carute pline ochi cu lemne. Ma gandesc cat de diferita este viata aici, in locuinta de sub 2 aplecatori invelite cu ceolofan, cu foc, fum, si praf negru- o ocupatie aproape uitata.

Locurile de cort abunda si gasim cateva oarecum departate de tantarime. Ne-am opri ca tare-s faine si dupa legea lui Murphy la 20.30 cand o sa cautam loc de cort o sa gasim numai “bombe”. Dar parca e prea devreme sa ne oprim, e pacatde lumina ce o mai avem si merita sa profitam de zilele astea lungi de iunie.

Lacustra? Nu, doar un drum comunal

Coboram pana in Racos, trecem Oltul pe o punte tare fotgenica si ne interesam de drumul spre:

-coloanele de bazalt

-vulcanul de la Racos
cele 2 obiective naturale din zona.

Pe podul peste Olt

Suntem indrumati catre un drum proaspat asfaltat ce urca abrupt si iese repede deasupra satului aproape de vulcan. Aici gasim in lumina frumoasa a sfarsitului de zi cateva imagini tipice pentru satul romanesc: copilandrii ce aduna vitele de la pascut, vaci ce merg agale si netulburate spre case si cai frumosi ce au gustat franturi de libertate si alearga pe coama dealului.

Descoperim cu usurinta vulcanul si cariera de zgura, rocile diversificate (de la piatra ponce la tuful vulcanic) si lacul ascuns intr-un colt. Nu sunt neaparat spectaculoase, dar e interesant cand te gandesti ca muntisorii astia mici (Persani) au adapostit acum 10.000 de ani (in Cuaternar) niste vulcani si cat de tare s-a schimbat peisajul de atunci.

Vulcanul


In zona muntilor Persani au avut loc cele mai recente activitati vulcanice de pe teritoriul Romaniei (acum 10000 de ani inCuaternar). In zona se pare ca au existat mai multi vulcani, care la Racos ca si in partea estica a Persanilor au lasat urme vizibile: creterul si cloanele de bazalt, multe ape minerale, mofete, ape termale.

La Racos a existat un vulcan din al carui crater s-a exploatat mult timp zgura. Intre timp craterul a devenit rezervatie iar exploatarile s-au oprit.

Toate caladirile din zona Racos, inclusiv castelul sunt construite cu piatra ponce si tuf vulcanic. La fel de solid ca orice piatra masiva dar mult mai usor, datorita structurii spongioase produsa de bulele de gaz din timpul racirii lavei.

Mai descoperim si un lac ascuns intre pietre format din apele ploilor si din infiltratiile din panza freatica



Acum oamenii pasc vitele pe aici si noi punem cortul pe o pasune, chiar deasupra coloanelor de bazalt pe care le vizitam abia dimineata urmatoare.

Coloanele de bazalt


Coloanele de bazalt sunt un monument al naturii si sunt rezultatul ultimelor manifestari vulcanice din Carpatii Orientali (de acum 10.000 de ani, din Cuaternar). Zona a fost pusa sub protectie de catre Academia Romana. Coloanele reprezinta o scurgere de lava si sunt rezultatul racirii diferentiate a magmei, care in partea centrala a curgerii conserva mai bine temperatura si permite o racire de lunga durata.




Coboram de la ele pe cel de-al doilea drum (iarasi Mongolia style) care ne scoate inapoi in capatul satului si de acolo mergem la castelul Sukosd-Bethlen.

Castelul parasit


Castelul a fost construit intre anii 1667 si 1683 (exista si varianta 1664) de Bethlen Miklos. Odinioara era aparat de un zid cu 5 bastioane si un sant cu apa.

O Inscriptie de la 1700, asezata la intrarea in castel, arata ca in acel an constructia apartinea contelui Stefan Bethlen.

In 1856 castelul a ajuns in proprietatea familiei Bruckenthal care a renovat castelul si a infiintat aici o scoala agricola.

Dupa 1873 castelul devine proprietatea contelui Samuel Teleki.
In 1848-1849, castelul arde in urma unui incendiu.
In 1904 castelul si domeniul sau sint cumparate de catre obstea satului.
In timpul comunismului in camerele cu mobila luxoasa au fost mutate familiile inginerilor repartizati la Sanmiclaus, si ale mulgatorilor adusi de prin alte parti ale tarii. Au trecut 50 de ani, si in aceasta perioada cand in castel a functionat gradinita, inchisoare, cantina, carmangerie, sectie de sampanizare, frescele si stucaturile au disparut pe rand.





De vizitat, stim ca nu se poate dar parculetul din jur e chiar dragut amenajat si umbros. E un pas inainte insa dar mai sunt multe de facut in acest sens si este pacat ca nu se investeste in turism. Vom vedea mai tarziu exemplul de la Viscri si sunt sigura ca acelasi numar de turisti ar veni si in Racos daca lucrurile ar fi amenajate si locurile ar fi popularizate.

De la Racos pornim spre Homorod unde vroiam sa vizitam biserica fortificata.

Pe drumuri laturalnice

Dintr-un jurnal scris de Bogdan Balaban stiam exact unde sa mergem dupa cheie si localnicii ne confirma sfatuindu-ne sa o cautam pe “tanti Anja”. Care insa nu raspunde (poate o fi la slujba intr-un sat apropiat caci doar e duminica).

Asa ca plecam mai departe si ne multumim doar cu filmele de pe youtube. E si acolo o sursa de inspiratie si o vizita virtuala pe cinste.

Mai tarziu aveam sa aflam ca dl Thome (cel care se ocupa de biserica a murit, iar sotia sa nu mai este chiar in putere si momentan biserica sta mai mult inchisa si este greu vizitabila).

Pe drumuri ocolite continuam spre Rupea unde vrem sa vedem cetatea. Rupea e o localitate mult mai inchegata fata de ce am vazut pana acum (si mult mai mare) si pentru ca Radu ma lasa pe mine sa intreb de directie ajungem sa impingem bicicletele pe un drum cu lut cleios ce merge prin spatele cimitirului. Trebuia sa ne luam si azi partea de Mongolia style. Eu una am abandonat pana la urma push+carry bike si le-am impartit in 2: am carat ma intai coburile pana in varful pantei si apoi bicla separat. Radu s-a indarjit cu ambele la deal.

Cand in final am ajuns la zidurile cetatii, poarta am gasit-o inchisa si nici tipenie de om. Cica in zona se lucreaza si nici cetatea nu se poate vizita. Asa ca din parcarea noua si incapatoare o admiram pe la exterior si coboram apoi pe drumul bun de masina pe care trebuia sa si urcam.

Cetatea de la Rupea

Pe vremea dacilor, pe varful unei stanci de bazalt, se afla o cetate care se spune ca purta numele de “Rumidava”.
In veacul al XIV-lea, sasii au gasit cetatea in ruina (in urma navalirilor popoarelor migratoare) si au construit pe ruinele acesteia, in mai multe etape, o cetate taraneasca dandu-i aceeasi denumire pe care o foloseau localnicii: “Rupes= stanca/piatr” (mult mai tarziu ungurii au numit-o “Cohalom”, adica “gramada de piatra”). Cetatea are forma unei spirale ascendente. Sistemul de fortificare consta in trei incinte: Cetatea de Sus (construita inainte de colonizarea germana), Cetatea de Mijloc (ridicata in secolul al XV-lea) si Cetatea de Jos (care dateaza din secolul al XVIII-lea).



E clar ca nu ne-am inceput ziua sub auspicii foarte bune in ceea ce privesc obiectivele culturale dar in schimb ne-au placut drumurile si ritmul molcom de mers, senzatia aceea de a avea timp si de a nu avea un plan bine batut in cuie.

Locul linistii, pe undeva pe langa o localitate numita Dacia.

Radu vrea musai sa vizitam o biserica fortificata asa ca ne indreptam spre Viscri, mai ales ca este una din cele 6 biserici evanghelice fortificate aflate in patrimoniul Unesco.

Sat sasec in puterea cuvantului

Citisem pe net ca Viscri ar fi un sat de tigani (ma rog “romi traditionali”) dar mie mi-a dat impresia unui sat si a unor oameni obisnuiti cu turismul.

Casa fotogenica



Biserica fortificata pe langa faptul ca este frumoasa, umbroasa, amenajata, cu toate informatiile despre cheie etc la discretie este si un mic muzeu iar doamna de la intrare deschisa, binevoitoare,vorbitoare de limba engleza.








In sat am vazut si vreo 2 cafenele si multi oameni care vindeau soseste, caciuli si fulare din lana. Cat despre tigani, cred ca erau bine integrati in peisaj. E un sat ce se orienteaza spre turism si biserica face toti banii. Au fost 4 lei valorosi, si am stat in racoarea din turnuri, din cotloanele si firidele de piatra si din biserica si am explorat in voie muzeul construit ad-hoc, am citit explicatiile in romana si germana, am urcat in Turnul Slaninei si in clopotnita.

In interiorul “muzeului”


Aflam o multime de lucruri interesante despre ocupatiile din zona si organizarea satului





A fost o pauza binevenita si pentru noi si pentru cei 2 bividii parcati si ei la umbra.


Am vazut multe biserici fortificate in turul nostru cicloturistic si unele frumoase si deosebite ca arhitectura dar pentru a atrage turisti trebuie putina promovare, putina arhitectura si putine investitii.

O interesanta si atipica (supla) biserica fortificata din Bunesti

Biserica fortificata din Archita e o adevarata cetate

In orice caz a meritat ocolul, drumul de tara, urcarea pana la biserica suita putin pe deal si inconjurata de umbra.

Ne-am interesat si de soarta altor biserici fortificate din zona pe care doream sa le vizitam, de exemplu Mesendorf si cred ca se merita explorata zona aceea pitoreasca din podisul Transilvaniei.


De la Viscri avem un asfalt (rupt pentru masini dar bun pentru bicla) pana in drumul national pe care mergem 5-7 km pana in Mihai Viteazu.

Pe drumul laturalnic dintre Viscri si Bunesti

De aici avem o alta idee. A vazut Radu pe google maps o tentativa de drum (ce nu apare pe harta rutiera) peste dealuri -un fel de scurtatura spre satul Archita. Nimerim din prima pe el si cu ajutorul unor localnici din sat nici nu ne ratacim.

Drumul nostru serpuieste si se pierde sus pe deal

La inceput drumul proaspat refacut merge bine dar acel drum bun merge spre paduri si noi trebuie sa tinem tot stanga asa ca in curand nimerim pe un drum vai steaua lui pe care facem un push-bike pe cinste.

Push bike de incalzire

Un cicloturist normal nu se baga pe acolo, dar pe noi ne mananca in fund si ne mai si place. Dupa lupte seculare cu bicicletele incarcate (noroc ca nu era si noroi) dar pe niste dealuri de vis, ajungem in varf, langa o cruce indicata si de oamenii din sat.

Aici s-a incheiat push-bikeul

De aici ne asteapta doar coboarare si o coboare extrem de faina, pe 2 urme de roti de camion,fix prin camp si prin iarba.

Initial coboararea nu era promitatoare

Explorator



Cand mai deasa, cand mai inalta, cand ca o pasune, suntem liberi pe dealuri, noi si fluturii albastrii cu care impartim frumosul.

Dar se transforma curand intr-o plimbare

Cautand drumul.

Astfel nice and easy ajungem in Archita, un sat cu o populatie usor ciudata, ce iti da usor fiori. O amestecatura de romi,tigani romani,tigani unguri si ceva romani, niste magazine cu limonada la 2 l la 1 leu 60 de bani si din care mai mult de o conserva de fasole nu ne-am indurat sa cumparam.

Plecam repede, manati oarecum si de propriile noastre prejudecati.

Iesim la drumul principal ce are un aspect la fel de secundar ca cel de pe care am venit si printre gropi pedalam incet spre Darjiu. Intram curand in judetul Harghita si meditez cu Radu la drumurile pe care mergem.




Bine ati venit in judetul Harghita

Cei de la UE cand au dat verde aderarii noastre,sigur nu au ajuns si pe drumurile astea uitate de consilile locale, din sate uitate de primari, uitate de toti. Noi si fluturii albastrii ce hoinarim pe aici caci putine masini si acelea uitate de timp ridica praful de pe drum.

Ceea ce iarasi nu inteleg este urmatorul fapt: UDMR-ul are un singur crez politic dupa mine (sa fie la putere). Nu conteaza, se fac frate cu dracul pana trece mandatul. Cei din zona aleg evident unguri. Unguri primari,unguri in consiliul local. Deci banul trebuie sa pice. Si trebuie sa pice regulat de ani buni incoce…Si oare de ce nu se vede? Se pun si aici panouri si cam atat. Dar infrastructura cui ramane? Cel mai probabil a satenilor, care sincer ma mir din ce traiesc.

Oricum am aflat repede algoritmul de depistare a drumul asfaltat. Daca in satul X sunt un numar decent de masini bune (de la Logan in sus) apoi astea au venit pe asfalt. Daca nu dam decat de Dacii vechi si de rable atunci clar e drum de tara. Asa caci cu o scurta varietate pe bucata Darjiu-Ulies unde am avut asfalt,in rest drum de tara pana la Sanpaul. Ba chiar cel pe bucata Ulies-Sanpaul care trecea prin niste satuce si catune uitate de toti, mai putin de Dumnezeu a fost din cale afara de bombardat. Noroc ca avem fundurile tabacite si in jur era frumos. Lumina placuta de dupa 19, soarele prieten si campuri smaltuite cu flori.


Si insecte curioase

Si din fiecare balta starneam roiuri de fluturi albastrii. Parca acum au iesit cu totii din gaoce si isi traiesc la unison efemera existenta. Un astfel de camp smaluit in culorile ceramicii populare ne face cu ochiul si ne oprim caci simtul nostru zice ca pe aproape e si un fir de apa bun de spalat zaduful si tranpiratia unei zile muncite. Pana nici tantari nu sunt in zona si avem parte de un sfarsit de zi dupa sufletul nostru in care ne-am multumit simplu cu o conserva de iahnie cu carnaciori care pe buna dreptate mi s-a parut delicioasa si cu un mar cu biscuiti. E incredibil cum de multe ori ne multumim cu atat de putin si intr-un fel ma bucur ca nu suntem victime ale consumatorismului si putem gasi fericirea in lucruri atat de mici. Si fluturii albastrii au clipele lor de fericire.



Luni dimineata continuam pe drumul neasfaltat pana aproape de Sanpaul. Suntem uimiti de lumea paralela in care ne aflam, caci oamenii din zona Harghita si Covasna isi desfasoara parca viata dupa alte reguli si dupa alt orologiu. Desi e zi libera national, copiii merg la scoala si oamenii ies la camp. In sat e agitatie, mai trece un magazin mobil ca inainte de ’90 care ii atrage atentia lui Radu care nu se intoarce de la el cu mana goala, oamenii ne intreaba de sanatate, de unde venim, unde mergem, de unde suntem de loc etc si noi ne oprim cu religiozitate cam din 10 in 10 km ca sa cautam umbra.

Soarele era ce e drept ucigator


Arde macul, sa se-nsoare/Macul roscovanul



Stand pe o bancuta, analizam harta si ne inarmam cu curaj caci mai avem 2 dealuri de sarit. Primul chiar dupa paradisul pasarilor de la Sanpaul e batut de soare si noi suntem parliti ingrozitor astfel ca de abia il urcam.

Abia acum vad ce tricou galben de Turul Frantei am imbracat

Al doilea insa, desi o urcare mai lunga, trece prin inima unei paduri si ne scoate prin locuri umbrite si mai racoroase, sus pe un deal, unde se intalnesc deja foioasele cu coniferele.





Numai dupa schimbarea vegetatiei, dupa pasunile cu iarba mica si turmele de vaci Milka pot realiza ca am urcat ceva. Si aerul parca e o tara mai bland si intelegem repede ca trebuie sa punem punct turei si sa schimbam dogoarea pe racoarea si vantuletul de la munte. Asa ca lansati coboram in Varghis, lasam cheile pe alta data si continuam la foc continuu pana in Baraolt si apoi mai departe pe celalalt mal al Oltului spre Apata. Si cand am zis la foc continuu chiar nu am glumit. Am pedalat ca apucatii prin arsita si dogoare. Umbra nu mai era, asa ca singura cale era sa pedalam ca sa scapam de zaduf mai repede. Deja placerea disparuse si ramasese doar incrancenarea si lupta cu soarele pe care eram sortiti sa o pierdem de mai ramaneam mult in zona. Numai dupa aerul conditionat din masina si ceva inghetata ne-am revenit putin termic iar Radu, odata ajunsi in Bucegi chiar s-a tinut de cuvant si a mai bagat si o tura de alergare. Eu una imi stiam limitele, si ma multumesc sa dormitez la umbra si curent in masina. Nici soare nu vreau sa mai vad, nici de transpiratie suplimentara nu mai am loc si misiunea de a ma tine dupa Radu asa rupta cum sunt mi se pare curata nebunie. As putea face orice, plimbari ozonate, dar doar racoarea ma mai multumeste in prezent si gandesc ca vara asta a venit prea dintr-o data. Dar ce vara va urma!


O, lumea, daca nu-i o amagire,
ne este un senin vesmant.


Ca esti cuvant, ca esti pamant,


nu te dezbraci de ea nicicand.

O, lumea e albastra haina,

in care ne cuprindem, stransi in taina,
ca vara sangelui sa nu se piarda,
ca vraja basmului mereu sa arda.

Lucian Blaga-Vara de noiembrie