Category Archives: Postavaru

DSC_1656

Un kilometru vertical, Brasov Bike Race si bujorei pe Piatra Mare, toate intr-un singur weekend

Dupa Propark a urmat inca un weekend ocupat de concursuri (sau sacrificat, depinde cum privesti lucrurile). De data aceasta in schimb au fost individuale, scurte, si intense, intr-o combinatie inedita dintre concursul organizat de Adi Valean, Kilometrul Vertical de la Balea si un concurs de MTB care incepe aproape din spatele casei, Brasov Bike Race.

Kilometrul Vertical al lui Valean e un concurs pe cat de simplu, pe atat de inedit. Ideea e cat se poate de simpla, pleci de la Balea Cascada si urci aproape 1000 de metri diferenta de nivel pana in Saua Doamnei, pe o poteca pe care alterneaza bucatile numai bune de alergat cu bucatile in care trebuie sa te opintesti serios in bete pentru a inainta cu spor. Partea buna e ca e doar de urcat, cu alte cuvinte daune minime pentru a doua zi la concursul de bicicleta si griji inexistente fata de uzura incheieturilor la coborare.

La start lume putina dar atmosfera faina, o atmosfera ce mi se pare ca e aproape complet straina de concursurile de MTB. Impresia generala e ca toata lumea se stie cu toata lumea, lucru care la 60 si ceva de oameni nu e chiar asa de greu. Planul e cat se poate de simplu, sa trag de mine cat de mult pot pentru a strange un antrenament cat mai ok in ora de concurs. Aici intervine si al doilea target, acela de a ajunge sus in mai putin de o ora. Al treilea target e un duel cat se poate de amical cu Dani.

Vine si scurta sedinta tehnica, pana la urma nu sunt prea multe lucruri pe care trebuie sa le stii pentru un concurs ce tine doar o ora. Urmeaza startul cat se poate pe brutal pe seria de serpentine ce urca paralele cu cascada de la Balea, serpentine pe care dureaza ceva pana cand se incalzesc motorasele si pana cand se regleaza cat de cat ritmul. Oricum e surpinzator de mult de alergat pentru un kilometru de urcat mai ales dupa ce iesi in caldarea de deasupra cascadei. Nu ma avantajeaza deloc portiunile de alergat in schimb recuperez pe cam toate portiunile abrupte. O bucata de timp merg cu suflarea lui Florin Totalca in ceafa. In departare se vede tricoul rosu al lui David Branzaru pe care il iau drept iepure, chiar daca de la distanta. Pe ultima bucata de dinainte de saua Doamnei calc din nou pedala de acceleratie pentru a ajunge sus cu toate resursele consumata, inca o opintire pe zapada si ajung in Saua Doamnei dupa 51 de minute si 48 de secunde, pe locul 7, dupa Palici, Preda, Balan, Cosmin Szekeli si fratii Branzaru. As putea zice ca nu-i rau deloc pentru primul si probabil singurul concurs de alergare montana de anul acesta.

Urmeaza regasirea respiratiei normale si a pulsului pierdut pe undeva pe traseu, socializarea de la cabana cu oameni faini, festivitatea de premiere, plimbarea pana la masina si scurtul drum pana inapoi in Brasov.

Adi la sedinta tehnica.

Adi la sedinta tehnica.

Urcand cu spor spre Saua Doamnei.

Urcand cu spor spre Saua Doamnei.

Am ajuns? Deja?

Am ajuns? Deja?

Izbavirea finishului.

Izbavirea finishului.

Sudoare, incurajari si voie buna,

Sudoare, incurajari si voie buna,

Ziua de Duminica e dedicata aproape in totalitate bicicletei. Prima parte a zilei vine cu Brasov Bike Race, un concurs organizat fix in spatele casei la care am fost si anul trecut si care mi se pare intr-un fel ca e pacat sa-l ratez, mai ales caci poti sa te inscrii in dimineata de dinainte de concurs. In plus e fain de vazut si cum s-au schimbat lucrurile si daca am avansat macar un pic fata de anul trecut.

Traseul imi place si are cam de toate. Singura problema e ca e poate putin cam scurt dar nu pot sa fie toate concursuruile maratoane cu mii de metri diferenta de nivel care sa ocupe o zi intreaga.

Partea buna e ca in pauza luata dupa Propark am reusit sa ma recuperez destul de bine si dupa cum am vazut ieri motorasele au mers bine si pulsul a urcat cat se poate de repede. Cam asa e si astazi si pe platul de dinainte de pietrele lui Solomon reusesc sa ma simt mult mai bine ca anul trecut si ajung inainte de forestier mult mai putin pompat. De aici imi intru in ritm si urc cu spor forestierul. Problema vine in schimba atunci cand vine si primele bucatie de coborare unde sunt si depasit de Florin Benghea si de inca 2 concurenti. Noroc cu scurtele bucati de urcare de pana in Poiana Mica unde mai reusesc sa mai reduc diferenta sau sa ma depasesc. Oricum una peste alta nu ma simt foarte in largul meu pe coborari si ar trebui sa mai lucrez putin la capitolul asta. Iar cu muntele in spatele casei nu am nici o scuza.

Situatia se pastreaza neschimbata pana cand incepe coborarea lunga spre Brasov. Probabil singurul lucru care nu-mi place la organizarea concursului e ca foloseste potecile marcate fix in momentul in care sunt destul de multi oameni care isi incep drumetia. Si intr-un fel simti ca deranjezi atunci cand incerci sa te grabesti la vale, mai ales pe portiunile inguste de poteca.

Toate bune si frumoase, incerc sa ma grabesc dar tot sunt depasit de Florin Benghea pe la jumatatea coborarii. Recuperez din nou pe urcarea spre saua Tampei, trec pe langa Rares care s-a cam taiat si pierd din nou contactul atunci cand incepe coborarea. Inca o bucata abrupta prin oras si trec linia de sosire pe locul 13 la general, 2 la categorie dupa aproape 2 ore si 3 minute de concurs.

Intr-o postura mult mai compusa si mai relaxata decat la concursul de vertical, pe bicicleta.

Intr-o postura mult mai compusa si mai relaxata decat la concursul de vertical, pe bicicleta.

Sfarsitul primei urcari.

Sfarsitul primei urcari.

Un podium la categoria de varsta, cu Florin Benghea in locul lui Rares.

Un podium la categoria de varsta, cu Florin Benghea in locul lui Rares.

Si pentru ca a mai ramas ceva energie in picioare si pentru ca lumina de seara a fost extrem de faina in ultimele saptamani in Brasov am facut o tura cu bicicletele in Piatra Mare, cu urcare pe un familiar cat se poate de provocator si cu o coborare pe la Cascada Tamina. E extrem de fain sa poti sa mergi pe munte in contratimp fata de toti turistii, avand parte in mod egal si de liniste, si de lumina numai buna de poze…

Some girls can climb.

Some girls can climb.

Un familiar cat se poate de provocator.

Un familiar cat se poate de provocator.

Liniste si pace la cabana.

Liniste si pace la cabana.

Cu Ciucasul in fundal.

Cu Ciucasul in fundal.

Cautand viitoare locuri de explorat.

Cautand viitoare locuri de explorat.

Cautand din priviri continuarea turei.

Cautand din priviri continuarea turei.

Liniste si pace si muchiar care coboara spre Tamina, locul prin care vom cobora in curand.

Liniste si pace si muchiar care coboara spre Tamina, locul prin care vom cobora in curand.

Bujoreii de deasupra Brasovului.

Bujoreii de deasupra Brasovului.

dsc_9285

Jurnal de miniconcediu, intre toamna si iarna.

Nu e deloc usor sa gasesti idei interesante de ture pentru perioada asta, mai ales pentru mai multe zile. Pe de o parte vremea poate usor sa-ti joace feste prin mini-uragane cum a fost cel de vineri, pe de alta parte zilele sunt scurte si friguroase si mental inca nu esti obisnuit cu frigul.

Dar in cazul de fata nu a fost nici frigul nici mini-uraganul nu au fost cauza planurilor zadarnicite, ci o toxiinfectie dobandita fix in momentul crucial al planificarilor pe ultim moment. Astfel incat pana la urma turele epice din colturi indepartate de tara au ramas pentru alta data, ziua de mini-uraganul de vineri s-a transformat intr-o zi de munca iar zilele petrecute afara au fost petrecute tot in terenul de joaca de pe langa casa. Una pe bicicleta in ultima zi de toamna calendaristica si doua zile petrecute pe schiuri de tura, profitand la maxim de zapada asternuta dupa ziua de vineri.

Ultima tura de MTB pe 2016.

Luna ce a trecut cred ca au fost cel putin 4 “ultime” ture de MTB pe anul asta. Si de fiecare data a aparut o zi blanda de toamna in care atractia MTB-ului era prea mare. In schimb ziua de azi sigur nu e o zi blanda de toamna, la mijloc de zi mercurul termometrului nu pare sa treaca peste 0 grade. Dealurile dintre Zarnesti, Holbav si Poiana Marului sunt acoperite pe alocuri de un strat subtire de zapada, pamantul e complet inghetat si noroiul lipseste cu desavarsire iar noi avem parte de o tura cu 6 ore de soare, 1700 de metri diferenta de nivel si aproape 50 de kilometri.

In toate catunele pe langa care trecem oamenii se pregatesc de iarna, capitele sunt stranse constiincios in curte iar hornurile fumega linistit. Si sunt destul de convins ca asta e ultima tura cu MTB-ulul pe anul asta, saptamanile ce urmeaza in Brasov maximele vor fi constant negative si zapada ce se anunta vineri ma ca indoiesc ca va disparea in decembrie. Iar ceva imi spune ca la primavara cand voi pune schiurile in cui primele ture de primavara vor fi tot prin dealurile din Holbav.

De la MTB, la schiuri de tura, pana la Malaiesti.

Planul pentru ziua de sambata e cat se poate de simplu, o tura de schiuri pana la Malaiesti cu speranta de a face primele viraje ale sezonului prin zapada proaspat in caldarile de deasupra Cabanei. Partea buna e ca zapada incepe de unde lasam masina si putem sa urcam continuu pana la Malaiesti pe schiuri. Partea proasta e ca in caldari zapada e spulberata si in locurile in care e ingramadita are o consistenta de poliester extrudat. In plus nu are nici o baza iar pietrele sunt adevarate capcane asa ca renuntam la gandul a mai urca prea mult de la cabana in sus si ne intoarcem cu coada intre picioare la o ciorba si doua prajituri.

La Malaiesti in schimb e suprinzator de putina lume tinand cont ca e o sambata dintr-un concediu prelungit, in schimb cabana si locul in sine au ceva aparte. Sunt putine locuri in Bucuresti care arata atat de spectaculos si trebuie sa revenim aici la primavara pentru ceva prin caldari. Dar pana atunci mai trebuie sa se astearna ceva zapada. Deocamdata luam schiurile in spate si coboram in clapari pana la masina si ne refugiem in caldura apartamentului in Brasov.

Primele viraje ale sezonului, pe zapada artificiala din Postavaru.

Dupa ziua de sambata in care am carat schiurile in spate la vale duminica vine si randul primelor viraje in Postavaru. Oamenii au lucrat la greu in ultima saptamana de cand s-a racit vremea, au golit jumatate de lac, i-a mai ajutat si zapada cazuta vineri si partiile arata impecabil. Mare parte din zapada e zapada artificiala, schiori sunt putini caci instalatiile merg in regim de vara si e o singura cabina functionala.

E in schimb terenul perfect de joaca pentru schiuri de tura, mai ales in jumatatea superioara unde toti copacii sunt acoperiti de un strat compact de chiciura si zapada. Un tablou de iarna completat de un soare cu dinti si de o vizibilitate de zile mari. Nici cu tragerea de inima nu stam prea rau si avem timp sa facem 3 urcari pe piei, sa ne bucuram si de prajiturile de la cabana si sa prindem si 3 coborari pe masura. Si chiar daca nu a fost nici munte adevarat a iesit o zi chiar reusita, dublata de inca o iesire luni seara dupa munca, sub un cer plin plin de stele si cu o prima coborare nocturna pe anul acesta.

Intre Crai, Fagaras si Tara Barsei, in ultima tura de MTB pe 2016.

Intre Crai, Fagaras si Tara Barsei, in ultima tura de MTB pe 2016.

DSC_9158.jpg

Moment de odihna.

Moment de odihna.

Pregatit de iarna.

Pregatit de iarna.

Ora de aur.

Ora de aur.

Bucegiul pudrat si el de zapada.

Bucegiul pudrat si el de zapada.

DSC_9183.jpg

Dupa ninsoare.

Dupa ninsoare.

Tot la deal, cu spor pe schiuri.

Tot la deal, cu spor pe schiuri.

Intalnirea cu iesenii.

Intalnirea cu iesenii.

Omul de zapada patriot.

Omul de zapada patriot.

Castigand inaltime.

Castigand inaltime.

Inca putin pana la cabana.

Inca putin pana la cabana.

Poate nu cea mai potrivita culoare.

Poate nu cea mai potrivita culoare.

Cale intoarsa.

Cale intoarsa.

Postavarul si norul furtunos.

Postavarul si norul furtunos.

Inca o zi pe schiuri, de daa aceasta in postavaru.

Inca o zi pe schiuri, de daa aceasta in postavaru.

Tapetati.

Tapetati.

DSC_9260.jpg

DSC_9265.jpg

Al 8-lea sezon pentru schiurile pe care am invatat sa si schiez.

Al 8-lea sezon pentru schiurile pe care am invatat sa si schiez.

Aliniati.

Aliniati.

La balcon.

La balcon.

DSC_9297.jpg

Dupa munca.

Dupa munca.

Deasupra Brasovului.

Deasupra Brasovului.

dsc_9001

Ultima bicicleala de toamna, de data aceasta prin jurul casei.

Dupa ce am reusit sa scap de o parte din amenintarea muntelui de poze din India a venit momentul sa recuperez si jurnalele turelor restante din ultima luna si jumatate. Dupa ce iarna s-a jucat cu noi si dupa o serie de weekenduri in care am fost convins ca schimbarea sezoanelor e la usa am prins un ultim weekend neasteptat de cald in care am zis sa facem ceea ce are sa fie cel mai probabil ultima tura de bicicleta pe anul acesta.

Nu are sens sa fortezi anotimpul, iar atunci cand temperaturile se apropie vertiginos de zero grade si atunci cand te congelezi dupa fiecare coborare, partea de placere din ciclism e redusa considerabil. Tot din categoria anotimpului fortat sunt si turele de schi in care tropai in clapari ore intregi pentru a schia pe un petic de zapada de 200 de metri. Poate cea mai potrivita activitate pentru zilele scurte si friguroase din noiembrie si decembrie de dinainte de sosirea zapezii sunt turele de trekking, cu rucsacul in spate, prin locuri domoale.

Dar pana la ele am reusit sa mai rupem un weekend in saua bicicletei alcatuit dintr-o zi de pedalat pe sosea impreuna cu Ionut, Vali si Muha prin satele dintre Campina si Slanic, urmata de o zi pe potecile de MTB din Postavaru in cautarea unor ultime coborari uscate. Nu pot sa zic ca ne-a iesit, iar noroiul ne-a insotit in toate locurile umbroase in care soarele de sfarsit de noiembrie nu are cum sa ajunga. Nu e nimic mai intersant decat sa ai cauciucurile incarcate de lut si sa aluneci ca o sanie pe sleauri acoperite de frunze, eventual cu bucati de noroi zburand in toate directiile.

Au fost totusi si bucati faine, cum ar fi coborarea spre Rasnov de dupa Bisericuta Paganilor, loc in care vantul si soarele au reusit sa curete si sa zvinte poteca, numai bune pentru a ne redeschide pofta de MTB si de coborari. Pacat ca pana la primavara mai e cale lunga si pacat ca daca e sa urmam tendinta iernilor trecute s-ar putea ca zapada sa fie tot cu taraita. Dar cine stie, poate vom avea noroc. Schiurile si claparii sunt pregatiti, zapada sa vina. Pana atunci, rabdare si rucsac in spate, caci a trecut ceva vreme de la ultima drumetie.

Oglinda de toamna.

Oglinda de toamna.

Intre toamna si iarna.

Intre toamna si iarna.

Zile senine.

Zile senine.

La povesti.

La povesti.

Fara trafic.

Fara trafic.

Urcari redutabile.

Urcari redutabile.

Si coborari pe masura.

Si coborari pe masura.

Rasfatul de la sfarsit de tura.

Rasfatul de la sfarsit de tura.

Pregatit pentru o noua zi in sa.

Pregatit pentru o noua zi in sa.

DSC_8999.jpg

O privire spre versantul nordic inzapezit al Bucegiul.

O privire spre versantul nordic inzapezit al Bucegiul.

MTB de toamna.

MTB de toamna.

Pauza regulamentara de la bisericuta paganilor.

Pauza regulamentara de la bisericuta paganilor.

Blana.

Blana.

Moment de respiro.

Moment de respiro.

DSC_3318

Pe saua MTB-ului prin tara Branului

A venit in sfarsit mult asteptata primavara, cu verdele ei crud, cu copacii infloriti si cu crestele muntilor acoperite de zapada. Si pe langa revenirea la viata a naturii primavara e faina si pentru ca ai de unde alege la capitolul activitati. In anii trecut nu putine au fost weekend-urile in care se amestecau schiul pe vai, alergatul, mountain-bike sau alergarea montana. Anul acesta in schimb cam toate weekend-urile au fost dedicate pana acum tot bicicletei. Nu de alta dar parca dupa atatea zile petrecute pedaland prin frig cu picioare inghetate pare putin ireal sa poti pedala din nou doar in tricou si in pantaloni scurti.

Asa ca planul weekendului implica si de data aceasta bicicleta, de data aceasta MTB si o tura prin tara Branului cu scopul de a ajunge la Festivalul de Ecoturism organizat de oamenii de la Centrul de Ecologie Montana la Fundata. Ideea festivalului e foarte faina, un fel de zi cu tot felul de activitati legate de mestesugurile zonei. Singura problema a fost ca datorita unei plecari nu foarte matinale din Brasov si datorita unui traseu interesant prin Postavaru am ajuns mult prea tarziu pentru a prinde activitatile, in schimb am avut parte de socializare cu oamenii stransi la festival. In schimb partea de traversat Postavaru a fost chiar foarte interesanta, cu o trecerea pe la Biserica Paganilor, un loc chiar fain la care nu am ajuns pana acum.

Complet neasteptat a fost in schimb uraganul cu care a trebuit sa lupt pana in Fundata, un vant din sud care combinat cu urcarea a transformat cei 30 de kilometri de sosea intr-un adevarat efort de vointa. Ziua in schimb e superba si e o vizibilitate pe care o sa o regretam cel mai probabil in lunile care urmeaza. Cumva pe masura ce zilele se incalzesc si pe masura ce creste umiditatea in aer scade si vizibilitatea si se instaleaza o pacla ce dispare doar dupa ploaie sau dupa raciri bruste ale vremii.

Asa ca pentru a profita de lumina faina dupa Festival ma mai invart putin pe dealurile de langa Fundata si nu pot sa nu observ cum usor vechile case pitoresti sunt inlocuite incet incet cu pensiuni care de care mai masive. Nu zic nu, sunt cateva care sunt chiar cochete si care sunt incadrate chiar bine in peisaj dar e suficient un singur mastodont colorat strident pentru a strica toata estetica. Pe de alta parte nu ai cum sa nu recunosti ca turismul in zona se dezvolta si una asta e un mare plus pentru localnici, cheia si problema e sa gasesti un model de dezvoltare durabile.

Privelistea e super faina si atunci cand ma retrag in cele din urma la pensiune impreuna cu prietenii dar in acealsi timp sa vad o astfel de priveliste de la geamul pensiuni e ca si cum as trisa putin. Intr-un fel privelistea e asociata in mintea mea si cu sudoarea si dificultatea de a ajunge in varful muntelui, lucru care dispare complet atunci cand poti sa tragi masina direct in parcarea pensiunii, singurul efort fiind cel al apasatului pe pedala de acceleratie. Dar poate sunt decat carcotas si sunt convins ca e loc suficient si pentru pensiuni si pentru varfuri salbatice de munte.

Ziua de duminica a fost o alcatuita dintr-o scurta invarteala pe traseul de la 4 munti impreuna cu Doru si de drumul de intoarcere pana in Brasov, de data acasta cu uraganul din spate.

Elvetia de Romania, vedere asupra versantului nordic al  Bucegiului.

Elvetia de Romania, vedere asupra versantului nordic al Bucegiului.

O bicicleta inca plina de viata la 12 ani dupa ce a iesit de pe poarta fabricii.

O bicicleta inca plina de viata la 12 ani dupa ce a iesit de pe poarta fabricii.

Spre departari.

Spre departari.

In cautarea potecii perfecte.

In cautarea potecii perfecte.

Alergatorii privind spre saua Strunga care nu a fost sa fie.

Alergatorii privind spre saua Strunga care nu a fost sa fie.

Cei trei grei :)

Cei trei grei :)

In salt.

In salt.

DSC_3345.jpg

Iezii si Bucegiul.

Iezii si Bucegiul.

Locul de joaca.

Locul de joaca.

DSC_3369.jpg

DSC_3371.jpg

Mememto mori.

Mememto mori.

Tavalugul timpului.

Tavalugul timpului.

Apusul zilei.

Apusul zilei.

Miros de primavara.

Miros de primavara.

Doru si Mike infruntant Ciocanu.

Doru si Mike infruntant Ciocanu.

Panoramic.

Panoramic.

Tot la vale

Tot la vale

DSC_3404.jpg

DSC_2969

De trei ori Vanturis si Postavaru Night.

Daca e un lucru care nu-mi place la concursuri e ca uneori pentru a participa la ele trebuie sa sacrifici o alta tura pe munte. Asta poate si pentru ca din punctul meu de vedere atunci cand de hotarasti sa te inscrii la un concurs ideea ar fi sa ajungi la el pregatit si cat de cat odihnit. Iar atunci cand concursul e pus duminica sau sambata seara o zi e sacrificata daca vrei sa dai tot ce ai mai bun in tine la concursul respectiv.

Iar cum anul acesta ziua de dinainte de concurs a avut parte si de zapada proaspata mai multa decat in ultimele luni la un loc alegerea a fost ca si facuta, planul pentru ziua de sambata fiind cucerirea varfului Vanturis cu putina invarteala pe dealurile din zona in cautarea pulverului perfect.

Toate bune si frumoase pana cand ajungem la cabana Cuibul Dorului unde descoperim ca Transbucegiul e cat se poate de acoperit de zapada si ca sansele sa ajungem cu masina pana la Dichiu sunt minime. In consecinta asaltul asupra Vanturisului a inceput cu un mars de aproape doua ore pe schiuri pe drumul acoperit de zapada. E incredibil cat de multa zapada a putut aduce saptamana ce a trecut iar in momentul in care te uiti in jur ai zice ca esti mai degraba in mijlocul iernii si nu la sfarsit de martie. Daca weekendul trecut la inaltimea asta mergeam printre branduse si ghiocei acum totul e acoperit de un strat destul de sanatos de 20-30 de centimentri de zapada. Singurul regret e ca zapada aceasta n-a venit mai devreme caci e tare fain sa poti pleca pe schiuri direct de la masina.

Revenind acum la povestea zilei dupa primul asalt reusit asupra Vanturisului ne asezam pe modul de coborare si ne dam seama ca zapada nu e de vis chiar peste tot. Vantul si-a cam facut de cap zilele trecute, bucatile de zapada buna alterneaza cu capcane ce ne pacalesc cozile schiurilor si ne fac sa aterizam in diverse variante in zapada.

Al doilea asalt a decurs cu mai putine evenimente si in formatie de 3 dupa jonctiunea cu Sorin, deja stim la ce sa ne asteptam de la zapada si cei 150 de metri de coborare curg mult mai cursiv. La al treilea asalt avem parte si de intariri cu trupa lui Dani si a lui Radu, ajunsi cu ceva intarziere la asaltul final.

Ziua de schi se apropie in schimb de sfarsit si noi trebuie sa ne grabim spre masini pentru a ajunge la Postavaru Night, anul acesta in postura de sustinator / fotograf. Intotdeauna m-am intrebat cum arata concursul acesta vazut de pe margine caci atunci cand participi in afara de respiratie, de efort si de lupta pentru aderenta nu prea tin minte prea mare lucru de la ultimele participari. Intr-un fel intunericul si lumina frontalei creeaza un fel de efect de tunel si in multe momente e greu sa-ti dai seama pe unde esti. Nu zic nu, privelistea de sus e super faina, ideea concursului cat se poate de ineditata iar atmosfera si socializarea de la cabana sunt pe masura dar din jumatatea de ora de concurs ramai cu mult prea putine amintiri.

In schimb dupa experienta privitului de pe margine pot spune ca e un concurs cat se poate de estetic, iar imaginea luminitelor in lupta cu panta si cu ele insele cu orasul in fundal arata intr-un mare fel. Doua lumi diferite si totusi atat de legate.

Pe partia privata "Transbucegi". Cu toate asta am avut un pic de emotii ca pana ne intoarcem o sa-si faca aparitia si plugul...

Pe partia privata "Transbucegi". Cu toate asta am avut un pic de emotii ca pana ne intoarcem o sa-si faca aparitia si plugul…

Prima data pe Vanturis, si desfocirea de rigoare.

Prima data pe Vanturis, si desfocirea de rigoare.

A 3-a oara pe Vanturis, de data aceasta in formatie extrem de extinsa.

A 3-a oara pe Vanturis, de data aceasta in formatie extrem de extinsa.

Revenirea iernii, si Sorin agresiv pe coborare.

Revenirea iernii, si Sorin agresiv pe coborare.

Asteptand concurentii.

Asteptand concurentii.

DSC_3002.jpg

Frontale, sudoare si zapada.

Frontale, sudoare si zapada.

DSC_3039.jpg

Luci, omul cu microbul, inchizatorul plutonului.

Luci, omul cu microbul, inchizatorul plutonului.

DSC_1560

Postavaru Night 2015, primul concurs de la operatie si din nou la Malaiesti.

Reflexiile frontalei se misca ritmic pe stalpii ce delimiteaza partia in vreme eu ce imping cu spor schiurile la deal prin linistea noptii. In afara de punctele in care sunt stransi oamenii pentru incurajari e in primul rand liniste si nu auzi decat gafaitul ritmic al respiratiei si fosnetul pieilor de foca pe zapada. Orice sport are si o latura zen a lucrurilor, atunci cand cu mai mult sau mai putin efort te straduiesti sa faci miscarile cat mai rotund, iar noaptea linistita din Postavaru pare perfecta pentru asa ceva. Incerci sa tii ritmul, sa ai miscarile cat mai cursive, sa nu iti pierzi suflul atunci cand mai depasesti pe cineva si sa cauti zonele cu zapada tare.

Atmosfera de la concurs, urcand prin noapte.

Atmosfera de la concurs, urcand prin noapte.

Din toate sporturile pe care le-am incercat ski-ul si bicicleta m-au atras cel mai putin, si mi se pare putin ironic ca din ce faceam inainte diferenta cea mai mica e tocmai la ski si la bicicleta. Pana acum aveam o fascinatie cu sporturile care sunt extrem de putin dependente de echipament iar la capitolul acesta inotul si alergarea mi se pare geniale. Oricat de mult s-ar chinui producatorii de echipamente sa ne convinga de utilitatea diferitelor gadget-uri pana la urma la finalul unui concurs 99% din clasament e facut de sportivi si nu de echipament. Sunt convins ca daca ai pune un kenian sa alerge in chiloti descult tot ar scoate sub 2h20 la un maraton. La inot nici nu se mai pune problema, acolo oricum esti doar in slip.

La polul opus sunt ski-ul si bicicleta, si nu degeaba la amandoua exista echipamente de mii de euro specializate pe performanta si pe scaderea greutatii. Spre exemplu la ski-alpinism una e sa peste 4.5 kilograme pe fiecare picior, in combinatia ski+legatura+clapar, si una e sa ai putin sub 1.5 kilograme pe picior in aceasi combinatie. Astfel incat in clasamentul de la sfarsitul unui concurs echipamentul are o importanta destul de mare. Iar in momentul in care participii la un concurs ajungi mereu sa te gandesti cum ar fi fost cu o pereche de schiuri mai usoare, sau cu o bicicleta mai buna, caci si aici e diferenta imensa intre o bicicleta de 15 kilograme si una de 9 kilograme.

Pe astea se bazeaza intr-un fel si producatorii de echipament care sponsorizeaza concursurile, pe faptul ca tu o sa simti ca ai musai nevoie de schiul cutare de 500 de grame, sau de bicicleta cutare care are 1 kilogram in minus, sau de gelul nu stiu care care ce iti da un pic de plus de energie la urcare. Si nu zic nu, toate astea ajuta dar nu e bine sa te gandesti ca ai neaparat nevoie de ele. Eu cel putin sunt destul de convins ca nu voi da niciodata 1800 de euro pe o pereche de clapari.

Acum depinde totusi foarte mult care sunt asteptarile la sfarsitul unei curse, daca acestea constau in locuri castigate in plutonul tau atunci poate au sens, daca in schimb te multumesti cu senzatia de a face o cursa buna, de a merge rotund si de a da tot ce ai avut de dat atunci nu cred. In plus cu aceasi bani ai putea calatori spre exemplu 6 luni cu bicicleta prin lume. Eu indragesc echipamentul care imbatraneste cu mine si urasc ideea de consumatorism la capitolul echipament de munte. Lucrurile trebuie purtate si folosite pana cand se dezintegreaza iar din punctul asta de vedere sunt putin mandru ca la Postavaru Night am fost tot cu perechea de schiuri pe care am invatat sa schiez acum 7 ani de zile, si care vor vedea inca cel putin o iarna si o ultima ascutire. E adevarat, legaturile si claparii s-au schimbat intre timp, dar sper sa le folosesc cel putin cat am folosit schiurile pe care stau.

Dar acum revenind la concurs, de data aceasta sambata dupamasa ne gasim in formatie de trei in drum spre Poiana Brasov, eu, Mike si Claudia, fiecare spre o premiera, eu pentru prima data pe schiuri la Postavaru Night, Mihaela prima data la alergare si Claudia prima data la un concurs de schi de tura. Ultima data la Postavaru Night am fost in 2011, atunci la alergare. Au trecut 4 ani de atunci, 4 ani plini de o multime de experiente, si bune si rele. Cert e ca au fost extrem de variati, cu un an si jumatate in Berlin, cu luni de pregatire pentru expeditie, cu 5 luni prin Asia Centrala, cu luni de recuperare dupa.

Din toate iernile de pana acum iarna aceasta am stat cel mai mult pe schiuri, practic in claparii pe care ii am acum ma simt cel mai ok dintre toate perechile de incaltari pe care le am. A fost si o iarna incredibil de bogata in zapada, o iarna cum eu cel putin nu am mai prins pana acum. Asa ca intr-un fel antrenamentul s-a facut de la sine, tura de tura. Vorba lui Octavian, fiecare weekend e antrenament pentru urmatorul weekend.

De data aceasta in sambata de dinainte de concurs a fost vreme frumoasa si in drum spre Poiana regret cumva ca nu am facut weekend-ul acesta o tura intr-un loc mai salbatic, dar e totusi cam greu sa faci si o tura dupa care sa mai si alergi la deal in ritm de concurs. Intr-un fel si inainte ma bucur putin atunci cand era vreme urata in ziua concursului, asa macar stii ca nu ai ratat o alta tura frumoasa la munte.

Ne ridicam numberele de concurs si in vreme ce ma intalnesc cu o multime de cunoscuti pe care nu i-am mai vazut de ani de zile incercam sa ne facem si un fel de tentativa de incalzire. La start suntem impartit in fete si baieti si dupa o numaratoare sumara incepe forfota de la start, cu schiuri si bete incalecate, cu lume alergand in clapari la deal si cu o atmosfera generala a unui atac haotic si furibund spre un inamic necunoscut ascuns in intunericul ce cuprinde partiile din Postavaru.

Dupa primele 5 minute plutonul de la start se rasfireaza si incerc sa-mi moderez ritmul pentru a incerca sa urc cat mai constant. Poate fi o capcana fatala sa pleci prea repede de la inceput si in plus la moral ajuta mereu sa depasesti concurenti sau sa ai un iepure in fata de care sa te apropii usurel. Totusi fiecare depasire inseamna o iesire din ritm si un efort in plus caci focile aluneca mai greu pe damburile din jur.

Prima parte a urcarii merg in trena Andreei Dan, care o urmareste si ea la randul ei pe Gianina. Urca extrem de bine si ritmul imi convine de minune, pana la zid cand pierd ceva timp incercand sa fac cateva serpentine. Pana la urma renunt si vazand ca pierd timp degeaba urc tot frontal, incercand sa imping cat mai mult din bete pentru a nu o lua-o la vale. In minte ma gandesc ce s-ar intampla daca as aluneca, si imi imaginez un ghem de schiori impleticiti alunecand la vale.

Dupa zid incerc sa tin ritmul pastrand totusi ceva rezerva pentru o ultima panta abrupta pe care o aveam in minte de acum 4 ani. Dar memoria ma insala si vad mai repede decat ma asteptam luminile de la finish, asa ca incerc sa ma motivez sa accelerez. Mai greu de gasit in schimb energia pentru asa ceva, asa ca ultima serpentina trag un pic de mine cu ochii pe poarta de finish. Neavand ceas nu stiu exact in cat am terminat, dar foarte multa lune nu e sus asa ca nu cred ca am venit prea tarziu. La cabana ce am stat de vorba pana am ragusit si ce am consumat restul de energie ramasa dansand in clapari am aflat ca am ajuns in putin peste 40 de minute si pe 12 la categorie, cu 2 minute mai repede decat am venit la alergare acum 4 ani. Dar poate mai important tot concursul am mers rotund, poate ce a lipsit a fost un sprint de final.

In vreme ce astept la linia de sosire vin pe rand Mihaela si Claudia. Supriza a venit de la Mihaela care a iesit pe locul 3 la alergare iar daca acum 4 ani cand a iesit tot pe 3 la schi de tura nu am putut ramane pana la festivitatea de premiere la Postavaru de data aceasta timpul a fost de partea noastra. Nici Claudia nu a venit rau, pe locul 4 la categorie, iar despre cursa si despre demonii ei interiori puteti citi aici.

Seara si noaptea ce a urmat in schimb a fost foarte faine, cu oameni vechi si oameni nou, cu dans in clapari, cu un pic cam multa muzica tiroleza si cu o coborare aventuroasa la 3 noaptea pana la masina.  A fost mult de asteptat dar cred ca asta a venit la pachet cu faptul ca a fost multa lume la amandoua probele. E greu totusi sa impaci si capra si varza, sa ai si un concurs in care sa incerci sa incurajezi miscarea, fara limita de participati si te incadrezi in ce ai la dispozitie. Totusi daca va continua sa creasca numarul de participati la cabana Postavaru nu cred pot incapea mai multi oamenii decat cei care au fost la concursul din 2015.

Spre Malaiesti!

Si avand in vedere cele de mai sus tura de duminica a fost cel putin domestica. Practic am plimbat mai mult schiurile in spate pana la Malaiesti si inapoi, caci zapada prin zonele de jos a inceput sa se topeasca in ritm alert. La peste 1400 de metri e totusi iarna in toata regula in partile nordice.

Cu toate astea cand am ajuns la Malaiesti am avut in minte gandul unei urcari rapide pana la Omu cu coborare pe Morar, o tura ce ar fi adus un pic de aventura iesirii. Cu cateva exceptii eu cred ca aventura nu exista in cadrul organizat si controlat al concursurilor, aventura si turele adevarate sunt in munti, in salbaticie, in echipe mici si in idei nebune. Si totusi pana la urma de data aceasta am zis pas, timpul era scurt si ar fi fost ceva de alergat si in plus gandul de a cobora singur pe Morar in conditii de zapada necunoscute nu era prea roz. Dar n-au intrat weekend-urile in sac si nu ma grabesc inca sa pun schiurile in cui.

Claudia, in randurile schiorilor de tura anul acesta.

Claudia, in randurile schiorilor de tura anul acesta.

Urcand cu schiurile spre Malaiesti.

Urcand cu schiurile spre Malaiesti.

Padure de vis.

Padure de vis.

La cabana in cetatea de stanca si zapada.

La cabana in cetatea de stanca si zapada.

Semne ale primaverii.

Semne ale primaverii.

Radio Claudia :)

Radio Claudia :)

Viscri

Pe biciclete prin Transilvania

Din nou de la mike citire povestea ultimului weekend prelungit, petrecut intr-o combinatie de cicloturism si alergat:

Un pic mai multe poze aici.

Se anuntau 3 zile libere asa ca si noi precum fluturii am prins aripi si am zburat mai departe de Valea Prahovei. Aveam in plan o tura de cicloturism destul de curajoasa din care stiam oarecum ca nu o sa putem face decat parti din ea caci era prea greu sa bifezi atatea obiective:

– 2x alergare in Bucegi

– Racos, Homorod, Rupea, Viscri, Mesendorf (obiective naturale+ biserici evanghelice fortificate)
– Cheile Varghisului
– Tusnad (pentru Lacul Sfanta Ana).
Pusi pe harta erau multi kilometrii si asa cum vom vedea destul de multi pe drumui neasfaltate, ce cu coburile pline si in miez de zi numai cu spor nu mergeau. Dar ne-am bucurat de fiecare moment fara sa fim presati de timp si asta cred ca ne-a incantat cel mai mult.

Sambata dimineata cadem rapusi de somn in Ploiesti si dormim in parcarea unei benzinarii cam 1.5h pana ne descopera soarele. Apoi ne oprim in Brasov pentru o scurta alergare caci in Valea Prahovei erau ceva nori amenintatori, iar la Azuga picura.

Astfel alergam o parte din semimaratonul CPNT de la Brasov (pe alocuri modificat):

Brasov- Treptele lui Gabony -Tampa -Saua Tampa-intesectie cu TA ce urca din Valea Cetatii (TG)- TA (pana la interscetia cu BA)- Poiana Stechil (BA)- Fantanita Dreptatii-Brasov (CA)

Ne delectam pentru inceput cu treptele lui Gabony ce ne conduc pana pe Tampa.Pe drum ne intalnim cu Marian, iesit la o scurta plimbare cu Toma. Cand ajungem sus pe Tampa incerc sa imi aduc aminte daca am mai fost vreodata pe aici. Stam la Belvedere, admiram Brasovul si muntii din jur.

Perspectiva asupra Brasovului de la bancuta de pe treptele lui Gabony

Stim amandoi ca sufletul nostru poate sa prinda usor radacini in acest oras atat de aproape de modul nostru de a fi. E un strop de civilizatie, o picatura mai mare de natura, e un loc unde ne-am simti liberi. Si fluturii albastrii trebuie sa zboare, nu?

Coboram in Saua Tampei

Dupa ce incheiem cei 13-14 km de alergare pe un traseu exceptional, umbros si nesperat de liber pentru samabata la pranz, ne urcam in masina si pornim mai departe.

Pe o poteca extraordinara la alergat

Ne oprim in Apata si schimbam mijlocul de locomotie din 75 cai putere, trecem doar la 2 picioare putere. Debuteaza tura de cicloturism cu urmatorul traseu:

Apata-Augustin (DJ 131B)-Racos (DJ 131C)-Homorod-Rupea (DJ 132)-Dacia (DJ 135A)-Viscri -Bunesti (DJ104 L)-Mihai Viteazu (DN 13/E60)- Archita (drum forestier)-Ulies-Sanpaul (DJ 133)-Ocland-Varghis-Baraolt-Aita Mare-Apata(DJ131)

Bike route 1622376 – powered by Bikemap

Apata-Augustin (asfalt)

Augstin-Racos (drum forestier)

Racos-Rupea-Dacia (asfalt)

Dacia-Viscri-Bunesti (drum neasfaltat)

Bunesti-Mihai Viteazu (asfalt)

Mihai Viteazu-Archita (drum forestier+drum de tractoare (push bike)+camp)

Archita-Ulies (drum neasfaltat); doar in sat in Ulies exista asfalt

Ulies-Sanpaul (drum neasfaltat)

Sanpaul-Baraolt-Apata (drum asfaltat)

In ritmul bicicletei vom avea mult timp sa analizam satele prin care trecem: Ormenis si Augustin de exemplu, sate amestecate de romani si tigani (instalati de regula in mijlocul satului in casele de sasi parasite). Drumul asfaltat merge bine pana in Augustin, dar nu ne oprim prea des caci nu prea avem cu cine face conversatie.

Bicicleta iti ofera timp si libertatea descoperirii in egala masura

Timpul s-a oprit in loc? Nici pe departe, el se scurge lasand urme adanci in spate si pana nici fierul nu i se poate opune

In Augustin ne lamurim ca drumul judetean de pe harta a fost “declasat” si a ajuns un biet drum forestier care nu mai este accesibil cu autoturismul. Bine, bine dar cu bicla se poate? Cica se poate, dar e greu. Asa ca pornim la drum. E tare interactiv drumul asta, un fel de Mongolia style. Drum forestier in toata puterea cuvantului, cu pietre, balti, noroaie, urcari pe foaia mica etc (bikemap nu calculeaza bine diferenta de nivel pe acest tronson pentru ca undeva intre km 20 si km 40 trebuie sa fie un “pic” impotant). Dar e frumos, iar Oltul si calea ferata ne sunt repere statornice. In rest, o padure nesfarsita de foioase, numai buna de stins arsita zilei dar populata de tantari. Miscarea era vitala, cum te opreai, erai napadit de tantari, mai ceva ca in Delta. Undeva in varful dealului suntem atrasi de o dara de fum (acolo nu au cum sa mai fie tantari). Dam peste o femeie ce pregatea o noua piramida de lemne pentru obtinerea mangalului (ceva detalii despre procesul de obtinere a mangalului am gasit aici).

O bucsa de langa Racos

Ne intrebam or fi fost si ei subiectii lui Sorin Onisor pentru seria acea de fotografii faine despre viata celor care muncesc la bocsele de mangal? O gramanda de mangal negru si prafos este gata, alta se construieste acum. E liniste aici si fumul a alungat tantarii. De pe coama dealului, din stanga, coboara barbatii cu 2 carute pline ochi cu lemne. Ma gandesc cat de diferita este viata aici, in locuinta de sub 2 aplecatori invelite cu ceolofan, cu foc, fum, si praf negru- o ocupatie aproape uitata.

Locurile de cort abunda si gasim cateva oarecum departate de tantarime. Ne-am opri ca tare-s faine si dupa legea lui Murphy la 20.30 cand o sa cautam loc de cort o sa gasim numai “bombe”. Dar parca e prea devreme sa ne oprim, e pacatde lumina ce o mai avem si merita sa profitam de zilele astea lungi de iunie.

Lacustra? Nu, doar un drum comunal

Coboram pana in Racos, trecem Oltul pe o punte tare fotgenica si ne interesam de drumul spre:

-coloanele de bazalt

-vulcanul de la Racos
cele 2 obiective naturale din zona.

Pe podul peste Olt

Suntem indrumati catre un drum proaspat asfaltat ce urca abrupt si iese repede deasupra satului aproape de vulcan. Aici gasim in lumina frumoasa a sfarsitului de zi cateva imagini tipice pentru satul romanesc: copilandrii ce aduna vitele de la pascut, vaci ce merg agale si netulburate spre case si cai frumosi ce au gustat franturi de libertate si alearga pe coama dealului.

Descoperim cu usurinta vulcanul si cariera de zgura, rocile diversificate (de la piatra ponce la tuful vulcanic) si lacul ascuns intr-un colt. Nu sunt neaparat spectaculoase, dar e interesant cand te gandesti ca muntisorii astia mici (Persani) au adapostit acum 10.000 de ani (in Cuaternar) niste vulcani si cat de tare s-a schimbat peisajul de atunci.

Vulcanul


In zona muntilor Persani au avut loc cele mai recente activitati vulcanice de pe teritoriul Romaniei (acum 10000 de ani inCuaternar). In zona se pare ca au existat mai multi vulcani, care la Racos ca si in partea estica a Persanilor au lasat urme vizibile: creterul si cloanele de bazalt, multe ape minerale, mofete, ape termale.

La Racos a existat un vulcan din al carui crater s-a exploatat mult timp zgura. Intre timp craterul a devenit rezervatie iar exploatarile s-au oprit.

Toate caladirile din zona Racos, inclusiv castelul sunt construite cu piatra ponce si tuf vulcanic. La fel de solid ca orice piatra masiva dar mult mai usor, datorita structurii spongioase produsa de bulele de gaz din timpul racirii lavei.

Mai descoperim si un lac ascuns intre pietre format din apele ploilor si din infiltratiile din panza freatica



Acum oamenii pasc vitele pe aici si noi punem cortul pe o pasune, chiar deasupra coloanelor de bazalt pe care le vizitam abia dimineata urmatoare.

Coloanele de bazalt


Coloanele de bazalt sunt un monument al naturii si sunt rezultatul ultimelor manifestari vulcanice din Carpatii Orientali (de acum 10.000 de ani, din Cuaternar). Zona a fost pusa sub protectie de catre Academia Romana. Coloanele reprezinta o scurgere de lava si sunt rezultatul racirii diferentiate a magmei, care in partea centrala a curgerii conserva mai bine temperatura si permite o racire de lunga durata.




Coboram de la ele pe cel de-al doilea drum (iarasi Mongolia style) care ne scoate inapoi in capatul satului si de acolo mergem la castelul Sukosd-Bethlen.

Castelul parasit


Castelul a fost construit intre anii 1667 si 1683 (exista si varianta 1664) de Bethlen Miklos. Odinioara era aparat de un zid cu 5 bastioane si un sant cu apa.

O Inscriptie de la 1700, asezata la intrarea in castel, arata ca in acel an constructia apartinea contelui Stefan Bethlen.

In 1856 castelul a ajuns in proprietatea familiei Bruckenthal care a renovat castelul si a infiintat aici o scoala agricola.

Dupa 1873 castelul devine proprietatea contelui Samuel Teleki.
In 1848-1849, castelul arde in urma unui incendiu.
In 1904 castelul si domeniul sau sint cumparate de catre obstea satului.
In timpul comunismului in camerele cu mobila luxoasa au fost mutate familiile inginerilor repartizati la Sanmiclaus, si ale mulgatorilor adusi de prin alte parti ale tarii. Au trecut 50 de ani, si in aceasta perioada cand in castel a functionat gradinita, inchisoare, cantina, carmangerie, sectie de sampanizare, frescele si stucaturile au disparut pe rand.





De vizitat, stim ca nu se poate dar parculetul din jur e chiar dragut amenajat si umbros. E un pas inainte insa dar mai sunt multe de facut in acest sens si este pacat ca nu se investeste in turism. Vom vedea mai tarziu exemplul de la Viscri si sunt sigura ca acelasi numar de turisti ar veni si in Racos daca lucrurile ar fi amenajate si locurile ar fi popularizate.

De la Racos pornim spre Homorod unde vroiam sa vizitam biserica fortificata.

Pe drumuri laturalnice

Dintr-un jurnal scris de Bogdan Balaban stiam exact unde sa mergem dupa cheie si localnicii ne confirma sfatuindu-ne sa o cautam pe “tanti Anja”. Care insa nu raspunde (poate o fi la slujba intr-un sat apropiat caci doar e duminica).

Asa ca plecam mai departe si ne multumim doar cu filmele de pe youtube. E si acolo o sursa de inspiratie si o vizita virtuala pe cinste.

Mai tarziu aveam sa aflam ca dl Thome (cel care se ocupa de biserica a murit, iar sotia sa nu mai este chiar in putere si momentan biserica sta mai mult inchisa si este greu vizitabila).

Pe drumuri ocolite continuam spre Rupea unde vrem sa vedem cetatea. Rupea e o localitate mult mai inchegata fata de ce am vazut pana acum (si mult mai mare) si pentru ca Radu ma lasa pe mine sa intreb de directie ajungem sa impingem bicicletele pe un drum cu lut cleios ce merge prin spatele cimitirului. Trebuia sa ne luam si azi partea de Mongolia style. Eu una am abandonat pana la urma push+carry bike si le-am impartit in 2: am carat ma intai coburile pana in varful pantei si apoi bicla separat. Radu s-a indarjit cu ambele la deal.

Cand in final am ajuns la zidurile cetatii, poarta am gasit-o inchisa si nici tipenie de om. Cica in zona se lucreaza si nici cetatea nu se poate vizita. Asa ca din parcarea noua si incapatoare o admiram pe la exterior si coboram apoi pe drumul bun de masina pe care trebuia sa si urcam.

Cetatea de la Rupea

Pe vremea dacilor, pe varful unei stanci de bazalt, se afla o cetate care se spune ca purta numele de “Rumidava”.
In veacul al XIV-lea, sasii au gasit cetatea in ruina (in urma navalirilor popoarelor migratoare) si au construit pe ruinele acesteia, in mai multe etape, o cetate taraneasca dandu-i aceeasi denumire pe care o foloseau localnicii: “Rupes= stanca/piatr” (mult mai tarziu ungurii au numit-o “Cohalom”, adica “gramada de piatra”). Cetatea are forma unei spirale ascendente. Sistemul de fortificare consta in trei incinte: Cetatea de Sus (construita inainte de colonizarea germana), Cetatea de Mijloc (ridicata in secolul al XV-lea) si Cetatea de Jos (care dateaza din secolul al XVIII-lea).



E clar ca nu ne-am inceput ziua sub auspicii foarte bune in ceea ce privesc obiectivele culturale dar in schimb ne-au placut drumurile si ritmul molcom de mers, senzatia aceea de a avea timp si de a nu avea un plan bine batut in cuie.

Locul linistii, pe undeva pe langa o localitate numita Dacia.

Radu vrea musai sa vizitam o biserica fortificata asa ca ne indreptam spre Viscri, mai ales ca este una din cele 6 biserici evanghelice fortificate aflate in patrimoniul Unesco.

Sat sasec in puterea cuvantului

Citisem pe net ca Viscri ar fi un sat de tigani (ma rog “romi traditionali”) dar mie mi-a dat impresia unui sat si a unor oameni obisnuiti cu turismul.

Casa fotogenica



Biserica fortificata pe langa faptul ca este frumoasa, umbroasa, amenajata, cu toate informatiile despre cheie etc la discretie este si un mic muzeu iar doamna de la intrare deschisa, binevoitoare,vorbitoare de limba engleza.








In sat am vazut si vreo 2 cafenele si multi oameni care vindeau soseste, caciuli si fulare din lana. Cat despre tigani, cred ca erau bine integrati in peisaj. E un sat ce se orienteaza spre turism si biserica face toti banii. Au fost 4 lei valorosi, si am stat in racoarea din turnuri, din cotloanele si firidele de piatra si din biserica si am explorat in voie muzeul construit ad-hoc, am citit explicatiile in romana si germana, am urcat in Turnul Slaninei si in clopotnita.

In interiorul “muzeului”


Aflam o multime de lucruri interesante despre ocupatiile din zona si organizarea satului





A fost o pauza binevenita si pentru noi si pentru cei 2 bividii parcati si ei la umbra.


Am vazut multe biserici fortificate in turul nostru cicloturistic si unele frumoase si deosebite ca arhitectura dar pentru a atrage turisti trebuie putina promovare, putina arhitectura si putine investitii.

O interesanta si atipica (supla) biserica fortificata din Bunesti

Biserica fortificata din Archita e o adevarata cetate

In orice caz a meritat ocolul, drumul de tara, urcarea pana la biserica suita putin pe deal si inconjurata de umbra.

Ne-am interesat si de soarta altor biserici fortificate din zona pe care doream sa le vizitam, de exemplu Mesendorf si cred ca se merita explorata zona aceea pitoreasca din podisul Transilvaniei.


De la Viscri avem un asfalt (rupt pentru masini dar bun pentru bicla) pana in drumul national pe care mergem 5-7 km pana in Mihai Viteazu.

Pe drumul laturalnic dintre Viscri si Bunesti

De aici avem o alta idee. A vazut Radu pe google maps o tentativa de drum (ce nu apare pe harta rutiera) peste dealuri -un fel de scurtatura spre satul Archita. Nimerim din prima pe el si cu ajutorul unor localnici din sat nici nu ne ratacim.

Drumul nostru serpuieste si se pierde sus pe deal

La inceput drumul proaspat refacut merge bine dar acel drum bun merge spre paduri si noi trebuie sa tinem tot stanga asa ca in curand nimerim pe un drum vai steaua lui pe care facem un push-bike pe cinste.

Push bike de incalzire

Un cicloturist normal nu se baga pe acolo, dar pe noi ne mananca in fund si ne mai si place. Dupa lupte seculare cu bicicletele incarcate (noroc ca nu era si noroi) dar pe niste dealuri de vis, ajungem in varf, langa o cruce indicata si de oamenii din sat.

Aici s-a incheiat push-bikeul

De aici ne asteapta doar coboarare si o coboare extrem de faina, pe 2 urme de roti de camion,fix prin camp si prin iarba.

Initial coboararea nu era promitatoare

Explorator



Cand mai deasa, cand mai inalta, cand ca o pasune, suntem liberi pe dealuri, noi si fluturii albastrii cu care impartim frumosul.

Dar se transforma curand intr-o plimbare

Cautand drumul.

Astfel nice and easy ajungem in Archita, un sat cu o populatie usor ciudata, ce iti da usor fiori. O amestecatura de romi,tigani romani,tigani unguri si ceva romani, niste magazine cu limonada la 2 l la 1 leu 60 de bani si din care mai mult de o conserva de fasole nu ne-am indurat sa cumparam.

Plecam repede, manati oarecum si de propriile noastre prejudecati.

Iesim la drumul principal ce are un aspect la fel de secundar ca cel de pe care am venit si printre gropi pedalam incet spre Darjiu. Intram curand in judetul Harghita si meditez cu Radu la drumurile pe care mergem.




Bine ati venit in judetul Harghita

Cei de la UE cand au dat verde aderarii noastre,sigur nu au ajuns si pe drumurile astea uitate de consilile locale, din sate uitate de primari, uitate de toti. Noi si fluturii albastrii ce hoinarim pe aici caci putine masini si acelea uitate de timp ridica praful de pe drum.

Ceea ce iarasi nu inteleg este urmatorul fapt: UDMR-ul are un singur crez politic dupa mine (sa fie la putere). Nu conteaza, se fac frate cu dracul pana trece mandatul. Cei din zona aleg evident unguri. Unguri primari,unguri in consiliul local. Deci banul trebuie sa pice. Si trebuie sa pice regulat de ani buni incoce…Si oare de ce nu se vede? Se pun si aici panouri si cam atat. Dar infrastructura cui ramane? Cel mai probabil a satenilor, care sincer ma mir din ce traiesc.

Oricum am aflat repede algoritmul de depistare a drumul asfaltat. Daca in satul X sunt un numar decent de masini bune (de la Logan in sus) apoi astea au venit pe asfalt. Daca nu dam decat de Dacii vechi si de rable atunci clar e drum de tara. Asa caci cu o scurta varietate pe bucata Darjiu-Ulies unde am avut asfalt,in rest drum de tara pana la Sanpaul. Ba chiar cel pe bucata Ulies-Sanpaul care trecea prin niste satuce si catune uitate de toti, mai putin de Dumnezeu a fost din cale afara de bombardat. Noroc ca avem fundurile tabacite si in jur era frumos. Lumina placuta de dupa 19, soarele prieten si campuri smaltuite cu flori.


Si insecte curioase

Si din fiecare balta starneam roiuri de fluturi albastrii. Parca acum au iesit cu totii din gaoce si isi traiesc la unison efemera existenta. Un astfel de camp smaluit in culorile ceramicii populare ne face cu ochiul si ne oprim caci simtul nostru zice ca pe aproape e si un fir de apa bun de spalat zaduful si tranpiratia unei zile muncite. Pana nici tantari nu sunt in zona si avem parte de un sfarsit de zi dupa sufletul nostru in care ne-am multumit simplu cu o conserva de iahnie cu carnaciori care pe buna dreptate mi s-a parut delicioasa si cu un mar cu biscuiti. E incredibil cum de multe ori ne multumim cu atat de putin si intr-un fel ma bucur ca nu suntem victime ale consumatorismului si putem gasi fericirea in lucruri atat de mici. Si fluturii albastrii au clipele lor de fericire.



Luni dimineata continuam pe drumul neasfaltat pana aproape de Sanpaul. Suntem uimiti de lumea paralela in care ne aflam, caci oamenii din zona Harghita si Covasna isi desfasoara parca viata dupa alte reguli si dupa alt orologiu. Desi e zi libera national, copiii merg la scoala si oamenii ies la camp. In sat e agitatie, mai trece un magazin mobil ca inainte de ’90 care ii atrage atentia lui Radu care nu se intoarce de la el cu mana goala, oamenii ne intreaba de sanatate, de unde venim, unde mergem, de unde suntem de loc etc si noi ne oprim cu religiozitate cam din 10 in 10 km ca sa cautam umbra.

Soarele era ce e drept ucigator


Arde macul, sa se-nsoare/Macul roscovanul



Stand pe o bancuta, analizam harta si ne inarmam cu curaj caci mai avem 2 dealuri de sarit. Primul chiar dupa paradisul pasarilor de la Sanpaul e batut de soare si noi suntem parliti ingrozitor astfel ca de abia il urcam.

Abia acum vad ce tricou galben de Turul Frantei am imbracat

Al doilea insa, desi o urcare mai lunga, trece prin inima unei paduri si ne scoate prin locuri umbrite si mai racoroase, sus pe un deal, unde se intalnesc deja foioasele cu coniferele.





Numai dupa schimbarea vegetatiei, dupa pasunile cu iarba mica si turmele de vaci Milka pot realiza ca am urcat ceva. Si aerul parca e o tara mai bland si intelegem repede ca trebuie sa punem punct turei si sa schimbam dogoarea pe racoarea si vantuletul de la munte. Asa ca lansati coboram in Varghis, lasam cheile pe alta data si continuam la foc continuu pana in Baraolt si apoi mai departe pe celalalt mal al Oltului spre Apata. Si cand am zis la foc continuu chiar nu am glumit. Am pedalat ca apucatii prin arsita si dogoare. Umbra nu mai era, asa ca singura cale era sa pedalam ca sa scapam de zaduf mai repede. Deja placerea disparuse si ramasese doar incrancenarea si lupta cu soarele pe care eram sortiti sa o pierdem de mai ramaneam mult in zona. Numai dupa aerul conditionat din masina si ceva inghetata ne-am revenit putin termic iar Radu, odata ajunsi in Bucegi chiar s-a tinut de cuvant si a mai bagat si o tura de alergare. Eu una imi stiam limitele, si ma multumesc sa dormitez la umbra si curent in masina. Nici soare nu vreau sa mai vad, nici de transpiratie suplimentara nu mai am loc si misiunea de a ma tine dupa Radu asa rupta cum sunt mi se pare curata nebunie. As putea face orice, plimbari ozonate, dar doar racoarea ma mai multumeste in prezent si gandesc ca vara asta a venit prea dintr-o data. Dar ce vara va urma!


O, lumea, daca nu-i o amagire,
ne este un senin vesmant.


Ca esti cuvant, ca esti pamant,


nu te dezbraci de ea nicicand.

O, lumea e albastra haina,

in care ne cuprindem, stransi in taina,
ca vara sangelui sa nu se piarda,
ca vraja basmului mereu sa arda.

Lucian Blaga-Vara de noiembrie

Semimaraton Brasov

Semimaraton Brasov, partea a 2-a

In zilele de dupa ecomaraton binenteles ca tentatia de a participa cat mai repede la un al concurs destul de mare, dar nu prea eram deloc convins sa merg la inca un semimaraton montan din Brasov in mai putin de o luna. Privind la numarul de persoane inscrise pe site cred ca nu eram singurul care avea dubii de genul acesta, in schimb prognoza pentru weekend m-a hotarat definitiv in cele din urma.

Partea buna la un concurs e ca indiferente de vreme, concursul se tine, si indiferent de vreme daca te inscrii de dinainte stii ca vei participa la el. Si privind in spate, multe din concursurile epice la care am fost pana acum au avut deobicei ca ingredient si vremea urata. Din punctul asta parca nu-mi pare deloc rau de un weekend cu vreme urata in care merg la un concurs, si intr-un fel o zi cu vreme perfecta mi se pare putin irosita pe un concurs care dureaza 2,3,4,5 ore..

Cu cateva zile inainte eram singur, dar reusesc sa o conving pe ultima suta de metri pe Mihaela Puiu sa vina si ea la concurs, se hotarasc si Mike si Claudia sa faca o tura scurta de alergare in Bucegi, astfel incat plecam in formatie de 5 din Bucuresti. Cosmin conduce ca un erou pe un drum neasteptat de liber, astfel incat ajungem in Brasov cam cand se deschid si inscrierile, asa ca avem timp sa o mai si lalaim putin prin Brasov cautand in loc de parcare mai aproape de Piata Sfatului. Primesc un telefon si de Florin Totalca, care era impreuna cu un prieten la 9:15 la Predeal, dau o fuga si-i inscriu si pe ei si fug inapoi la masina pentru a ma echipa de concurs.

Daca de obicei la plecarea in turele normale ma misc prea multe tabieturi, inainte de concurs mi-am facut un fel de ritual cu lucrurile pe care trebuie sa le fac: bandajarea cu leucoplast a degetelor cu probleme, bandajarea sfarcurilor cu leucoplast, biscuiti de la pepito cu ceai negru, pregatirea borsetei, lipirea numarului, mersul la toaleta, un puf din spray-ul impotriva astmului. Nu par multe dar daca le fac relaxat imi cam iau o ora, asa ca acum le fac cam pe fuga pentru ca ma cam asteapta Mihaela si Cosmin, si trebuie sa le dau numerele de concurs si lui Florin si celuilat baiat.

Binenteles ca putin grabit reusesc sa uit o chestie esentiala, adica spray-ul impotriva astmului, dar se rezolva repede la o farmacie din centrul Brasov-ului, reusesc sa dau si numerele, oamenii ajung cu 5 minute inainte de ora la care trebuia sa fie startul, asa ca ma relaxez un pic facand ture prin Piata Sfatului. Pana la urma startul se amana cu 15 minute, chestie de care nu pot sa spun ca mi-a parut sau m-a deranjat.

La start binenteles o groaza de fete cunoscute, dar lume incomparabil mai putina decat la ecomaraton. Si chiar imi place atmosfera mai intima de la concursurile mai mici, probabil la fel o sa fie si Hercules saptamana asta. Habar n-aveam exact de traseu, iar din sedinta tehnica a lui Smendre am inteles decat ca sunt vreo 4-5 puncte in care poti sa o iei aiurea asa ca sper sa am dupa cine sa ma tin, preferabil cineva care sa stie si traseu.

Se pleaca binenteles tare, dar dupa exerienta de la ecomarathon am vazut ca limita anaeroba la mine un pic mai sus decat o stiam anul trecut, astfel incat merg si eu putin mai tare, pe prima portiune de urcare ascendenta spre treptele lui Gabony. Identific pe rand si oamenii din plutonul meu, Vlad-Rosca, Mihai, Gica, Florin, Ioan si altii pe nu ii stiu exact dupa nume.

Totul merge ok pe platul in urcare, imi tin ritmul meu, Florin s-a dus mult in fata, la fel si Mihai, si eu incep sa-mi pun probeleme daca ritmul pe care il tin nu e pe jos. Intreb ceasul si-mi zice ca nu, asa ca tin mai departe acelasi ritm. Ajungem la bifurcatia traseelor de cros si de semimaraton, unde Marius reuseste sa greseasca traseul in fata mea si o ia pe traseul de la semi.

Treptele lui Gabony sunt sadice si de-a dreptul brutale la incetul concursului, si mi-au placut la nebunie. Iuhu, urc si urc bine, cate doua trepte odata, trangand pe alocuri de balustrada metalica din stanga. Cu pulsul prin balarii, brutal dar totusi eficient. Inainte de varf panta se mai domoleste si devine din nou alergabila, trec de Mihai si de Florin, si continui mai departe spre varf.

Oamenii de la CNPT au facut o treaba super ok cu organizarea, si infara de problema cu bifurcatia de la semi/cross era cam greu sa te pierzi, desi Tampa e brazdata de o groaza de poteci si de drumege. De sus coborarea incepe asa cum imi place mie, adica putin mai tehnica, si continua asa cum nu imi place mie, cu un forestier cam dur ca suprafata pentru gustul meu. Trec pe langa mine si Florin, si Mihai, si Ioan, pe care ii am in fata cand incepe coborarea pe curba de nivel de dupa primul punct de alimentare.

La primul punct de alimentare.

Poteca pe aici e absolut superba, e numai buna de alergat, imi place la nebunie. Eu sunt urma grupului de 4 si incerc sa ma tin de ei pe coborarea geniala prin padure, pana cand alergand fericit imi dau seama ca am uitat sa fac alta chestie importanta, si anume sa-mi leg cum trebuie sireturile. Simteam cum incep sa se dezlege, si totusi speram sa nu se dezlege pana la capat. Pana la urma n-am ce face si ma opresc sa le leg, prima data stangul si dupa alte 5 minute si dreptul. Nu-i nimic, urmeaza o noua urcare in care intru din nou in ritm si incep sa ma apropii de plutonul format de Mihai, Cristi Tutunea si Florin si putin in fata Ioan.

Cea de-a doua coborare iar merge foarte ok, cu motorasele turate numai cat trebuie, alerg o bucata cu Florin dupa care incerc sa ma tin de Mihai si de Ioan in momentul in care incepe coborarea mai abrupta. Reusesc intr-o oarecare masura, trec temporar de Ioan, aproape ma imprastii pe o curba de nivel mai noroita aproape de oras, dupa care ca intr-un carusel incep sa ne apropiem de ultima urcare. Tot pe Tampa, doar ca de data aceasta in serpentine, din pacate foarte alergabile. Nu prea mai aveam nici un chef de alergat, mi-ar fi placut sa pun capul in pamant si sa urc abrupt cu mainile pe genunchi, dar trebuie sa ma fortez sa alerg. Ioan se duce mult in fata, initial la fel si Mihai dar reusesc sa ma apropii de el pe sfarsitul urcarii. Balan ne incurajeaza de la cucurigu, din varful serpentinelor, in fata se vede o urma de Giga si de Ioan.

Din nou pe Tampa, din nou coborare care nu prea-mi place, pe forestier cam dur asa ca asteptam sa treaca pe langa mine la fel ca la inceput si Florin si Mihai, vad ca totusi nu se intampla si reusesc sa ma apropii de Gica si de Ioan. Incerc sa accelerez, dar se intreceau si ei intre ei si sincer in momentul respectiv nu am avut deloc dorinta de a forta pentru a-i ajunge din urma. Cam asa am mers ultimii 3 kilometri, cu 30-40 de metri in spatele lor, fara sa fortez dar trebuie spus ca nu a fost deloc usor sa ma tin dupa ei. Trecem si pe langa fanfara orasului pe ultimul kilometru, si pe cele mai strambe scari e care le-am vazut pana acum in viata mea, si ajung cam la aceasi distanta de oameni la sosire, in Piata Sfatului, dupa 2 ore si 2 minute, pe locul 8 la general si pe 5 la categorie, dupa o cursa in care am fost chiar multumit de cum am mers si de cum au tras motorasele. Sa vedem cum o sa fie in schimb saptamana urmatoare la Hercules, unde am o rafuiala cu portiunea dintre Inelet si Dobraia.

La final.

Dupa concurs au urmat lucrurile obisnuite, vorbit cu toti cunoscuti, paste, inghetata, festivitatea de premiere unde a dat si cativa stropi din ploaia anuntata. Imi pare bine si de alta chestie, ca am reusit sa o conving pe Mihaela Puiu sa mearga fara bete, si a mers chiar bine , ajungand pe locul 2 la categorie, asa ca am avut si un podium in masina.

Oamenii din CPNT au facut o treaba foarte buna cu organizarea, si e foarte interesanta ideea unui concurs care sa aiba punctul de start in centrul orasului, mai ales in centrul unui oras ca Brasovul. Multumim pentru organizare. Si raman in continuare putin invidios pe brasoveni care au literalmente Tampa in spatele casei.

Semimaraton Brasov

Semimaraton Brasov

Semimaratonul din Brasov a fost primul concurs de anul acesta din Romania la care ne-am hotarat sa mergem si la care s-a nimerit sa si ajungem. Altfel primul ar fi trebuit sa fie Postavaru Night, dar din mai multe motive nu am reusit in cele din urma sa ajungem la el.

Intr-un fel imi pare bine ca e stabilit de ceva vreme ca o sa participam la el, si ca nu mai trebuie sa ne batem capul cu planuri pentru weekend. De fapt daca stau bine sa ma gandesc in spate, in ultima perioada am ajuns concluzia ca nu are sens sa-ti bati prea mult capul cu planuri prea elaborate. De ajuns am ajuns cam prin toti muntii de pe langa noi, astfel incat e greu sa mai gasesti variante de ture noi, si totul depinde mai mult de muntii/locurile in care vrei sa ajungi in weekend-ul in care urmeaza. Iar partea frumoasa la alergat e ca trebuie doar sa te urci in tren/masina in directia muntelui, si nu se poate sa nu iasa o tura misto.

La fel si acum la semimaraton, ce conteaza pana la urma daca ploua sau nu, ce conteaza daca te noroiesti din cap pana in picioare, ce conteaza daca bate vantul, indiferent de conditii parca concursurile tot sunt faine, iar conditiile adverse parca le fac doar sa fie mai epice. Cu o exceptie, respectiv concursurile de MTB din zonele de campie care in conditii de ploaie se pot transformat intr-un adevarat iad namolos, pigmentat cu lectii de olarit pe ici pe colo. Am zis ca nu mai calcam pe la astea doar daca e complet uscat un saptamana dinainte si in ziua concursului.

Revenind la ziua semimaratonului, plecam destul de tarziu din Bucuresti, pe la 7, impreuna cu Gabi si cu Oana. Intr-un fel mi se pare chiar ok ca oamenii au pus startul la 12, ai timp sa nu pleci nici prea tarziu din Bucuresti, iar tinand cont ca era semimaraton daca mai era si startul la 9 cred ca de la 12 incolo am fi inceput sa ne plictisim pe acolo. Din punctul asta unii ar zice ca nu prea are nici un sens sa conducem 3 ore dus 3 ore intors pentru un concurs care dureaza in medie 2 ore. Dar una peste alta nu e vorba doar de cele doua ore de concurs, e vorba si de atmosfera si de a vedea/vorbi/glumi cu oameni care vin din toate colturile tarii. Si nu in ultimul rand e vorba si de a te intrece cu ei in cele 2 ore de concurs. Si in plus sunt altii care conduc 1000km pentru aceleasi doua ore de concurs, poate noi cu 320km nu ar trebui sa ne plangem chiar asa de mult in conditiile astea, dar tot nu pot sa nu fiu un pic invidios pe cei din Brasov care ies din casa si-si fac incalzirea pana la punctul de start.

Drumul trece repede, mai o vorba, mai o alta vorba, astfel incat ajungem mai repede decat ne-am asteptat in Brasov, la timp pentru a cauta Piata Unirii prin Brasov. Mai intrebam doi localnici care ne lamuresc cu lux de amanunte, mai era sa intoarcem pe sens unic, dar ajunge pana la urma in zona de start pe la 10:30. Aici ne intalnim cu Nusu, care ne lamureste cum sta treaba cu noroiul pe traseu, si care ma convinge alegerea cea mai inteleapta e sa iau cea mai prastie pereche de incaltaminte la mine.

Ne inscriem, incepe sa si ploua, si deja incepem sa contemplam perspectiva unui concurs petrecut pe ploaie de la inceput pana la sfarsit, asa cum zicea prognoza initial, si cam cu o ora inainte de start ne intoarcem la masina pentru a ne echipa. Mike declara triumfal ca genunchiul cu probleme nu are o zi prea buna, eu incerc s-o conving ca o sa vada ca nu o sa fie chiar asa de naspa dar una peste altul moralul nu e la cote prea ridicate.

Despre concursul asta nu pot sa zic ca am planuri/asteptari prea mari. Iarna nu a fost prea blanda cu noi, si a trecut pe rand cu o glezna data peste cap in decembrie, cu foarte multa zapada prin bucuresti ce nu a lasat prea mult loc de antrenament, si cu un ligament la genunchi intins la sfarsitul lui februarie si cealalta glezna busita. Dupa maraton Mike zicea ca imi place un pic sa ma vaiet, si astea de mai sus sunt un pic de scuza perfecta.

Totusi nu e chiar asa, si fiecare din componentele de mai sus inca mai dor pe ici pe colo prin partile esentiale, dar continui cu cel mai bun tratament pentru chestiile nu foarte grave, respectiv indiferenta. Cu suficienta indiferenta pana acum cam toate trec de la sine. Bine tratamentul trebuie aplicat ascultand si de ce zice corpul tau, in momentul in care il fortezi prea mult de obicei iti spune destul de explicit sa o lasi mai moale.

Astfel incat atitudinea dinaintea concursului era cam aceasi ca inainte de orice concurs la care am fost pana acum. Pur si simplu sa incerc sa fac tot ce pot mai bine cu situatia din momentul respectiv, adica cu bruma de antrenament care s-a pus pana atunci, cu ligamente care mai dor, cu felul in care te simti in ziua respectiva. Provocarea vine intr-un fel din a incerca sa gestionezi toate cele de mai sus in timpul concursului astfel incat in momentul in care treci linia de sosire sa fii multumit de cum te-ai descurcat.

Asta pe de o parte, pe de alta parte mai e si plutonul, pentru ca mergand la suficient de multe concursuri ajungi sa te intreci, sa depasesti si sa fi depasit cam de aceasi oameni in timpul unei curse. Sunt cei care ajung la final cam in +/- 5% din timpul pe care il scoti tu. Si sa ajungi inaintea oricaruia dintre ei e o mica victorie, si sa fii intrecut de vre-unul dintre ei e mica infrangere. Din plutonul meu fac parte, intr-o ordine oarecare mai mult sau mai putin aleatorie primele fete, Suca, Gica, Pepi, Istvan, Mihai Zavlog, Tale Andrei, Dani, Zsolt, Balan si multi altii. In functie de forma in care sunt unii mai scapa din pluton, temporar sau definitiv, dar cam acestia sunt oamenii care isi trag sufletul cand ajuns si ei pe la start, sau care ajung in momentul in care imi trag si eu sufletul, si imi place sa ma intrec cu ei.

Dupa romanele de mai sus, sa revin totusi la concursul propriu-zis. Despre traseu nu prea stiam prea mult, ceva franturi ramase de la o urcare pe bicla de la duathlon de acum doi ani, si ca incepe cu o urcare de 8.5 kilometri foarte alergabila. Alex zicea marti ca are panta medie cam de 6.5, asa ca am incercat si eu marti pe banda de curiozitate pentru a vedea in cam cat timp iese. Pana la urma dupa ce mi-am scuipat plamanii in ultimii 4 kilometri am ajuns in varful pantei, adica tot pe aceasi banda la 30 de centimentri de podea, dupa 46 de minute. Macar aveam un oarecare reper si un antrenament pentru sambata.

La start in schimb ploaia nu isi mai face aparitia, si apare chiar si soarele astfel incat si moralul oamenilor e ridicat. Atat de ridicat incat la start mi se pare ca toata lumea porneste mult mai tare decat ar trebui, sau poate pornesc eu mult mai incet decat ar trebui, cert e ca tot sunt depasit pe bucatita de dinaite de iesirea din oras. Merg cot la cot cu Suca o perioada, pana se duce si el in fata asa ca raman oarecum singur dandu-mi incetisor seama ca alergatul in panta nu e treaba chiar asa de usoara. Cel putin atunci cand am intrat pe forestier, avant in spate si un inceput mult prea rapid mi s-a cam taiat tot elanul. E cam unul din momentele in care iti vine in fiecare secunda sa te opresti si sa incepi sa mergi, dar cum toata lumea pe langa tine alearga cu spor (si sufera in tacere) ii dai si tu inainte purtat de val.

Nu sunt un mare fan al alergarii la deal sau al platului. Imi place sa urc prin locuri abrupte si sa cobor prin locuri accidentate. Imi place atunci cand ma ajuta gravitatie si cand nu trebuie sa muncesc prea mult pentru a cobora cu viteza, imi place la munte cu alte cuvinte, nu pe forestiere. Totusi ca sa vina partea de coborare trebuie sa si urci, asa ca iata-ne incolonati pe serpentinele forestierului.

Odata ce a inceput urcarea mai serioasa in schimb s-au cam stabilizat plutoanele, si distantele raman constante, ba chiar mai depasest la un moment dat cativa concurenti. La un moment dat ma depaseste si Daniela, care are in schimb un ritm chiar ok si care ma trage pe mine si pe inca 3 baieti dupa ea. La cateva din concursurile de anul trecut am descoperit ca nu e chiar asa de usor sa fii prima fata, pe de o parte, si pe de alta parte ca Daniela are un ritm chiar ok si foarte constant.

Printre noroaie.

Pana la urma totusi ii zic ca mai duc si eu trena o vreme, asa ca o iau si eu inainte, chiar incep sa ma departez putin. Pana cand aud ca se apropie cineva serios din spate, si in cateva secunde o vad pe Gianina care trece pe langa mine un ca acceleratul. Foarte concentrata, cred ca tocmai o depasise pe Daniela, si din spusele ei de dupa cursa atunci cand depaseste depaseste. E si asta o treaba, ca atunci cand depasesti sa te si departezi, nu doar sa depasesti pentru a te pune cu 5 metri in fata omului.

Sincer admir oamenii care in timpul unui concurs sunt super concentrati si cu o tinta bine stabilita in minte pe care o urmaresc, un timp pe urcare, un loc, un timp final, fiecare dupa tinta, numitorul comun fiind decat concentratia din timpul cursei. Mie unul imi place intr-un fel sa merg mai din scaunul din spate, sa mai schimbi o vorba, sa mai dai un chiuit in momentul in care iti place o portiune, sa exclami uite ce fain e pe aici in alta, sa mai filosofezi putin intre horcaituri si plamani scuipati.

Suca, exemplificand tehnica de urcare, capul in pamant dar privirea inainte.

Si noi aplicand aceasi tehnica.

In continuare ma tin de Gianina, care urca chiar foarte bine, ma mai intalnescu cu Cornel care urcase si el foarte bine pana acolo, mai dam si de noroiul mult-anuntat care nu a fost chiar asa de naspa.

Dam si de exploatarea forestiera de pe Schei. Sincer nu inteleg cum pot sa taie oamenii chiar atat de aproape de oras, adica totusi padurea respectiva nu e un fel de plaman al orasului?, Asta pe langa faptul ca din ce am vazut sambata nu parea sa fie defrisari minore.

Toata restul urcarii am mers oarecum cot la cot cu Gianina si cu Suca iepure in departare, untimii kilometri ai urcarii terminandu-i in 46 de minute, un pic mai bine decat pe banda. Poate pana la urma nu e banda cel mai prost mod de antrenament, pentru urcari cel putin. In punctul de alimentare apa in bidon, si ii dau la vale printr-o zapada numai buna de a curata noroiul de pana atunci.

Si brusc mai incepem sa si coboram, si aici incepe sa se schimbe un pic placa si desi glezna inca mai protesteaza cand calc aiurea pe ea, incep sa merg mai bine si sa depasesc oameni. Si chiar imi place portiunea asta, cam asa ar trebui sa fie trail-running-ul, iar poteca e chiar super faina de alergat. Alterneaza bucatele de urcari, cu bucatele de coborari aprupte si mici portini de plat. Dar per total e la vale, si gravitatia de ajuta si trebuie sa lucrezi impotriva ei.

A fost primul concurs la care am alergat cu ceas cu heart-rate monitor, si a fost o experienta interensanta, inainte de concurs stiam ca la peste 171 eu trec in anaerob, astfel incat tot concursul am incercat sa tin un 167-168 cu gandul de a accelera putin la sfarsit. La ce mi s-a parut foarte util, au fost momentele in care ti se pare ca-ti dai duhul, dar ceasul iti spune ca nu e chiar asa, si momentele in care te simti totusi foarte bine dar cand te uiti la ceas iti spune ca trebuie sa mai temperezi. E ca un antrenor care iti mai da cate o palma peste ceafa cand o iei prea tare sau cand o lasi prea incet.

Coborarea mers chiar bine, si in total de la la inceputul ei pana la finish cred ca am depasit cam 10 concurenti, si sunt curios cum ar fi fost daca ar mai fi tinut ceva concursul. Pe una din coborarile mai abrupte dau si de Alex, care mi-a fost iepure de la inceputul concursului. Trec pe langa el cam repede, vociferand un fel de incurajare de a da drumul mai tare la picioare, si dupa ajung din nou pe un forestier care nu amortizeaza chiar asa de bine si in care parca nu mai imi vine nici mie sa dau drumul prea tare la picioare. 2-3 serpentine si se vede orasul, dar habar n-am cat trebuie sa mergem pe curba de nivel si cam cand mai sunt 2-3 kilometri pentru a mai accelera un pic. Totusi merg ceva mai repede decat concurentii din fata, si mai depasesc pe portiunea respectiva 4 oameni. O ultima urcare abrupta pentru care sincer nu mai aveam foarte multa energie in momentul respectiv, si ajungem in oras cu un ultim semnal ca ar fi momentul sa accelerez, ceea ce si fac in schimb nu indeajuns pentru a mai prinde pe cineva din urma. Pana la urma am terminat pe 29, in 1h43m, cu o cursa de care chiar sunt multumit de cum am mers, si mai ales ca nu a scartait/durut nimic mai tare decat ma asteptam.

La final.

Singura nemultumire e ca a trecut cam repede, si parca ar fi mers un pic mai mult concurs pentru atata condus. Si dupa concurs binenteles din nou febra musculara, si promisiuni de a fi cu 5% mai rapid pana la ecomarathon, promisiuni ce probabil vor lua si calea celorlalte promisiuni pe care le-am mai facut dupa alte concursuri. Si pana la urma si lui Mike in ciuda genunchiului rablamentat i-a placut concursul, dupa cum povesteste aici.

Baiului

Zapezile mult asteptate, Postavaru, Piatra Mare si Baiului

Am plecat din Austria cu o mare strangere de inima, deoarece in ultimele doua zile iar s-a revarsat cerul asupra vestului Austriei. E drept, cu ceva vant, dar tot cred ca s-a asezat o groaza de pulver ce de-abia astepta sa fie tocat, dar noi trebuia sa ajungem din nou in Romania, astfel incat am lasat pulverul sa fie tocat de austrieci si de tura urmatoare de turisti, nu fara ceva parere de rau.

Partea buna in schimb a fost ca acelasi front apocaliptic a ajuns cu intarziere de cateva zile si la noi, astfel incat miercuri si joi norii au scuturat cam tot ce mai aveau in ei deasupra Romaniei. Astfel incat ma hotarasc sa sacrific o zi de concediu pentru o zi ce se anunta cu ceva pulver. Pana la urma nu e un targ destul de cinstit, cate o zi de concediu atunci cand stii ca va fi pulver. In Austria dai 5 zile de concediu pe 6 zile de schi, in schimbi poti sau nu sa ai noroc de pulver.

Marea dilema vineri era in schimb daca vom putea ajunge vineri la munte, dupa stirile despre drumurile blocate din diferite locuri din campia romana. Plecam devreme, pe la 6 din Bucuresti, eu si Corina, si ajungem chiar decent la 8 in Sinaia de unde il luam pe Paul, un fost coleg de facultate care acum sta in Sinaia. Se da cu placa de doi ani, si chiar se da foarte bine. Intr-un fel din nou stau sa ma gandesc cum e sa ai muntele in spatele curtii.

In Poiana a fost cum nu se putea mai bine, am tocat sistematic cam tot ce era de tocat. De fapt putea sa fie si mai bine, daca am fi ajuns cu o ora mai devreme, dar a fost foarte bine si asa. Pentru mine a fost prima data cand am fost la ski in Poiana, si pot sa zic ca mi-a placut. Ai si ceva partii cat sa nu te plictisesti, iar in partea superioara gasesti o groaza de variante de dat prin padure. Si odata cu experienta asta mi-am dat seama ca pentru conditii de genul asta nu ar strica niste schiuri mai scurte, si o casca, asta binenteles dupa ce am am avut niste contacte mai intime cu copacii. Ne-am intalnit si cu destul de multi cunoscuti din Brasov, care venisera de dimineata, skiau 2 ore dupa care mergeau la munca. Un mod numai bun de a-ti incepe ziua de munca dupa parerea mea.

O zi numai buna de ski.

Padurea magica

Chilling out cu Bucegiul in spate.

Aproape de sfarsitul zilei.

Hivernala.

Seara si noaptea am petrecut-o la Paul, urmand ca a doua zi sa o luam in directii oarecum disjuncte, Corina spre Padina si eu cu Mike, Laviniu, Irina si Mihaela spre Piatra Mare. Dar mai departe o las pe Mike sa povesteasca:

Am plecat inca de sambata porniti sa cautam pulver…Daca mai sus de 1800 m stiam ca nu o sa mai gasim, apoi in padure trebuia sa fie (aveam vesti proaspete de la Radu care vineri a muncit din greu, schiind in Poiana).
De plecat am plecat cu personalul, pardon acum ii spune regio(nalul) 3001….he, he de cand nu am mai mers la munte cu trenul si mai ales cu personalul….Cam din facultate, de cand personalul era cel mai bun prieten al studentului si cu 20 de lei aveai 2 zile la munte: dus-intors, si ceva mancarica, duminica la intoarcere…
Sambata:


Traseu: Dambu Morii-Cabana Piatra Mare (BG+PR (am ocolit canionul 7 Scari)-Dambu Morii (BR-Drumul familiar).


Echipa: Mihaela, Laviniu, Irina, Radu si Mike
In Sinaia am reusit sa “il facem” pe un taximetrist care si pusese ochii pe mine si pe Mihaela sa ne “agate” cu o cursa si ne-am inghesuit toti 5+schiurile in Logan si am ajuns cu bine la Dambu Morii de unde ne-am suit (prima data pe anul aceasta pentru mine si Radu) pe schiuri pentru tura!

Pentru Mihaela, gandisem noi o tura “comoda”, de initiere in ale schiului de tura, in Piatra Mare…pe la 7 Scari…Nebun o sa fie cel care merge cu noi in asemenea ture de initiere…sa nu ziceti ca nu v-am prevenit…

Ora 11 in Piatra Mare

Astfel fiecare pe schiurile lui pornim pe drumul forestier, depasim cateva persoane mai in varsta pornite intr-o plimbare, ne infocam rau de tot la soare caci pe aici nu se simtea gerul Bobotezii anuntat la munte si cu multa pasiune si entuziasm ajungem la Canion…nu ne-am miscat foarte rapid, am ras mult, ne-am asteptat rand pe rand, ne-am intrat in ritm, am restabilit legaturi demult uitate cu schiul de tura caci iarna trecuta a fost foarte trista la acest capitol (4 ture, o iarna intreaga).



Cum prin canion nu aveam ce cauta, am ocolit pe PR, ocazie pentru Mihaela sa descopere cum e cu intoarcerile pe schiurile de tura (Iki-urile mele, ceva cam lungi si grele pentru ea i-au dat ceva batai de cap). Dar vointa e mare si sunt curioasa ca la un moment dat sa le strang si pe Mihaela si pe Claudia in aceeasi tura sa isi vada una alteia clona: mici, cu codite, volubile, degajate, vorbarete si mai ales extrem de motivate…Sincer trebuie sa iti doresti mult de tot sa descoperi cum e schiul de tura ca sa te spetesti la deal (si inca ce deal si ce urcari au fost dupa canion), cu niste schiuri mai mari si mai grele si cu claparii de tura in picioare.
Poteca nu a fost deloc blanda si trebuia de multe ori sa ridicam inaltatorul de la legatura la maxim sau chiar sa le scoatem din picioare si era fun sa ma vad urcand cu schiurile in mana dar inca legate de picior, cativa pasi, apoi prin pulver sa ma caznesc sa pun din nou dynafiturile in picioare…

Urcarea a fost mai mult de antrenament (desi ritmul a fost confortabil) decat de initiere dar odata ce am intrat in hora am decis sa o jucam pana la capat...

Nu stiu insa nici pentru ce ne-am antrenat, nici pentru ce ne-am chinuit, in unele situatii, ramanand si eu uimita de inutilitatea momentului. M-am bucurat ca nu a venit niciun pinguin pe aici (poate Em sa mai fi gasit ceva satisfactie).

Am ajuns la un moment dat eu una, sa pun chiar schiurile pe rucsac in ultimele 20 de minute, caci eu, mergeam mai repede pe poteca, folosindu-ma de urmele de la urcare, decat pe schiuri, prin zapada proaspata…

In ultima jumatate de ora

Incercam astfel sa cresc putin ritmul pe ultima parte a urcarii pentru ca era tarziu si riscam sa ne prinda noaptea la coboare pe Familiar.

Iesim din padure manati de inserare

Ceea ce s-a si intamplat…Am ajuns la cabana putin inainte de 16.30 dar Oamenii Muntilor au avut nevoie de un moment de respiro asa ca am mai pregetat putin pe afara jucandu-ne cu cainii pana cand am fost toti gata, am dat jos focile si am blocat legatura.

Apus de la cabana Piatra Mare

Aici,la 1600 m am gasit si gerul Bobotezii, zapada facuse crusta si nu a fost nimic fun sa coboram pana la padure…Panta era prea domoala ca sa prindem viteza si sa viram, asa ca mai mult dadeam la bete, la vale. Prin padure a inceput slalomul printre brazi si a durat putin pana sa ne acomodam cu drumul. Oricum tura asta m-a convins ca nu am de ce sa particip la Semimaratonul din Piatra Mare la proba de schi de tura (exact traseul pe care l-am facut noi si pe care se scot timpi de 2 h (noua ne-a luat cam 7….)) pentru ca urci mult si din greu, iar la coborare, nu iti ramane decat sa pu schiurile paralele si sa ii dai viteza..de schiat nu prea schiezi, asa frumos, cum imi place mie, pe pante deschise, unde sa ai loc sa virezi dupa pofta inimii.

Normal ca ne-a prins si noaptea si cam jumate din drum l-am facut la frontala…

La masina evaluam strategia…nici noi si nici Oamenii Muntilor nu avem de gand sa mai dormim in masina/la cort, sa ne trezim maine si sa ne echipam din nou cu claparii reci, manusile ude si sa incercam sa punem pe schiuri niste piei inghetate.
Pentru inca o zi faina de schi ne trebuie un loc unde sa ne putem usca materialele…
Din fericire Laviniu si Irina (membrii CAR) gasesc locuri la Caminul Alpin, in Busteni, unde suntem si noi primiti ca invitati, asa ca acum ne putem relaxa….
O lasam pe Mihaela la gara in Sinaia si noi mergem sa mancam la un local de la iesirea din Sinaia, pe care il gasim acum modernizat. Localul (de langa o benzinarie, chiar inainte de bifurcatia spre Targoviste) si-a pierdut spiritul popular si arata putin intimidant la primul contact…muzica live, bar, mese frumos aranjate…Intram totusi sa ne convingem daca mai are sau nu sens sa mai oprim aici alta data…Preturile la unele produse au mai crescut, supele si ciorbele sunt ok, dar se servesc doar pana in ora 18.00. Eu am mancat pana la urma niste pastrav care a fost chiar bun dar cred ca acum, Casa Magica din Busteni e mai putin pretentioasa ca si preturi.
Oricum, cu stomacul plin si o cazare calda, viitorul zilei de duminica se anunta luminos.
Duminica– schi in Baiului

Echipa: Bubulu, Geo, Laviniu, Irina, Radu si Mike
Initial vroiam ca duminica sa mergem in Ciucas, dar cazarea de pe Valea Prahovei ne-a schimbat planurile. Asa ca Laviniu a vorbit cu Bubulu si ne-am lasat pe mana lui pentru tura de duminica.

Cum Bubulu stia ma bine locurile decat noi, a iesit o tura cu urcari mai usoare, mai putina alergatura, mai multe pauze si mai ales cu coborari mai faine sau mai diversificate caci am avut de toate de la crusta, la scoici si la pulver.
Am inceput, in absenta lui Bubulu sa urcam pe o poteca marcata cu TA, urmand niste urme de schiuri. Invingem frigul cu miscare si nu dupa mult timp iesim si la soare. Urcusul nu e greu, locurile sunt noi, eu sunt mereu in fata, cautand sa patrund cu privirea si mai in fata, dincolo de perdeaua copacilor, dincolo de cotul drumului.

O zi senina de iarna

E zapada, e multa zapada, asa cum nu am vazut de cand ne-am apucat de schi.

Imi place cum arata pe aici iarna si dezbrac locurile de blana alba si mi le imaginez vara, buna poteca de alergat trebuie sa fie pe aici…

Urcam ce urcam si nu nu mai oprim decat cand aflam ca am urcat prea mult….Da, dar nu e bai ca am urcat prea mult, acum trebuie sa coboram si tot ce am urcat, asa de mult, chestie care nu imi displace deloc…Asa ca mai pe un drumeag, mai prin padure, mai printre copacei, mai prin poieni si in permanenta prin mult pulver coboram…Mai dam 2 urcari si 2 coborari mai scurte pana aram toata panta si apoi coboram prin alte poieni pana in DN.

Coborarea asta ultima mi-a placut din cale afara…suficient de hotarata sa lasi schiurile sa curga singure la vale si pulver pana la genunchi. Oricat stateam pe cozi, tot intram mult prin zapada si coboram intr-un fasait continuu.


Ziua e luminoasa, poienile linistite dar distractia pe aici s-a terminat caci am umplut panta de S-uri…




Urme

Asa ca mergem la Gondola in Azuga…Irina si Laviniu au noroc ca tura e gandita de Bubulu si nu de Radu, ca altfel mai bagau o urcare pe Soria drept bonus, numai asa, de incalzire…
Dar pana la urma urcam gondola si apoi, doar putin pe foci…In Baiului frig tare, vant, zapada din cele mai dubioase, vreo 2 avalanse…ma rog, tot tacamul…

Una mare

Urcam pana pe varful Urechea si apoi ne lasam la vale spre padure, pe un picior cu crusta, scoici, zapada inghetata, ceva iarba….


Lunatic si rece

Negociez lucrurile mai sigura pe mine decat acum 2 ani cand am mai trecut pe aici, cu exceptia bucatii intermediare unde schiurile aveau vointa lor proprie, total opusa vointei mele…Ajugem iar la soare si in pulver, deasupra padurii de unde incepe distractia printre copaci…




Acum 2 ani pe aici am supravietuit, acum sper sa ma dau relaxata…2 ani e cale lunga, desi nu sunt multe ture la activ, poate am devenit mai curajoasa sau mai prietena cu schiurile si le pot struni mai bine. Oricum coboararea e chiar faina si toti concluzionam ca a fost si foarte scurta (ca orice lucru bun se termina repede), iar drumul pana la gondola, de dat la bete, a fost extrem de lung daca e sa il luam prin comparatie…
Ajungem la gondola pe noapte, noapte bine chiar, asa ca ne suim relaxati in masina si drumul pana la Bucuresti e liber.
Am lasat la urma sa povestesc despre iarna…Iarna aceea din povesti, iarna mult asteptata de cand ne-am urcat pe schiuri de tura, iarna cu zapada multa si proaspata, iarna cu nameti, cu troiene, cu coduri galbene care ii tin pe multi departe de munte. Iarna alba de pe dealuri pana in varf de munte, iarna luminoasa, iarna clara cu panorame pana hat departe, iarna cu soldati verzi imbracati in platose albe. Nu imi place iarna indecisa…imi place fie toamna senina, fie iarna hotarata…Imi place sa am mereu ce face la munte. Imi plac si zilele cand toarna fulgi din cer si in care stam acasa…atunci se creeaza premizele pentru ca stratul de zapada sa tina pana in primavara. Presimt ca iarna asta vom sta mult pe schiuri (altceva pana nu se aseaza zapada nici nu e de facut) si vom avea weekenduri pline.