Din experienta anilor anteriori am invatat ca luna noiembrie este o luna buna pentru Fagaras. Muntele cel mare pare ca isi tine respiratia inaintea iernii. Si asta inseamna ca uneori te rasplateste cu zile perfecte. Cu soare generos, fara niciun pic de vant, cu inversiune termica si totusi cu zari curate ce ii permit privirii sa zburde libera din Calimani si pana in Trascau.

Vara ti-ai dori asemenea zile limpezi, iarna ti-ai dori asemenea temperaturi… Cu putin noroc, noiembrie ti le poate aduce pe ambele.
Nicio vizita in Fagaras nu m-a dezamagit. Mereu muntele acesta a avut ceva de oferit in schimbul urcarilor interminabile pe muchiile sale lungi ori in schimbul kilometrilor de forestier inclusi aproape in orice apropiere spre o cabana.

In multe vizite, startul era matinal, cat sa ai timp sa cuprinzi cat mai mult. Cat mai multe varfuri, cat mai multi kilometri, cat mai multa diferenta de nivel. Nu si de data asta. In weekendul asta de noiembrie ne dadusem doar o simpla intalnire cu soarele de pe creste. Simpla din punct de vedere al planurilor. Flexibile. Lunga din punct de vedere al timpului petrecut pe sus. Fara sa alergam dupa nimic. Doar cu supradoza de galben si caldura. Jumatatea tarzie a toamnei vine in fiecare an cu acelasi laitmotiv. Nicio zi (de weekend) cu soare nu trebuie irosita. O combinatie de teama de gri si de melancolie post-culori de octombrie ne aduce in fiecare noiembrie in acelasi punct, cu religiozitate. Daca vara practicam religia zilelor lungi si pline, a apusurilor pe munte,  in octombrie suntem sclavii culorilor si alergam dupa ele de sus in jos (adica dinspre etajele inalte ale foioaselor si pana la padurile de mesteceni din depresiune), in noiembrie religia noastra este goana dupa soare. Consolati cu pierderea acuarelelor, ne rezumam la bicolorul de galben si albastru si ne bucuram sincer pentru fiecare clipa petrecuta in spatiul acesta delimitat de muntele cel galben si cerul perfect de albastru. Tolaniti in iarba ochii descopera nuante infinite de albastru. Luand la pas cate o muchie lunga, suntem suprinsi de schimbarile galbenului, in functie de unghiul soarelui.

In weekendul acesta de noiembrie nu ne-am grabit. Am plecat aproape de pranz din Breaza. Ne-am dat timpul cuvenit pentru poteca de pe Coltii Brezei. Am poposit pe o stanca mare si plina de muschi, am desfacut termosul si am savurat ceaiul de tei cald si usor indulcit. Un crampei de vara ni s-a strecutat in suflet. Un gram de caldura, suficient cat sa depasim zona umbroasa a fostei cabane. Am castigat repede diferenta de nivel pe culmea Mosului. Le-am multumit in gand oamenilor de la AMC Fagaras ca au curatat poteca ce merge printre jnepeni. Am trudit putin pe la umbra, am facut balet printre urmele din zapada cat sa ne udam cat mai putin la adidasi si ne-am continuat marsul spre soare. El mereu mai sus, noi mereu prea jos. Parea ca nu il vom mai ajunge pe ziua de azi.In orice caz, asa cum aveam sa descoperim, soarele de ora 4 e ceva total diferit de soarele de ora 12. Slab, fara putere,fara caldura. Lumina lui rosiatica si-a pierdut 99% din forta si tot ce mai poate face este sa mi se oglindeasca pe fata ascunsa de vantul hoinar sub bandana.

Coboararea din Culmea Mosului spre Refugiul Urlea ne suprinde in mod placut.  Poteca aceea moale si totusi destul de clara, versantul care ne protejeaza de vant, fundul plat al caldarii cu cateva surse de apa, toate ne face sa punem locul pe lista pentru un bivuac varatec.
Refugiul este pustiu si decent de curat. Ne instalam, mancam si ca in orice noapte de iarna ne culcam cu gainile si dormim somn lung pana dimineata cand este prea frig pentru un rasarit in creasta. Oricum poteca de vara spre creasta e impracticabila si cel mai bun lucru pe care il putem face este sa revenim pe culmea Mosului.

Varful Urlea ne primeste cu soare generos si fara pic de vant. Locul si momentul perfect pentru un mic-dejun la inaltime. Cat invart cu lingura in oala imi las privirile sa zburde libere peste jumatatea estica a crestei Fagarasului,de la Vistea Mare-Moldoveanu, la culmea puternica a Malitei, trecand pe langa peretele Galasescului, scurgandu-se la vale pe Muchia Dragusului la nord si pe Valea Bandei la sud, notand iar si iar restanta numita Dara si prelingandu-se spre culmile mai molatice ale Berevoescului pe unde am ajuns mai des pe doua roti, decat la pas. Mai notam pentru explorari viitoare culmea Hermeneasa si culmea Scoarta si ne indreptam momentan atentia spre Culmea ce incepe cu varful La Cheia Bandei si se termina cu Varful Trasnita. Din turul de orizont facut parea ca acolo sunt cele mai mari sanse sa evitam zapada. Doar parea, caci in realitate am avut la zapada cat pentru toata creasta.Daca in partea alpina am negociat binisor, ocolind mult din zapada de pe versantul ce ducea spre Valea Sambetei si tinandu-ne mai mult pe creasta, din varful Trasnita a urmat adevarata distractie reprezentata de o mare de jnepeni arsi cu zapada la baza. Asa ca am navigat noi mult si bine prin acest peisaj apocaliptic (probabil cel mai bine ar fi sa incercati sa tineti versantul vestic), am sperat ca urmele de urs ne vor arata calea cea dreapta, dar ori era un urs mic, ori era un urs insensibil la mangaierile cracilor chele si rebele, cert este ca ne-am luat portia de aventura spre bucuria lui Radu.Cum marcajul cobora catre Lisa, am cautat o varianta care sa ne coboare spre Breaza si am nimerit decent daca omitem trecerea Brezicioarei prin apa… Insa incaltarile de schimb de la masina au inclinat rapid balanta.

Acum tragem momentan cortina peste muntii mari, pana se aseaza zapada si deschidem biblia rasariturilor caci se apropie iarna si trebuie sa trecem la religia numita Morning Glory. 

Text: Mihaela

Date:

https://www.strava.com/activities/6259772788

https://www.strava.com/activities/6277799213

“Faina primavara am avut iarna asta!” , vorba asta mi-a tot ramas in minte in ultima saptamana, mai ales dupa ce s-a dus si ultima bruma de zapada proaspata si dupa ce treaba prin jurul Brasovului a inceput sa semene mai degraba cu mijloc de martie nu cu mijloc de ianuarie. E clar o iarna ce pana acum contrasteaza puternic cu iarna trecuta, pe principiul una calda una rece, respectiv una cu zapada, una fara zapada.

Dar asta avem cu asta defilam iar planul pentru zilele de weekend il croim in concordanta cu vremea: dimineata Azuga Morning Glory cu rasarit peste Bucegi si dupa amiaza cursiera la 10 grade pe dealurile de langa Campina.

Ora 7:00, incepem sa urcam cu avant pionieresc pe partia Sorica cu gandul de a prinde un rasarit de pe Cazacu. Luna plina straluceste deasupra Bucegiului, iar cerul incepe deja sa se coloreze in nuantele crepusculului. Toate bune si frumoase pana la prima panta, loc in care ne dam seama ca partia e absolut bocna si orice pierdere a aderentei se soldeaza cu o cativa metri alunecati fara control la vale. Nu e deloc de gluma cu gheata asta, dar daca tot suntem aici ii dam cu spor la deal.

Rasaritul arata absolut genial peste Bucegi si norocul face ca fix atunci cand duceam lipsa de subiect apare Rares. Trebuie revenit neaparat aici intr-o zi cu mult mai multa zapada si ar trebui urcat pana pe Cazacu pentru a te intalni si cu primele raze de soare ale zilei. Cand urca si Mihaela si Claudia glumim ca am cam carat degeaba schiurile pana aici, nu de alt,a dar partia inghetata nu se anunta prea distractiva nici la vale. Probabil snowline-urile ar fi fost la fel de potrivite pentru o fuga aici.

Dupa ce facem un pic ca pisica pe gheata pe partie ajungem in cele din urma jos la masina, aruncam schiurile, scot bicicleta si cules de Iustin si de Suzi urmeaza partea a doua a zilei, o tura e cursiera primavaratica pe dealurile prahovene.

Prin Prahova ne-am facut veacul destul de mult atunci cand stateam din Bucuresti si desi in ultima vreme am ajuns mai rar, e indeajuns prima urcare a zilei pentru a ne reaminti ca uneori cele mai crancene urcari se gasesc la deal si nu la munte. La munte mai face si inginerul o serpentina, in timp ce la deal, de multe ori, soselele urmeaza vechi drumuri de care, drumuri ce au uneori gradienti de-a dreptul prohibitivi. Pentru mine lucrurile merg prost prima ora pana cand corpul se consoleaza cu faptul ca mai vreau ceva de la el pe ziua de azi. Dupa pedala merge chiar rotund, mai putin pe infama urcare de la Sultanu.

Sunt putine urcari pe la noi care iti dau impresia ca pot sa te biruie daca lasi un pic garda jos, iar Sultanu e clar una din ele, mai ales cu 36 / 28. Vorba unui prieten, cea mai buna comparatie e ca apesi la presa cu greutate aproape maximala vreme de cateva minute. Poate ajuta daca nu ai multe kilograme si daca nu esti in mijloc de sezon de iarna / ski, dar usor cred ca nu o sa fie niciodata.

Pana la urma a iesit un duathlon cu 600m de metri de urcare si de coborare pe schiuri si cu 70 de kilometri si 1300 de metri pe cursiera, deloc rau pentru o zi frumoasa de primavara in mijloc de iarna. Si inca nu-mi vine sa cred ca anul trecut pe vremea asta bifasem deja nenumarate ture faine de schi de tura si nenumarate coborari prin pulver.

De la 15 iunie simt ca traiesc intr-un concediu continuu, caci calatoriei noastre din America de Sud i-a urmat una din cele mai frumoase toamne din ultimii ani. Era toamna aceea care cerea saptamani intregi de concediu, dar cum nu a mai fost rost de ele, a trebuit sa ne bucuram de ea inainte sau dupa job. Cat timp ne-a permis lumina am tot iesit seara dupa munca, pana ce am devenit buni prieteni cu frontala si farul de la bicicleta. Apoi am inceput sa ne mobilizam pentru o serie de iesiri matinale, motivati de minimele generoase si de rasaritul tarziu. Si iac-asa ne-am umplut zilele, bucurandu-ne de potecile de langa Postavaru ce arata inca excelent. Fara indoiala ca entuziasmul nostru este legat si de faptul ca nu le-am frecat o vara intreaga, dar si de amenintarea din umbra a iernii.

Daca ieri m-am bucurat ca entuziasmul meu a reusit sa mobilizeze macar doi din prietenii de la Bucuresti si ne-am dat pe poteci faine si accesibile de langa casa, pentru duminica am zis sa mergem intr-unul din locurile noastre dragi si foarte putin cunoscute- respectiv in Muntii Taga. Cu siguranta nu avea sa fie o tura usoara cand te gandesti ca urci cam 700 m in 10 km, dar macar va fi scurta. In plus combinatia de frunze galbene, locuri unde nu intalnesti pe nimeni si deschideri suprinzatoare spre toti muntii din jurul Brasovului, dar mai ales spre Crai, fac din Capul Barsei un loc despre care povestim cu suficient entuziasm cat sa le captam atentia baietilor. Asa ca aceasta avea sa fie destinatia noastra pe ziua de azi. Unul din avantajele secetei din toamna asta este ca mai toate drumurile ce in mod normal au mare potential de noroi sunt acum uscate ca niste stafide. Daca la asta asortam niste cauciucuri aderente, avem surpiza sa ramanem in sa pe portiuni pe care de regula ajungeam inevitabil sa impingem bicicleta la deal. Primul urcus este cinstit, iar primii 350 de metri sunt durerosi, dar eficienti. Din fericire, la capatul lor ne asteapta casuta unde cu siguranta ca vom face la primavara o aventura in timpul saptamanii. Iar casuta vine la pachet cu primele deschideri spre Piatra Craiului, panorama ce nu va tine prea mult, caci padurea neagra de brad ne va inghiti in curand, iar panta abrupta nu ne va mai da ragaz sa privim decat la roata din fata si la configuratia urmatorilor 5 metri. Totusi mie si lui Radu ne ies mai multe segmente din urcare decat la incercarile anterioare, dar pana la urma sfarism prin a impinge toti patru la biciclete, cam 100 de metri diferenta de nivel. 

Totusi motive de pauze sunt caci poienile prin care trecem ofera deschideri interesante spre extremitatea estica a Fagarasului (zona dintre Urlea si Comisul).  Nici nu ne mai obosim sa cercetam stana de sub varful Capul Barsei, ci ii tintim direct silueta golasa. Desi ajungem considerabil mai rar aici decat o facem pe Magura Branului, si acesta este unul din locurile noastre dragi si oarecum ascunse. O combinatie faina de izolare si deschideri neasteptare spre toate masivele din jurul depresiunii Brasovului. Cea mai buna lumina este aici la apus, insa nu ne putem sincroniza mereu cu soarele, iar acum, la finalul toamnei nicio baie de soare nu este de lepadat. Adica intre o baie de soare si un apus fain, parca prefer sa inmagazinez caldura pentru iarna.

Coborarea  e si ea interesanta intr-o combinatie de smocuri de iarba, poteca ingusta prin poieni si apoi navigat orbeste prin frunze galbene. Sunt locuri prea putin umblate, un oarecare teren de aventura, total opus traselor ideale de pe Tampa, insa noi ne bucuram de ambele si in general ne mulam pe orice ne ofera natura. Timp petrecut afara sa fie.

Tocmai pentru ca mai aveam cam 2 ore din ziua deja scurtata de schimbarea orei, nu vrem sa pierdem nicio clipa de lumina si caldura si ne mutam rapid cu masina la Fantana lui Botorog pentru o urcare scurta si intensa la Curmatura, iar pentru mine o prima tenativa pe coborarea prin Poiana Zanoaga. Traseul marcat cu banda galbena imi este bine cunoscut din nenumaratele ture de trekking si putinele ture de alergare din Crai, iar in ultimul an, am inceput sa ma intreb constant cat de imposibila e coborarea pe aici pe bicicleta. Imi era destul de clar ca portiunea pana in Poiana Zanoaga e in mare parte ciclabila, la fel si travesarea Poienii si partea superioara din padure. La fel, stiam clar doua portiuni catalogate ca fiind imposibile, datorita pietrelor din poteca, insa abia acum avea sa fie momentul adevarului. O poteca suficient de tehnica, dar si cu suficient flow, cunoscuta doar la pas, altceva decat Tampa si Postavaru, un nou teren de joaca. Ar fi fost fain  sa incepem coborarea mai devreme si sa am timp mai mult sa incerc ceea ce nu mi-a iesit dar pare fezabil insa ca de obicei ajungem sa fim mereu pe graba, alergati de insearare. Nici numarul destul de mare de turisti nu a ajutat, caci imi pierdeam cumva concentrarea cand trebuia sa fac slalom printre oameni si ma simteam cumva prost pentru faptul ca ii incurcam/ deranjam, aceea nefiind in fond o poteca de MTB. Insa conditiile din teren au fost excelente, nu am vazut niciodata o coborare de la Curamtura atat de uscata si de aderenta cum a fost acum, dupa o luna fara ploaie. 

Ramane clar tema pentru la anul, cand mi-ar prinde bine sa vin si sa preget mai mult aici, cat sa incerc de mai multe ori anumite portiuni, sa ii inteleg flow-ul si sa ma imprietenesc cu viteza, atat de necesara la MTB.

Text: Mihaela

Track si date aici:
https://www.strava.com/activities/2822766680

A 30-a zi in Peru.

Spre dimineata s-a pornit vantul, care zgaltaie temeinic cortul pe la ora 6 si ceva. Mai furam putina caldura citind, insa pe la 7 si ceva Radu isi face curaj si aprinde primusul. Partea buna este ca pentru prima ora avem numai de coborat, pana la 3500 de metri spre un sat unde trebuie sa facem aprovizionare. Si acolo bate vantul, ba chiar apar si cateva picaturi de ploaie razlete. Conform planului de acasa ar trebui ca de aici sa urcam din nou la 4700 m, dar cum spre munte norii stau buluc, iar vantul, desi vuieste, in loc sa ii risipeasca, mai rau pare ca ii compacteaza, hotaram sa o tinem la vale si sa reintram in track peste o zi sau dou. Cu siguranta nici treaba asta nu va fi deloc usoara, dar macar va fi cald si daca avem noroc, pe vale vom fi feriti de uragan. Si cam asa a fost.

Jos, la sub 3300 de metri, soarele dogorea cu simt de raspundere, vantul nu se simtea si panta drumului storcea din noi broboane de sudoare. Din nou muncim pentru fiecare pedala si la fiecare damb sau cot al drumului ne mai motivam pentru inca una. Undeva la 3200 de metri incep serpentinele si din cand in cand sorele mai intra dupa un nor, racorind atmosfera. Cei cativa soferi care vin de sus si cu care ne intersectam sunt super de treaba si opresc astfel incat sa putem trece noi, fara sa ne dam jos de pe bicicleta. Cu ochii pe ceas dovedim inca vreo 400 de metri diferenta de nivel si ne inscriem din nou, temporar pe firul unui parau. Incepem sa ne intrebam daca la 3800 de metri e cu adevarat un sat (asa cum zice harta) sau visam degeaba la o bautura cu bule si cu zahar. Drumul se strecoara printre stransori ale muntilor, se ingusteaza in ton cu paraul pe care il urmam si continua sa urce sustinut. Abia cand ne gasim la 100 de metri sub sat ne reinvie speranta. San Jose de Banos ne-a depasit insa asteptarile caci am gasit acolo un magazin extrem de bine aprovizionat (unde am facut ravagii), insa si un local satesc unde am mai gasit doua supe ratacite (era deja 15.30, mult prea tarziu pentru masa de pranz in Peru), care ne-au mers la inima. Am stat mai bine de o ora in satul acela, petrecand cele 60 de minute mancand orice ne facea cu ochiul, de la supa, la mango, papaya si tort. Cei 1000 de metri urcati in putin peste 10 kilometri isi cereau tributul si nu aveau sa fie singurii pe ziua de azi, caci drumul continua sa urce pana la 4600 m. Din fericire, urmand tiparul cu care deja ne-am obisnuit, pe la 4000 m panta se domoleste si ne lasa sa ne mai tragem si noi sufletul, respectiv sa ridicam capul din pamant in cautarea unui loc de cort. Daca pana pe la 4000 m peisajul e monoton si arid (cel putin in sezonul uscat in care suntem noi acum), la altitudine apar varfuri si lagune ce indulcesc cumva locurile. In plus suntem departe de atractiile turistice, suntem in acel Peru simplu si natural, oamenii sunt cu totii de treaba, calzi, primitori, copiii sfiosi ori speriosi si noi sarim pas dupa pas si vale dupa vale, taind muntii nord-sud, prin acel Peru autentic care ne place, daca uitam de drumurile uneori proaste,rupte si prafuite.

Drum aglomerat dupa San Jose de Banos

Ziua 31. Oaia, vicuna si palaria.

Peru 31 San Jose de Banos- Marcapomacocha sau Oaia, vicuna si palaria

Stiam din track ca astazi avem o zi usoara, cu doar 800 de metri diferenta de nivel, stransi in cateva urcari mici. In schimb aveam sa stam constant la peste 4400 de metri si combinatia dintre drum lin si altitudine promitea orizonturi deschise in toate directiile. Si desi peisajul nu a avut nici varfuri inzapezite si nici vreun alt punct de interes care sa magnetizeze privirile, locurile prin care am pedalat azi ne-au placut amandoura foarte mult. Versantii inrositi din cauza fierului exploatat intr-o mina pe langa care trecut tangential profilati pe un cer albastru ornat cu norisori scamosati inofensiv. O multituidine de lagune fiecare cu apa de o culoare diferita, in functie de cum batea lumina, de la azuriu, trecand prin clasicul albastru cerneala si terminand cu niste vagi nuante de gri, aranjate fiecare in causul dealurilor galbene, insa vegheate mereu la orizont de munti adevarati.

Pedaland printr-un pustiu desavarsit spre Yantac.

Practic strabatem azi un platou inalt, format intr-o zona molcoma, cu mici praguri intre fiecare laguna, dar mereu cu un lant puternic de munti in departare. Si recunosc caci combinatia de galben si albastru imi place foarte mult, mai ales ca in natura, nuantele acestor doua culori par nesfarsite.

Singurele sate prin care trecem azi sunt Yantac si Marcapomacocha, ambele micute, dar cu o piateta centrala curata. Cea din Yantac insa merita cateva randuri. In Peru se obisnuieste ca in centrul fiecarui sat sa fie o piata rectangulara. Acolo e biserica, sunt majoritatea magazinelor si eventual cladirile administrative (daca e cazul/ exista). Piata asta trebuie insa musai decorata cu ceva (de regula o sculptura) . In mod normal te-ai astepta ca subiectul ales sa caracterizeze locurile, dar am vazut si contraexemple, de la negrii cu bijuterii colorate si pana la delfini intre dealuri aride. Ei bine, Yantac e conservator si expune o oaie, o lama si o palarie. Imi si imaginez cum a decurs alegerea motivelor:
Primarul: Ne-am adunat aici, cu totii, pentru a discuta ce anume ne reprezinta, ce motive sa alegem pentru piata centrala.
Oierul satului, putin burtos, dar altfel om de treaba (l-am si intalnit cand intram in sat,manand la deal cateva sute de oi): Pai, o oaie. Avem sute, cu ele ne descurcam zi de zi (lapte, carne, lana). Daca nu ar fi ele nu am supravietui aici, la 4600 m, intre vanturi si munti.
Satenii ii dau dreptate, caci viata aici nu e deloc usoara si oaia le-a fost sprijin de cand se stiu.
Invatatorul: Oaia ne e intr-adevar folositoare, insa sunt sigur ca si alte sate vor alege acelasi insemn. Ne trebuie ceva original si eu zic sa alegem o vicunie (lama salbatica).
Primarul pare incantat de idee.
Primarul: Da,este o idee foarte buna, dar doua simboluri aduc ghinion, mai ales aici, in fata bisericii. Ne mai trebuie unul,ca sa fie trei, sa aminteasca de Sfanta Treime.
Satenii se scarpina in cap, in pana de idei, pana cand unul dintre ei izbucneste: o palarie.
Sateanul: cu totii, femei si barbati, purtam palarie din mosi stramosi. Ne apara de soare, ne tine de cald cand e cazul. In plus palariile noastre nu sunt nici inalte ca cele din nord, n-au nici boruri largi ca in alte zone, sunt pur si simplu ale nostre.

Si uite asa s-au nascut cele 3 simboluri si daca lama si oaia au iesit ok, pentru palarie nu a mai ajuns vopseaua si in loc de maro (asa cum poarta cei din Yantac) a iesit rosu-caramiziu. Dar merge si asa. Originalitatea primeaza.

Un cort batut de vant printre pereti de stanca la 4400 de metri.

Cer mohorat si coborarea spre Viracocha.

Coridele fac parte in continuare din entertainment-ul local.

Cel de sus de priveste. In cazul acesta la propriu atunci cand stai in piateta centrala.

Blocaj rutier.

In sfarsit o raza de soare in ultimele ore ale zilei.

Locul de cort din dimineata urmatoare la pachet cu o cireada de vaci ce ne privesc dezorientate.

Nici nu vine primul pas ca si incepe insiruirea de lacuri.

O pauza de masa sub nori valatuciti cu nelipsita conserva de peste, branza si biscuiti cu crema.

De la o inaltime incolo lamele iau locul vacilor, in imaginea de fata impodovite cu cercei.

Welcome to Yantac. 4600 de metri. La fel de bine putea sa scrie si welcome to the end of the world.

Vibe-ul din piateta centrala.

Cer albastru, lacuri si si mai multe lacuri.

Marcapumacocha, un lac cat toate celelate la un loc.

Echipat si cu un mic orasel-satuc.

In piateta centrala, cautand cele trebuincioase pentru seara urmatoare.

La Poderosa si micul festival ce urmeaza.

Locul de cort din seara asta.