Category Archives: Uncategorized

Duathlonul de iarna, ski-cursiera

“Faina primavara am avut iarna asta!” , vorba asta mi-a tot ramas in minte in ultima saptamana, mai ales dupa ce s-a dus si ultima bruma de zapada proaspata si dupa ce treaba prin jurul Brasovului a inceput sa semene mai degraba cu mijloc de martie nu cu mijloc de ianuarie. E clar o iarna ce pana acum contrasteaza puternic cu iarna trecuta, pe principiul una calda una rece, respectiv una cu zapada, una fara zapada.

Dar asta avem cu asta defilam iar planul pentru zilele de weekend il croim in concordanta cu vremea: dimineata Azuga Morning Glory cu rasarit peste Bucegi si dupa amiaza cursiera la 10 grade pe dealurile de langa Campina.

Ora 7:00, incepem sa urcam cu avant pionieresc pe partia Sorica cu gandul de a prinde un rasarit de pe Cazacu. Luna plina straluceste deasupra Bucegiului, iar cerul incepe deja sa se coloreze in nuantele crepusculului. Toate bune si frumoase pana la prima panta, loc in care ne dam seama ca partia e absolut bocna si orice pierdere a aderentei se soldeaza cu o cativa metri alunecati fara control la vale. Nu e deloc de gluma cu gheata asta, dar daca tot suntem aici ii dam cu spor la deal.

Rasaritul arata absolut genial peste Bucegi si norocul face ca fix atunci cand duceam lipsa de subiect apare Rares. Trebuie revenit neaparat aici intr-o zi cu mult mai multa zapada si ar trebui urcat pana pe Cazacu pentru a te intalni si cu primele raze de soare ale zilei. Cand urca si Mihaela si Claudia glumim ca am cam carat degeaba schiurile pana aici, nu de alt,a dar partia inghetata nu se anunta prea distractiva nici la vale. Probabil snowline-urile ar fi fost la fel de potrivite pentru o fuga aici.

Dupa ce facem un pic ca pisica pe gheata pe partie ajungem in cele din urma jos la masina, aruncam schiurile, scot bicicleta si cules de Iustin si de Suzi urmeaza partea a doua a zilei, o tura e cursiera primavaratica pe dealurile prahovene.

Prin Prahova ne-am facut veacul destul de mult atunci cand stateam din Bucuresti si desi in ultima vreme am ajuns mai rar, e indeajuns prima urcare a zilei pentru a ne reaminti ca uneori cele mai crancene urcari se gasesc la deal si nu la munte. La munte mai face si inginerul o serpentina, in timp ce la deal, de multe ori, soselele urmeaza vechi drumuri de care, drumuri ce au uneori gradienti de-a dreptul prohibitivi. Pentru mine lucrurile merg prost prima ora pana cand corpul se consoleaza cu faptul ca mai vreau ceva de la el pe ziua de azi. Dupa pedala merge chiar rotund, mai putin pe infama urcare de la Sultanu.

Sunt putine urcari pe la noi care iti dau impresia ca pot sa te biruie daca lasi un pic garda jos, iar Sultanu e clar una din ele, mai ales cu 36 / 28. Vorba unui prieten, cea mai buna comparatie e ca apesi la presa cu greutate aproape maximala vreme de cateva minute. Poate ajuta daca nu ai multe kilograme si daca nu esti in mijloc de sezon de iarna / ski, dar usor cred ca nu o sa fie niciodata.

Pana la urma a iesit un duathlon cu 600m de metri de urcare si de coborare pe schiuri si cu 70 de kilometri si 1300 de metri pe cursiera, deloc rau pentru o zi frumoasa de primavara in mijloc de iarna. Si inca nu-mi vine sa cred ca anul trecut pe vremea asta bifasem deja nenumarate ture faine de schi de tura si nenumarate coborari prin pulver.

Luna plina peste abruptul Bucegiului.
Ora violet.
Rares si Caraimanul.
In alergare.
Lectia de geografie pentru vaile de abrubt din Bucegi.
Mai bine nu caram schiurile pana aici, vora Mihaelei.
Fetele au infrant!
Vreme primaveratica si asfalt perfect prin satele prahovene.
Un pas cu un nume cat se poate de potrivit.
Spre Sultanu!
Unde esti tu iarna.
De aici doar la vale spre Campina.

O zi de vara in muntii Taga si putin de Piatra Craiului

De la 15 iunie simt ca traiesc intr-un concediu continuu, caci calatoriei noastre din America de Sud i-a urmat una din cele mai frumoase toamne din ultimii ani. Era toamna aceea care cerea saptamani intregi de concediu, dar cum nu a mai fost rost de ele, a trebuit sa ne bucuram de ea inainte sau dupa job. Cat timp ne-a permis lumina am tot iesit seara dupa munca, pana ce am devenit buni prieteni cu frontala si farul de la bicicleta. Apoi am inceput sa ne mobilizam pentru o serie de iesiri matinale, motivati de minimele generoase si de rasaritul tarziu. Si iac-asa ne-am umplut zilele, bucurandu-ne de potecile de langa Postavaru ce arata inca excelent. Fara indoiala ca entuziasmul nostru este legat si de faptul ca nu le-am frecat o vara intreaga, dar si de amenintarea din umbra a iernii.


Daca ieri m-am bucurat ca entuziasmul meu a reusit sa mobilizeze macar doi din prietenii de la Bucuresti si ne-am dat pe poteci faine si accesibile de langa casa, pentru duminica am zis sa mergem intr-unul din locurile noastre dragi si foarte putin cunoscute- respectiv in Muntii Taga. Cu siguranta nu avea sa fie o tura usoara cand te gandesti ca urci cam 700 m in 10 km, dar macar va fi scurta. In plus combinatia de frunze galbene, locuri unde nu intalnesti pe nimeni si deschideri suprinzatoare spre toti muntii din jurul Brasovului, dar mai ales spre Crai, fac din Capul Barsei un loc despre care povestim cu suficient entuziasm cat sa le captam atentia baietilor. Asa ca aceasta avea sa fie destinatia noastra pe ziua de azi. Unul din avantajele secetei din toamna asta este ca mai toate drumurile ce in mod normal au mare potential de noroi sunt acum uscate ca niste stafide. Daca la asta asortam niste cauciucuri aderente, avem surpiza sa ramanem in sa pe portiuni pe care de regula ajungeam inevitabil sa impingem bicicleta la deal. Primul urcus este cinstit, iar primii 350 de metri sunt durerosi, dar eficienti. Din fericire, la capatul lor ne asteapta casuta unde cu siguranta ca vom face la primavara o aventura in timpul saptamanii. Iar casuta vine la pachet cu primele deschideri spre Piatra Craiului, panorama ce nu va tine prea mult, caci padurea neagra de brad ne va inghiti in curand, iar panta abrupta nu ne va mai da ragaz sa privim decat la roata din fata si la configuratia urmatorilor 5 metri. Totusi mie si lui Radu ne ies mai multe segmente din urcare decat la incercarile anterioare, dar pana la urma sfarism prin a impinge toti patru la biciclete, cam 100 de metri diferenta de nivel. 

Totusi motive de pauze sunt caci poienile prin care trecem ofera deschideri interesante spre extremitatea estica a Fagarasului (zona dintre Urlea si Comisul).  Nici nu ne mai obosim sa cercetam stana de sub varful Capul Barsei, ci ii tintim direct silueta golasa. Desi ajungem considerabil mai rar aici decat o facem pe Magura Branului, si acesta este unul din locurile noastre dragi si oarecum ascunse. O combinatie faina de izolare si deschideri neasteptare spre toate masivele din jurul depresiunii Brasovului. Cea mai buna lumina este aici la apus, insa nu ne putem sincroniza mereu cu soarele, iar acum, la finalul toamnei nicio baie de soare nu este de lepadat. Adica intre o baie de soare si un apus fain, parca prefer sa inmagazinez caldura pentru iarna.

Coborarea  e si ea interesanta intr-o combinatie de smocuri de iarba, poteca ingusta prin poieni si apoi navigat orbeste prin frunze galbene. Sunt locuri prea putin umblate, un oarecare teren de aventura, total opus traselor ideale de pe Tampa, insa noi ne bucuram de ambele si in general ne mulam pe orice ne ofera natura. Timp petrecut afara sa fie.

Tocmai pentru ca mai aveam cam 2 ore din ziua deja scurtata de schimbarea orei, nu vrem sa pierdem nicio clipa de lumina si caldura si ne mutam rapid cu masina la Fantana lui Botorog pentru o urcare scurta si intensa la Curmatura, iar pentru mine o prima tenativa pe coborarea prin Poiana Zanoaga. Traseul marcat cu banda galbena imi este bine cunoscut din nenumaratele ture de trekking si putinele ture de alergare din Crai, iar in ultimul an, am inceput sa ma intreb constant cat de imposibila e coborarea pe aici pe bicicleta. Imi era destul de clar ca portiunea pana in Poiana Zanoaga e in mare parte ciclabila, la fel si travesarea Poienii si partea superioara din padure. La fel, stiam clar doua portiuni catalogate ca fiind imposibile, datorita pietrelor din poteca, insa abia acum avea sa fie momentul adevarului. O poteca suficient de tehnica, dar si cu suficient flow, cunoscuta doar la pas, altceva decat Tampa si Postavaru, un nou teren de joaca. Ar fi fost fain  sa incepem coborarea mai devreme si sa am timp mai mult sa incerc ceea ce nu mi-a iesit dar pare fezabil insa ca de obicei ajungem sa fim mereu pe graba, alergati de insearare. Nici numarul destul de mare de turisti nu a ajutat, caci imi pierdeam cumva concentrarea cand trebuia sa fac slalom printre oameni si ma simteam cumva prost pentru faptul ca ii incurcam/ deranjam, aceea nefiind in fond o poteca de MTB. Insa conditiile din teren au fost excelente, nu am vazut niciodata o coborare de la Curamtura atat de uscata si de aderenta cum a fost acum, dupa o luna fara ploaie. 

Ramane clar tema pentru la anul, cand mi-ar prinde bine sa vin si sa preget mai mult aici, cat sa incerc de mai multe ori anumite portiuni, sa ii inteleg flow-ul si sa ma imprietenesc cu viteza, atat de necesara la MTB.

Text: Mihaela

Track si date aici:
https://www.strava.com/activities/2822766680

Vreme de tricou si de pantaloni scurti, si culori de toamna prin zonele joase.
Vali, intre zambet si grimasa pe pantele de 15-20% cu care ne luptam la inceput de tura.
Autumn mode: on.
De la stanga la dreapta, Postavaru, Piatra Mare, Neamtului, Bucegiul si un pic de Crai.
Andrei in actiune.
Unul din cele mai frumoase locuri de popas din timpul turei, un adapost peste drum de crai unde inca mai fumega focul celor care au stat acolo peste noapte.
Se poate semi-zambi si la push-bike.
Inca putin pana pe varf.
Deasupra paclei.
Skill-ul si nu atitudinea conteaza.
Cateva ore mai tarziu, intr-o intrecere cu ultimele raze de soare in drum spre cabana Curmatura.
Mike in actiune, si un Bucegi ce arata magistral in departare.
Sfarsit de zi

Ausangate sau ciresul de pe tort

Stau intinsa in cort si las gandurile sa curga prin mine asa cum o fac apele paraului langa care am campat si pe care il am la urechea stanga. Azi se implinesc doi ani de cand cuvantul bunica nu mai are o reprezentare carnala pe pamant. Stiu ca si-ar fi dorit sa ii aprind o lumanare, dar aici, la 4000 m nu sunt biserici. Sunt insa zeci de stele pe cerul noptii, stele pe care luna nu a reusit inca sa le stinga, asa ca o aleg pe cea mai luminoasa si o numesc pentru ea. Apoi stam de vorba, aici in natura, unde nu se interpune intre noi nicio piatra de mormant. Cimitirele pur si simplu nu ma inspira…

Suntem in drum spre Ausangate, un munte de 6000 de metri aflat la 130 km sud de Cusco. Escapada asta e un fel de bonus al calatoriei noastre, care nu era in planul initial. Insa cum am ajuns in Cusco cu 10 zile mai devreme fata de zborul spre Europa, i-am facut loc. Recunosc ca initial nu imi doream decat sa stau. Cele 2 luni jumate petrecute prin Anzi, dar mai ales ultimile 8 zile din Peru Divide isi cereau tributul. Obosisem sa numar pasuri de +4700 m si zeci de kilometri pedalati constant la peste 4000 m. Ma plictisisem de intinderile nesfarsite si visam la padurile de acasa. Corpul cerea si el odihna, mai ales ca dupa cele 8 zile de pedalat au urmat doua nopti petrecute pe autocar.

Dar organismul e inca tanar (din pacate nu la nesfarsit, asa ca sa ma bucur cat mai tine) si dupa 2 nopti in care am dormit lemn si 3 zile pline de satisfacut pofte culinare, Ausangate-le apare din nou in carti, promitand o incheiere memorabila a calatoriei noastre: un ghetar imens, lagune sclipitor de albastre, doua pasuri inalte, single trail la altitudine si un loc destul de indepartat de interesele maselor de turisti.

Asa ca am luat-o din loc, initial cu un autobuz   ce ne-a dus spre sud cale de 100 de kilometri, apoi impingand din nou la pedale. Primii 7 kilometri spre Pitumarca au asfalt si trec repede. In sat e ceva sarbatoare locala si locul are un aer sanatos de sat peruan autentic. In piata centrala se amesteca tarabele de mancare cu cele care vand bere, cu femei tinere dichisite dupa tiparul local care se fataie de colo-colo si cu o droaie de copii care se joaca ori vin de la scoala. Radu da o raita pe la tarabe si vine cu un porcusor de guineea pe care il pastram ca masa de seara. Inca din Ecuador, Radu isi propusese sa incerce unul si pretul de 25 de soli (aprox 32 lei) de aici (foarte mare raportat la cantitatea de carne) e oricum mult mai bun fata de cei 40 de soli (aprox 55 de lei) din Cusco.

Dupa Pitumarca, desi mai trecem printr-o multime de sate, asezarile sunt din ce in ce mai mici si din pacate lipsite de magazinul mult dorit, de unde sa ne completam rezerva de dulciuri.

Noaptea se asterne parca mai repede decat in alte dati si ne ia pe nepregatite, fara un loc de cort. Noroc cu Radu care gaseste ceva decent, la frontala.

Marti

“De-ar fi pe negândite să vrei să găseşti neasemuitul, minunea nemaipomenită din poveşti; unde ar fi să o cauţi?”
Thomas Mann în Moartea la Veneţia

In fundatura noastra de langa rau soarele nu cred ca o sa ajunga niciodata, asa ca ne consolam si strangem in frig. Drumul ne asteapta insa cu soare glorios si supriza placuta este sa dam peste o tentativa de sat unde gasim o tentativa de magazin de unde refacem stocul de dulciuri si cerem apa.

Curand vom lasa in urma drumul principal si vom coti brusc spre muntele ce ne momeste cu aparitia sa alba si masiva, vizibila inca de la 4300 de metri. Viata ne e usurata de un drum de pamant in stare foarte buna, care merge spre o mica asezare de pastori de lame si oi, numita sugestiva Ausangate. Cam din dreptul ultimei case locuite drumul se transforma in poteca, insa ramane in mare parte ciclabila pana pe la 4600 de metri, in fundul unei vai ce se naste chiar din ghetar.

De aici urmeaza un efort punctual pana la 4900 de metri, pentru a sari primul pas al scurtei noastre traversari sud-nord. Acum, trebuie sa ne intelegem: cuvantul punctual nu e poate cel mai bun epitet, in sensul ca nu  reprezinta suficient de bine efortul cerut de cei 300 de metri pe care trebuie cumva sa cari/ impingi bicicleta la deal. Si desi acasa sunt mereu gata pentru o sesiune de carry bike, aici, la peste 4500 de metri, cu considerabil mai mult bagaj fata de ce luam intr-o tura de bikepacking din Romania, totul ajunge sa se rezume la a pune un picior in fata altuia. Rabdarea e calitatea cea mai de pret aici,cand pe umeri duci cam 25 de kilograme, fara sa ai parte de ajutorul unui rucsac solid de drumetie, cand pozitia in care iti tii bicicleta nu e mereu cea mai comoda cu putiinta si mai ales cand totul se scurge la putin sub 5000 de metri. Ceasul a ramas pe ghidonul bicicletei, asa ca nu prea am cum sa imi masor progresul, altfel decat luand ca reper locul de campat de la 4600 m de unde am plecat si care ramane din ce in ce mai mic sub noi.

Si totusi efortul de fata va fi rasplatit inzecit. Pe de-o parte, pentru ca nu e putin lucru sa te gasesti cu bicicleta in spate pe o culme paralela cu ghetar impresionant, cumva fata in fata cu gigantul. Si mai mult decat atat, sa pedalezi in paralel cu el, pe un single trail natural, insa croit exemplar, fara ruperi mari de panta, fara bolovani imposibili, o poteca in care poti lasa in mare parte bicicleta sa curga, totul desfasurandu-se intre 4900 si 4500 de metri.

Ajungem devreme la locul de campat si desi am avea timp sa mergem mai departe spre al doilea pas al traversarii noastre, nu ne grabim, caci avem mancare, avem apa, avem timp si locul de cort din seara asta este unul din cele mai estetice din calatoria noastra din Anzi (poate chiar cel mai frumos, avand in vedere ca din gura cortului avem deschidere fix spre muntele cel mare, laguna ce il precede si corturile colorate ale unei expeditii comerciale). Chiar si cand inchidem tenda cortului, ghetarul ne aduce aminte constant unde ne aflam, caci zgomotele vreunei mici avalanse generate de ruperea vreunui mic serac sunt semne clare ale puterii pe care muntele o are asupra a tot ceea ce ii sta imprejur.

Text: Mihaela.

Inca pride.

Cuy, sau porcusorul de guineea ce e atat pregatit fie la jar fie la cuptor prin toata America de Sud. Inainte de porci, pui, oi si vite era una din cele mai importante surse de proteine pentru indigeni. Mai complicat pana cand treci peste aspectul evident de sobolan.

Dupa 30 de kilometri revenim in pustiu, iar aici ne facem aprovizionarea la ultimul sat de pe vale, asezat la 4100 de metri, loc iin care trebuie sa scormonim bine cotloanele magazinului pentru a gasi ceva demn de luat dupa noi.

Dupa cateva pedale apare in distanta Ausangate, motivul principal pentru care am venit aici si cel mai inalt varf din zona asta din Peru.

Ghetarul masiv ne atrage inevitavil privirile. Asa da cum ar zice Mihaela.

Drumul dispare si trecem pe poteci in drum spre pasul de 4900 de metri pe care il avem de sarit astazi.

Decor demn de Stapanul Inelelor.

In foarte putine alte locuri am avut senzatia de munte ce se pravale la propriu peste tine, dar Ausangate e clar unul din ele.

4800 de metri, bicicleta in spate si plamani ce tipa dupa oxigen.

Grit

Pana in culme

Cu toate astea daca ai la coborare o poteca precum cea din imagine tot efortul are sens.

Incep sa apara lacurile asezate in cascada, ca intr-o salba ce intr-un fel imi aduce aminte de Retezat.

Adaposturile de sezon uscat.

Si adapostul nostru pentru seara asta, aparat de vant si cu un fundal de nota 10

Lamele ce pasc in zona inalta sunt sortite taierii din ce am vorbit cu localnicii. Pe partea buna a lucrurilor macar pana in momentul respectiv sunt libere si probabil fericite.

Piureul nostru cel de toate serile. Glumesc, fulgi de cartofi am gasit doar in Cusco, dar dupa 3 luni de paste si de salate orice diversitate e mai mult decat binevenita.

Sfarsit de Peru Divide

Cum peste noapte a plouat asteptam rabdatori ca soarele sa usuce cortul. Sunt ultimile doua zile ale calatoriei noastre in Peru si desi ne-am putea grabi si sari ultimile doua pasuri ramase chiar astazi, nu mai avem nici energia pe care o aveam in Ecuador si nici timpul nu ne mai preseaza. Am hotarat oricum sa ne incheiem calatoria in Huancavelica si de acolo sa luam doua autobuzuri spre Cusco, asa ca ne permitem sa ne lungin si in loc sa mai inghitim 1700 m diferenta de nivel dintr-un foc, sa ii impartim in doua.

Sub soarele orei 10 Radu repara o pana si in acelasi timp ne conversam vreo 30 de minute cu doi localnici curiosi de soarta noastra. Au trecut pe langa noi dimineata, ne-am salutat si iata ca ne gasesc in acelasi loc si 2 ore mai tarziu cand oamenii se intorc in sat cu ceva iarba pentru animale. Se vede dupa ei ca sunt oameni de treaba si in acelasi timp ca au chef de vorba, asa ca in mod natural trecem de la discutia in picioare,  la cea in pozitie asezat. Discutam ulterior cu Radu cat de importante sunt pe de-o parte anumite vorbe/ raspunsuri si pe de alta parte gesturile si mejele non-verbale transmise, de la pozitia corpului, la tonul vocii, in intretinerea unei conversatii.

Dupa ce ii asiguram ca le vom trimite pozele facute pe WhatsApp pornim in final spre pas si cei 700 de metri diferenta de nivel merg suprinzator de bine.

Coboram in urmatoarea vale si oprim in primul sat pentru aprovizionarea regulamentara. In mod incredibil gasim si o mancatorie, dar a fost de departe cel mai trist meniu mancat in Peru.

Pe dupa-amiaza lumina devine frumoasa si noi pedalam printr-un canion ingust si adanc, cu obiectivul de a urca din nou la 4000 de metri si a ne usura / scurta ultima zi.

Vremea pare sa se schimbe in Peru, caci este a doua seara consecutiva cand avem parte de ploaie. A plouat si noaptea si dimineata nu se vede decat cer mohorat si nuante de gri. Ne adunam toata motivatia si ne asternem la drum spre un pui cu cartofi prajiti pe care ne propunem sa il mancam, pardon devoram in Huancavelica.

Vorbim mult pe urcarea spre ultimul pas, suntem alergati de un caine nebun ce cara dupa el o roata de camion (era legat de ea), vorbim vreo 30 de minute cu o localnica ce traia cu sotul si mama ei de 90 de ani la 4400 m tot timpul anului si in sfarsit vine pasul. Nu impresioneaza cu nimic, nu simt nici bucurie, nici tristete, doar senzatia de prea mult. Gandul rotunjimilor Tampei in prag de toamna e reconfortant. Da, muntii de acasa par de jucarie in comparatie cu Anzii, dar acolo ne petrecem 99% din timp si ii iubim pentru locurile lor ascunse, pentru modul in care se schimba in fiecare anotimp, pentru iesirile in natura pe care le mijlocesc.

Desi intentia initiala era sa petrecem o noapte in Huancavelica, unicul autobuz care merge in directia care ne trebuie noua pleaca la 23.30 si ca atare ajungem sa ne ascundem de frigul serii prin cafenele si restaurante, asteptand autobuzul salvator si somnul aferent.

Wilfredo si Edison cu care am povestit mai bine de o jumatate de ora in timp ce rezolvam inca o pana. Si oricat au incercat sa ne convinga sa ne mutam in Peru si la ei in sat nu prea au avut sorti de izbanda.
Cer innorat si lumina complet neinteresanta. Asta e, nu pot sa fie toate zilele cristal.
Dupa un penultim pas de 4700 de metri vine coborarea spre San Miguel.
Frunze, copaci si padure, pentru prima data dupa destul de multe zile.
Locul de cort din seara asta, cu perdele de ploaie in departare.
Ultimele ore, ultimul pas si ultimii kilometri inainte de a ne teleporta cu autobusul in Cusco.
Marcelina, cu care am povestit tot aproape o jumatate de ora. Fara telefon, fara semnal si fara nici o posbilitate de a trimite poza asta pana acolo. Iar mestecatul de frunze de coca se practica la orice ora din zi si din noapte pe aici.
Ultimele pedale la deal.
Inca un hop.
Iar de aici tot la vale.

O zi pe langa Rio Canete

Rio Canete nu e vreun Amazon al Peru-ului. E chiar un rau scurt, de vreo 220 de kilometri,ce izvoraste pe la 4300 de metru si de varsa in Oceanul Pacific. In partea superioara e un rau de munte,cu debit puternic, mici cascade si lagune, ce genereaza un peisaj diferit fata de paramo-ul de la peste 4000 de metri ori fata de vaile aride de sub aceasta altitudine. Zona e oarecum turistica, caci pe drumul rupt am fost inecati in praf de destul de multe masini care se opreau la cate un punct de belvedere etc.

Pana pe la 3600 de metri e un rau destul de lenes, dar din prima localitate mai rasarita- Vilca- se creeaza niste mici cascade in serie ce imi aduc aminte de cascadele de pe Beusnita, doar ca la alta scara. Valea insasi este destul de lata si considerabil mai verde decat in alte parti si peisajul ma duce cu gandul la Valea Oamenilor Fericiti din Maroc.

In partea de mijloc a sa formeaza lagune destul de mari stranse intre pereti inalti stil canion, atipic pentru un rau in Peru.

In partea inferioara raul a sapat un canion, cu o albie extrem de accidentata, cu praguri mari de stanca, bolovani, astfel ca apa se pravale constant cu zgomot, spuma si ploaie de stropi in toate directiile.

Cum am tot coborat, azi am avut ceva spor si initial copioasa masa de pranz servita in Huancaya (supa, pastrav fript si desert) parea nejustificata pentru ziua relativ usoara. Dar cand iti rasare restaurantul in drum, nu se cade sa ii intorci spatele si sa mananci conserve. Mai tarziu insa festinul de la pranz avea sa ne prinda bine, caci nemultumiti fiind cu uraganul ce batea pe vale, incepem sa urcam spre ultima localitate mai mare inainte de domnia Nimicului (localitate numita Laraos) cu speranta sa gasim ceva locuri de cort pe drum. Insa nu a fost sa fie, caci drumul se catara pe un versant, mult deasupra firului raului si orice terasa era deja ocupata de o casa, transformata in gradina sau mai stiu eu ce alta utilitate. Doar ca in mod neasteptat avem asfalt si asta ne face sa ii dam inainte si sa urcam cei 500 de metri diferenta de nivel, ajutati si de racoarea inserarii. In Laraos aveam deja marcat pe Google Maps un hotel care arata decent, asa ca mergem tinta si sfarsim sub un dus fierbinte si sub o plapuma groasa, caci camerele in Peru sunt friguroase si orice pat vine la pachet cu minim 2 paturi groase, sub care intram cu totul.

Trezirea de dimineata in unul din cele mai faine si mai linistite locuri de cort din ultima perioada
Lasam in spate muntii inzapeziti pentru urmatoarele cateva zile.
La vale pe Rio Canette, rau ce il vom urma aproape toata ziua de astazi
Un fel de cascadele Beusnitei vreme de 50 de kilometri.
Albastru de jos, albastru de sus iar intre ele, culorile uscate ale sfarsitului de vara.
Lacuri si laculete.
Praguri si pragutele.
Un loc idilic de cort scos de Murphy in cale cam pe la jumatatea zilei. La doua ora dupa binenteles ca pedalam prin noapte fara nici un loc plat pret de multi kilometri.
Forta micului rau ce pana la urma si-a croit drum pana la Pacific

In lumea lagunelor

A 30-a zi in Peru.

Spre dimineata s-a pornit vantul, care zgaltaie temeinic cortul pe la ora 6 si ceva. Mai furam putina caldura citind, insa pe la 7 si ceva Radu isi face curaj si aprinde primusul. Partea buna este ca pentru prima ora avem numai de coborat, pana la 3500 de metri spre un sat unde trebuie sa facem aprovizionare. Si acolo bate vantul, ba chiar apar si cateva picaturi de ploaie razlete. Conform planului de acasa ar trebui ca de aici sa urcam din nou la 4700 m, dar cum spre munte norii stau buluc, iar vantul, desi vuieste, in loc sa ii risipeasca, mai rau pare ca ii compacteaza, hotaram sa o tinem la vale si sa reintram in track peste o zi sau dou. Cu siguranta nici treaba asta nu va fi deloc usoara, dar macar va fi cald si daca avem noroc, pe vale vom fi feriti de uragan. Si cam asa a fost.

Jos, la sub 3300 de metri, soarele dogorea cu simt de raspundere, vantul nu se simtea si panta drumului storcea din noi broboane de sudoare. Din nou muncim pentru fiecare pedala si la fiecare damb sau cot al drumului ne mai motivam pentru inca una. Undeva la 3200 de metri incep serpentinele si din cand in cand sorele mai intra dupa un nor, racorind atmosfera. Cei cativa soferi care vin de sus si cu care ne intersectam sunt super de treaba si opresc astfel incat sa putem trece noi, fara sa ne dam jos de pe bicicleta. Cu ochii pe ceas dovedim inca vreo 400 de metri diferenta de nivel si ne inscriem din nou, temporar pe firul unui parau. Incepem sa ne intrebam daca la 3800 de metri e cu adevarat un sat (asa cum zice harta) sau visam degeaba la o bautura cu bule si cu zahar. Drumul se strecoara printre stransori ale muntilor, se ingusteaza in ton cu paraul pe care il urmam si continua sa urce sustinut. Abia cand ne gasim la 100 de metri sub sat ne reinvie speranta. San Jose de Banos ne-a depasit insa asteptarile caci am gasit acolo un magazin extrem de bine aprovizionat (unde am facut ravagii), insa si un local satesc unde am mai gasit doua supe ratacite (era deja 15.30, mult prea tarziu pentru masa de pranz in Peru), care ne-au mers la inima. Am stat mai bine de o ora in satul acela, petrecand cele 60 de minute mancand orice ne facea cu ochiul, de la supa, la mango, papaya si tort. Cei 1000 de metri urcati in putin peste 10 kilometri isi cereau tributul si nu aveau sa fie singurii pe ziua de azi, caci drumul continua sa urce pana la 4600 m. Din fericire, urmand tiparul cu care deja ne-am obisnuit, pe la 4000 m panta se domoleste si ne lasa sa ne mai tragem si noi sufletul, respectiv sa ridicam capul din pamant in cautarea unui loc de cort. Daca pana pe la 4000 m peisajul e monoton si arid (cel putin in sezonul uscat in care suntem noi acum), la altitudine apar varfuri si lagune ce indulcesc cumva locurile. In plus suntem departe de atractiile turistice, suntem in acel Peru simplu si natural, oamenii sunt cu totii de treaba, calzi, primitori, copiii sfiosi ori speriosi si noi sarim pas dupa pas si vale dupa vale, taind muntii nord-sud, prin acel Peru autentic care ne place, daca uitam de drumurile uneori proaste,rupte si prafuite.

Drum aglomerat dupa San Jose de Banos

Ziua 31. Oaia, vicuna si palaria.

Peru 31 San Jose de Banos- Marcapomacocha sau Oaia, vicuna si palaria

Stiam din track ca astazi avem o zi usoara, cu doar 800 de metri diferenta de nivel, stransi in cateva urcari mici. In schimb aveam sa stam constant la peste 4400 de metri si combinatia dintre drum lin si altitudine promitea orizonturi deschise in toate directiile. Si desi peisajul nu a avut nici varfuri inzapezite si nici vreun alt punct de interes care sa magnetizeze privirile, locurile prin care am pedalat azi ne-au placut amandoura foarte mult. Versantii inrositi din cauza fierului exploatat intr-o mina pe langa care trecut tangential profilati pe un cer albastru ornat cu norisori scamosati inofensiv. O multituidine de lagune fiecare cu apa de o culoare diferita, in functie de cum batea lumina, de la azuriu, trecand prin clasicul albastru cerneala si terminand cu niste vagi nuante de gri, aranjate fiecare in causul dealurilor galbene, insa vegheate mereu la orizont de munti adevarati.

Pedaland printr-un pustiu desavarsit spre Yantac.

Practic strabatem azi un platou inalt, format intr-o zona molcoma, cu mici praguri intre fiecare laguna, dar mereu cu un lant puternic de munti in departare. Si recunosc caci combinatia de galben si albastru imi place foarte mult, mai ales ca in natura, nuantele acestor doua culori par nesfarsite.

Singurele sate prin care trecem azi sunt Yantac si Marcapomacocha, ambele micute, dar cu o piateta centrala curata. Cea din Yantac insa merita cateva randuri. In Peru se obisnuieste ca in centrul fiecarui sat sa fie o piata rectangulara. Acolo e biserica, sunt majoritatea magazinelor si eventual cladirile administrative (daca e cazul/ exista). Piata asta trebuie insa musai decorata cu ceva (de regula o sculptura) . In mod normal te-ai astepta ca subiectul ales sa caracterizeze locurile, dar am vazut si contraexemple, de la negrii cu bijuterii colorate si pana la delfini intre dealuri aride. Ei bine, Yantac e conservator si expune o oaie, o lama si o palarie. Imi si imaginez cum a decurs alegerea motivelor:
Primarul: Ne-am adunat aici, cu totii, pentru a discuta ce anume ne reprezinta, ce motive sa alegem pentru piata centrala.
Oierul satului, putin burtos, dar altfel om de treaba (l-am si intalnit cand intram in sat,manand la deal cateva sute de oi): Pai, o oaie. Avem sute, cu ele ne descurcam zi de zi (lapte, carne, lana). Daca nu ar fi ele nu am supravietui aici, la 4600 m, intre vanturi si munti.
Satenii ii dau dreptate, caci viata aici nu e deloc usoara si oaia le-a fost sprijin de cand se stiu.
Invatatorul: Oaia ne e intr-adevar folositoare, insa sunt sigur ca si alte sate vor alege acelasi insemn. Ne trebuie ceva original si eu zic sa alegem o vicunie (lama salbatica).
Primarul pare incantat de idee.
Primarul: Da,este o idee foarte buna, dar doua simboluri aduc ghinion, mai ales aici, in fata bisericii. Ne mai trebuie unul,ca sa fie trei, sa aminteasca de Sfanta Treime.
Satenii se scarpina in cap, in pana de idei, pana cand unul dintre ei izbucneste: o palarie.
Sateanul: cu totii, femei si barbati, purtam palarie din mosi stramosi. Ne apara de soare, ne tine de cald cand e cazul. In plus palariile noastre nu sunt nici inalte ca cele din nord, n-au nici boruri largi ca in alte zone, sunt pur si simplu ale nostre.

Si uite asa s-au nascut cele 3 simboluri si daca lama si oaia au iesit ok, pentru palarie nu a mai ajuns vopseaua si in loc de maro (asa cum poarta cei din Yantac) a iesit rosu-caramiziu. Dar merge si asa. Originalitatea primeaza.

Un cort batut de vant printre pereti de stanca la 4400 de metri.

Cer mohorat si coborarea spre Viracocha.

Coridele fac parte in continuare din entertainment-ul local.

Cel de sus de priveste. In cazul acesta la propriu atunci cand stai in piateta centrala.

Blocaj rutier.

In sfarsit o raza de soare in ultimele ore ale zilei.

Locul de cort din dimineata urmatoare la pachet cu o cireada de vaci ce ne privesc dezorientate.

Nici nu vine primul pas ca si incepe insiruirea de lacuri.

O pauza de masa sub nori valatuciti cu nelipsita conserva de peste, branza si biscuiti cu crema.

De la o inaltime incolo lamele iau locul vacilor, in imaginea de fata impodovite cu cercei.

Welcome to Yantac. 4600 de metri. La fel de bine putea sa scrie si welcome to the end of the world.

Vibe-ul din piateta centrala.

Cer albastru, lacuri si si mai multe lacuri.

Marcapumacocha, un lac cat toate celelate la un loc.

Echipat si cu un mic orasel-satuc.

In piateta centrala, cautand cele trebuincioase pentru seara urmatoare.

La Poderosa si micul festival ce urmeaza.

Locul de cort din seara asta.

Plecarea din Churrin, spre Peru Divide

Cum ziua de azi a fost neinteresanta, o sa folosesc portia zilnica de scris pentru a asterne cateva cuvinte despre cafeaua peruana, ganduri izvorate din posirca bauta de dimineata.

In primul rand, nici eu si nici Radu nu suntem mari bautori de cafea. Dar sunt momente in care o cafea intra la fix. Dimineata, cand e frig si corpul cere ceva cald (plus un sut in fund sa te misti), inaintea unui efort sustinut/ concurs cand putina cafeina in sistem unge motorasele etc. Amandoura ne place sa o bem in cantitati mici si cu ceva dulce langa (biscuiti, gem, prajiturele, ce se nimereste). Acest ceva dulce nu lipseste niciodata din rucsac in turele pe munte sau cu bicicleta, deci gasim mereu cu ce sa asortam cafeaua.

Ei bine, chiar si niste bautori ocazionali ca noi se bucurau acasa cand ne gandeam ca vom ajunge aproximativ in patria cafelei. Sau ma rog pe continentul pe care in mintea noastra il asociem cu cafeaua si ciocolata. Asa ca ne-am gandit noi, in mod evident gresit, ca in Ecuador si Peru o sa bem cea mai buna cafea ever si o sa manacam cea mai buna ciocolata. Ei bine, realitatea nu e deloc asa. Banuiesc ca tot ce inseamna cafea si cacao pleaca la export, caci noi in magazinele peruane din Anzi cautam cafeaua cu lumanarea, iar mai mult decat ciocolata cu lapte la supra-pret, nu gasim.

Dar sa ramanem la cafea. Ea exista peste tot, insa sub forma de cafea instant. In magazine trebuie sa intrebi explicit de cafea “molido y tostado”, la micul dejun primesti aceeasi cafea instant, si azi am vazut culmea curiozitatii. Un fel de concentrat de cafea sub forma lichida, pe care ti-l puneai intr-o cana cu apa fierbinte si rezulta ceva cald si negru. Cum lipsea aroma, banuim ca treaba aia era facuta din ceva praf. Problema e ca singurele locuri unde poti bea o cafea normala sunt orasele in care ai turism international (de exemplu Huaraz). In rest, instantul e la putere.

Asa ca dupa ce ne-am extins cunostintele despre ce inseamna pentru peruani cafeaua, decidem sa o luam totusi din loc, nu de alta, dar cu cat pedalam mai hotarat, cu atat ajungem mai repede in Cusco si ne dedam catorva delicii europene precum espresso, capucino, pizza etc.

Ziua de azi nu promite nimic interesant, caci avem de urcat din nou in munti, de la 2150 m, pana la 4800 m. Impartim urcarea in doua zile, convinsi de drumul prafos si plin de pietre pe care nu avem cum sa razbim cu usurinta. Dormim inainte de ultimul sat de pe vale, cat sa ne permita maine sa facem aprovizionare cu apa si mancare pentru doua zile.

Un pas anonim, inconjurat de munti stancosi s-a dovedit a fi cel mai greu pas din Peru. A lasat in urma pasurile inalte din Cordillera Blanca si ne-a stors de ultima farama de energie, luptand cu panta si cu suprafata pietroasa sau nisipoasa a drumului.

Femeile din Parquin (ultimul sat inainte de pas) stiau bine despre ce e vorba, caci atunci cand ma intrebau unde mergem si le spuneam ca in sus, spre Vichaycocha ma cainau amarnic din voce si orice conversatie se incheia inevitabil cu urarea “Que te vaya bien”.

Stiam si noi in ce ne bagam, caci oamenii de la care am luat trackul https://www.brianlucido.com/bikepacking-peru-oyon-to-huancayo-via-rio-canete/scriau pe blog ca undeva dupa 4500 m au trecut la push bike si ca asta a fost cel mai abrupt drum de pana acum. Nici nu avea cum sa fie altfel, caci numai pe ziua de azi aveam de urcat de la 3200 m pana la 4850 m.

Strazile din Parquin sunt toate la verticala si odata ce iesim din sat, in cateva serpentine, castigam 200 de metri diferenta de nivel. Versantii sunt inca arizi pe aici si nu e mare lucru de admirat, in afara de a cauta din priviri banda alba a drumului.

Pana pe la 4000 m merge binisor, insa apoi fiecare suta de metri urcata isi cere pauza ei. In multe momente iti propui sa mai dai doar o pedala si apoi inca una daca se mai poate, amanand pauza pentru un loc mai lin, din care sa poti pleca apoi mai departe. Si sutele de metri nu se aduna deloc usor. Cand nu e panta, e altitudinea ce transforma orice efort in gafait. Din sat nu am mai vazut pe nimeni, dar undeva pe la 4700 m dam de o stana cu oi, vaci si lame.

Din cauza unei planificari nefericite pe care o tot repetam, si in pasul asta ajungem pe la 17.30 si in loc sa putem sta linistiti la poze (caci avem ce poza, pasul fiind inconjurat de un amfiteatru imens, cu varfuri sub limita ghetarilor, insa deloc domoale- un regat de piatra), manati de frig si de intuneric incepem o cursa contra cronometru, incercand sa coboram cat mai mult cu ultima geana de lumina. Ne oprim pe la 4400 m, cand mai aveam putin si ne scoteam ochii si ne pregatim pentru o noua noapte friguroasa.

Inapoi in pustiu, impreuna cu Salmonela

Noaptea a fost lunga si cu multe treziri intermediare, dar dimineata Radu se simte mai bine, are chiar ceva pofta de mancare asa ca tot el hotaraste pe la 10 sa strangem si sa o luam din loc. Eu as mai fi stat o zi pe loc, sa vedem cum evolueaza lucrurile, dar situatia pare simlara cu cea din Cotopaxi si stim ca pe zi ce trece ar trebui sa fie mai bine. Amandoi suntem hamesiti dupa postul de aseara si de azi dimineata, asa ca ne infiintam intr-un local, cu pofta de cheviche (peste-in cazul nostru pastrav-servit intr-o marinada acrisoara, pe baza de lamaie). Din pacate cheviche nu gasim, dar mancam nesperat de bine cu 20 de lei (amandoi): o supa groasa de quinoa cu legume, paste cu pui (eu) si pastrav fript cu orez (Radu). Adica nu ai fi zis ca in dugheana bomba in care am intrat se gateste atat de bine, dar mirosul fin al lui Radu nu a dat gres nici de data asta.

Apoi o luam in final din loc si intr-un kilometru ma trezesc pe un drum forestier rupt, ce ar trebui sa urce intr-un pas de 4200 m.

Ma apuca groaza cand ma gandesc ca o sa ma lupt cu el cale de 1000 m diferenta de nivel. Drumul se intersecteaza de mai multe ori cu vechiul drum incas, care numai drum nu e, ci o poteca mai lata cu multe scari. Evident ca pe aici nu circula nicio masina. Doar motociclete, cai si magari. Nici peisajul nu ajuta, caci ne cocotam pe un versant arid, raul cu ale sale parcele verzi ramanand mult sub noi.

De pe la 3800 m locurile se mai imblanzesc si devin placute la pedalat. Cam asta e altitudinea de la care nu mai e decat iarba scurta si aspra si deschideri nesfarsite. Dam si peste niste stane atipice- niste bordeie de pietre cu acoperis de iarba si campam intr-un final pe partea cealalta a pasului, la 3700 m. Maine ne continuam drumul prin nimic, mai avem de sarit inca unul sau doua pasuri si vom cobori in final intr-un drum mai maricel (speram noi), ce merge pe la nordul Cordilierei Blanca.

Dupa o bucata de timp in care drumul nostru a mers in paralel cu un vechi drum incas ajungem din nou in paramo si la intanderile nesfarsite de la 4000 de metri.

Crema de soare, crema de soare si iar crema de soare. Si tot degeaba.

Inca un pas de 4000 de metri.

De aici tot la vale

O stana tipica din Peru, acoperise de paie, cladiri din pamant si din pietre si nelipsitele oi (ce poarta probabil si ele salmonela).

Prima zi de aventura in Peru si primele vederi spre Cordiliera Blanca

Noptile la 4000 m sunt fara indoiala friguroase, caci cand se mijea de ziua am constata cu groaza ca intregul cort este tapetat sub o platosa de chiciura. Interesant este ca iarba si pamantul au ramas uscate, praful alb si geros preferand exclusiv cortul si bicicletele noastre. Imi este groaza sa ma trezesc pentru ca asta inseamna implicit sa intru in bocancii inghetati, pentru ca ieri am gresit trasa la o trecere de rau si am aterizat cu ambele picioare in apa.Asa ca prefer sa ma intorc pe partea cealalta si sa astept ca soarele sa incalzeasca putin atmosfera. Astea doua ore de somn, in care s-a incalzit progresiv in cort au intrat ca unse.

Pe la 9 sunt trezita de zgomotul primusului si cat mancam si strangem reusesc sa imi usuc bocancii cu ajutorul soarelui generos de la altitudine. La 4000 m dinamica pare simpla. Cand e soare, nu poti sta fara sapca si ochelari de soare si daca nu bate vantul pedalezi lejer la tricou, cum apune soarele, se face frigider si singura salvare e sacul de dormit. Totul se intampla din caldura sacului de dormit: gatit cina si micul dejun, mancat cele doua mese, scris jurnal, citit.

Dar pana diseara ne sta in fata o zi intreaga, o zi ce se promite a fi aventuroasa, caci trackul nostru merge pe un drum despre care toate referintele spun ca ar fi impracticabil sau foarte greu practicabil, cu terasament luat de ape si treceri de rauri. Alternativa o reprezinta drumul mai mare, care insa trece printr-un sat unde doi ciclisti au fost jefuiti. Intre impracticabil si probleme de securitate, alegem sa ne caram bicicleta in spate la vale, daca va fi nevoie.

Pana la bifurcatie insa avem de mers cam 20 de kilometri printr-o pustietate demna de munti inalti. 2 masini, 3 oameni, 3 copii, 3 caini si in rest doar lame tunse.

La bifurcatie constatam ca drumul nostru numit pe harti A118 este in cel mai bun caz un drum forestier maxim de salbatic din Fagaras. Si totusi se intrevad niste urme vechi de roti, deci poate nu e dracul chiar asa de negru. Singura noastra speranta e ca acum, fiind sezonul uscat, sa se poata trece, caci toate comentariile negative citite au venit din partea bicistilor si motociclistilor care au trecut pe aici in sezonul ploios, sau la finalul acestuia. Nici gand sa avem pe cine intreba. Am facut-o deja cu cele 2 masini si cei 3 oameni si desi toti ne asigurau ca se poate ajunge in Mollebamba (destinatia noastra) cu masina, dar la fata locului ne-am dat seama ca toti se refereau la varianta ocolita si cu probleme de securitate.

Asa ca de la intersectie, let the adventure begin! Bonus este ca din pasul de 4300 m in care ne aflam avem si primele perspective clare asupra varfurilor inzapezite ale Cordilierei Blanca si faptul ca vom pedala pe acolo in 7-10 zile ne umple de incantare. Dar mai intai sa sarim muntele si situatia din teren sa nu fie atat de grava incat sa ne determine sa facem cale intoarsa. Din pacate, alunecarile de teren sunt pe la jumatatea coborarii, deci ne este imposibil sa anticipam ce ne sta in fata.

Pana la urma am avut parte de o coborare lunga, cu suficiente portiuni in care am mers pe langa bicicleta, caci drumul era ori spalat de ape, ori transformat in ravena sau intr-un talveg plin de pietre. Pietre mari, pietre mici, pietris, bolovani, toate dimensiunile erau aici. Total exclus pentru masina, probabil posibil pentru un motor echipat pentru drumuri grele.

In 2-3 ore abia reusim sa coboram la 3500 m, unde ne vom si opri, convinsi sa o facem de un snake bite pe care l-am facut la roata fata. Ce e drept, sub noi ne imbie un loc fain de cort, apa avem atat pentru gatit cat si pentru baut, mnacare mai avem pentru seara asta si maine dimineata, asa ca sa nu dam vrabia din mana, pe cioara de pe gard.

Cu ajutorul catorva uscaturi gasite pe terenul de fotbal unde am campat pornim si un mic foculet, lucru pe care voiam sa il facem de mult timp, dar imposibil cand campezi pe langa case ori asezari umane. Insa aici suntem efectiv in mijlocul pustiului, la kilometri buni de orice sat, sub cerul plin de stelele, dar in mod suprinzator cu internet 3G+.

Si din nou o sa fie o noapte friguroasa…

Ora 6 dimineata cu toate lucrurile acoperite de un strat destul de gros de bruma.

Nici uscatul sosetelor pe spite nu mai e ce a fost odata.

Cateva ore mai tarziu, cu soarele dupa muchie lucrurile arata complet altfel.

Imaginea usor deplorabila a lamelor tunse pentru lana.

Lama vs Mike, Mike vs Lama. Mai lipsea un soundtrack din Enio Morricone.

Starea drumului spre pasul de 4300 de metri.

Primul contact cu Cordilliera Blanca.

Starea drumului la cateva minute dupa.

Din categoria a fost odata un drum.

Pete de culoare in nuantele de maro.

Munti, munti si iar munti, si dupa alti munti…

Locul de cort din seara asta, echipat cu tot cu foculet..

Foculet!

Momentul in care s-a stins lumina.

Teleportarea in Peru

Cum cele trei luni pe care le aveam la dispozitie pentru Ecuador si Peru nu erau in niciun caz suficiente pentru a explora pe indelete ambele tari, aveam de ales intre o traversare Quito- Lima/ Cusco, prin munti, dar pe cel mai scurt drum posibil, sau o selectie a partilor cele mai interesante din ambele tari, pe care sa le legam la un moment dat cu ceva autobuze. Am ales a doua varianta, care speram sa ne dea suficient timp pentru a tese in lung si in lat principalele lanturi muntoase din Peru.

Astfel ca din Cuenca luam un autobuz de noapte spre cea mai indeparata destinatie din Peru- Chiclayo, un oras aflat relativ aproape de Pacific.

Trecerea frontierei s-a petrecut in mijlocul noptii si apoi ne-am continuat somnul pana ce s-a luminat.

Panamericana se scurgea monotona printr-un semi-desert, cu localitati rare. Cand intra in peisaj, satele sunt prafuite, batute de lumina puternica a zilei, impanzite de gunoaie. Prima impresie este ca Peru-ul este mai murdar decat Ecuadorul, dar ma feresc inca sa generealiezez, caci nici in zona de coasta a Ecuadorului nu am fost.

In Chiclayo ajungem cu bine si noi si bicicletele noastre si ajungem mai repede decat ne-am fi dorit in traficul peruan. Trafic care atinge apogeul haosului in orase, unde regulile de circulatie sunt ceva arbitrar si tuc-tuc-uri motorizate, motociclete si masini se strecoara unele pe langa altele pe stradutele inguste cu sens unic. Ne simtim teleportati in India, cu singura diferenta ca aici se circula pe dreapta.

Pe langa a fi atenti la trafic, incercam sa gasim si un bancomat unde sa scoatem bani (moneda peruava se numeste sol), iar apoi sa ne cumparam SIMuri locale. Treaba asta a fost una din cele mai birocratice experiente din America de Sud. Daca in Ecuador a durat fix 5 minute, aici a durat o ora la fiecare, cu copii dupa pasaport, amprenta, rugat de sistem sa mearga mai repede, discutat prin WhatsApp cu managerul de sucursala, printat 20 de foi etc. Horror. Dupa ce am iesit de acolo, sigura fiind ca am net si retea mi s-a facut asa un dor dupa simplitatea lucrurilor din Europa…

Imi calmez frustrarea cu o prajitura aratoasa dar cam nereusita si ne avantam din nou in trafic, pentru a gasi cele doua companii de transport pe care le aveam marcate pe telefon ca ar face curse spre Cajamarca, orasul din munti unde doream sa ajungem si de unde planuiam sa incepem sa pedalam.
Aleasa e pana la urma o a treia companie, recomandata de localnici, care a avut cel mai bun pret si cea mai buna politica legata de transportul bicicletelor.

Dupa 6 ore lungi, aproape toate pe noapte, ajungem la destinatie si la 12 noaptea dormim intr-o camera de hotel chiar decenta pentru 20 de dolari. Somn greu, adanc si odihnitor. Ca si in Ecuador, camerele de prin hoteluri sunt ok, curate, uneori mici, dar au o mare lipsa: fereastra. Sau daca ea exista, da spre un zid, luminator etc. Dar putem supravietui cu asta, avand in vedere cat de mult timp petrecem afara in mod normal.

Cajamarca nu e doar primul nostru contact real cu o noua tara, ci si locul unde a inceput stingerea imperiului incas. Asa ca era de la sine inteles ca nu vom asterne prea repede la drum.

Pe de-o parte pentru ca hotelul gasit aseara pe booking a fost chiar ok pentru banii dati, internetul se misca cam ca in Romania, asternuturile curate invita la leneveala etc. Asa ca plecam de acolo fix la limita maxima pentru check-out cu niste taskuri simple in minte: cumparam mancare si iesim din oras.

Cu bicicletele gata de drum in centrul vechi din Cajamarca.

Doar ca saptamana asta se cam termina scoala in Peru si au loc festivitatile de absolvire, festivitati care sunt publice, in sensul in care se desfasoara in piata centrala, cu clase de elevi si eleve care defileaza pe pietonala, in uniforme si cu insemne diverse. Asa ca stam si noi si cascam ochii si in plus incercam tot felul de street food de la standurile ce umplu aleile. Mancarea din Peru ne surpinde in mod placut. Mult mai diversificata, cu cartofi bine gatiti (si nu doar cartofi prajiti uleiosi ca in Ecuador) si in primul rand cu gust fata de mancarea fada, aproape de regim, din tara vecina. Chiar daca gustul asta se numeste picant, nu e chiar picantul din India, e ceva la un nivel acceptabil si pentru mine.

Apoi ne oprim in piata, prilej pentru a lua pulsul fructelor si legumelor din Peru. La o prima vedere par mai bune si mai variate, asa ca ajungem sa cumparam ca nehalitii (desi eram mancati) de toate de la rosii bine coapte la papya si mango. Mai gasim un stand de mancare si luam in oala, la pachet, pentru masa de seara.

Si iata ca ne asternem cu adevarat la drum abia pe la ora 15, dar asfaltul si pantele serpentinele domoale ale drumului ne ajuta sa lasam cativa kilometri in urma noastra, chiar si in aceste doua oare si jumatate de pedalat. Desi initial traficul din oras si iesirea au parut infernale, cum ne-am departat de Cajamarca lucrurile s-au linistit si am putut pedala in liniste, fara a fi cu ochii in patru la manevrele haotice ale soferilor din Peru.

Gasim chiar si un loc de cort foarte ok, intr-o padurice, departe de drum si profitam de noaptea calda pentru a manca afara.

Inainte de a incheia postare, merita scrise si cateva randuri despre istoria Cajamarcai sau despre cum acest mic oras a intrat in istorie. Foarte pe scurt, aici s-a incheiat in mod abrupt istoria imperiului incas. Practic o mana de conchistadori spanioli au reusit fara prea mare bataie de cap dar cu ajutorul cavaleriei, sabiilor, armurilor etc sa il caputureze pe conducatorul incasilor (Atahulpa), cel care domnea la vremea aceea peste un imperiu ce se intindea din Columbia actuala si pana in Chile si insuma 12 milioane de suflete si o armata extrem de numeroasa. Avantajele se limitau insa la numere, pentru ca incasii nu cunosteau calul/ cavaleria, purtau armuri din piele, foloseau scuturi de lemn si arme de jucarie comparativ cu sabiile europenilor. In plus, imperiul venea dupa o perioada de razboi civil intre nord si sud (regiuni conduse de doi frati, ambii mostenitori ai cate unei jumatati din imperiu) armata fiind deci slabita. Chiar si asa, principalul motiv pentru caderea imperiului a fost faptul ca Atahulpa a fost mult prea credul in ceea ce priveste intentiile vizitatorilor, a lasat garda jos si spaniolii au profitat la maxim de aceasta slabiciune. Privind la tot ce a insemnat imperiul incas, nu poti sa nu mergi putin pe firul istorie contrafactuale si sa nu te intrebi cat timp ar mai fi rezistat, daca expeditia spaniolilor ar fi esuat si toti conchistadorii ar fi murit in batalia de la Cajamarca. Cine s-ar fi riscat sa se intoarca in America de Sud? Cand? In ce forma si in ce context? Intrebari sunt multe, raspunsuri asisderea, istoria alternativa nu are limite.

Found Herbie.

In orasele din Peru tuc-tuc-urile sunt din nou la putere trezindu-ne amintiri din India.

Parade de sfarsit de scoala in Peru.

Intalnirea cu the @thehungrycyclist

Cel mai important oras din nord, si asta se vede.

Exces de ornamente.

Primele ore de pedalat, in sfarsit cu soare si vreme buna, numai bune de a pune un zambet pe fata.

Semne bune Peru are.

Un curcubeu de nota 10

Lumina faina si drumuri incredibil de bune.

Ultima geana de soare

Apusul zilei

Si locul nostru de cort pentru prima noapte pe drum in Peru.