Category Archives: Uncategorized

Donde galopa el viento, la sierra

“Donde galopa el viento, la sierra”// Muntele, locul unde alearga vantul- motto-ul expozitiei dedicata Anzilor din muzeul Pumapungo din Cuenca

Pana sa lasam in urma muntii inalti, ne sta in fata o alta sectiune de drumuri secundare inalte, cu catune rasfirate si izolate. Predictia lui Radu conform careia de acum drumurile ar trebui sa fie mai bune si partea fizica a Ecuadorului a ramas in urma va fi rapid infirmata de ziua de azi. Daca ieri am crezut ca drumul de iarba pe care mergea trackul a fost o scurtatura, astazi ne vom convinge repede ca nu a fost deloc asa, caci drumul cel mare, pe care pedalam cu spor se inscrie in directia nepotrivita. Intrebam localnicii si lamuririle sunt evazive. Spre Totoras nu e chiar drum, trebuie sarit muntii, e frig si vant.

Si fix asa a fost, caci urma noastra de drum a urcat in serpentine decente pana la 4180 m. In jurul nostru vremea se strica cu fiecare metru castigat in altitudine. Initial intram in ceata, apoi in nor, curand apare si vantul (de parca puteam sa il uitam) si la final, evident ca si ploaia. Ecuadorul a avut pana acum doua mari constante agasante: cainii si vantul. Cainii din Ecuador sunt culmea impredictibilitatii. Acum stau cu burta la soare si nu schiteaza niciun gest cand treci pe langa ei, in doua ore, acelasi caine e in stare sa-ti sara la beregata. Evident caci cainii nu stau legati ci se plimba liberi pe drumuri. Cu vantul e cam la fel. In putinele zile fara vant, viata e frumoasa. Vantul in Ecuador nu adie. Ori bate, dar de cele mai multe ori, sufla. In cazul nostru suficient de puternic incat nici macar nu simti cand cobori. Cand te prinde cate o rafala in curbe, trebuie sa tii bine de ghidon, altfel risti sa ajungi in gardul de sarma ghimpata de pe margine.

Radu coboara in fata mea si o face incredibil de incet. Cica pentru ca sa nu se stropeasca. Eu stau cu ochii priopniti pe ecranul altimetrului si deplang viteza cu care pierdem altitudine. Fundul vaii cu ai sai 3500 m si poate cu ceva soare, sau oricum ferit de vant si fara ploaia mocaneasca in care ne aflam, par atat de departe.

Pe la 3980 m intra in ecuatie si noroiul. Din fericire unul bun, care nu se lipeste si in care nu te afunzi excesiv. Drumul asta e incredibil de salbatic. Pare un vechi drum, lasat in uitare, insa terasamentul puternic si faptul ca inca nu a fost invadat de vegetatie arata ca el mai este inca folosit ocazional.

Serpentinele se insira una dupa alta pana pe la 3600 m, cand drumul se inscrie de-a coasta muntelui, deasupra unei vai largi prin care trece un drum asfaltat ce leaga Anzii de padurea amazoniana. E incredibil de cate ori s-a schimbat peisajul in Ecuador, de la paramo-ul din rezervatia El Angel, la platoul inalt de langa Cotopaxi, la vaile adanci si versantii abrupti de pe traversarea Zumbahua- Salinas, la peisajul arid si selenar de langa Chimborazo, ca sa sfarsim acum in niste vai largi, imense, cu culmi ce amintesc de Fagarasul sudic, cu singura mentiune ca altitudinea e dubla.

Radu nu rateaza nicio oprire cand e vorba sa stea de vorba cu localnicii si pe langa intrebarile uzuale, primim si chestii originale, propuneri de vanzare a bicicletei etc. Dintre toate micile discutii de azi, cea mai ampla a fost cu un localnic de 40 de ani, care ne-a vizitat la cort. L-am vazut cum cobora pe drum, fara animale si aparent fara treaba si am asteptat putin cat sa urce panta. M-a suprins mana lui de doua ori mai calda decat mana mea scoasa din manusa de polar si dupa schimbul clasic de replici in care noi intrebam daca putem campa acolo si localnicii spun ca da, trecem la lucrurile de baza si de regula ne oprim aici. Azi insa Radu a fost pe val si a discutat cu vizitatorul nostru de la situatia economica a comunitatii si pana la diferentele culturale si de viata intre Europa si Ecuador. Ca sa usuram intelegerea lucrurilor, le spunem oamenilor ca venim din Italia. Romania e mult prea mica, sursa de confuzii sau de jena, caci nu sunt convinsa cata geografie stiu oamenii simpli care isi duc viata in creierii muntilor. Cu Italia avem o sansa. In plus asta ar justifica si confuziile perpetue pe care le face Radu cand vorbeste si ies doua cuvinte in spaniola si unul in italiana. Deci in seara asta ne concentram pe Italia si dupa ce comparam costurile vietii in ambele tari, omul nostru pleaca acasa si noi ne incheiem ziua cu o portie dintr-una din mancarurile tipice ale tarii noastre de imprumut: paste. Varianta ecuadoriana se face in general cu ton, ceapa si ardei calite impreuna, si in functie de noroc un sos de rosii mai reusit sau mai trist. Azi a fost din cel trist, numit intr-un mod total nerealist salsa de tomate, sos caruia am ajuns sa ii preferam oricand un concentrat de rosii, incredibil de greu de gasit in Ecuador.

Dimineata, pe un drum mai principal, urcand spre 4000 de metri

Starea drumului dupa cativa kilometri si sperante de soare pentru ziua de azi, sperante ce aveau sa se naruie destul de repede

Pe partea celalta a muntelui, prin burnita, vant si noroi

Starea drumului

Trebuie spus in schimb ca noroiul negru de paramo din Ecuador e mult mai prietenos ca lutul pe care il gasesti uneori prin muntii nostrii

Tot inainte

Locul prin care alearga vantul si noi odata cu el

Pauza regulamemtara de ploaie

Mihaela intrebandus-se daca in zona asta de Ecuador ploua tot timpul

In traducere libera daca cineva calca in strachini strange oalele sparte pentru toata lumea

Ultima geana de lumina si Mihaela gonind in cautarea unui loc de cort

Un loc de cort perfect

Dupa o zi si jumatate de pauza picioarele se simt chiar bine si vremea frumoasa de afara ne inghionteste sa ne mobilizam mai repede decat o facem atunci cand ne luam o cazare pe undeva. Profit totusi de o bucatarie cu toate cele si pregatesc o omleta cu branza si rosii, tragand cu ochii pe geam spre Chimborazo, cel pe care ploile din ultimile doua zile par sa fi pus ceva zapada proaspata.

Mai profitam de avantajele unui oras mare si ne aprovizionam cu ceva dulciuri mai rasarite. Niste incercari de eclere si niste bomboane de ciocolata, chiar decente dupa standardele ecuatoriene. Trebuie spus ca desi gasesti o multime de produse de patiserie/ cofertarie, ele sunt de cele mai multe ori niste replici putin reusite ale celor din Europa, incepand cu pain au chocolat din care lipseste ciocolata si terminand cu eclerele care sunt mai mult niste gogosi lunguiete cu crema. Compenseaza insa la capitolul fructe cu cele mai bune avocado, papaya, banane si inca mai avem fructe exotice de incercat…

Cum trackul de la Trans Ecuador Mountain Bike Ride nu trece prin Riobamba, pentru a reintra pe el trebuie sa urcam vreo 600 m diferenta de nivel, din fericire pe asfalt. Cu muzica potrivita ii vin de hac si de acolo ne lansam intr-o lunga coborare spre o localitate numita Guamote, pe Panamericana.

Aici ne oprim sa mancam de pranz la cel mai aglomerat local gasit. Si cand oamenilor la ora 13.45 li se termina atat felul unu cat si felul doi, e clar ca nu irosesc mancarea, ce gatesc e proaspat si nu se intind, nici ca sa arunce si nici ca sa ti-o serveasca reincalzita ziua urmatoare.

Dupa ce facem aprovizionare pentru alte doua zile in off-road, pe drumuri ce se catara din nou la 4000 m, parasim Panamericana. In fata ne sta o urcare lunga spre un sat numit Yacupamba. Drumul e bun si doar masinile care trec din sens opus si ne umplu de praf ne strica zenul.

Peisajul in zona este mult mai arid decat inspre nord, de unde venim, dar in egala masura si ceva mai domol, un fel de dealuri inalte din pamantul carora localnicii incearca sa smulga ceva rod: un porumb, ceva quinoa, ceva parcele pentru pasunat si cam atat.

In Yacupamba gasim magazin, cerem apa si facem cunostinta cu 80% din copiii din sat, stransi in curtea scolii pentru ceva activitati extra-curiculare. Pustii sunt struniti de doua voluntare de SUA, si uite asa, ajungem sa vorbim despre calatoria noastra si experienta lor intr-un sat de la 3600 m, in care azi e identic cu ieri si cu maine si in care sunt mai multe oi decat oameni. Dupa ce il plimbam pe cel mai curajos si cel mai inalt baiat din grup cu bicicleta mea, ne continuam drumul, iar apusul ne prinde cautand din nou un loc de cort ferit de vant. Il gasim intr-un capat de drum inierbat, cu vedere spre Panamericana si spre Chimborazo, cel iesit din nori. Maine va fi probabil ultima zi in care vom mai avea vedere spre vulcanii inalti din Ecuador, caci apoi vom cobori spre 3000 m si muntii inalti vor ramane in urma, ascunsi de alte zeci de muchii ce se interpun intre noi si ei.

Dupa doua zile ploioase in sfarsit soare glorioa toata ziua

Happy shiny people working the land

Doua americance venite pentru 3 saptamani in Ecuador si mica lor gradinita

Urcarea din Guamote, cu pante de 10-15 la suta, transpiratie si drum impecabil. Viata se vede cu totul altfel cu un pic de soare.

In cautarea unui loc de cort.

Am gasit ai locul de aruncat buzduganul pentru seara asta.

Apusul zilei

In departare, Chimborazo

La marginea Paramo-ului.

Momentul in care se stinge brusc lumina pentru urmatoarele 12 ore.

Coborarea din Chimborazo

Noapte petrecuta la 4400 de metri a trecut fara dureri de cap, semn ca in sfarsit ne-am aclimatizat pentru inaltimile astea. Singura problema e ca suntem treziti de vanzatorii ambulanti din satele dimprejur veniti sa vanda branza si alte lucruri produse local turistilor ce vor vizita parcul astazi. Asa ca tot ce inseamna strans si mic dejun se desfasoara sub privirile curioase ale localnicilor, lucru ce o cam enerveaza pe Mihaela. Parca nici terciul de dimineata nu intra foarte bine, iar soarele sub care incercam sa ne incalzim are dinti ascutiti de vantul ce a inceput binenteles sa bata de dimineata.

In schimb nu am stat chiar degeaba peste noapte aici. E complet senin si Chimborazo e imbracat de o mantie de nori impinsi de vantul dinspre Amazonia, asa ca macar nu am zabovit in zadar aici. Seninul si soarele cu dinti dureaza in schimb, din pacate, foarte putin, iar atunci cand in incepem coborarea spre Riobamba intram rapid in ceata is norii ce vin din campie.

Inutil de zis ca nu e deloc fericita combinatia dintre frig, umezeala si coborat pe asfalt cu 40-60 de kilometri la ora, astfel incat in cateva minute desi avem toate hainele pe noi dardaim de frig si avem degetele inghetate. Si e de coborat nu gluma caci Riobamba e la 2700 de metri. Din fericire pe masura ce ne apropiem de 3000 de metri lucrurile lucrurile se mai incalzesc iar noi mutam hainele de pe noi in bagaje, strat dupa strat la fel cum am decoji o ceapa.

Scapam partial de haosul de targ din Riobamba si rezolvam direct pe Panamericana problemele stringente ale zilei: retras bani de la bancomate si benzina pentru primus, mancam fructe si legume cat sa compensam lipsa lor din ultimele zile dupa care pornim din nou la deal catre Guamote incerand sa ne strecuran printre valurile de ploaie.

Pe drum ne intalnim si cu un cuplu din Elvetia pe drum de 10 luni prin America de Sud, schimbam informatii si adrese dupa care incheiem ziua cu o portie de ciclism cu fata umana prin dealurile populate de 3500 metri din sudul orasului Riobamba si incheiem ziua cu un loc de cort aproape perfect. Ar fi fost perfect daca ploaia nu ne-ar fi silit sa ne retragem in el la putin timp dupa caderea serii.

Dimineata pe racoare. Chimborazo e o imensa bariera in fata fronturilor venite dinspre Amazonia

Gata de plecare

Ultima raza de soare inainte de a intra in nori.

Scurta bucatica de Panamericana de astazi ne scoate in fata primii cicloturisti intalniti dupa cateva zile bune. Din Elvetia, pe drum de 10 luni de zile prin sudul continentului.

Fatada catedralei din Riobamba

Sunt curios cum au sunat explicatiile si indicatiile spaniolilor catre sculptorii locali pentru a iesi asa ceva. Orice s-ar zice a iesit un inger cu ceva caracter.

Un sobolan la protap careva?

La sfarsitul zilei aduce un pic de ciclism cu fata umana, drumuri secundare, asfalt perfect si lumina faina.

Dealuri de 3500 de metri impanzite de case si catune.

Locul de cort din seara asta, contrastand puternic cu locul in care am inceput ziua

Vicunas si o noapte la 4400 de metri

E ora 5 si noi pedalam printr-o liniste deplina prin desertul total ce se intinde la peste 4000 de metri pe versantul vestic al vulcanului. Din cand in cand suntem inconjurati de valuri de ceata ce urca din vaile verzi ce se vad in departare in timp ce lame se uita curioase in urma noastra.

Vulcanul a ramas ascuns aproape toata ziua, o zi in care am trecut de la pajisti alpine pe dealurile din jurul satului in care am dormit (Salinas de Guaranda), la intinderi largi de Paramo pe masura ce am urcat spre primul pas de 4200 de metri si acum la un desert total. 3 lumi diferite in doar 30 de kilometri, sau prin asociatie un fel de Moeciu->Mongolia->Pamir in doar cateva ore.

In schimb trebuie sa recunosc ca-mi pare rau ca nu am prins astazi ziua senina pe care o visam prin locurile prin care pedalam acum, motiv pentru care si ramanem in zona dupa ce trecem de pasul de 4400 de metri, in apropierea intrarii in parcul national in sigurul loc protejat de vant pe o raza de 20 de kilometri.

Cand in cele din urma se lasa noaptea cerul se limpezeste in cele din urma si la 2000 de metri deasupra noastra apare in lumina crepusculului silueta vulcanului, timp in care incercam se ne incalzim si sa gatim ceva cu vantul ce vuieste printre cladirile de langa noi. In timpul aceata Mike mediteaza intr-un mod cat se poate de nemultumit ca am cam ratat vara pe anul aceata, caci dupa 3 saptamani in Ecuador putem sa numaram pe degetele de la o mana locurile de cort in care a fost cald si bine seara si nu trebuia sa intri cat de repede in sacul de dormit pentru a te incalzi….

Cu zambetul pe buze dupa o urcare de 500 de metri.

Un fel de Mongolia, doar ca la 4000 de metri.

Ultima raza de soare pe ziua de azi si in departare primul pas de 4300 de metri.

Cativa kilometri mai incolo, un pas sarit si un peisaj ce ar putea sa fie oriunde in Pamir. Vulcanul in schimb ramane complet ascuns de nori.

Vicunas, specia de lame disparuta si reintrodusa din Chile si ce a gasit un mic paradis pe pantele din jurul vulcanului.

Al doilea pas al zilei si cel mai inalt punct de pana acum din Ecuador.

Vulcanul ce isi face din cand in cand aparitia printre nori.

Deasupra norilor ce alearga in jurul vulcanului.

Cu ultima raza de lumina in sfarsit isi face aparitia si vulcanul.

Locul nostru de cort din seara asta, cu vantul gonind nebun pe langa noi.

Apus peste Chimborazo

Astazi ar trebui sa fie zi de pauza, zi de ales poze, de scris jurnale, de odihnit picioare si de mancare buna. Bine poate nu neaparat de mancare buna caci am ratat cu o zi targul din Salinas si fructele si legumele sunt de negasit in coltul acesta de Ecuador.

Doar ca ieri am reusit sa ratam apusul, caci nu e nimic de vazut din fundul vaii de 3500 de metri in care e Salinas. Si chiar daca probabilitatea sa fie doua seri consecutive senine e destul de mica in Ecuador, zic sa-mi incerc totusi norocul si plec la trei si jumatate dupa amiaza spre inaltimile de peste 4000 de metri de unde ar trebui sa se vada atat Chimborazo cat si apusul.

Sunt 600 de metri de urcat ce se scurg chiar repede, ocazie cu care aflu si cat de mult conteaza casa pe care o caram in fiecare zi in spate. Cerul noros de la plecare se curata pe masura ce castig altitudine, vantul se opreste aproape complet iar in departare se profileaza conturul vulcanului inca acoperit de nori. La fel ca si la multe alte hotarari pe care le iei pe drum nu ai niciodata cum sa stii daca sunt bune sau rele si aproape totul e intr-o mai mica sau mai mare masura un risc asumat: ne oprim aici in noaptea asta sau cautam un alt loc de cort? Mai luam mancare dupa noi sau speram sa mai gasim un magazin in zilele urmatoare? Mai luam sau nu un litru de apa dupa noi? Ramanem aici sau cautam un alt loc mai ferit de vant pentru masa de pranz? Urcam sa vedem apusul chiar daca cerul e aproape complet inorat? Mici decizii ce se tot aduna in fiecare zi si pe care incerci sa ne optimizezi mirosind vantul si uitandu-te la directia norilor si la harta. Doar ca uneori lucrurile se desfasoara pur si simplu la intamplare.

Cam asa e si cu apusul de astazi si cu ora petrecuta la 4200 de metri, urmarind schimbarea graduala a culorilor, apusul peste un satuc de munte ce imi aduce aminte de Pamir, cu varful inzapezit al vulcanului in fundal si cu soarele disparand in departare deasupra norilor din campie. O ora urmata de o coborare rapida si inghetata pana inapoi in Salinas pentru a incheia ziua cu o pizza innecata in branza, numai buna pentru a schimba putin monotonia serilor cu paste, orez si conserve de ton.

4200 de metri si cer senin. O adevarata binecuvantare dupa ultima saptamana cu nori si foarte mult vant.

In departare Chimborazo inca acoperit de nori.

Lookul ars de soare dupa aproape o luna pe drum.

Ultima raza de soare peste satucul uitat de lume de la 4100 de metri.

Umbre de uriasi.

Si detalii pentru pitici.

In departare soarele ce apune dincolo de marea de nori din zonele joase ale Ecuadorului.

O ultima privire spre Chimborazo

Norul fugar

Inapoi in Salinas, micul satuc din Anzi ce a aratat ca se poate mm

Vestul Anzilor, locul in care se termina muntii

Bucla cu Quilotoa se incheie in Zumbahua, unde ne oprim pentru pranz la cel mai stilat restaurant la care am mancat pana acum in Ecuador. Fix inainte de orasel ne intalnim cu 2 cicloturisti francezi, pensionari, ea de 63 de ani, el de 69, aflati la prima calatorie pe un alt continent. Toata stima pentru ei, pentru modul lor de a iesi din tipare, mai ales ca trebuie spus ca niciunul nu vorbea spaniola.

In Zumbahua facem o pauza lunga pentru aprovizionare si pentru ca ochim un restaurant aratos, ne oprim si pentru un pranz anticipat. Ni se alatura un pusti francez, ce calatorea singur si venea din Peru. O adevarata resursa de informatii ai zice, doar ca pustiul nu era prea comunicativ

Cand ne asternem in final la drum, suntem ajutati sa castigam altitudine de o sectiune destul de mare de asfalt. Doar vantul sufla ca nebunul si scade simtitor temperatura de afara. Am avea de urcat pana pe la 4000 m, ca sa sarim un pas,iar de data asta drumarii ecuadorieni au fost blanzi caci panta e potrivita, cat sa poti sa rulezi rotund. Avansam printr-un peisaj arid, insa cum trecem de partea cealalta, muntele inverzeste. Oare ploaia (si altele asemenea ei nascute in microclimatul din valea asta sa fie cauza) ? Cert este ca pe noi reuseste sa ne ude in timp ce cautam un loc de cort, ceata ne limiteaza si ea optiunile si sfarsim prin a sari un gard de sarma ghimpata si a dormi intr-o faneata, alaturi de cateva vaci pasnice.

Privind in lungul drumului cum se apropie primii cicloturisti intalniti in ultimele 3 saptamani.

Trecem de la spaniola la franceza. Lionel si Laure, la 63 si 69 de ani ne arata clar ca varsta poate fi uneori doar o cifra.

In sfarsit, cartofi prajiti cu ou!

Clasicul secundo din toate bodegile oamenilor. Un pranz cu topping de wifi.

Castigam rapid inaltime desupra oraselului Zumbahua. Vantul in schimb isi face si astazi de cap, la fel ca in ultimile 4 zile.

Seria cicloturistilor inalniti continua.

Inca un pas de 4000 de metri, si inca o vale de trecut pana in Angamarca.

Adapost de ploaie, singura mai serioasa din ultimele saptamani.

Casele hobitilor din Anzi.

Dupa ploaie, analizand terenul pentru a vedea unde putem gasi locul de cort pentru seara asta.

Capat de Anzi si capat de lume.

Drumul nostru.

Invaluiti de ceata, ceata din care a inceput binenteles sa ploua in cateva minute.

Coborarea din munti si inceputul drumului spre Cotopaxi.

Exista mai multe grade de epic si epicul din Anzi nu se compara cu cel din Carpati

Cotrobaim prin desagi si mancam si ultimile doua chifle si ultima conserva de ton. Azi nu ne mai facem iluzii ca o sa terminam repede cu urcarea, caci cand harta zice 4km in linie dreapta, ne asteptam de fapt la 6 si la multe culmi de sarit, burti pantecoase si ierboase ale Anzilor ecuadorieni.

Incerc sa mut cat mai mult bagaj pe rucsac si sa usurez bicicleta, caci si azi o sa avem parte de mult, nesfarsit paramo. Cu siguranta exista diferite grade de epic si epicul din Anzi nu are nimic de-a face cu cel din Carpati.

Dupa alte doua ore sisifice ajungem in saua de unde ar trebui sa incepem coborarea si ochii ni se bucura cand pe firul vaii ochii ghicesc un drum. Radu promite ca va edita mailul de multumire catre fratii Dammer cu cateva cuvinte de duh, eu ma jur pentru a zecea oara ca nu mai calc pe varianta de single track si ne lansam amandoi pe drumul frumos de iarba si pamant ce precede un drum nesfarsit de dale pe care coboram cu viteza melcului turbat. Dar cand satul din vale vine cu promisiunea mancarii si cand tu te gasesti deja pe coborare, totul trece mai usor.

Dupa ziua de ieri si dimineata zilei de azi care au stors toata energia din noi, ne luam timp pentru a rezolva ceva treburi administrative in Pintag: sa mancam la ceva dugheana o supa consistenta de peste cu ceapa si un soi de tubercul numit yuca (supa numita la randul ei encebollado si servita cu popcorn si chipsuri sarate de banana), sa cautam soricei la feronerie, sa reincarcam cartelele pentru internet, sa gasim benzina intr-un loc fara benzinarie si sa facem aprovizionare cu mancare pentru urmatoarele zile pe care le vom petrece in Parcul National Cotopaxi. Cu bicicletele incarcate din nou in stilul expedintionar, plecam la drum pe la ora 16 si desi curand avem parte din nou de drumuri cu dale, nu ma mai vait. Orice drum e mai bun decat impinsul bicicletei prin paramo.
Campam pe o pajiste, cu Cotopaxi-ul ascuns in nori, la orizont.

Terenul de joaca si de chin din dimineata aceasta, paramo de 4000 de metri.

4000 si ceva de metri, 2 ore de munca de sisif si de cautat poteci dar vine in sfarsit momentul sa pornim la vale.

De aici tot la vale, cel putin pentru urmatoarea ora.

Arhitectura coloniala din centru Pintagului, in orice satuc si oras lucrurile se invart in jurul bisericii si in jurul piatetei centrale.

Din Pintag revenim pe pavatele Ecuadoriene, pavate pe care dupa ultimele doua zile prin munti am ajuns sa le privim ca o adevarata binecuvantare.

Cascada datatoare de apa curata si buna de baut.

Apusul zilei si locul de cort pentru seara aceasta.

Apropierea de Quito si o coborare de 2000 de metri

Planurile noastre pentru un slow morning pe malul lacului au fost spulberate de vantul ce bate chiar mai tare decat cu o seara inainte. Asa ca ne tinem bine de cort, strangem catrafusele si plecam de langa lac in cautarea unui loc ferit unde sa facem un slow morning dupa ziua obositoare de ieri. Doar ca pe stomacul gol si cu glicemia in fundul pamantului, creierul nostru nu functioneaza tocmai bine si niciunul din noi nu a avut mintea sa verifice trackul, ci am apucat-o cu elan pe singurul drum care cobora de la lac. In scurt tipm insa drumul nostru se strica destul de tare si dupa vreo 3 km cu 222 m diferenta de nivel ne dam seama ca e ceva putred si consultam trackul. Concluzia este simpla: suntem in boscheti si cel mai bun lucru pe care putem sa il facem e sa ne intoarcem inapoi la lac si sa prindem drumul cel bun. Din pacate asta se intampla tot pe stomacul gol, dar candva razbim,ba mai urcam chiar 100 m in plus pana sa inceapa mult promisa coborarare. Peisajele se schimba destul de rapid si drumul este destul de provocator pentru un traseu de dirt road. Locul de popas vine natural cand ne iese in cale o pajiste cu iarba scurta. In loc de fulgi de ovaz pregatim un brunch gourmet cu ore, brocoli, morcovi si cafea. Vantul poarta norii deasupra noastra si varfurile vulcanilor Cayambe si Cotopaxi ies rand pe rand la iveala. La picioarele noastre, 1500 de metri mai jos se intinde aglomerarea urbana din jurul Quito-ului.

Drumul continua sa fie provocator pana pe la 2700 de metri si pe masura ce pierdem diferenta de nivel valuri de caldura ne lovesc constant, prevestind canicula din campie.

Facem o pauza de masa in Gullyabamba si apoi continuam spre El Quinche, destinatia noastra pe ziua de azi, unde ochisem pe booking.com o cazare faina, de rasfat-Quinta Natura Hotel.

Nici ziua urmatoare nu a fost mai rea, caci ne dam cu greu plecati din gradina faina a cazarii de mai sus, pedalam anemic pana in Pifo si reusim abia pe dupa-amiaza dupa un pranz bun si o prajitura cu banane sa ne hotaram sa urmam in urmatoarele doua zile varianta de single track a TEMBR, pentru a fenta astfel aglomerarea urbana din jurul capitalei si a ne intoarce mai repede in munti. Si in seara asta avem o cazare faina, la ferm organica a fratilor Damner. Mai multe despre conceptul lor puteti citi aici:

http://www.pachamama-spectrum-of-treasures.com/2014/08/paluga-farm.html?m=1

Text: Mihaela.

Trezirea de dimineata dupa o noapte friguroasa, cu un vant ce ne alunga orice gand de lenevit pe malul lacului.

Totul strans, infofolitinsi gata de plecare. In urmatoarea jumatate de ora aveam sa dam jos toate hainele groase de pe noi.

Into the wild. (Ecuador version)

Inca un pas de 3800 de metri trecut.

La 1800 de metri sub noi aglomerarea urbana din jurul Quito-ului, cu desertul si cu caldura de rigoare.

De aici doar la vale.

Cristal de Anzi, si drumuri care de care mai cazute in paragina.

Brunch-ul gourmer din dimineata aceasta.

E ceva sa cobori 30 de kilometri si aproape 2000 de metri diferenta de nivel.

Rezultatul macelului mustelor din seara anterioara. Iar din lectiile invatate, autanul e sfant pentru seri si dimineti petrecute la 2000 de metri.

Vorbind de linii drepte si despre scara lucrurilor.

Inapoi in munti, urcarea de seara spre el quinche.

Un autobus local cu un sofer politicos ce a depasit-o pe Mike abia dupa zona cu praf. Nu ca ar fi contat, la momentul asta dupa 4 zile fara dus oricum ai fi putut sa dai jos murdaria cu racleta de pe piele.

Laguna Mojanda sau o zi herculeana.

Dupa ce dimineata scapam de atacul matinal al tantarilor refugiindu-ne in cort si asteptand sa se ridice soarele sus pe cer si sa dispara pradatorii, cadem din lac in put, pentru ca suntem luati in primire de musculitele alea mici si enervante care isi fac veacul aparent peste tot pe glob, musculite care aparent au o afinitate mai mare pentru Radu. Colac peste pupaza trebuie sa reparam si o pana la bicicleta mea si ne luptam (de fapt Radu) se lupta cu un cauciuc ce nu doreste sa se aseze cum trebuie pe janta.

Este probabil dimineata cu maximul de ineficienta din concediul asta, caci ne ia doua ore de cand ne-am trezit si pana ne asternem la drum.

Suntem motivati sa revenim la peste 3000 m, acolo unde cuptorul de afara e imblanzit de adieri mai racoroase si acolo unde nu sunt gaze. Asa ca pedalam sat dupa sat prin caldura mijlocului de zi spre Otavalo. Progresul se strange greu pentru ca aproape tot ce urcam ajungem sa coboram inutil, o buna parte din kilometrii fiind pe niste pante prohibitive pavate cu niste pietre mari si colturoase, din timpuri imemoriale. Pe mine ma enerveaza la culme pavatele astea si nu inteleg de ce ecuadorienii nu le inlocuiesc cu asfalt si de ce toti soferii se chinuie pe acolo.

Stim ca intre Otavalo si Lago Mojanda (cea mai optimista destinatie a noastra pentru astazi-dar in acelasi timp si cea mai dorita) se interpune o urcare de 17 km cu 1100 m diferenta de nivel, integral pe pavate. Acest detaliu, precum si faptul ca pedalam pe niste biciclete destul de incarcate va dubla dificultatea urcarii si cei 1100 m vor ajunge sa se simta precum 2000 m.

Asa ca o pauza prelungita se impune in Otavalo. Aici facem aprovizionare si mancam un pepene rosu, nu foarte reusit, dar macar benefic pentru hidratare. Desi Lonely Planet afirma ca Otavalo este un oras turistic, in realitate noi nu am vazut intr-o ora jumate cat ne-am invartit pe acolo niciun picior de turist. In schimb era mult mai intresant sa urmaresti fizionomiile si portul extrem de diferit al oamenilor care se perindau pe strazi. Copiii ieseau de la scoala, magazinele isi faceau aprovizionarea, comertul stradal era in floare- o mupltime de detalii care iti furau privirea.

Ne dezlipim intr-un final de Otavalo si pornim urcarea. Este trecut de ora 15 si speram ca pe masura ce trec kilometri si noi castigam in altitudine, caldura zilei sa se mai imblanzeasca. Ne prelingem pe sub copacii ce fac umbra pe marginea dreapta a drumului, privind printre zdruncinaturile generate de piatra cubica progresul nostru anemic, asa cum este el inregistrat pe ecranul ceasului fixat pe ghidon.

Peisajul se schimba la fel de incet precum urcam si noi, trecand prelung printre ultimile case si ferme de vaci, apoi printr-o padure d e foioase si tot asteptand momentul in care vom iesi in final in zona de paramo. Entuziasmul meu atinge cote minime pe la altitudinea de 3300 m, cand pur si simplu imi sare tandara pe drumul asta infect. Asa ca ma opresc de mai multe ori pana cand reusesc sa imi fac un aranajament ok cu muzica, castile bluetooth etc. Apoi incepe spalarea pe creier cu muzica aleasa de acasa si urcarea reincepe sa mearga bine. Iesim la lac odata cu ultimile gene de lumina si suntem luati in primire de vant. Un vant nebun care ne spulbera toate visele de gatit romantic pe malul lacului si ne forteaza sa ne refugiem in cort, amand pentru ziua urmatoare orice fel de planuri.

Vreme impecabila de dimineata, iar in departare primii vulcani de pe bulevardul vulcanilor.

Pante abrupte, din fericire momentan cu suprafata in stare chiar ok.

Habemus lubenita, in Otavallo.

Mini-oameni, la 1 metru 30, de mana si la peste 80 de ani.

Viata pe drum, locul in care fiecare izvor rece e prilej de spalare si de racorire.

1200 de metri de urcat pe pavate ecuadoriene.

Inca putin pana la 3800 de metri.

Laguna Mojanda.

Apusul pe sub nori.

Starea drumului, respectiv momentul in care rasuflam usurati pentru ca am scapat in sfarsit de pavate.

In mijlocul pustietatii, si asta e doar inceputul.

Ultima geana de lumina si locul de cort infrigurat din seara asta.

Un salt din Anzi in inima Africii

Astazi a fost o zi lunga si in egala masura o zi a extremelor. Dimineata ne gaseste la 3300 m privind din gura cortului cum varfurile muntilor intra rand pe rand in soare. In mod nesperat, soarele a ajuns si pana la noi si ne-a ajutat cat de cat sa ne uscam cortul. Stiam ca azi avem de coborat pana in fundul pamantului, la 1000 m, ca mai apoi sa urmeze “a herculian climb” pe care Radu tinea mortis sa mergem, dar pana la urma faptele au iesit total diferit fata de planul facut de cu seara.

Ora 9 dimineata ne gaseste facand bai de soare intr-un parculet dintr-un sat ecuadorian cocotat la 3000 m. Ne-am oprit aici la putin timp de la plecare, atrasi de reclama “Zona wifi”. Increduli am zis sa incercam. Suprinzator a mers, asa ca am stat pe acolo vreo ora cu treburi mai mult sau mai putin organizatorice. Ne-au salutat localnici, unii au intrat in vorba cu noi, am ajuns sa discutam paritatea euro-dolar si sa masuram puterea de cumparare a europenilor si ecuadorienilor in…vaci. Cateva strazi mai incolo se usca la soare quinoa.

Continuam sa coboram pe un drum cu pavate care ne zguduie din toate incheieturile si reusim sa ratam o bifurcatie a trackului ajungand astfel pana in asfalt. Dam astfel de un drum secundar, lipsit de trafic, ce initial urca pana la un punct de belvedere (El Mirador del Condor), ca mai apoi sa coboare hotarat pana la 1300 m diferenta de nivel. Ma doare inima cand ma uit pe ceas si vad cum scade altitudinea, caci stiu ca va fi mult de munca pentru a ne lua metrii inapoi.

Inca nu realizam caldura ce avea sa ne loveasca, deoarece coboram cu vant de fata, insa prima schimbare remarcata sunt oamenii. In loc de ecuadorienii mici si cu fata tabacita de soare, dam peste un numar din ce in ce mai mare de africani, pana ce ajungem intr-o asezare in care nu e picior de bastinas- La Concepcion. Schimbarea asta de peisaj ne sperie. Taiem de pe lista bodega si mancarea de pranz (pe motiv de carne bazaita de muste) si ne gandim ca ne vom multumi cu o salata, daca drumul ne scoate in cale un magazin care sa aiba si ceva fructe si legume, dar nici asta nu apare, asa ca sfarsim prin a manca dulceata pe paine, intr-o statie de autobuz suflata de vant, singurul loc cu umbra pe o raza de kilometri. Suntem aproape de fundul unei vai si toti imigrantii africani au fost adusi aici sa munceasca pe plantatiile de trestie de zahar. Ulterior, citind putin, am aflat ca aproximativ 7% din populatia tarii e de origine africana (un procent deloc mic).

In mod normal am mai avea de coborat pana la 1000 m, ca apoi sa incepem urcarea monstruoasa (probabil cu vant de fata), anuntata in descriere. Dar Radu e de data asta intelept si alegem o varianta mai scurta, caci pe caldura asta o urcare de 1500 m diferenta de nivel nu are niciun haz. Si nici macar amenintarea tantarilor nu ar putea sa ne motiveze. Asa ca de data asta alegem varianta mai simpla si aparent mai usoara, care presupune “doar” o urcare de la 1300 la 1600, cu vant de spate. Ca de fapt au fost mai mult de 300 m diferenta de nivel, toti scursi sub un soare naucitor, ca ne-am topit precum lumanarea impingand la pedale pe asfaltul incins, ca am sfarsit prin a ne prelinge din umbra in umbra cu pauza la fiecare 50 m urcati, astea sunt doar o parte din detaliile ce au facut ca ziua de azi sa iasa din tipare. Tinta noastra este o localitate fantomatica numita Salinas, dar cand acolo e magazin si la magazin au Cola rece, poti sa uiti mult din disconfortul unei zile de cuptor.

Din Salinas avem de urcat la 2200 m si asfaltul ne duce constant in sus cu o panta medie de 5-6 %. Pare fals-plat, dar dupa foaia mica cu care tot urc, sigur nu e. Afara e in continuare cald si scurtele gaturi cu inclinatii de doua cifre storc toate apele din noi. Sfarsim ziua pe un drum de ogor, singurul loc cu o bruma de iarba gasit in uscaciunea asta si ne spalam la sticla, visand la izvorul cu apa limpede promis in descriere pentru maine. Macar apusul de soare este specatculos si concluzionam (poate pripit) ca tara asta are niste apusuri de nota 10.

Text: Mihaela.

In asteptarea rasaritului.

Dimineata pe racoare, cu bicicletele pregatite de drum.

La vale catre primul sat, sat ce avea in mod surpinzator un hotspot wifi, asta in mijlocul pustietatii la 3300 de metri.

Inceputul unei coborari de 2000 de metri diferenta de nivel.

Plugul tras de cal inca e litera de lege pe pantele andine.

Pe masura ce coboram lucrurile devin din ce in ce mai uscate iar temperatura creste cu fiecare suta de metri coborata.

Un leagan undeva intre basm is film de groaza.

Condorul si Simplonul.

Asfalt si un drum de vis pe coborarea spre Estacion Carchi.

Dupa trecerea prin Conception, un sat ce parea rupt din inima Africii, coboram printre lanuri de trestie de zahar pana la 1300 de metri.

Caldura mare mon cher.

Pauza de tras sufletul si de umbra inainte de Salinas. Cu ocazia asta am jurat ca vom incerca sa nu mai coboram atat de jos.

Trestia de zahar, sau motivul pentru care spaniolii au adus o bucatica din Africa aici.

Apusul zilei si locul de cort de urgenta gasit pentru seara asta.