DSC_9420

Un apus printre dunele rosii de la Erg Chebbi, si drumul pana acolo

Pe jos s-a pus bruma, cortul e invelit si el in chiciura si pe masura ce zilele si noptile trec, ma gandesc ca pufoaica minimalista luata pe ultima suta de metri de la Decathlon a fost o investitie exceptionala, salvandu-ma de la nopti si seri reci. Iesim abia cand da soarele pe cort si plecam la 10 spre Skoura. Drum intins, apoi nehotarare mare, nehotarare mare daca sa stam aici o zi si sa vedem oaza, sau sa luam autobuzul, si daca da, pana unde sa-l luam?

Cum in Maroc sunt si companii de stat si private, alegerea e si mai grea, mai ales daca orasul nu are o autogara unde sa aduni informatii si unde sa vina toate autobuzuele. Ne suim pana la urma in cel de stat, ce trecea prin Skoura la 14.30 si calatorim in conditii foarte bune, si noi si bicicletele pana in Errachidia, aproape de granita cu Algeria. Pana in Tinghir peisajul a continuat sa fie presarat cu multe sate, iar orasele turistice ca Boumalne Dade aveau ATM-uri si supermarketuri. In schimb dupa Tinghir revine nimicul, si daca Radu o fi ramas cu o fascinatie pentru drumurile aride si pentru intinderile vaste din Asia Centrala, mie imi place ce vad, dar de pe geamul autocarului. Ar fi fost cumplit de plictisitor sa merg jumatate de zi cu aceleasi peisaje pe stanga si pe dreapta. In stanga munti arizi de 1500 m, in dreapta pamant marocan de culoarea zgurei, plin de pietre si presarat din loc in loc cu smocuri de iarba.

Cu fiecare oras autobuzul se goleste, si la fiecare plecare dupa o pauza mai lunga, soferul ne numara, sa fie sigur ca nu i-au ramas pasageri pe la toaleta sau pe la magazine. In Errachidia lucrurile se leaga si gasim autocare spre Rissani. Cursa privata, mult mai colorata decat cea cu care am venit si mult mai multe femei cu copii. Autocarul e plin, gasim cu greu 2 locuri, dar un fel de ajutor de sofer muta 2 oameni ca sa ne aduca unul langa altul, asa ca putem comenta in tihna ceea ce vedem pe geam. Din cand in cand la cate o gospodarie de la marginea orasului se intrevad zglobii flacarile unui foc. In orasele pe care le traversam e agitatie mare, mult mai multa vanzoleala decat ne-am fi asteptat, toate magazinele sunt deschise, lumea se agita pe strazi si cate o fereastra luminata vorbeste despre o altfel de viata in spatele caselor de chirpici. Ajutorul de autobuz anunta prin viu grai in autobuz statia urmatoare si masina se goleste incet, incet. In statiile mari, unde coboara multi oameni, cobor si eu ca sa arunc o privire la biciclete. Cum ma dau jos din autobuz sunt reperata instant de rechinii, care doritori de o afacere incearca sa ma agate cu o oferta pentru Merzouga, transport, cazare, excursie in desert, tot ce iti mai doreste sufletul. Cat timp mergem inca cu autocarul e usor sa scap de ei. Urc si imi reiau locul pe scaun.

Din goana autobusului.

Din goana autobusului.

E mai complicat cand ajungem la destinatie. Bicicletele ajung intregi, bagajele noastre integre si debarcam in Rassini care e capat de linie. Nici nu apuc sa dau jos coburile si cat timp Radu se ocupa de scos bicicletele din burta autobuzului, tabara pe noi un nenica. Modul insistent al marocanilor de a face afaceri ma enerveaza si de fiecare data, intr-un puseu de autoaparare le dau cu flit. Radu e mai comunicativ si uite asa ajungem intr-o zona dubioasa ca sa vedem 2 cazari posibile. Marocanii sunt insistenti, cand le inchizi usa, intra pe fereastra, cand le inchizi fereastra iti lasa o carte de vizita, poate te vei razgandi. Asta ma calca pe nervi si ne oprim pana la urma la cel mai ieftin hotel mentional de cei de la Lonely Planet in cartea lor. Aproape de autogara, avand un aspect usor communist, dar macar nu ma agata nimeni sa vad o camera aici. 22 Euro pentru niste conditii suspecte, dar are apa calda si asta e factorul determinant. Ne putem spala si putem spala haine. Ca functionalitatea baii e defectuoasa si Radu mai are putin si inunda camera (sigur baia asta nu a fost proiectata pentru dusuri de 20 min cu apa clocotita) asta e alta poveste. Cert este ca in Romania, cu 90 de lei e bec de curat si te simti ca la tine acasa, ceea ce nu poate fi cazul aici. Oricum, la oferta dintai nu ne mai intoarcem, mai bine campez in afara orasului…Dar pana atunci un somn bun in sacul de dormit, caci maine dimineata pornim spre desert.

Apropierea de desert nu se face cu camila sau cu 4×4, ci cu cei 2 cai putere din dotare. 30 km ne despart de hotelul cu care aranjasem cu 1 h inainte bivacul in desert. Ne apropiem asadar usor de dune, pe un drum bun, liber pe sensul nostrum de mers, dar avand de luptat cu vantul din fata. Tot drumul o tine asa, cu dunele ce cresc usor, usor in stanga noastra. Din fericire nu avem decat 2 km de off road si hotelul unde ajungem arata intr-adevar interesant. Construit integral din chirpici, cu vedere spre dune, amenajat simplu dar cu gust, o oaza de liniste cu o mica curte interioara plina de verdeata si cu soarele intrand prin diverse unghere, luminand salile in mod diferit. Suntem intampinati cu ceai si alune (cel mai bun ceai pe care l-am baut pana acum, infuzat perfect, nici prea dulce, nici prea amar, si dupa ce ne pregatim repejor bagajele nu avem nimic mai bun de facut decat sa stam cu fata la dune si sa facem bai de soare. Ahmed aduce camilele, ne ia bagajele si pe la 3 ne urcam in sa. Ahmed ne asigura ca este ca pe cal, dar pentru cineva care nu a calarit niciodata nimic mai mult decat caii de la carusel, nu poate fi un reper. Ahmed are 22 de ani (desi i-ai da mai multi), este var cu propietarul hotelului cu care am aranjat noaptea in desert si va fi ghidul nostrum, conducatorul camilelor, bucatarul si principalul partener de discutie cu privire la viata din Merzouga, impactul turismului la nivel local etc.

Camilele sunt ale sale, sunt de fapt 2 dromaderi (masculi) si au cam 10 ani fiecare, fiind la maturitate daca ne gandim ca un dromader traieste cam 25 de ani din spusele lui Ahmed. Plecarea e interesanta mai ales cand camila se ridica in picioare cat e ea de inalta, cu 2 smucituri si te trezesti ca vezi lumea ca de pe acoperis. Primul kilometru pe drumul de pietris e cam zdruncinat, dar odata intrati intre dune socurile sunt attenuate si inlocuite cu un balans placut sus-jos. Cand urcam cate o duna, balansul dispare cu totul si e cel mai placut, cand coboram in schimb, trebuie sa ne tinem bine sau sa ne mutam putin centrul de greutate spre spate, caci camila are tendinta de a merge infranat si ne arunca putin inainte. Pe curbele de nivel ne balansam stanga-dreapta si tot asa petrecem vreo ora si jumatate- une balade a dromadere, asa cum anuntau panourile publicitare de pe marginea drumului, care faceau reclama la diverse hanuri, hoteluri etc cu nume care de care mai poetice (l’etoi;e du desert, la rose du sable etc).

Turistii au cam plecat. Ii vedeam dimineata cum se scurgeau in 4×4 si motorhome-uri spre centrul tarii (Marrakesh, Agadir) asa ca din zona asta suntem singurii care plecam. In plus am plecat si destul de devreme, pe la 3, cand in mod normal la vremea asta plecarea e planificata pentru 3 jumate-4. Ideea e sa fii in zona cu cele mai inalte dune inainte de apus. In aceste ultime 2 ore desertul prinde viata, culorile se schimba, umbrele incep sa descrie diverse modele si poate in timpul verii si pasarile si micile animale ce lasa totusi urme inconfundabile prind viata. Acum e sezonul rece, deci temperatura e placuta intreaga zi, nici oamenii si nici camilele nu au nevoie de prea multa apa si nici nu cauta umbra. Ahmed spunea ca pe vremea asta camila poate sta zile intregi fara sa bea apa, dar cand e cald trebuie sa bea cam 11-13 l pe zi.

Pe masura ce ne apropiem de tabara amenajata in inima dunelor se vad pe dune si alte grupuri de turisti. In general sunt cate 2, fiecare mic grup cu ghidul sau. Cu siguranta ne vom reuni cu totii pe cea mai inalta duna, catre care trag toti ghizii si mai pe seara in tabara ce se vede deja amenajata la baza unei dune inalte unde a fost sapata o fantana si unde cresc cativa copaci, schimband culorile aurii ale desertului. De fapt dunele din Merzouga nu au auriul acela orbitor din imaginile pe care le aveam in minte cu Sahara, ci sunt mai degraba rosiatice, un caramiziu dechis. Ahmed ne lasa la baza unei muchii ce urca pe duna inalta de deasupra taberei si ma apuc de sapat poteca. Nu merg deloc usor, pe stanga, pe versantul inca in soare, fiecare pas declanseaza o mica avalansa de nisip (daca puneai urechea jos auzeai fasaitul curgerii), pentru urcare fiind mai potrivita partea aflata deja in umbra, unde nisipul e mai umed, are prize mai bune intre straturi si pasul se aseaza mai ferm. Daca pe camile am inghetat, fiind batuti de vant si neavand prea multe posibilitati de a ne misca, cu aceasta mica urcare ne-am incalzit binisor, desi vantul batea in continuare, apparent din toate partile, fara a transporta insa niciun gram de nisip in cer sau la sol. De pe duna cea mare se vad muntii din Algeria (nu ne despart decat 20 km) si cam intreaga suprafata de 50 km2 de dune (cam 5 pe 10 km).
In Maroc sunt 2 deserturi sau mai bine zis, 2 locuri unde poti experimenta desertul: Erg Chabi si Er…. Primul (unde suntem si noi) e mai mic, are insa accesul facil, pleci direct de la hotel pe camila, toata experienta fiind mai simpla ca logistica si mai prietenoasa cu mediul inconjuator. Pentru desertul cel mare (plecare din….) e nevoie de un 4×4, fiind mai intins, parcurgi o parte din drum cu masina si o mica parte cu camilele.

Petrecem mult timp pe dune, astfel incat ceaiul cu care ne asteapta Ahmed jos in tabara se racise si se infuzase cam mult, dar tot e placut sa stai pe saltele, sa bei ceai, sa mananci alune si sa faci pe translatorul intre Radu si Ahmed. Amandoi vorbesc franceza, dar nici unul suficient de solid pentru a face asocieri si sa il inteleaga pe celalat, care mai incurca/ stalceste cuvintele, si cum Radu are tot timpul intrebarile la el si Ahmed raspunsurile, asa ca eu pic la mijloc.

Dupa aceea ne asezam la masa, in jurul tajinului pregatit de Ahmed, o portie generoasa pentru 2 persoane, mai potrivita pentru 3, cu multa carne, masline, catraveti, rosii, ceapa, cartofi si lamaie, totul insotit de nelipsita paine. De cand am venit in Maroc ignoram tacamurile si mancam direct cu mana, painea pusa pe masa nefiindun-ne niciodata de ajuns. Ori nu avem noi tehnica si ca atare consumam multe paine, ori astia ne pun paine ca pentru turisti, asteptandu-se sa mancam cumpatat. Dar adevarul e ca painea marocanilor e atat de buna, incat cumpatat nu poti sa mananci. E rotunda si o gasesti in 3 dimensiuni diferite. Cea mica e 1 dh, cea medie 2dh si cea mare 2.5 dh. E intotdeauna proaspata, coapta in cuptor, cu exteriorul crocant si interiorul pufos, crescuta cam de 2 degete, de cel mai multe ori alba. O singura data am gasit o paine cu interior auriu, care a fost si extreme de buna. Incheiem cu fructe, foc si muzica berbera cantata de ghizii fiecarui mic grup, unul la toba mare, unul la tobe mici, unul la castaniete si unul care era fochist sef. Pe la 10 ne retragem in cortul nostru, unde dupa ce imi fac culcusul folosindu-ma de paturile din dotare, sting frontala si constat ca e intuneric bezna.

There be camels.

There be camels.

Intalnirea cu dunele.

Intalnirea cu dunele.

Ceaiul verde de dinainte de plecare.

Ceaiul verde de dinainte de plecare.

Pregatiti pentru a urca la 2 metri inaltime?

Pregatiti pentru a urca la 2 metri inaltime?

Sapand urme ce sunt repede acoperite de vant.

Sapand urme ce sunt repede acoperite de vant.

Paralel.

Paralel.

Deasupra taberei.

Deasupra taberei.

Odihna si liniste, si scoaterea nisipului din pantofi.

Odihna si liniste, si scoaterea nisipului din pantofi.

Asteptand apusul.

Asteptand apusul.

La trecerea dintre ani.

La trecerea dintre ani.

Arsi de soare si de vant.

Arsi de soare si de vant.

Ora albastra.

Ora albastra.

Nuante.

Nuante.

The sands of time.

The sands of time.

DSC_9487.jpg

Pentru noutati din calatorii si pentru idei de aventuri mail-ul ramane cea mai sigura varianta.

Postari similare

O zi in mijlocul pustietatii.

Poate cea mai puternica impresie care mi-a ramas dupa zilele petrecute anul trecut in Pamir a fost senzatia de a fi in mijlocul pustietatii, extrem de departe de tot si de toate. Atunci senzatia a fost si mai puternica pentru ca am traversat Pamirul in mai, complet in afara sezonului turistic. Practic am putut sa […]

DSC_3117
Apus peste Shahrud, inaintand catre desert

Unul din cele mai frumoase apusuri de pana acum si o zi de recuperare dupa cei 220 de kilometri din ziua anterioara.

DSC_0441
Turcia, +1800 de metri si venirea iernii.

Intrarea in Turcia a fost cat se poate de brutala daca e sa ma uit la kilometraj. In mai mult de 3 ore de pedalat s-au strans 1200 de metri de urcare, si in vreme ce imping la pedale printr-o ninsoare cu fulgi uriasi ma gandesc ca nu e chiar asa de rau. Chiar si […]

One thought on “Un apus printre dunele rosii de la Erg Chebbi, si drumul pana acolo

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>