Hit the top, si din nou in Crai dupa mai bine de 9 luni

Putin mai multe poze aici.

A venit caldura, a venit vara, a venit vremea transpiratului abundent pe trasee montane. Ne-a luat oarecum pe nepregatite weekend-ul trecut cand am fost cu bicicletele prin podisul transilvaniei, iar weekend-ul acesta caldura s-a instalat destul de serios si la munte.

Si ce alta modalitate mai buna de a scapa de caldura, decat sa participi la un concurs matinal intr-o parte umbrita a muntelui. De data aceasta concursul a fost Hit The Top, un concurs la a doua editie, organizat de Ion Trandafiri si de o mana de voluntari, cu un traseu foarte simplu, brutal de simplu as putea zice. Pe scurt, 14 kilometri cu plecare din Bran, urcat pana pe Scara si coborat inapoi in Bran, cu 1500m diferenta de nivel, atat la urcare cat si la coborare.

Dintre toate concursurile la care am participat pana acum a fost concursul cu cea mai putina lume inscrisa, dar si cea mai multa lume buna, pe de o parte pentru ca fiind o cursa mai scurta nu te rupe la fel de tare ca un maraton, pe de alta parte pentru ca e asezata cat se poate de central pentru toti cei care alearga pe munte din zona Brasovului, singurii care am dormit in zona startului vineri spre sambata fiind noi din Bucuresti si Gianina si Alin din Timisoara, veniti de la 400km pentru cursa. Vineri seara gasim si noi 3 locuri de cort aranjate cochet si ferit intre doua casute, si dupa o mica sueta de seara ne asezam in sfarsit la somn pe la 12 noaptea.

Dimineata neasteptat de racoare, si facand un mic calcul imi dau seama ca nu am nici o sansa sa ies in primii 10, si ca ar fi putin de luptat pentru a ajunge in primii 20. Imi place pe de alta parte atmosfera restransa de la concurs, fara imbulzeala, si din 70 de oameni chiar cred ca fiecare se stie cu fiecare, cel putin din vedere.

Startul se da inca la umbra diminetii, si binenteles ca lumea pleaca ca din pusca. Inteleg intr-un fel ca e scurta cursa, dar nici chiar asa de scurta asa ca plec in ritmul meu si usor usor pe forestier ma apropii de prima fata, Oana Luchian, o mana de om ce alearga incredibil de bine. Sincer la cele doua concursuri la care am fost eu si la care a participat si ea am avut mereu curiozitatea sa o intreb cate kilograme are, pentru ca de la distanta mi se pare cam pe jumatate ca dimensiuni fata de media celor de la maratoane. Din pacate nici de data asta nu mi-am calcat pe limba sa o intreb, astfel incat intrebarea persista.

O depasesc cu o incurajare inainte de a parasi forestierul, unde ajung in spatele unui nenica alb, antrenorul celor de la schi biathlon. Omul are 45 de ani si urca extrem de bine, cel putin dupa standardele mele, astfel incat prima treime a urcarii mergem cam cot la cot, dand cu spor din bete. Contrar ultimelor concursuri de data aceasta am ales sa iau betele, nu-mi place, mi se pare nenatural, si nu prea stiu sa le folosesc dar totusi traseul e parca prea accidentat pentru a nu le lua dupa mine. Tot pe urcare trec si de Marius, care era dintre putinii fara bete, si ii duc trena lui Florin Petre, care cred ca a stat toata urcarea cam cu 20-30 de metri in spatele meu.

Pufaind la deal.

Iesind in caldari incepe sa se vada sirul de concurenti insirat pe vale, cu Craiul in departare si cu o vizibilitate de zile mari, amplificata de faptul ca e inca totusi destul de dimineata. Si binenteles ca in iluzia distantelor concurentii insirati in fata pareau destul de aproape, astfel incat incerc sa accelerez pentru a mai scadea distanta fata de ei. Totusi e decat o iluzie, si sunt destul de mult in fata si nu reusesc sa ma apropii decat de florin totalca si de radu milea si el printre putinii fara bete pe care il si depasesc pe ultima treime. Ultima bucata merg incadrat intre doi Florini, Florin Totalca in spate si Florin Petre in spate, pana cand trec prin poarta de sus de pe Scara la 1h si 27m de la start. Intr-un fel e chiar interesant cand te gandesti la ritmul de urcare de cam 1000m/h in cazul meu, si probabil cam 1300m/h pentru cei de pe primele pozitii.

La vale in schimb chiar nu imi place cu bete, si mi se pare ca de multe ori lucrurile ar merge mai natural fara ele asa ca incerc pe alocuri sa alerg cu amandoua in mana stanga. Trec pe langa Florin Totalca, si ma apropii putin de Alin Tanase si de Bogdan Scurtu, pana pe la jumatatea portiunii stancoase cand calc stramb si imi sucesc glezna stanga. Pe moment durere, si o perioada de mers la pas cu ganduri de abandon sau cel putin de mers la pas pana jos. E glezna stanga, cea data peste cap in decembrie anul trecut in Mehedinti, si nu cea busita mai tare la schi in februarie, astfel incat cu un pic strans din dinti fiind inca incalzita mai merge totusi sa alerg. Noroc ca se termina portiunea stancoasa si incepe pamantul moale al padurii, pe unde chiar imi place sa alerg si sa ii dau la vale cu spor. Incaltamintea in schimb ma termina, m-au ros in ultimul hal pe lateralele piciorului, si cred ca am o basica de toata frumusetea in calcai. Ar cam fi timpul sa le retrag, dupa un an aproape complet de concursuri si de alergari, in care s-au comportat mai mult decat onorabil, pacat ca modelul nu mai e in productie.

Si la vale.

Cu tot stransul din dinti tot imi place foarte mult prin padure, il depasesc si pe Bogdan si ies prin poienile inierbate de deasupra forestierului, unde ma loveste urat de tot soarele in cap. Sincer nu inteleg oamenii care merg fara nici un pic de apa la ei la maratoane sau chiar si la concursuri de genul asta. Punand cap la cap, cred ca in timpul concursului am baut cam un litru si ceva de apa, si dupa o ora si jumatate eram extrem de deshidratat. Partea buna ca fiind finisul destul de aproape poti sa strangi din dinti si sa visezi la apa de izvor de la start, din care cred ca am mai baut cam 2 litri imediat ce am ajuns la finish.

V de la Vreau Apa!

Ma cam sperii cand ma uit si la puls, din cauza caldurii si deshidratarii Hit the Top cred ca a fost singurul concurs la care am avut pulsul mai mare la coborare decat la urcare. Ajuns pe forestierul ce nu se mai termina era pe undeva pe la 185, si a ramas acolo pana la sfarsit, fara sa alerg prea tare de cineva sau dupa cineva. Tot pe forestierul ce nu se mai termina m-a depasit din nou Bogdan Scurtu, care mergea clar mult mai bine pe plat decat ce puteam eu in momentul respectiv, asa ca in cele din urma am trecut linia de sosire dupa 2h06, pe locul 18 din 74, un loc destul de muncit totusi. Si la start binenteles ca m-am dus direct la izvor la adapat, pentru a inlocui apa care era de mult pe minus in organism.

Ce imi place intr-un fel la cursele scurte e ca nu tin toata ziua, si nu esti foarte rupt dupa ele, avand atat timp cat si energie pentru a mai face un traseu. Astfel incat dupa cateva ore de socializare, am plecat in formatie mai restransa de 4, eu, mike claudia si cristina pentru o plimbare prin Crai, alegand o varianta cu Curmatura Foii, Umerii Pietrei Craiului si coborarea pe la Spirlea. Am intalanit poteci atat de frumoase, cel putin intre Curmatura Foii si Umeri incat a fost greu sa ma abtin de la alergat, chiar si cu glezna cam in pioneze. La fel si tot abruptul stancos, si coborarea pe la Spirlea, mi-a placut din nou foarte mult.

3 fete, 3 tricouri, 3 concursuri.

Apropiindu-ne de Umeri.

Poteca cu iz de MPC.

Seara am incheiat-o la foc, cu corturile la Plaiul Foii, cu prieteni pe care nu i-am mai vazut de multa vreme, iar a doua zi am facut alta plimbare frumoasa printe stancariile Craiului, urcand pe la Sperantelor, braul Cioranga Mare, Ascutit cu coborarea pe la Diana pe brana Caprelor. O tura foarte faina, numai buna de astamparat dorul de Crai.

Sfarsit de zi.

Pe potecile Craiului.

Inca putin pana sus.

Odihnindu-ne cu norii.

Si norii se intind.

Pentru noutati din calatorii si pentru idei de aventuri mail-ul ramane cea mai sigura varianta.

Postari similare

Cu cortul in spate in Bucegi, Valea Morarului si Tiganesti

Soarele dispare treptat la orizont, ascunzadu-se tot mai mult dupa plafonul inalt de nori in spatele caruia a stat mai toata dupamasa. In jurul nostru, pe langa turnul de stanca pe care ne-am pus corturile auzim cum se invart rotocoale de vant. Stanca ce face legatura dintre turn si muchia inierbata care urca spre Scara […]

Saua Batrana
Ultima alergare de vara, in septembrie

Poze aici.Jurnalul lui Mike aici. Dupa un prim weekened de iarna in care ne-a tatait fundul de frig si in care am vazut si primii fulgi de nea, chiar imi aduc aminte cu placere de ultima zi din septembrie petrecuta la munte impreuna cu mike. Septembrie a fost anul acesta incredibil de calduros si de […]

Din micile bucurii ale Brasovului

In orasul de sub Tampa a venit vara. Au venit turistii, a inflorit socul, s-au umplut campurile de flori care imprastie polen in stanga si in dreapta, s-a lungit ziua. Nu s-au oprit inca ploile, dar par sa se fi hotarat pe mijlocul zilei, cat sa ne lase sa furam si noi dimineti si seri […]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *