Ingapirca si vechile ruine incase

“Nu lasa pe maine ce poti manca azi”. Motto scris la taraba numita “Cei doi palmieri” de pe Panamericana

Urarea de buna dimineata data de omul care mergea sa mulga vacile e cel mai bun desteptator. E 6.30, soarele abia rasare, dar ziua se anunta faina. Asteptam cuminti ca pajistea pe care avem intins cortul sa intre si ea in soare si o luam incet, cu vesnicul terci de ovaz cu cafea. Azi i-am asorta niste margarete, din puzderia de manunchiuri care sunt in jurul nostru.

Principala destinatie a zilei este Ingapirca, locul celor mai bine pastrate vestigii incase de pe teritoriul actual al Ecuadorului.

Pana acolo mai avem insa 30 de kilometri pe Panamericana, kilometri care aduna si vreo 800 de metri diferenta de nivel. Totusi peisajul nesperat de verde, pajistile, localnicii care au iesit cu laptele la strada asteptand masina ce il va colecta sunt toate demne de mai mult de o privire si fac sa treaca mai usor timpul. Nu foarte usor insa, pentru ca in ecuatie intra si vantul, care are astazi, din nou, proportii de uragan.

El Tambo este locul in care vom parasi Panamericana, dupa 80 de kilometri, care s-au scurs neasteptat de placut, cu trafic minim si cu un cu totul alt peisaj fata de asprimea muntilor inalti lasati in urma.

In El Tambo cautam un loc unde sa mancam de pranz, dar sfarsim prin a manca la coltul strazii, de la vanzatorii ambulanti. Si cum se intampla deseori in asemenea cazuri, am mancat incredibil de bine. De fapt intreaga noastra pauza aici a fost focusata pe mancare, si mai ales pe mancaruri noi. Asa ca urmeaza cateva randuri inchinate nu combustibilului fara de care nu am putea pedala, ci gurmandului din noi. Incepem cu niste orez prajit cu pui, trecem printr-un snack tipic ecuadorian facut din faina de malai legata cu ou, amestec invelit in niste frunze de porumb cat sa rezulte un fel de saramale ori pernite ce sunt ulterior fierte (numite humitas sau tamales). Apoi ne-am mutat in piata unde se manca pe rupte dintr-un porc gatit intreg (se numeste hornado), servit cu niste galusti din cartofi, porumb si salata. Si am sfarsit cu doua prajituri.

Cu asemenea bagaj la bord, ne mobilizam sa urcam cei 9 kilometri pana la Ingapirca. Aici gasim un complex arheologic destul de bine pus la punct, cu o taxa de intrare modica (2 dolari) si ghid in limba engleza inclus. Situl este interesant din doua motive. Pe de-o parte pentru ca adaposteste atat un templu incas, dedicat soarelui (zeul suprem al incasilor) cat si unul dedicat lunii, ridicat de populatia pre-incasa din sudul Ecuadorului, numita canari. Practic, in expansiunea lor spre nord, incasii s-au lovit prima data pe teritoriul Ecuadorului de azi de cultura canari si au depus eforturi considerabile pentru a-i integra. Acest lucru nu s-a facut cu forta armata, ci prin negocieri si aliante (inclusiv casatorii). Doua caracteristici ale incasilor merita mentionate aici: prima este aceea ca in expansiunea lor, forta militara era privita ca un ultim resort, a doua fiind aceea ca incasii nu si-au impus religia in teritoriile cucerite. Acest lucru a creat premizele acestui gen de asocieri (temple incase si temple ale culturilor locale coabitand in acelasi spatiu restrans din punct de vedere geografic, dar si temporal).

Al doilea motiv pentru care complexul de la Ingapirca este interesant e acela ca el prezinta atat un segment din drumul incasilor (Inca Trail), arata foarte clar tipicul arhitecural al incasilor, comparativ cu cel al populatiilor cucerite/ asimilate (canari in cazul nostru), dar mai ales cunostintele de astronomie ale incasilor reflectate in templul soarelui si in modul in care cade lumina inauntru la solstitiu si echinoctiu

Dupa doua ore petrecute in zona este timpul sa o luam din loc, caci se apropie ora 17 si trebuie sa ne cautam loc de cort, treaba deloc usoara, caci zona e destul de populata. Din fericire, ruta ne scoate de pe drumul asfaltat si intram din nou in off-road, urmand un vechi terasament de cale ferata, in apropierea caruia gasim cu ultima geana de lumina cateva locuri faine de cort.

Dimineata pe racoare, cercetand profilul zilei.

Margarete ce ne duc cu gandul la Romania si la Europa

Bicicleta Mihaelei dupa o luna pe drum, fara nici un fel de alte probleme in afara deo spita rupta si 7 pene.

Piata din El Tambo, locul in care am mancat cel mai bun hornado de pana acum.

Case si morminte

Lego cu blocuri de piatra

Arhitectura si astronomie

Zidarie maiastra in paradisul cutremurelor

Dirt road-ul de seara

Cautand in loc de cort pentru seara asta.

Bingo

Pentru noutati din calatorii si pentru idei de aventuri mail-ul ramane cea mai sigura varianta.

Postari similare

La poalele uriasilor

Portacheulo de Llanganuco este un pas de 4600 de metri, aflat pe un drum neasfaltat ce leaga partea estica a Cordillerei Blanca, de cea vestica. Practic Cordillera e traversata de 4 drumuri est-vest, doua neasfaltate aflate in extremele nordice si sudice si doua asfaltate, in partea centrala. Planul nostru este sa traversam 3 dintre ele, […]

Prima zi de pedalat in Columbia

Atunci cand facem dreapta de pe Panamericana pentru a scapa de trafic dam de o urcare cat se poate de cranncena. Sau poate dar pare crancena datorita bicicletelor incarcate si datorita faptului ca suntem deja la 2700 de metri. Ma linistesc in schimb atunci cand ma uit in spate si cand o vad pe Mihaela […]

Turcoazul si Laguna Paron

In ghidul cu trasee de trekking din Cordillera Blanca pe care l-am rasfoit in campingul din Cuenca, scria raspicat ca si daca ar trebui sa mergi 2 zile spre Laguna Paron, tot s-ar merita oasteneala, fiind unul din cele mai frumoase lacuri glaciare din Cordillera, dar lucrurile sunt chiar mai simple de atat, caci e […]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *