O zi pe inaltimile Cordilierei Huayhuash

Dintre toate noptile la peste 4000 de metri, aceasta a stabilit un record (negativ) la capitolul temperaturi nocturne: -8 grade arata ceasul in cort la 7 dimineata. Radu e curajos si aprinde primusul. Eu astept cu nerabdare soarele care vine cam in acelasi timp cu micul dejun pregatit de Radu.

Suntem ultimii care plecam din tabara, dupa magarii si animalele de povara ce cara toata infrastructura pentru turisti: cort- bucatarie, butelie de aragaz, lazi cu mancare, echipamentul de camping etc. Si nici nu sunt multi turisti. 3-4 grupuri de 2 persoane, fiecare grup de pe la alta agentie, ceea ce inseamna ca fiecare grup avea bucatar, conducator de magari si ghid. Raportul nu imi pare favorabil…

Si noi ne incarcam tot bagajul pe cei doi cai de povara aka biciclete si pentru 500 de metri le impingem cu spor la deal. Apoi insa panta se inaspreste si ne transformam noi in animale de povara, caci bicicletele vin si ele pe rucsac. Din fericire insa treaba asta nu dureaza prea mult, cam 100 de metri diferenta de nivel, cat sa sarim un prag. Apoi merge in general ori pe bicicleta, ori impingand la ele pe pajistile de iarba. Insa in orice caz, mergem suprinzator de mult pe biciclete si e putin supra-realist cand te gandesti ca pedalezi in Anzi, la 4500 de metri. Si chiar pedalezi, pe niste versanti de iarba inofensivi, avand in dreapta varfuri de peste 6000 de metri. Pasul spre care mergem ar trebui sa ne conduca apoi la o laguna, ce am concluzionat noi din poze, ofera cele mai frumoase perspective asupra partii inalte a Cordillerei Huayhuash . Cum urcarea a fost asa de placuta, aveam asteptari mari de la coborare, asteptari ce insa nu s-au implinit, poteca fiind destul de pietroasa si nepermitandu-ne sa stam mai mult de 50% din timp in sa. In schimb Laguna Carhuacocha arata intr-adevar impresionant si pe cand ne aflam pe malul ei inca eram pe plus in vesnicul duel: efort-rasplata prin peisaj / placerea de a cobori cu MTBul.
In ochiul oval si albastru se oglindesc unele din cele mai inalte varfuri ale Cordillerei respectiv Yerupaja (cel mai inalt varf al masivului) si Siula Grande (muntele din Touching the void). Am sta si noi in seara asta in tabara de corturi, nefacand mare lucru, sau cel mult explorand cateva lagune aflate mai sus de noi, chiar la picioarele morenei, dar suntem haituiti de lipsa apei (care oricum a fost pe sponci astazi). Cum continuarea spre sud, pe traseul turistic, nu se arata promitatoare (pasul urmator si urcarea aferenta par dureroase), iar coborarile nu ne-au impresionat prin flow si fun, coroborat cu faptul ca niciunul dintre noi nu e doritor sa faca pe cobaiul cu apa din sticla dublu-purificata cu pastile, adunat cu faptul ca oricum nu avem mancare suficienta, ca nu mai exista o alta varianta de retragere convenabila si auto-convingandu-ne ca asta e oricum cel mai frumos peisaj din Cordillera, fiind vorba de un lac cu apa incredibil de albastra, aflat la picioarele celor mai inalte varfuri ale masivului, decidem sa ne tinem de planul de acasa si sa iesim din parcul national spre est, spre un sat numit Queropalca.

Prima parte a coborarii este lenta si plina de obstacole, poteca mergand din nou pe curba de nivel, urcand si coborand, fiind garnisita cu pietre, trecand raul. Stiam de la un turist argentinean si de la doi localnici ca mai jos ea se va transforma in drum, insa distanta e ceva relativ si depinde de cheful ramas, rabdarea din dotare, setea din gat, foamea din stomac.

Pana la urma razbim si in Queropalca si dupa ce cumparam cele necesare si cerem apa, mai invartim la pedale vreo doua ore, cat sa mai strangem ceva kilometri la cei 20 munciti pe ziua de azi. Ne-am fi oprit noi mai devreme, dar nu am gasit niciun loc de cort promitator, asa ca am tot mers cu soarele inaintand si el spre apus, am sarit un pas si am coborat intr-o vale pana cand am gasit ceva decent.

La final merita sa adaug cateva cuvinte despre doua aspecte importante, la care am reflectat zilele astea.

Primul este ca singurul obiect care ne lipseste din bagaj este un filtru de apa. Mai frustrant este ca aveam unul acasa, testat, insa Radu a fost sigur ca apa de munte din Peru e buna de baut (cum era si cea din Pamir, Caucaz, cum e cea din Alpi ori din Carpati), iar pe mine nu m-a dus capul sa il contrazic si sa insist sa luam filtrul la noi. Dupa ce amandoi am constat ca apa nu e buna de baut, ne-am dotat ce e drept cu pastile, dar parca nici in alea nu ne mai punem increderea, mai ales cand stii ca ai la x kilometri un sat, de unde poti lua apa clorinata. Tot din cauza asta am ajuns sa caram mult prea multa apa dupa noi (in situatii limita cand stim ca nu vom avea niciun sat / sursa sigura de apa) caram 3 litri fiecare, ceea ce e mult prea mult pentru conceptul de bikepacking.

Al doilea aspect este echipamentul pe care il avem la noi si pe care ori nu l-am folosit deloc, ori l-am folosit prea putin. In astea doua luni am invatat ca fericirea si confortul nu stau in a avea mereu un articol de back-up sau doua perechi de pantaloni cu bazon in loc de una, ci in a avea cat mai putine lucruri si in a fi cat mai usor. Pantalonii se spala, eventualul briceag pierdut se inlocuieste cu un cutit si o lingura in primul sat si cu un alt briceag profesional in primul oras mai mare, in Peru nu ploua, deci fara husa de rucsac, over-shoes etc. Asa ca tema pentru data urmatoare ar fi ca din echipamentul asta ce voua, celor de acasa, va pare putin, sa mai taiem fiecare cam 1.5 kg, sa mai tunam putin bicicletele ca sa le facem mai usoare si abia apoi bikepackingul adevarat va avea sens si va fi si fun.

Dupa o noapte friguroasa trebuie sa asteptam venirea soarelui pentru a ne urni in cele din urma din loc

Locul perfect pentru cafeaua de dimineata.

Cu un pic de cofeina in sange si cu o astfel de priveliste nici push-bike la 4600 de metri nu mai pare chiar atat de brutal

Single-trail la inaltime.

De aici tot la vale

Poteca perfecta

Bike lab si bicicleta la inaltime. La propriu si la figurat.

The kids are alright.

Pana si localnicii sunt pierduti in contemplare.

Momentul de respiro de deasupra lagunei

Ride free

Oglinda oglinjoara, care-s cei mai frumosi munti din tara.

Aventura cere sacrificii, sau macar ceva picioare reci.

Dupa o ora si ceva de chin si de impins bicicleta in sfarsit dam din nou de portiuni pe care putem sa stam pe ea.

Plaza de Armas si stadionul pentru coride, doua elemente nelipsite din orice sat peruan mai maricel.

Pentru noutati din calatorii si pentru idei de aventuri mail-ul ramane cea mai sigura varianta.

Postari similare

Prima zi de aventura, Paramo El Angel

De astazi incepe aventura. Respectiv vom lasa in urma aglomeratia (dar si confortul) de pe Panamericana si vom intra in Ecuadorul rural, pedaland spre munti inzapeziti, traversand pasuni inalte si lacuri dezvoltate in craterele unor vulcani stinsi. Practic vom urma o ruta gasita pe bikepacking.com numita Trans Ecuador Mountain Bike Route (prescurtata de acum inainte […]

Ingapirca si vechile ruine incase

“Nu lasa pe maine ce poti manca azi”. Motto scris la taraba numita “Cei doi palmieri” de pe Panamericana Urarea de buna dimineata data de omul care mergea sa mulga vacile e cel mai bun desteptator. E 6.30, soarele abia rasare, dar ziua se anunta faina. Asteptam cuminti ca pajistea pe care avem intins cortul […]

Intrarea in Ecuador

Cand ne trezim de dimineata ploua mocaneste, o ploaie ce nu pare sa se opreasca prea curand. Din copacul sub care am pus cortul cad stropi mari, iar iarba inalta din jur e plina de apa, incat chiar si simplul drum pana la toaleta se lasa cu o udatura serioasa. De aici pana la granita […]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *