Policandrul

Policandrul

Si acum povestirea zilei de duminica din acelasi weekend in care am fost si pe
Lespezi. Dimineata vine racoarasa dar in acelasi timp cu o vreme de cristal, nu
cred ca a fost nici un nor pe cer toata ziua, dar temperaturile au ramas destul
de scazute, cel putin la umbra chiar te apuca bataitul.

Plecam destul de tarziu spre peretele Vulturilor cu intentia sa incercam Policandrul, un traseu nou atat pentru mine cat si pentru Victor. Urcam cu spor pe poteca ce e destul de abrupta pe alocuri, astfel incat ajungem incalziti bine la baza traseului. Urmeaza echiparea dupa care pleaca Victor pe prima lungime, un con de iarba fara asigurari ce ne conduce la baza peretelui propriu-zis.

Peretele Vulturilor.

In urmatoarele 15 minute s-a intamplat in schimb una din cele mai ciudate si mai de neinteles (cel putin pentru mine) faze. In timp ce puneam restul de echipament pe mine la baza traseului pe brana veneau din spate Rudi cu Corina care voiau si ei sa intre in Policandru. Stiind ca oameni s-ar fi miscat mai repede decat noi, vorbesc cu ei sa-i lasam sa plece inainte din prima regrupare, si incep sa urc linistit spre Victor. Acum despre lasatul echipelor mai rapide in fata mi se pare sincer o chestie de bun simt, mai ales cand ai varianta comoda de a nu te imbarliga 2 echipe prin cine stie ce regrupare incomoda. Asta mai ales tinand cont si de faptul ca nu era vorba de un traseu incredibil de lung si era ora 10 dimineata.

In fine, ajung in regrupare si ii zic lui Victor ca Rudi si Corina vor sa intre in Policandrul, si ca o sa-i lasam pe ei sa o ia inainte. M-am lovit de un “nu” categoric, la care Victor s-a burzuluit putin si mi-a spus ca ori plec cap atunci pe urmatoarea lungime, ori se da jos. Chestia asta nu o inteleg nici acum si am inteles-o si mai putin atunci, moment in care mie me se parea cea mai logica si cea mai ok chestie sa-i lasam pe oameni in fata, mai ales ca ar fi fost vorba de maxim 20-30 de minute. Astfel incat am zis si eu nu, si nu a ramas, Victor apucand-se sa-si pregateasca constiincios rapelul pe una din semicorzi in timp ce Corina tocmai ajunsese si ea in regrupare.

Ramas oarecum perplex la reactia lui Victor si incercand sa evit coborarea dubioasa pe brana si o zi ratata incerc sa caut o cale de iesire, astfel incat o intreb pe Corina daca pot sa contui cu ei in echipa de 3 si raspunsul vine destul de rapid da (Corina prinsese o parte din schimbul de replici din prima regrupare). Acum urmeaza in schimb alta chestie pe care n-am inteles-o, desi Victor urma sa coboare la refugiu nu a vrut sa ia la el decat semicoarda pe care a dat rapelul, de care avea nevoie si pentru a cobora de pe brana si atat, astfel incat m-a lasat cu cealalta semicoarda (Rudi si Corina aveau deja doua semicorzi) , toate fiarele necesare pentru o echipa de doi oameni, apa, si cam tot ce era prin rucacul de tura. De ce a facut chestia asta iar n-am inteles, dar in momentul respectiv am zis ca asta e, sa fi tras ca si secund de un rucsac de 6-7 kile nu ar fi fost cea mai dezastruoasa chestie pana la urma, ar fi fost un antrenament interesant.

Imortalizand momentul.

In fine, pana la urma ne gasim in prima regrupare 3 oameni cu fiare pentru 2 echipe si 3 semicorzi, macar echipament aveam destul astfel incat ne hotaram sa legam primele doua lungimi de catarat efectiv de pe Policandru. Ii intreb pe oameni daca pot sa plec cap pe ele, ma incarc de bucle si ii dau inainte, lungimea merge ok initial desi la in moment dat intru intr-un A0 pe care-l tin cu mici intermintente aproape pana sus. Alterneaza portiuni cu stanca compacta, cu portiuni relativ friabile. Tot in acesti timp apar la baza traseului Catalin si cu Catalin voiau sa incerce Mult Dorita, iar de undeva din jos din balarii veneau Cristi Iacob cu Vali care avea sa incerce Fluturele de Piatra. 3 echipe in 3 trasee alaturate, trasee taricele de perete, ziua a fost chiar frumoasa si am surprins cateva poze chiar frumoase cu celelalte echipe.

Tancul Mic.

Postavaru in departare.

Nemtii in cresta Vulturilor.

Apropo, cinste lui Rudi care a carat rucsacul cu semicoarda si fiarele pe lungimea asta, imi pare chiar rau de faptul ca am mai avut un al 4-lea membru al echipei botezat “porcusorul” pe care l-am urcat pana in Brana Policandrului unde l-am si abandonat intr-un copac cu gandul de a-l recupera la coborare.

Rudi epuizat cu “porcusorul” in a 2-a regrupare

.

Corina pleaca cap pe lungimea de iarba pana la regruparea de pe Brana Policandrului, cat si pe lungimea cu tavanul. Tavanul si micile surplombe initiale arata intr-un mare fel de jos, iar Corina a mers foarte bine pe bucata asta astfel incat in scurt timp regrupeaza in grota de deasupra tavanului. Mi se pare foarte ok sa legi lungimile astea doua asa, deoarece eviti plecarea pe gresia friabila de sub tavan, iar regruparea in grota e destul de ferita si intima. In timp ce Corina era pe lungimea cu tavanul ne prind din urma si Catalin cu Catalin care tau cateva ture cu coarda pe brana Policandrului cautand continuarea de pe fisura Mult Dorita ( care arata si ea genial, arcuita surplomat pe multi metri, absolut genia, musai trebuie sa ajung si pe acolo). Soarele trece pe dupa muchie astfel incat ne infofolim la plecare, si bine ne-a prins infofolirea asta ulterior. Lungimea a mers cam jumatate la liber, mai cu bucla ici colo dar oricum e de tras destul de serios, mi s-a parut ca e nevoie de ceva forta in cateva puncte. Regruparea in grota e faina si destul de comoda, desi e cam intima pentru 3 oameni.

Gata de plecare in lungimea cu tavanul.

Catalin navigand o lungime inierbata.

Doua surplombe + un tavan.

Corina sub una din surplombe.

Si sub cea de-a doua surplomba.

Si intre timp Busteniul linistit undeva jos sub noi.

In tavan.

Cristi Iacob in Fluturele de piatra.

Pleaca Rudi cap pe urmatoarea lungime, si regrupeaza pe o brana dupa care ne aduce pe rand in regrupare din cauza unor mici probleme tehnice ce au fost rezolvate cu ajutorul catorva telefoane (chiar mi se pare util sa ai telefonul la indemana, sunt situatii in care comunicarea e imposibila iar daca ai semnal chiar te poate ajuta mult). Cat timp stau in regruparea din grota ma apuca bataitul in ultimul hal astfel incat in momentul in care plec pe urmatoarea lungime sunt complet bocnificat, din urmatoarea lungime neintelegand prea mare lucru din cauza degetelor inghetate. Si cu cat jind ne uitam in momentele astea la soarele in care era invaluit Tancul Mic….

Fisura Mult Dorita.

Catalinii la plecare spre baza fisurii propriu-zise.

Cristi Iacob, putin obosit aici.

Din nou Mult Dorita, ca si scara se vede echipa in partea stanga-jos.

De aici a urmat o goana spre soarele din creasta, cu o lungime lunga pe care mers Corina cap, si inca una scurta pe care am mers eu cap. Amandoua lungimile desi au fost usoare au avut stanca compacta si au fost chiar placut de catarat. Cand iesim in Creasta Vulturilor suntem intampinati de un soare extrem de placut si cald, iar de aici a urmat o portiune de mers in tandem pe creasta pana in Brana aeriana, unde ne-am si dezechipat. La coborare recuperam rucsacul dupa un scurt detour, ii fac poze lui Catalin care tocmai iesea din fisura Mult Dorita si ii dam la vale spre refugiu.

In sfarsit in creasta, intr-un soare bland.

Albisoarele si Crucea, intr-o dispozitie mai senina de data asta.

Mai e putin.

Urmeaza bagaje facute mai mult sau mai putin in graba, Rudi si Corina coboara impreuna cu Catalin si Silvia la masina timp in care eu ii astept pe Catalin sa coboare si ei la refugiu. Dialoghez cu nemtii despre cum a fost pe Creasta Vulturilor, oamenii voiau sa intre in Herman Bulh luni dimineata dupa care plecau in Cheile Turzii. Am incercat sa le explic cat de bine am putut pe unde sunt retragerile, am incercat sa-i indrum spre mosul din Cheile Turzii, chiar sunt curios cat de bine s-au descurcat si cum li s-a parut. Oricum mi s-au parut foarte faini oamenii, printre ei erai doi batrani pe la 60 de ani, aveau Kargel in nemteste si erau si ei de diferentele intre cotatiile lungimilor din schitele lui Kargel si gradul de catarare libera. Oricum mosii stiau din vremea RDG-ului de Fisura Albastra, chestie care mi se pare ca totusi e ceva. De asemenea apropo de etica unul din mosi spunea ca spera ca nu sunt spituri in Fisura Albastra.

Apar in cele din urma si Catalin cu Catalin, munciti dar fericiti, le-a placut foarte mult fisura, oamenii sunt chiar entuziasmati. Dupa inca o sesiune de bagaje o dam la vale cu ultimele gene de lumina, dupa care a urmat un drum obositor pana in Bucuresti vorbind vrute si nevrute pentru a ramane treaz. Una peste alta a fost un weekend superb, daca n-ar fi fost intamplarea cu Victor ar fi fost si mai ok, dar a fost foarte ok si asa. Cel mai probabil sunt lucruri pe care nu le inteleg si pe care le vad decat dintr-un punct de vedere.

Am scris parca totusi prea mult pentru o singura zi si trebuie sa mai pastrez cate ceva si pentru cele 3 zile superbe pe care le-am petrecut in Crai, la Diana, dar a meritat pentru ca a fost o zi superba, o zi in care m-am simtit bine.

Pentru noutati din calatorii si pentru idei de aventuri mail-ul ramane cea mai sigura varianta.

Postari similare

Lespezile Lirei
Lespezile Lirei, catarare libera la superlativ

Weekend-ul care tocmai a trecut l-am petrecut din nou in crai, dupa aproape o luna de la incursiunea in Diana, de data aceasta am schimbat destinatia pentru Refugiul Sperantelor. Mike a plecat in Crai de joi dimineata, a fost impreuna cu Gabi, Marius, Vlad si Suru pe Valcelul cu fereastra si a coborat pe lanturi […]

De trei ori Vanturis si Postavaru Night.

Daca e un lucru care nu-mi place la concursuri e ca uneori pentru a participa la ele trebuie sa sacrifici o alta tura pe munte. Asta poate si pentru ca din punctul meu de vedere atunci cand de hotarasti sa te inscrii la un concurs ideea ar fi sa ajungi la el pregatit si cat […]

Costila
O zi de mini-initiere in Costila

Din nou am ramas rau de tot in urma cu jurnalele, si sunt cam slabe sperante sa recuperez in perioada urmatoare. Totusi am zis fac macar ceva eforturi in directia asta si sa povestesc macar una din zilele de acum doua saptamani, cand plecasem de acasa cu plan maret de a-i duce pe Florin, Radu […]

2 thoughts on “Policandrul

  1. salut, radu. ramin un pic socat de atitudinea colegului tau… nu trebuie sa te invinovatesti, hotarirea ta de a lasa cealalta echipa sa va depaseasca este perfect justificata, mai ales ca stiai ca or sa mearga mai repede. daca tu iesi la 10 noaptea dintr-un traseu nu inseamna ca trebuie sa tii echipa de dedesubt pe loc, pina noaptea in perete… imi pare rau, dar amicul tau victor nu este, inca, un partener veritabil de corda. am patit de multe ori sa fim mai multe echipe intr-un traseu (ultima oara ne-am suprapus acum, simbata, cu mihai sima si cu mugur pe o lungime din peretele vaii albe) si tot timpul am avut macar bunul simt sa-i intrebam pe cei de jos daca vor sa o ia inainte. cit despre cearta in perete, nici vorba… acolo trebuie sa fie armonie… ce faceai daca erai cu victor intr-un traseu incilcit, cu traversari, intr-un punct din care retragera era o problema (sint o gramada de astefel de trasee)? ce faceai daca in spate era o echipa de 3 si nu aveai loc cu ei? in fine, urita situatie… cred ca trebuie sa vorbesti barbateste cu el si sa lamuresti situatia, sa inteleaga omul ca nu trebuie facut asa ceva. ramin nu atit socat, ca nu il cunosc pe baiat, cit dezamagit, pentru ca legarea asta in coarda ar trebuie sa va lege si din alte puncte de vedere. esentiale…

  2. Mda, parca anumite lucruri nu au ce cauta acolo sus. Una din cele mai importante chestii e sa fii pe aceasi lungime de unda cu oamenii cu care esti in echipa, dar cateodata se intampla sa nu fie chiar asa.

    Oricum nu e bine sa judeci lucrurile si mai ales oamenii, mai ales cand eu poate vezi decat o parte a problemei, in orice caz timpul le va aseza pe toate la locul lor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *