Propark, experienta celor 300 de kilometri ai concursului cu aparatul in spate

Daca saptamana trecuta am pus cap la cap un mic foto-jurnal menit sa ilustreze cat mai bine cele 44 de ore ale concursului acum a venit timpul sa scriu si povestea mai detaliata, cu alte cuvinte mai mult text si mai putine poze. Inainte de a incepe trebuie spus ca foto-jurnalul e trecut la categoria “aventuri” pentru ca a avut toate ingredientele necesare si pentru ca s-a simtit ca o aventura adevarata, chiar daca inainte de concurs nu cred ca as fi asociat muntii Persani cu aventura. Legat de poze in schimb, am reusit sa aleg si sa prelucrez pana la urma pozele din timpul celor 3 zile, poze pe care le-am si urcat aici.

Bun, acum revenind la povestea concursului trebuie spus ca ideea de a merge ca fotograf cu una din echipe mi-a incoltit in minte de cateva luni, dar dupa 2 iesiri destul de deprimante la trekking si dupa 0 kilometri alergati primavara aceasta imi cam pusesem ideea in cui. Dupa o primavara cu foarte multa bicicleta nu aveam nici un dubiu ca pot sa tin ritmul la bicla cu oricare din echipe, dar partea de alergare / trekking ramanea o mare necunoscuta. Cu o saptamana inainte in schimb m-am motivat sa comand din afara o pereche de incaltari care macar pe hartie ar fi trebuit sa ma ajute cu lipsa amortizarii din degete, asa ca iata ca marti inainte de concurs ma trezesc cu o pereche de incaltari luate la intamplare, dar care totusi imi vin surpinzator de bine.

De aici a urmat mail-ul trimis organizatorilor legat de idee, mail la care totusi o parte din mine si-ar fi dorit sa primesc un raspuns negativ, stiind ca o sa fie ceva de suferit in timpul concursului. Totusi nu a fost sa fie asa, iar ziua de joi ma gaseste in drum spre Plaiul Foii.

Indoielile.

Acum trebuie spus ca postura din care as fi vrut sa insotesc participantii la concurs mi s-a parut extrem de interesanta. In primul rand pentru a surpinde cu adevarat o poveste nu poti sa faci poze dintr-un punct de control, iar pentru a intelege ce se intampla si care sunt starile prin care treci in timpul unui astfel de concurs trebuie sa le experimentezi pe pielea ta. In acelasi timp daca as fi facut parte dintr-o echipa cred ca nimeni nu ar fi fost incantat sa car dupa mine doua kilograme si ceva de echipament foto in loc de lucruri utile in timpul concursului.

Dar poate principalul avantaj al posturii de fotograf e lipsa responsabilitatii si posibilitatea de a te concetra pe ceea ce ai venit sa faci, respectiv surprinderea prin fotografii a experientei concursului. Daca as fi facut parte dintr-o echipa cu siguranta nu as fi luat dslr-ul dupa mine si scopul principal in timpul concursului ar fi fost ca echipa sa termine cu bine concursul, iar toate energiile ar fi fost directionate in sensul acesta.

Ajungem si in Plaiul Foii, incepe si o ploaie torentiala care se opreste destul de repede si iata ca aflam si supriza traseului din zilele urmatoare: nu va fi nici Crai, nici Fagaras, ci vom merge in necunoscutii Persani. Iar odata cu dezvaluirea traseului vin si unele dezamagiri ale echipelor legate de traseu, iar impresia generala e ca traseul nu e unul nici foarte lung, nici foarte dur. In schimb atunci cand asculti descrierea traseului e suficient sa citesti putin printre randuri pentru a-ti da seama ca organizatorii au destul de multe suprize pregatite si ca nu va fi deloc o plimbare prin parc. Iar poate cel mai important indiciu e faptul ca in zona in care se va desfasura concursul marcajele sunt putine, forestierele si potecile sunt nenumarate, iar potentialul de ratacire e considerabil.

Ascultand cu interes sedinta tehnica.

Ascultand cu interes sedinta tehnica.

Pregatirea.

La fel ca si ceilalti concurenti trebuie sa-mi planuiesc si eu strategia pentru urmatoarele zile, sa vad ce lucruri trimit inainte catre CP7 unde se va face tranzitia de la MTB la trekking, sa vad ce echipament iau dupa mine si poate cel mai important sa vad ce imi pregatesc de mancare pentru tot concursul. Din punct de vedere al strategiei probabil cele mai importante elemente intr-o cursa de aventura cred ca sunt orientarea si alimentarea, si chiar devine extrem de important sa mancanci bine tot timpul concursului. Daca de prima grija am scapat, la capitolul alimentare tot trebuie sa-mi fac un plan aproximativ pentru a vedea ce iau dupa mine in fiecare din sectiuni.

Poate cealalta mare dilema pe care am avut-o in seara dinaintea concursului a fost cea legata de aparatul foto. Aveam de ales intre un sony nex-5 imprumutat de la Iulian Angheluta, mai mic, mai delicat si mai slab din punct de vedere calitativ, si Nikon D600 cu 24-70-ul pe care l-am avut dupa mine in timpul expeditiei care la 2 kilograme e un adevarat cal de povara pentru orice fel de circumstante, singura problema e ca trebuie sa-l cari in spate. Pana la urma am ales varianta cunoscuta, neavand siguranta posibilelor rezultate cu sony-ul si nici timpul pentru a ma juca cu el pentru a vedea exact cum pot sa-l folosesc cel mai bine.

Dimineata si startul.

Startul e la ora 8:00, putin cam tarziu dar asta mi se pare ca lasa mai mult timp pentru un somn ok in noaptea de dinaintea concursului. Oricum cred ca toata lumea e constienta ca in urmatoarea noapte nu vor inchide prea mult timp ochii. Cand incep sa ma imbrac imi dau seama ca mi-am uitat pantalonii cu bazon in Bucuresti dar reusesc pana la urma sa fac rost de un surogat de la Em si de o pereche de colanti de la CPNT asa ca sunt in curand pregatit de start si de facut poze.

Prim parte a traseului e o bucla pana la lacul Pecineagu, bucla presarata cu 20 de kilometri de bicicleta, 15 de drumetie si cu 3 probe speciale. Scopul meu e sa ajung pana la Pecineagu pentru a face cateva poze cu echipele care particicipa la proba de caiac si la celelalte probe. Dimineata e racoroasa si usor innorata, vreme ideala pentru un astfel de concurs.

Sunt extrem de curios cum s-au simtit si ceilalti concurenti la startul concursului, atunci cand stii ca ai un fata un traseu atat de lung si de variat. In primul rand cred ca toata lumea se intreaba daca e pregatita pentru asa ceva, dupa care te raportezi la echipa din care faci parte si iti pui aceasi intrebare la plural. In plus e atat de mult necunoscut, incat mie unul mi-a venit greu sa nu ma entuziasmez fata de ce am in fata, cu tot cu fluturasi in stomac si cu o pofta nebuna de vedea cum va merge totul. E fain si sunt sigur ca e un sentiment pe care cu siguranta nu il ai in fiecare dimineata.

 

Pecineagu, caiace, frunze si orientare.

Bicicleta pana la Rudarita merge bine, singura problema e ca echipele care pleaca mai departe de aici chiar se grabesc. Urcarea pana in culmea ce face legatura dintre Crai si Fagaras merge ok, asta pana cand oamenii incep sa alerge la vale lucru care nu-mi vine prea usor, mai ales la vale, mai ales cu aparatul care zdruncina haotic la brau. Pana la urma il bag in rucsac alaturi de casca de bicicleta cu care am plecat din greseala mai departe si incerc sa tin ritmul sa ajung la caiace inainte de a pleca ultima echipa pentru a face ceva poze. Ma salveaza portiunea de plat unde reusesc sa-i prind din urma pe cei de la Valea Rea astfel incat prind momentul in care pornesc vijelios pe apa. Trebuie spus ca desi s-au descurcat bine pana la final plecarea nu a fost deloc glorioasa, oamenii mergand cel putin unduit pe primele sute de metri. Mai stau de vorba cu oamenii de la caiace, ma intreb pe unde s-o fi ratacit a 5-a echipa si pornesc agale inapoi spre Rudarita. Cred ca aici o sa am cel mai mare timp de odihna, timp pe care il folosesc pentru a mai castiga ceva teren acoperit la trekking.

Pe urcare ma intalnesc si cu restul echipelor, Grindul pare foarte hotarat si in forma si ma intreb cum o sa se descurce celelalte echipe in fata lor. Vorba lui Balan oamenii sunt un pic din alt aluat facuti si toti au ani buni petrecuti pe munte, singurul dezavantaj poate fi ca Persaniul e la fel de necunoscut pentru ei ca si pentru ceilalti. Dar deocamdata sunt pe teren propriu.

Pe drumul spre Rudarita ma depasesc si Vulcanii Noroiosi si pustii de la Gradina Zmeilor si deja imi e clar ca nu o sa fac concursul cu primele echipe. Chiar daca as reusit cumva sa ma tin de ei ar trebui sa sacrific din timpul pe care as putea sa-l dedic altfel pozelor si nu ar iesi nimic din toata experienta, astfel incat sunt hotarat ca dupa sau in timpul lungii etape de MTB sa merg cu una din echipele urmaritoare. Pana acum am pus ochii pe Valea Rea, nu de alta dar au fost cel mai relaxati pe prima bucata si il au si pe Horatiu cu ceva experienta de curse de aventura in spate.

Planul fiind facut ajung la Rudarita si ma distrez de minune facand poze in timp ce echipele cauta frunzele a 8 arbori prin padure. De departe cel mai tare a fost cu fagul si bradul, si nu putine au fost momentele in care oamenii erau convinsi ca au gasit frunzele care trebuie doar pentru a fi desfiintati de catre organizatori. Dupa cautarea frunzelor in padure vine si urmatoarea proba speciala, cea de orientare, mai fac si aici cateva poze dupa care pornesc inainte pentru a avea timp spre tabara de baza pentru a avea timp sa cos pantalonii lui em ce au inceput sa se desfaca.

Intre timp cateva reglaje la sa caci dupa ce echipele vor pleca de aici nu stiu cat timp voi avea sa le fac, mai fac putin pe bunicuta cu un ac si o ata imprumutate mananc pe indelete niste paste super bune de la Dani si privim cu totii Grindul care trece ca fulgerul prin tabara de baza. In rest cel mai important e sa fac bagajul pentru CP14 si a nu uit nimic important.

Proba de caiace de pe Pecineagu.

Proba de caiace de pe Pecineagu.

Soseaua, arcasii si aventura.

Bun, urmeaza partea de MTB si pot sa ma relaxez putin, chiar daca fluturasii de azi dimineata au ramas neschimbati. Practic acum e plecarea adevarata in necunoscut, primele 3 puncte de control fiind intr-o bucla cu locuri relativ stiute. Imi place foarte mult si atmosfera de la concurs, de competitivate extrem de prieteneasca, iar impresia e ca din cele 11 echipe participante toata lumea se stie cu toata lumea.

Pana la CP4, cel cu proba de tras cu arcul ma tin tot de Vulcanii Noroiosi, oamenii chiar merg frumos la trena si pot sa ma asez si eu undeva la spate pentru scuti putina energie. Gasim si Grindul in CP4 iar celelalte echipe sosesc pe rand astfel incat ne gasim la un moment dat toti stransi la umbra asteptand ca sa treaca timpul mort generat de ratacirea unei echipe din primele doua puncte de control.

E timp si de tras cu arcul, la unele echipe cu mai multe emotii decat la altele, e timp si de stat la vorba, e timp si de glumit pe seama ritmului de pana acum care pare ca de plimbare, dar ceasul ticaie, seara se apropie si echipele sunt abia la CP4.

Dupa CP4 erau doua variante de trecut muntele, una peste munte, ceva mai aventuroasa si una pe sosea, sigura si probabil ceva mai rapida. Grindul si Vulcanii Noroiosi o iau pe varianta mai putin aventuroasa in vreme ce Valea Rea se hotareste impreuna cu Gradina Zmeilor pentru aventura. Trebuie spus ca s-ar putea sa fi fost si cateva comentarii ale mele care sa fi influentat decizia, dar clar nu e nimic interesant la pozele facute pe sosea.

Bustenii, depozite de armament si garduri de 3 metri.

Bun, de aici incolo urmez echipa Valea Rea si tinand cont ca acum echipele s-au imprastiat care incotro sunt sanse mari sa-i urmez pana la sfarsitul concursului, asta daca sunt in stare. Nu de alta, dar fiecare echipa se rataceste acum pe barba ei, si nu e ca si cum ai putea sa te opresti in mijlocul Persaniului pentru a astepta urmatoarea echipa sa vina.

Drumul e bun o perioada, dupa care luam biclele in spate dupa care dam de cateva single trail-uri foarte frumoase pe o culme din spatele Magurei Codlei. Doar ca la un moment dat si single trail-urile incep sa dispara si cu prea putina orientare si putin cam in graba ne hotaram sa urmam un forestier ce pare sa coboare in directia potrivita.

Doar ca forestierul se transforma intr-o vale plina de cazaturi si de busteni pe unde nu cred ca a mai calcat picior de om de ceva vreme. Terenul e dupa spusele lui Doru si lui Horatiu cel mai prost teren pe care au carat bicicleta la vale. Asa ca mai sarind busteni cu bicla in brate, mai facand ceva terapie cu urzici, mai tarand bicla la vale pe pante abrupte extrem de inierbate ajungem pana la urma pe o vale care descoperim cu soc si groaza ca se termina cu un gard.

Intre timp mie mi se dezintegreaza si talpa SPD-urilor, asa ca pe langa faptul ca nu prea am stabilitate mai si simt cum se duce talpa in stanga si in dreapta strangand in acelasi timp si tot noroiul sub brant. Cam acum am mari dubii ca o sa mai supravietuiasca pana la sfrasitul concursului, singura mea speranta e sa ajung cumva cu ei pana in CP7. Gandul mi se duce la ceva scoci ce as putea sa-l gasesc in Dobreni pentru a mai drege situatia care nu e deloc roz in momentele acestea.

Dar lasand problemele fotografului la o parte, deocamdata trebuie sa muncim pentru a urca bicicletele peste gard, unde dam si de un drum care e prea fain pentru a fi adevarat. Vedem si caprioare alergand prin fata noastra si suntem convins ca suntem in ceva domeniu de vanatoare si speram sa nu fim luati drept tinte mobile. Doar ca nu traim mult timp cu dilema si ne trezim in fata unei porti de 3 metri inaltime unde e nevoie de o adevarata munca de echipa pentru a trece bicicletele in partea cealalta.

Bun, am pierdut o groaza de timp, e deja aproape seara dar macar de aici e doar sosea si forestier pana in Dumbravita, locul in care e CP5 si unde se desfasoara proba de joagar. Ratacirea ne-a secatuit putin si bateriile, asa ca inainte de joagar alimentam de la magazinul comunal cu cola si dulciuri. Tot in Dumbravita reusesc sa si cad din cauza unei opriri prea bruste, binenteles ca pe partea cu aparatul si reusesc sa crap parasolarul, sa ma julesc destul de tare si sa cad si pe mana dreapta care incepe sa ma deranjeze. Situatia e cat se poate de gri, dar e putin salvata de rola de scoci de care fac rost la CP5 pentru a incerca sa peticesc putin integritatea pantofilor. Nu stiu cat o sa tina dar e mai bine decat nimic.

DSC_3916.jpg

DSC_3955.jpg

Intrea in noapte, rapelul si orientarea.

Soarele apune in timp ce noi inaintam spre Crisbav, moralul meu e cam la pamant dupa toate probleme din ultimele ore, dar sunt destul de convins ca o sa reusesc sa ajung cumva la CP7. Dar pana acolo mai e un punct de control catarat langa o cetate medievala la aproape 1000 de metri inaltime spre care par sa duca o increngatura extrem de interesanta de forestiere. Plecam pe locul 5 de la CP5 si dupa un pic de navigatie maiastra ajungem pe locul 3 la Bubulu si la punctul de control cu rapelul. Asta nu inseamna ca a mers totul perfect, doar ca am ratacit traseul mai putin ca alte echipe.

Jos in vale se vad luminile oraselor din depresiunea Brasovului in timp ce noi cautam destul de bine ascunsa cetate. Intre timp am trecut pe modul de avarie ca fotograf, chiar daca apratul pe care il car dupa mine ma lasa sa fac poze si noaptea daca e putina luna. Doar ca luna rasare abia cand noi cautam coborarea spre DN-ul ce traverseaza Padurea Bogatii.

Ratacim si aici traseul pret de 20 de minute in cautarea unui drum forestier ce aparea pe GPS, de altfel si ultimul pe care l-am cautat in timpul turei. In timpul ratacirii ne depaseste echipa Tarcu, dar noi continuam in ritmul nostru pe un teren pe care ziua s-ar putea cobora destul de fain pe bicla. Noaptea in schimb riscul de a-ti rupe spite sau schimbatoare e considerabil asa ca ritmul scade, mai facem pauze de alimentare, moralul e sus, dar in acelasi timp ne dam seama ca traseul o sa fie destul de epic si in continuare. Horatiu e aproape tot timpul cu harta in mana, planuind urmatorii pasi.

E un lucru extrem de important la cursele lungi sa poti sa imparti problema pe bucatele astfel incat sa nu fi coplesit de dimensiunea ei. Daca ar fi sa fi privit obiectiv lucrurile in momentul respectiv practic eram 4 rataciti cautand traseul la 12 noaptea, destul de obositi si abia trecuti de prima treime a aventurii dupa 16 ore de traseu. La fel de obiectiv, mai era doar putin pana la CP7, unde ne asteapta haine si incaltari curate si uscate, unde e foc unde putem sa ne incalzim si unde vom lasa si bicicletele.

DSC_4024.jpg

Frigul din mijlocul noptii si venirea zorilor.

La CP7 ajungem tot pe locul 3 si aflam ca Grindul inca nu a ajuns, iar echipa de pe locul 2, Tarcu se incalzeste si ea la foc. Alin are o bere fara alcol care merge foarte bine in vreme ce fiecare incearca sa se pregateasca pentru etapa care urmeaza.

Aici am poate si cele mai mari emotii, pentru am mers prea putin pe picoare la munte anul acesta, pentru ca port o pereche de incaltari nou-nouta si poate cel mai important, pentru ca urmeaza sa-mi las bicicleta aici, singura varianta realista de a o recupera fiind daca reusesc sa fac tot traseul de trekking. Dar odata ajuns pana aici, nu prea mai exista cale de intoarcere, asa ca aventura pana la capat.

Daca parasim caldura focului e incredibil de frig, astfel incat plecam destul de gros imbracati in cautarea crucii albastre din Persani. Dupa ce incepem sa ne miscam si dupa ce se dezmortesc muschii moralul e din nou ridicat si in curand ne croim drum la lumina lunii prin poienile largi din Persani, in cautarea unui traseu de creasta care sa mearga spre nord. Eu am febra musculara de la alergarea de azi dimineata si sincer imi pare tare bine ca ritmul nu mai e cel de atunci. Nici nu prea are cum sa fie, caci odata ajunsi in creasta incepem sa dam de o firava poteca intrerupta in multe locuri de copaci si crengi cazute.

Rasaritul, salbaticia si Pestera.

Pana la urma dam si de curcea albastra, iar zorile ne prind inaintand spre nord cu latraturi de caini de stana in fundal. Oboseala in schimb s-a strans, mai e putin si se strang aproape 24 de ore de cand am plecat din tabara de baza pe masura ce se apropie zorile. Horatiu tot in fata impreuna cu Doru cu navigatia, Catalina si Sorin mai in spate, iar eu cu pozele undeva intre.

Rasaritul soarelui e magic si ne gaseste incercand sa ocolim pe curba de nivel o serie de mici varfuri. Raze aurii trec prin palcuri de padure invaluind totul intr-o lumina aparte, moment in care eu ma activez si mai sprintez de colo-colo cu aparatul la brau incercand sa surpind cat mai bine momentul. Trebuie spus e ca e destul de greu spre imposibil sa te concentrezi cum trebuie dupa o noapte de nesomn, mai ales atunci cand aproape totul se petrece in miscare.

Cred ca momente de genul acesta iti ramana intiparite extrem de adanc in minte, momente in care poate din prisma oboselii si a experientei vezi parca frumusetea lumii cu alti ochi. Momente in care esti impreuna cu alti 4 prieteni, in mijlocul pustietatii si al salbaticiei incercand sa deslusesti o cale cat mai buna de a traversa un masiv extrem de putin umblat.

Totusi pana la urma oboseala isi spune cuvantul si luam o pauza de pe o muchie insorita, 10 minute in care unii aluneca usor spre lumea viselor, doar pentru a reveni mult prea repede la propriile trupuri obosite. Dupa care iti asculti vointa si ignorandu-ti durerile din muschii adormiti mergi mai departe, catre o linie de finish ce pare atat de departe. Cred ca e o estetica si o frumusete in momentele acestea, o farama din esenta sufletului omenesc.

Dupa mica pauza dam de o vale plina de copaci doborati de vant, dupa care cu ajutorul hartii ne hotaram sa alegem o varianta directa spre Pestera. Defrisarea o gasim usor, pestera mai putin caci probabil toti organizatorii se asteptam sa venim din cu totul alta directie. Fetele de la pestera ne spun ca am ajuns pe locul 2, la doua ore de Vulcanii Noroiosi, in timp ce noi ne amuzam cum in ultimele 3 puncte de control am tot avansat pozitii fara a depasi efectiv echipe. Pur si simplu ne-am ratacit mai putin ca ele, iar din punctul acesta de vedere meritul e al navigatorilor, Horatiu si Doru.

La Pestera ne contorsionam putin prin galerii stramte, echipa face un puzzle si aflam de la fete ca stau aici de 10 ore asteptand in zadar sa apara echipele. Dupa Pestera moralul e la cote maxime, nici nu zici ca suntem pe drum de 24 de ore si ajungem repede la CP9, unde echipa trebuie sa traverseze un pod indian peste Olt.

DSC_4050.jpg

DSC_4142.jpg

Poduri indiene, vulcani si casute pentru pasarele.

Singura problema cu Racos si cu probleme din jur e ca am ajuns aici in mijlocul zilei si soarele dogoreste in ultimul hal. Eu zic pas la podul indian si la gandul de a urca pe caldura aceasta pana la vulcan si o iau in ritm agale pe malul stang al Oltului spre Racos unde sper sa am o pauza de alimentare mai lunga. Am noroc si de o mica ocazie pentru un kilometru si ceva, prin sat caldura e ucigatoare, iar eu imi dau seama ca mi-am uitat sapca la CP7.

Norocul imi scoate in cale in magazinas comunal cu ceva bascute chinezesti, ii fac vanzare doamnei si ma aprovizionez pentru festinul de la pranz: sandwich cu cascaval si ton, o conserva de hering in sos tomat, un borcan de piersici in compot si napolitane, cu alte cuvinte mancare de competitie.

Din fericire am suficient timp pana soseste si restul echipei, si la cat de toropiti arata nu imi pare rau de alegerea facuta. Nu de alta, dar la vulcan am mai fost acum cativa ani cu Mihaela si prefer sa ma pastrez pentru orele ce urmeaza ce se vor desfasura tot prin caldura dogoritoare a amiezii. Dar pana acolo oamenii au de batut cateva cuie si de construit o casuta de pasarele, sub indicatiile Catalinei.

Caldura amiezii, genunchi care scartaie si oboseala acumulata.

Trece si pauza de pranz si trebuie sa o luam din nou din loc, nu inainte de inca o pauza la magazinul comunal pentru inca o palarie, dupa care atacam molesiti de caldura CP-ul mut de deasupra Racosului. Hipnotizati de liziera padurii de-abia asteptam sa ajungem la umbra si sa scapam de razele ucigatoare ale soarelui. Toropeala ne-a cuprins pe toti si de aici trebuie sa gasim din nou drumul pe platoul Persanilor printr-un haos de muchiute si vaioage. Pana la urma varianta castigatoare e telefonul lui Horatiu, suprapus pete muchii si paraie reusind cumva sa gasim o varianta care ne scoate inapoi in track-ul de azi dimineata.

Intre timp a trecut si caldura si incepe sa mai adie putin vantul dar eu sunt ramas aproape de tot fara apa si gandul ca mai sunt cateva ore pana la CP14 si pana la apa nu e deloc roz. Totusi mult a fost, putin a ramas si acum sunt destul de convins ca odata ajuns la bicicleta nu o sa am nici o prolema sa ajung inapoi la tabara de baza impreuna cu oamenii.

Genunchiul Catalinei in schimb incepe sa scartaie, ritmul scade in timp ce noi inaintam pe creasta impadurita in vreme ce oboseala se acumuleaza. Trebuie spus ca principalul ingredient pentru o experienta faina la un astfel de concurs sunt oamenii cu care faci echipa si pana acum oamenii chiar s-a bucurat tot timpul de concurs si de faptul ca sunt aici (chiar daca bucuria asta are si usoare conotatii masochistice cateodata).

E extrem de important sa te intelegi bine cu oamenii cu care vei petrece atata timp si cu care vei trece prin tot felul de situatii, dar in acelasi timp trebuie acceptat si faptul ca la un moment dat se vor lua si decizii mai putin fericite sau ca vor aparea si neintelegeri. Cheia nu e in a le evita, ci in a le accepta si in a incerca sa le rezolvi, la fel ca toate celelalalte probleme de care te lovesti in timpul concursului. Cam asa a fost si povestea unei mici disensiuni din grup, plecata de la o mica ratacire care la inceput de tura ar fi fost complet insignifianta. Dupa 30 si ceva de ore de concurs in schimb lucrurile arata putin altfel. Cam pe aici, in vreme ce tensiunea domnea in grup si in vreme ce genunchiul Catalinei nu arata deloc bine am inceput sa ma intreb daca echipa Valea Rea va ajunge la linia de sosire, si eu impreuna cu ei. Sincer nu as fi vrut decat sa o vad pe Catalina dand cateva pedale pe bicicleta, dupa care as fi fost convins va ajunge cu bine la linia de sosire.

DSC_4271.jpg

A doua noapte, din nou pe biciclete, mult asfalt si luna plina.

La CP14 ne aspteapta Balan, noi ii golim bidoanele cu apa si ne schimbam in echipamentul de bicicleta, si cu tensiunile oarecum rezolvate pornim mai departe. Horatiu intra in modul turbo si cu Catalina trasa dupa el da dintr-un foc urcarea de dupa CP14 intr-un ritm in care noua ne e greu sa ne tinem de ei. Apucam sa facem pe lumina coborarea pana in CP16 si pana in national, dupa care se lasa a doua noapte.

Cred ca pentru toti cei care au trecut prin doua nopti consecutive fara prea multa odihna la un concurs de aventura stiu ca a doua noapte e dura. E dura nu neaparat din punct de vedere fizic, caci motorasele incalzite trag destul de bine, chiar daca la intensitate considerabil mai mica decat la inceputul turei, cat din punct de vedere psihic. Ne salveaza totusi gandul ca mai avem doar un punct de control si o proba speciala pana la finish, asa ca pedalam la trena pe asfalt spre CP16.

Catalina a mers neasteptat de bine pana acum cu genunchiul in pioneze, dar pe urcarile spre CP16 genunchiul actioneaza ca un adevarat clinometru si cum panta trece de 1 grad, cum ritmul scade considerabil. Urcam spre CP16 pe un drum acoperit de un strat gros de colb, in vreme ce luna rasarea rosiatica la orizont. In fata e Doru in timp ce zaresc un roi de licurici tropaind spre el, numai pentru a coti brusc stanga. Imi dau seama ca licuricii nu tropaie si ca era vorba de cativa cai intarcuiti langa drum, dar a durat ceva pana cand mintea a procesat toata scena si din lipsa de atentie roata fata a derapat in cobul drumului si m-am trezit din nou pe jos. Nu-i nimic, macar am cazut pe moale de data aceasta.

Odata bifat si ultimul CP alegem sa mergem pe mana lui Horatiu si alegem varianta prin Codlea, unde sunt convins ca omul visa sa faca o aroganta si sa bea un expresso dublu in timpul unui concurs de aventura.

Dar, pana acolo mai e ceva de pedalat prin frigul noptii, caci noaptea aceasta e considerabil mai frig decat ne asteptam. E suficient de frig cat sa dardaim serios pe coborari si sa asteptam cu nerabdare micile urcari pentru a ne incalzi. Singura parte buna e ca totusi nu e foarte mult trafic, mare dificultatea fiind pastrarea concentrarii. Pentru asta incercam sa stam de vorba, dar dialogurile se pierd in balmaseli fara sens, incercam sa cantam, dar nu trecem de cateva versuri sau de un refren si din cand in cand, dupa o perioada anormala de liniste se aude mereu vocea unuia dintre noi intreband “Toata lumea treaza?”. Totul in timp ce zburam prin noapte spre o linie de finish de care ne apropiem vertiginos.

Vine si OMV-ul din Codlea, un moment mai putin aventuros al unei ture destul de epice, moment in care ne asezam toti 5 la tejgheaua OMV-ului, zgribuiti, transpirati si obositi in acelasi timp pentru a savura cafeaua de dimineata. Sunt foarte curios ce a zis vanzatorea de aceasta aparitie noctura, dar cert e ca a mers la marele fix cafeaua si de aici spre Plaiul Foii ritmul a crescut considerabil. Din fericire si traficul a fost ca si inexistent pe drumul secundar si am putut s-a mers din nou grupat la trena.

DSC_4342.jpg

DSC_4351.jpg

Sosirea si finalul.

Mult a fost si putin a ramas si in vreme ce ne apropiem din nou de Crai incepe sa se crape de ziua pentru a doua oara. Din fericire pot sa ma odihnesc putin in timpul ultimei pauze de orientare, atipind in masina oamenilor de la CPNT, suficient pentru a prinde un pic de energie pentru ultimii kilometri, unde am luat-o inainte pentru a suprinde sosirea oamenilor.

Trebuie spus ca dupa o astfel de cursa linia de finish capata o semnificatie aparte, dupa 300 de kilometri si 45 de ore de concurs. E un loc care pare atat de departe cateodata, e un loc care e sfarsitul aventurii si poate cel mai important dupa ultima noapte, e locul in care poti sa te intinzi si sa te odihnesti. Dar poate cel mai important e locul care iti arata ca ai reusit sa duci la bun sfarsit alaturi de prieteni o aventura ce a parut in anumite momente aproape imposibila, iar satisfactia trecerii liniei de sosire e imensa pentru orice echipa care termina un astfel de concurs.

Chiar daca mi-ar fi placut sa trec linia de sosire impreuna cu oamenii de la Valea Rea e intr-un fel datoria mea sa surpind momentul, asa ca ocolesc singur linia de sosire in zorii zilei, incercand sa dau trezirea intr-o tabara de corturi aproape adormita. In curand sosesc si Horatiu, Doru, Sorin si Catalina, bucurandu-se de ultimii metri ai concursului. Intr-un fel frumusetea concursurilor de genul acesta e data in primul rand de frumusetea unei experiente impartasite. Mi-ar fi fost imposibil sa scriu randurile acestea daca nu as fi fost acolo cu ei aproape tot concursul si pentru asta le multumesc. Chapeau bas! si Pe data viitoare!

DSC_4397.jpg

DSC_4545.jpg

Pentru noutati din calatorii si pentru idei de aventuri mail-ul ramane cea mai sigura varianta.

Postari similare

Stejari seculari, un podium, o tura de cursiera si o seara la foc, toate in cateva ore.

Unul din avantajele mutatului la Brasov e ca o multime de concursuri sunt brusc mult mai aproape. Duse sunt trezirile matinale si orele petrecute pe drum pentru cateva ore de concurs. Nu de tot, ci sunt doar rezervate pentru cateva concursuri mai speciale la care mi-ar place sa ajung anul acesta. Singura mare diferenta e […]

Explorare cu MTB-ul in Tara Lovistei

Vara, caldura, salbaticie, carat bicicleta in spate si o invazie de muste, explorand partea estica a masivului Cozia.

Bikepacking prin Fagaras si Iezer si un pic de aventura neasteptata

O tura plina de premiere, prima data in Fagaras cu bicicleta, primul cary-bike epic, prima ratacire ce s-a lasat cu un bicuac neplanificat, cu alte cuvinte aventura.

7 thoughts on “Propark, experienta celor 300 de kilometri ai concursului cu aparatul in spate

  1. Felicitari tuturor! Au fost clipe extraordinare si ma bucur ca exista asa ceva, asemenea intamplari care apropie oamenii si pe fiecare de esenta lui! Chapeau bas, perfect de acord! 🙂

  2. Salut Radu,
    Felicitari pentru tot ce faci si respect.
    Imi pun intrebarea daca “Rondul de Jos” pe care l-am dus la bun sfarsit ti-l datorez 100% sau oricum i-ar fi venit randul ?
    Asadar,9 zile x 100 km/zi =900 km de biciclit pe pistele speciale din Belgia si Olanda. Ca pasionat de geografie,am urmat coasta nord-vestica,cu numeroase traversari cu feribotul,cu incredibilele constructii hidrotehnice si celebrul Afsluitdijk; vegetatia si “prietenia” faunei salbatice(mai ales pasari) si domestice uimesc. Moda si aspectul culinar au fost in planul secund,am admirat ore intregi traficul pe “autostrazile” albastre. Iar o densitate de perle de orase nu cred ca exista altundeva in lume.
    Mi-am pus foarte des intrebarea cum ar fi aratat teritoriile de sub ape daca ar fi fost locuite de populatiile geto-dacice,sau cum ar fi acum plaiul mioritic locuit de oamenii nordului. Tu ce crezi?

    1. Daca-mi permiti, incerc eu un raspuns. Eu cred ca suntem si rezultatul zonei geografice. De aceea trebuie sa vedem ce avem bun si sa mergem inainte. Sa privim partea buna (pastrarea traditiilor, existenta unor traditii bogate, flora si fauna diversa, relief divers) si sa corectam deficientele. E singura cale. A ne intreba ce ar fi fost… e pura intrebare retorica romaneasca. Adica stam si ne intrebam ce-ar fi fost, in loc sa ne intrebam ce putem face. 🙂 Fara suparare, ca stiu ca nu te caracterizeaza inactivitatea. 😉

  3. Citesc si su cu intarziere relatarea, foarte faina. Coborarea de dupa cetate, noaptea pe bicicleta (doar pe alocuri) a fost un remember a unei ture extreme (ziua) pe o creasta impadurita din Tarcu, pe urme de enduristi. Mai mergem si la anul, daca se tine 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *