Ziua varfului

In ultimele luni am derulat de nenumarate ori in minte filmul zilei respective, si probabil il voi mai face de nenumarate ori si de acum incolo. Pentru ca nu ai cum sa nu te gandesti unde ai gresit, sau care a fost sirul de decizii care te-a adus in situatia in care am ajuns acum. Dar pentru a nu amesteca lucrurile las toate acestea pentru o alta postare din care poate vor avea de invatat ceva si altii, si voi scrie in continuare povestea zilei asa cum s-a petrecut si asa cum am perceput-o atunci.

Noaptea a trecut parca ceva mai greu in anticiparea momentului, mai ales dupa 3 zile cu mult somn si cu putina activitate in tabara 3. Seara a mai fulguit putin, dar atunci cand ies seara tarziu din cort pentru a rezolva mici probleme norii s-au imprastiat, e complet senin iar luna invaluie in lumina muntii din jur. De hidratat sunt bine hidratat in schimb mi s-a luat de mancarea pe care am mancat-o in ultimele doua saptamani si de-abia astept sa revin din nou la civilizatie si sa dau de mancare adevarata. Pentru prima data de cand sunt pe munte am picioarele reci seara si nu reusesc sa le incalzesc pana cand nu mut termosul (care pierde totusi un pic de caldura) la picioare.

Ceasul suna la 02:00 si incep ritualul startului alpin multumit ca am reusit sa-mi incalzesc picioarele inainte de a pleca. Micul dejun e format dintr-un amestec de cereale cu gem si cu ceai, plin de energie si numai bun pentru a creste glicemia si pentru a porni motoarele de dimineata, dupa care vine momentul sa iau pe mine cam toate hainele pe care le-am carat pana aici. Singura chestie care ramane in rucsac e pufoaica usoara de la Decathlon pe care o sa o folosesc daca nu merge asa cum sunt imbracat acum. In rest o pereche de sosete groase pastrata pentru varf si o pereche de ciorapi super subtiri sper sa-si faca treaba si sa pastreze caldura acumulata peste noapte.

In cortul de alaturi se aude cum se pregateste si Jan, cehul care vrea sa incerce sa urce pe varf in aceasi zi cu mine. E gata putin mai repede si ii zic sa o ia inainte caci caci oricum plecarea din tabara 3 e reprezentata de o portiune mai inclinata cu o coarda fixa. Dupa ce termin si eu bagajul si pregatirilem ies afara pentru a gasi o noapte neagra si plina de stele, fara nici un pic de vant. Urmele celor care au coborat nu au fost acoperite peste noapte, asa ca avem sperante ca voi inainta repede pe urmele care acum sunt inghetate bocna. Conditii ideale.

In schimb e frig, un frig uscat care pare sa te cuprinda mai ales atunci cand stai pe loc si atunci cand adie vantul. Il ajung din urma pe Jan in sa si de aici inaintam cu spor, am suflu, ma simt bine si sunt plin de incredere pentru provocarea pe care o am in fata. Ca o confirmare, atunci cand ridic capul spre piramida ce se profila neagra si intunecata vad o stea cazatoare cum trece fix pe deasupra ei, moment in care stiu sigur ca totul o sa fie bine. Dorinta spusa in gand atunci a fost, ca de obicei, “sa o scot cu bine pana la capat si sa fiu sanatos”.

Ajungem si la primele corzi fixe unde eu trebuie sa fac o pauza pentru a-mi pune coltarii, in vreme ce Jan o ia inainte cu coltarii montati direct din tabara 3. Il urmez in scurt timp si il prind din nou din urma la din corzile fixe. Si in vreme ce asteptam ca sa depaseasca urmatorul pasaj, vad cum se scurge usor pe langa mine un coltar, pe care reusesc sa-l prind inainte de o lua-o la vale de-a binelea. Ii strig lui Jan ca a pierdut un coltar si ma asteapta un pic mai sus pentru a se reechipa si cu ocazia asta o iau in fata.

Intre timp am ajuns pe la 6200 de metri si noaptea a inceput sa faca loc zorilor spre rasarit. E greu de descris in cuvinte cum arata un rasarit la altitudine, cum cerul incepe sa-si schimbe culoare in nuante pe care nu le-am mai vazut pana acum, si cum muntii din jur incep sa fie invaluiti de lumina primelor raze de soare. Mi s-a parut unul din cele mai frumoase momente din tot timpul petrecut pe munte.

Cu putin sub tabara 4 ne intalnim cu ghizii rusi care urcasera cu o zi inainte si care coborau rapeland pe corzile fixe, moment pentru o pauza de ceai, singura pe care am facut-o pana la urma la urcare. Intre timp caldura de dimineata din plastici s-a pierdut si am picioarele reci, la fel cum le-am avut de o multime de ori pana acum. Nu am de unde sa stiu ca e ultima data cand am sa-mi mai simt degetele de la picioare. Fara intepaturi, fara nici un semn, doar cu aceasi senzatie bine-cunoscuta de picioare reci.

Dupa inca 4 corzi fixe ajung si in tabara 4, un cuib de vulturi la 6400 de metri unde abia incap doua corturi si in timp ce vad cum arata locul imi pare bine ca nu m-am carat cu cortul si cu tot calabalacul pana aici. Putin mai sus traseul coteste dreapta pe o fata cu stanca si zapada ce se indreapta spre un culoar inzapezit. E inca devreme si ma misc destul de bine si ma fascineaza verticalitatea pasajelor, chiar daca e greu sa numesti asta catarat natural atunci cand tot timpul blocatorul e pe coarda fixa din dreapta.

Unele corzi fixe sunt in stare buna, alte sunt mai subrezite si au vazut deja cateva ierni bune dar in general nici nu-mi dau motive de ingrijorare, mai ales ca au fost testate cu o zi inainte. Jan e cam tot timpul cu doua regrupari sub mine si inaintam impreuna intr-un ritm din ce in ce mai lent pe masura ce ne inaltam din ce in ce mai sus. La 6700 de metri traseul urca un horn vertical de stanca, cu prize sanatoase ce ar fi fost genial de catarat la liber undeva mai jos, urmat de o panta inclinata unde inaintez cu coltii de frontali abia infigandu-se in zapada inghetata.

Soarele a rasarit, dar noi suntem inca un umbra, pe muchia nord-vestica a muntelui, pana cand ajungem la 6800 de metri si suntem invaluiti de lumina orbitoare a unui soare cu dinti. De aici mai e doar o panta de zapada pana pe varf dar mi se pare ca ma misc cu incetinitorul fiind pentru prima data la inaltimea asta. Si in timpul asta imi dau seama ca indiferent de altitudine niciodata nu o sa fi aclimatizat suficient pentru momentul varfului, caci mai tot timpul varful e punctul maxim atins in orice expeditie.

Ajuns mai sus, in schimb, trebuie sa sap urme caci cele din ziua de ieri au fost ingropate de zapada. Cu pauze la fiecare 20 de pasi numarati in gand si cu plamanii tipand dupa oxigen urc incercand sa ghicesc daca varful e dambul care se vede in fata, doar pentru a descoperi ca mai e putin de urcat. Bateria ceasului cu altimetru a murit demult si e greu sa-mi dau seama inaltimea la care sunt, asa ca nu-mi ramane decat sa inaintez prin lumina soarelui de dimineata. A inceput sa adie putin si vantul dar nu mi-e inca atat de frig incat sa pun si pufoaica usoara pe mine.

Dupa inca cateva pauze se vede in departare crucea de pe varf, mai repede decat mai asteptam si asezata cam ciudat, respectiv pe o panta cu 15 metri sub varf. Varful propriu-zis e de fapt acoperit de o calota de zapada si de gheata batuta de vant unde e probabil imposibil sa infigi ceva care sa sa si ramana acolo. Pe varful geologic, unde e si ultima bucata de stanca in schimb se poate. Fac cateva filmulete la cruce si ma urnesc si spre varful propriuzis.

E greu de descris in cuvinte amestecul de emotii ce ma cuprinde atunci cand fac ultimii pasi pe calota plata ce pare sa fie inconjurata de jur imprejur de muntii de la orizont. Cinci luni de calatorie se incheie aici, cinci luni pline de aventura, de pregatiri si de indoieli si de incredere, de efort si de intalniri cu oameni deosebiti. O multime de sentimente mi se invalmasesc in mintea hipoxica si parca nu-mi vine sa cred ca dupa atat timp stau pe varful muntelui spre care pedalez de 9500 de kilometri. In dimineata asta totul pare posibil.

Cobor de pe varf si intre timp apare si Jan, ne facem unul altuia poze de varf si luam o mica pauza de ceai la adapostul unui bolovan. Ne felicitam si ne imbratisam si hotaram sa coboram impreuna, caci urcusul nu a fost decat jumatate din zi. E abia 10 si ne-am miscat bine pana aici, asa ca avem tot timpul din lume pentru a rapela cu grija. Pun pe mine in cele din urma si pufoaica caci la coborare efortul depus si caldura generata e mult mai mic.

Am pierdut numarul rapelurilor pe care le-am facut metodic pe creasta inapoi spre tabara 3, pe corzi ce inspirau mai multa sau mai putina incredere. Intre timp soarele a inceput sa ne incalzeasca si mie mi se pare ca am din nou picioarele calde. Luam o scurta pauza si bem un ceai in tabara 4, vantul s-a oprit aproape de tot si parca e chiar placut sa stai la soare, dar trebuie sa ne urnim din loc pentru ca norii incep sa se stranga dinspre vest. Pe partea nordica se vede o imagine pe care nu am vazut-o azi dimineata, un elicopter intors cu burta in sus care nu era acolo acum cateva zile alaturi de corturile celor care isi croiau drum pe ruta nordica.

Se termina si ultimele rapeluri si ne felicitam din nou caci in comparatie cu ce a fost pana aici, ultima bucata in tabara 3 e o simpla plimbare asa ca ne impleticim obositi pana la corturi. Aici stam de vorba povestind cum a fost ziua pret de o ora si jumatate cu 3 elvetieni care doreau sa urce si ei a doua zi pe varf, si in timpul acesta am aceasi senzatie de picioare calde. Ei ne povestesc ce s-a intamplat cu elicopterul si cum l-au vazut prabusindu-se in fata lor in vreme ce voia sa lase echipament pentru ghizi la 5600 de metri, impreuna cu singurul pilot care era mai antrenat pentru operatiuni de genul acesta. Cand in cele din urma trece soarele pe dupa muchie mi se face frig si e timpul sa intru in cele din urma in cort. Si in timp ce imi dau jos plasticii si sosetele din picioare vad ca senzatia de caldura a fost complet falsa si ca degetele mele nu arata deloc cum trebuie, pielea fiind alba cu picatele roz in anumite locuri. Sunt convins totusi ca nu e decat o degeratura superficiala si ca dupa ce se duc cateva straturi de piele o sa fie totul in regula. Adorm frant si cuprins de griji incercand sa-mi incalzesc picioarele. Maine trebuie sa ajung cat mai repede in tabara de baza.

Prima geana de lumina in ziua varfului.

Prima geana de lumina in ziua varfului.

La inaltimea lui Chapaev.

La inaltimea lui Chapaev.

Intalnirea cu ghizii rusi la coborare.

Intalnirea cu ghizii rusi la coborare.

Calota de pe varf, nu se poate mai sus de atat.

Calota de pe varf, nu se poate mai sus de atat.

Si varful geologic.

Si varful geologic.

Jan, cehul cu care am impartit varful in ziua respectiva.

Jan, cehul cu care am impartit varful in ziua respectiva.

Oboseala.

Oboseala.

La inaltime.

La inaltime.

Pentru noutati din calatorii si pentru idei de aventuri mail-ul ramane cea mai sigura varianta.

Postari similare

Apus peste Shahrud, inaintand catre desert

Unul din cele mai frumoase apusuri de pana acum si o zi de recuperare dupa cei 220 de kilometri din ziua anterioara.

Grunewald
Shopping salbatic si o ultima tura in Berlin

Despre cumparaturi, pregatirea bicicletei si o ultima tura prin jurul Berlinului inainte de intoarcerea acasa.

Albastra Directa
Fisura Albastra, varianta directa

E luni si inca sunt sub vraja traseului, si inca sunt in pioneze la doua zile dupa traseu. Simt oarecum nevoia sa povestesc acum calatoria noastra pe verticala, desi am o groaza de rt-uri restante pentru ca pe masura ce trece timpul amintirile si mai ales intensitatea lor se va estompa. Totul a inceput joi, […]

18 thoughts on “Ziua varfului

  1. Atunci cand analizezi ce a fost si cum a fost si nu gasesti o explicatie logica si o cauza clara, nu mai ai altceva de facut decat sa te inclini in fata evidentei si sa spui “asa a fost sa fie”. Cel putin eu in ultima vreme trebuie sa ma inclin si eu si sa zic “ce depinde de noi – sa facem, iar ce nu mai depinde de noi sa acceptam si sa mergem inainte. Lucrurile se pot aranja foarte bine, daca avem increderea ca se poate.”

    Felicitari pentru tot ce ai realizat! Sa ai incredere ca alte culmi te asteapta sa le cuceresti! 🙂 Sunt bucuroasa ca te-am cunoscut! Se pare ca amandoi tintim spre “culmile” noastre din viata pe care o traim cu intensitate maxima.

    1. Multumesc, dar cu “asa a fost sa fie” parerea mea e ca suntem responsabili pentru deciziile pe care le luam, iar cursul vietii e insiruirea deciziilor respective. Daca privesti lucrurile asa e greu sa zici “asa a fost sa fie” sau “asta e soarta”…

        1. Clar sunt lucruri pe care nu le putin controla dar aproape in orice situatie avem o alegere de facut. Ar fi multe de vorbit despre determinism si liberul albitru dar imi vine greu sa ma imaginez in voia sortii..

  2. Felicitari Radu pentru ascensiune si experienta capatata acolo, urmarile nu scad meritul de-a fi ajuns acolo sus, de a puncta cu brio capatul de sus al calatoriei tale!
    Cum sunt convinsa ca va exista o continuare iti amintesc si tie: “povestea merge mai departe” 🙂

  3. Hallo Radu,
    Grüße von den Frankenkletterern. Bist du gerade in Kirgistan?
    Ich hoffe, dass es dir gut geht. Wie lange geht deine Reise noch?
    Gruß aus Berlin
    Lars

    1. Hallo,

      Ich bin zurzeit in Rumaenien, leider Ich hatte Probleme mit dem Kalt und meine Zehen wurden erforen. Ich musste zuruck zum Rumaenien fliegen unde meine zehen mussten operiert werden.

      Gruesse,
      Radu,

  4. Radu iti urmaresc aventura de la inceput,m-a durut sufletul cand am aflat ce s-a intamplat insa te rog sa fii optimist si sunt sigura ca te voi mai vedea uracand.
    urmaream o emisiune pe National Geographic cu ascensiunea pe munti si tin minte ca am vazut un alpinist fara ambele picioare ,venise sa urce din nou pe munte cu proteze,asa ca sunt sigura ca vei mai urca pe munti si noi ne vom mai bucura de povestile tale.
    felicitari maxime din partea mea.

  5. Felicitari Radu pentru cucerirea acestui varf !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
    Am citit toate postarile tale si imi pare rau de ce ti s-a intamplat acolo.
    Cand am vazut o postare cu picioarele tale am crezut ca e o greseala…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *