Link catre poze.

Astazi va fi ziua cea mare in care vom trece muntii din Austria spre Italia. De fapt a trece muntii e mult spus, pentru ca nu avem de urcat mai mult de 1000m, dar totusi va reprezenta pentru noi cel mai inalt punct prin care vom trece pana la urcusul final spre Courmayeur. Mike e putin speriat de perspectiva diferentei de nivel pe care trebuie sa o parcurgem astazi, mai ales din prisma genunchiului necooperant cu care se chinuie de cateva zile incoace.

Incepe o noua zi.

Incep sa se vada in departare Dolomitii.

Cautand zmeura prin padure.

Parasim si ultimul nostru loc de cort de pe malul Dravei si pornim spre Lienz, ultimul orasel din Austria prin care vom trece astazi. Trecem pe langa gare unde sunt vedem o groaza de biciclete pentru inchiriat. Cred ca sunt un fel de pachete oferite de cfr-ul lor de genul inchiriezi bicla, te urci cu ea in tren, te plimbi cat vrei si o lasi in alta gara daca e cazul.

In Lienz reusim pentru prima data sa ratacim si pista de biciclete, astfel incat inaintam cam 5 kilometri pe drumul national care urca spre Dobiacco inainte de a reintra din nou in pista de biciclete. Cand reintram in cele din urma, dam de un puhoi de oameni care se varsa la vale. Azi e duminica, o duminica cu vreme frumoasa asta ca nu ar trebui sa ne mire chestia asta. In schimb ce ne mira e ca toti merg la vale si nu la deal, astfel incat in vreme ce noi ne scuipam plamanii pe pante de 10% trec pe langa noi sute de biciclisti ce se bucura de aceasi coborare. Putin frustrant, mai ales avand in vedere proportiile.

Castigam usor usor inaltime si ne apropiem treptat de Dolomiti, pe care nu i-am mai vazut de aproape doi ani de zile. In momentul respectiv am stat doua saptamani aici, doua saptamani incredibil de frumoase, presarate cu foarte mult alpinism, ceva trekking si ceva bicicleta. Mi-ar place sa revim, chiar sunt un loc aparte din Europa, e totusi munte dar e altfel de munte decat gasesti in alte locuri. Biruim in cele din urma urcarea si ajungem in primele satuce italiene din drumul nostru, San Candido, dupa care Dobiacco. Din San Candido luam si o harta rutiera pentru nordul Italiei, nu la o scara foarte buna dar acceptabila pana la urma. E interesant cat de mult se schimba si specificul localitatilor, si specificul oamenilor care merg pe pistele pe bicicleta. Daca in Germania toti erau foarte riguros echipati, in Italia populatia biciclista are o alura multa mai pestrita.

Alpinistul de lemn.

Inainte de Dobiacco parasim si pista de biciclete pe care am mers ultimii 300 de kilometri, doar pentru a intra pe alta pista de biciclete care coboare pe Val de Pusteria spre Muhlbach. De aici vine si reversul medaliei pentru noi, respectiv tot ce am urcat pana acum va trebui si coborat. Si din fericire coborarea e lunga si placut, aproape 50 de kilometri din Dobiacco pana in Muhlbach. In mod surpinzator partea aceasta a Italiei imi place mai mult decat urcusul dinspre Austria, si nu din cauza diferentei de efort. Parca e mult mai multa istorie aici, mult mai multe satuce cu biserici vechi, cimitire cocotate pe varfuri de deal, cu mici lacuri de acumulare de o culoare ireala, totul cuplat cu Dolomitii care arata mult mai spectaculos din partea asta.

In departare e si Punta Fiames, un traseu pe care am fost cu Mihai acum 2 ani.

Probabil Tofana di Rose.

Casute pe malul lacurilor.

Pedaland spre un cimitir din varful unui delusor.

Nu stiu daca mi-as putea imagina un loc de veci mai frumos.

Ne oprim de data aceasta cu o ora inainte de lasarea intunericului, pe o pajiste dintre doua sate, langa un loc propice de scaldat pe malul raului. O ocazia scaldatului traim si live fenomenul numit hochwasser. Pana aici la o groaza de treceri de pod erau semne cu atentie in caz de ape mari, semne ce pareau cam desuete tinand cont ca nivelul apei era in general cu 2-3 metri sub podet. Asta pana in seara respectiva cand mergem si noi sa ne scaldama, in albia pietorasa a raului vijelios. Si ne asezam noi linistiti pe malul apei si ne pregatim sa ne spalam cand vedem cum apa pare sa creasca usurel usurel. Asta e, zicem ca n-am calculat noi bine si ne dam 1 metru mai in spate, in alte cateva minute apa era iar la picioarele noastre. Pana la urma ne retragem pe malul mai inalt si reusim sa ne spalatacim. In interval de 20 de minute cred ca a crescut nivelul cu cam 20-30 de centrimetri, desi in ziua respectiva nu parea sa fi ploaut de loc in zona, nu vreau sa ma gandesc ce se intampla atunci cand ploua torential cateva zile.

De acolo coboram.

Gradina noastra in seara asta.