Category Archives: Romania

DSC_3105

Spring Challenge, concurs de cursiera si o noapte petrecuta la foc.

Urmeaza jurnalul intarziat al unui weekend despre care nu am reusit sa scriu la timpul lui, dar despre care mi-ar parea rau daca nu as scrie macar cateva ganduri. Asta si pentru ca a fost un weekend in care s-au combinat experiente cat se poate de diferite intre ele. De la a goni la vale pe single trail-uri cu MTB-ul, la stat la foc impreuna cu prietenii si la haosul si energia unui prim concurs individual de cursiera, totul in mai putin de 24 de ore. Momente diferite si lumi diferite.

Inertia obiceiului de a invarti pedalele s-a pastrat cumva dupa cele patru luni petrecute in saua bicicletei pe drumul inapoi spre tara, iar cum iarna nu a fost deloc apriga, am incercat sa profit de fiecare ora de soare si de asfalt uscat. Si cumva, fiecare fuga din oras, oricat de scurta ar fi, imi aduce aminte intr-un fel de timpul petrecut pe drum. Iar pe de alta parte recunosc ca o particica din firea mea e competitiva, iar dupa pierderea degetelor de la picioare ciclismul a ramas cam singura nisa pentru ea. Pana la urma, atunci cand impingi pedalele conteaza prea putin daca ai sau nu degete la picioare.

Asa ca lunile au trecut, kilometrii in picioare s-au strans mai repede sau mai incet in functie de vremea de afara si a venit momentul unui prim concurs, Micasasa Spring Challenge, un gentelman’s race de 140 de kilometri din judetul Sibiu prin locuri prin care nu am mai pedalat pana acum. Singura problema a concursului (si nu e singurul concurs cu problema asta) e ca e duminica. Atunci cand te inscrii la un concurs vrei intr-un fel sa dai ce ai mai bun din tine si asta compromite orice tura mai lunga pe care ai putea sa o faci sambata. Varianta de scapare pentru sambata e o tura de MTB in regim de plimbare din Preadeal pana in cheile Rasnoavei unde e planuita o seara cu foc si povesti impreuna cu prieteni cataratori veniti sa profite de primele zile de primavara.

Vremea e incredibil de calduroasa si in vreme ce rotile se invart pe pamantul uscat al potecii, mi se pare incredibil ca in urma cu o saptamana totul era acoperit de un strat de serios de zapada. Dar in cateva zile primavara pare sa-si fi intrat in cele din urma in drepturi si nu cred ca mai e cale de intoarcere anul acesta. Ajung in cele din urma la locul de foc, cataratorii se intorc din pereti, drumetii de pe munte si alergatorii de pe poteci si in curand ne strangem in formatie extinsa in jurul focului la povesti si la un pahar de vorba. Planuri pentru anul ce urmeaza, povesti despre trasee, despre gradini sau despre tari indepartate se amesteca toate si orele trec repede pana cand in cele din urma miezul noptii si frigul ne fac sa ne retragem.

Si acum revenind la experienta concursului care mi-a ramas destul de vie in minte:

Preludiul concursului incepe cu un drum de aproape 3 ore petrecute in masina catre un satuc necunoscut din Sibiu unde Timotei Pacurar organizeaza anul aceasta un concurs de cursiera pe drumurile destul de faultate pe alocuri ale judetului. Un prilej foarte bun de a descoperi locuri noi si de a trai un fel de replica a clasicelor de primavara din vest. Dimineata in schimb reusesc sa o incep cu stangul atunci cand imi dau seama ca am uitat incaltarile de bicicleta acasa, dar salvarea in schimb vine de la Mihaela care imi imprumuta incaltarile ei si care renunta la cursa in favoarea unor vizite culturale.

Urmeaza echiparea rapida, strangerea oamenilor la start, sedinta tehnica si in scurt timp se da si startul si traiesc si eu pentru prima experienta unui start in grup la cursiera cu tot ce inseamna asta. Biciclete ce aparent se misca rapid, viteza, accelerari si o senzatie de haos generalizat in care incerc sa conserv energia si sa ma pozitionez cat mai aproape de plutonul fruntas. Kilometrii trec, eu nici nu-mi dau seama cand se da startul oficial si plutonul fruntas dispare usor din raza vizuala iar eu ma trezesc ramas undeva in spate cu alti ciclisti care au ratat momentul si care privesc cum grupul dispare in fata.

Singur nu ai nici o sansa sa prinzi un grup de 15 oameni care lucreaza cat de cat impreuna, asa ca incerc sa gasesc 1-2 ciclisti cu care sa incercam sa-i prindem din urma. Pana la urma plec in urmarire cu inca un baiat si dupa un efort de urmarire de 10-15 minute in care am lucrat impreuna dar in care indicatorul de efort ajunsese demult pe rosu reusim in cele din urma sa-i prindem si rasuflam usurati. Dar parca e mult spus usurati, caci nu e deloc treaba usoara sa te tii de plutonul care merge cu 40 si ceva la ora mai ales dupa efortul de a-i prinde din urma. In schimb senzatia de viteza e extrem de interesanta chiar daca sunt aproape ultima roata de la caruta si nu prea poate fi vorba de dus trena, cel putin nu deocamdata. In acelasi timp e mult mai putin efort in pluton decat undeva in grupurile urmaritoare mai mici.

Primii 80 de kilometri se strang in acelasi ritm nebun pana incepe prima urcare. Carceii incep sa se isi faca simtita prezenta si nu cred ca sunt singurul care sufera. Pe serpentinele abrupte mi se confirma gandul si brusc plutonul se sparge in grupuri mai mici care urca in ritmuri asemanatoare. Din pacate prima urcare o termin singur si oricat as trage, grupul se departeaza incet pe coborare. Clar data viitoare merita sa trag mai tare pe urcari pentru a nu ramane singur.

De aici pana la sfarsit cursa s-a transformat intr-un fel de contratimp cicloturistic individual pe drumuri destul de rupte. Din spate nu a venit nimeni, din fata nu am prins pe nimeni vreme de aproape 60 de kilometri, dar nu a fost rau de loc si am apucat sa vad mai mult decat roata celui din fata. Iar locurile chiar sunt frumoase, traseul serpuind printr-o serie de sate cu vechi biserici medievale, tot timpul cu Fagarasul inzapezit in departare.

Linia de sosire o trec dupa 4 ore si 10 minute, pe locul 11 din 50 de participanti, un inceput nu foarte rau pentru concursurile de cursiera. Iar daca intr-un fel mi-a placut (si mai ales partii competitive din mine) nu pot sa zic ca a fost dragoste la prima vedere. Atmosfera clar e mai faina la concursurile de alergare montana, si clar e mai fain ca esti tot timpul in natura, asta pe langa comunitatea pe care ajunsesem cat de cat sa o cunosc si care acum e complet noua.

Becky si Mark, plecati de un an si jumatate pe bicicleta, acum in drum spre casa.

Becky si Mark, plecati de un an si jumatate pe bicicleta, acum in drum spre casa.

Primavara.

Primavara.

DSC_3096.jpg

Relaxarea de sambata, cu o plimbare cu bicicleta pe deasupra Cheilor Rasnoavei.

Relaxarea de sambata, cu o plimbare cu bicicleta pe deasupra Cheilor Rasnoavei.

DSC_3112.jpg

Detalii surpinse din goana bicicletei.

Detalii surpinse din goana bicicletei.

To go or not to go. Better not.

To go or not to go. Better not.

La caldura, foc, si un pahar de vorba.

La caldura, foc, si un pahar de vorba.

Iesenii, ceapa, slana si gazeta pompierilor.

Iesenii, ceapa, slana si gazeta pompierilor.

Gata de concurs, cu alimentatia la pachet.

Gata de concurs, cu alimentatia la pachet.

Garmin si Sunto facand echipa buna pe acelasi ghidon.

Garmin si Sunto facand echipa buna pe acelasi ghidon.

Aglomeratia de la start.

Aglomeratia de la start.

Linistea din partea a doua a traseului.

Linistea din partea a doua a traseului.

DSC_1242

Fagaras, din pantofii de ciclism direct in claparii de tura.

Noaptea neagra si plina de stele ne invaluie in vreme ce urcam spre Caltun. In stanga incepe sa se zareasca maiestuos peretele Caltunului, iar tot ce se aude in linistea muntelui e scartaitul zapezii inghetate sub talpile claparilor. Efortul de peste zi ne ajunge treptat din urma, iar pe masura ce urcam fiecare pas devine din ce in ce mai obositor.

Urcusul dinspre Piscul Negru spre Caltun e unul extrem de inselator, mai ales noaptea atunci cand e greu sa judeci distantele. De fiecare data iti zici ca refugiul si lacul vor aparea dupa urmatorea panta, doar pentru a descoperi ca mai urmeaza inca una. Si desi am avut parte de aceasi experienta in urma cu patru ani, memoria selectiva parca a facut sa uitam ca totusi e ceva de urcat pentru a ajunge la refugiu. Sau poate de vina sunt cei 2000 de metri de urcare pe schiuri care s-au strans astazi, mare parte din ei cu un rucsac destul de greu in spate.

Dar cu toata oboseala momentul e extrem de frumos si imi reaminteste intr-un fel de ce facem in fiecare saptamana pelerinajul spre munte. Iar cerul e acelasi cer de care am avut parte in timpul calatoriei la 4000 de metri in Pamir sau in mijlocul desertului Uzbek, acum vazut din creasta Fagarasului in toiul iernii. E un cer pe care nu poti sa-l vezi in mijlocul orasului si care in mintea mea e asociat intotdeauna cu a fi undeva in mijlocul pustietatii, un cer de care cred ca e imposibil sa te plictisesti si spre care cred ca e bine sa privim cat mai des.

Iar in timp ce ma invart in jurul refugiului cu aparatul si trepiedul lasand ochii sa se obisnuiasca cu lumina stelelor sunt intr-un fel multumit ca l-am carat pana aici. Fara cele 3 kilograme in plus cu siguranta urcusul ar fi mers mai usor, dar probabil acum nu as sta sa pandesc stele cazatoare. Iar norocul face ca una din ele sa se potriveasca cu una din expuneri, imortalizand astfel spectacolul mortii unei mici bucati din materia cosmica. Si stiu ca peste ani, atunci cand voi privi imaginea in minte imi vor veni si picioarele inghetate, si linistea muntelui, si vantul iscat din senin care ameninta uneori stabilitatea precara a trepiedului, si gandurile legate de vremea in care imi legam dorintele de stele cazatoare.

Iar acum revenind la povestea primului weekend pe schiuri, prima zi s-a scurs suprinzator de bine, iar zapada buna de la Balea ne-a scutit de trauma primelor viraje din sezon. Poate ca totusi primavara si caldura se pot lasa putin astepate, cel putin atat timp cat e zapada buna la munte. Iar la munte e suprinzator de multa zapada, zapada cum demult nu am mai vazut la inceput de decembrie. Iar seara si ziua petrecuta pe langa Balea au fost o ocazie foarte buna de a ma intalni cu oameni pe care nu i-am vazut de multa vreme. Si chiar daca weekend-ul nostru ar fi avut doar doua zile, tot ar fi meritat drumul destul de lung pana la poalele Fagarasului. Doar ca in cazul nostru sederea s-a prelungit cu un urcus spre Caltun cu sperante de cer senin.

Refugiul cel nou de la Caltun e in schimb un exemplu fain al felului in care functionalul se poate impleti cu esteticul atunci cand e vorba de un refugiu pe munte. Si chiar daca inginerul din mine imi aminteste din cand in cand ca forma urmeaza functiei, am ajuns in ultima vreme sa cred ca si estetica lucrurilor e extrem de importanta. Iar noul refugiu chiar arata foarte, foarte bine, mai ales atunci cand termenul de comparatie e dat de semisferele clasice ale refugiilor din muntii nostrii. Tot ce pot sa sper e ca refugiul se va pastra in stare buna cat mai multa vreme.

Din pantofii de ciclism in claparii de tura.

Din pantofii de cilism in claparii de tura.

In cautarea zapezii.

In cautarea zapezii.

Amintindu-ne mersul lucrurilor.

Amintindu-ne mersul lucrurilor.

Adi Valean si baietii din Vertical Sport la antrenament.

Adi Valean si baietii din Vertical Sport la antrenament.

La multi ani Doru!

La multi ani Doru!

Trupa gata de coborare.

Trupa gata de coborare.

Din nou la deal, pe valea Doamnei.

Din nou la deal, pe valea Doamnei.

Ultimele raze de lumina si urcusul spre Caltun.

Ultimele raze de lumina si urcusul spre Caltun.

Omul, stelele si refugiul.

Omul, stelele si refugiul.

Una din stelele cazatoare vazut de la 2000 de metri.

Una din stelele cazatoare vazuta de la 2000 de metri.

Noul refugiul de la Caltun.

Noul refugiul de la Caltun.

Design si utilitate.

Design si utilitate.

Dupa o dimineata plina de vant, putina miscare pe langa refugiu.

Dupa o dimineata plina de vant, putina miscare pe langa refugiu.

O privire spre Negoiu tapetat de zapada, varf ce ramane pe lista pentru urmatoarea tura in zona.

O privire spre Negoiu tapetat de zapada, varf ce ramane pe lista pentru urmatoarea tura in zona.

Privind spre peretele Caltunului.

Privind spre peretele Caltunului.

DSC_1149

Intrarea in Romania, ceata, prieteni, foc de tabara si noroi.

Atunci cand imi imaginam cum va fi calatoria acum un an si jumatate erau pe lista 3 momente la care visam: momentul plecarii, cand stii ca ai in fata luni intregi de calatorit, momentul in care esti in mijlocul pustietatii, departe de tot si de toate si traind aventura si momentul intoarcerii, cu toata experienta in spate si cu bucuria revenirii.

Iar daca primele doua momente au fost deja taiate de pe lista in vreme ce pedalez ultimii kilometri spre granita cu Romania il traiesc din plin momentul revenirii. Dar hai sa vedem cum a decurs intoarcerea in tara. In primul rand cand vii dinspre Ruse, pe langa successiunea de semne cu “Romania 3 km”, “Romania 1 km”, “Romania 0.5 km” drumul incepe sa se strice incet dar sigur pana la jumatate podului prieteniei unde e si primul semafor, si prima coada de masini si primul semn de “Drum in lucru”. Dar pana una alta la drumul in lucru chiar se lucreaza si asfaltul podului chiar avea nevoie de o cosmetizare.

Trece si podul, si apare si o reclama luminoasa partial defecta pe care scrie biling “Welcome to Romania” si “Bine ati vinit in Romania!” (nu am facut nici o greseala la transcriere). Dupa care vine si semnul comunist si tricolor cu care imi pozez bicicleta si in procesul de a-mi impinge bicicleta pana la el dau intru cu roata fata intr-un rahat de caine de toata frumusetea.

Bun … dupa succesiunea de semne rutiere care m-au adus treptat pe solul patriei vine si granita propriuzisa, unde un vames plictisit dupa ce arunca o privire peste pasaport imi face semn sa merg rapid mai departe. Nici o intrebare cu locul din care vii, cu cate luni ai fost pe drum, nici o discutie despre calatoria barbosului prafuit care tocmai se reintoarce acasa, ci doar un semn din poignier de a trece mai departe. Chiar si la intrarea in Bugaria am stat de vorba 5 minute cu vamesul reamintidu-mi ceva din rusa prinsa pe drum. Aici, nimic.

Nu-i nimic, daca de la reintalnirea cu drumurile si cu oficialitatile patriei nu aveam prea multe asteptari in schimb din Giurgiu incolo a urmat si partea faina, respectiv reintalnirea cu Mihaela si cu prietenii care au venit sa ma insoteasca pe ultima bucata din drum si cu care am petrecut o seara chiar frumoasa la Comana. Dar pana la Comana am avut de infuntat ceea ce a fost cea mai epica portiune de drum pe din ultima perioada, un drum judetean transformat in mlastina ce ar trebui sa duca din Prundu spre Comana. Si pot sa spun ca uitasem cat de buna e calitatea noroiului romanesc, care se lipeste de tot si de toate. Era sa se transforme intr-un fel de Rovine in care sa ramanem intepeniti in mijlocul campului, cu varza in stanga si cu grau in dreapta dar pana la urma am reusit sa biruim bucata de cativa kilometri la fix pentru a ajunge la locul de cort inainte de caderea intunericului. Sa spunem ca au fost kilometri demni de finalul calatoriei.

In schimb soarele anuntat de prognoza atat pentru sambata cat si pentru duminica nu s-a vazut la fata si mai toata ziua de sambata si de duminica, asa ca atmosfera de pedalat a fost una de toamna tarzie si de inceput de iarna. Si tare bine ar fi mers un pic de soare se ne incalzeasca. Noroc cu terasa cu mici si bere “La Vasile” din Vidra unde ne-am oprit in drum spre Bucuresti, cu muzica populara in fundal, cu scaune si mese de plastic si cu bere ieftina. Iar de noroiul romanesc de calitate am reusit sa scapam la una din spalatoriile din Berceni, pentru a arata cat de cat prezentabile bicicletele pentru sosirea din Tineretului.

Din Tineretului am plecat si acum un an si jumatate, intr-o zi de februarie ce seamana foarte bine cu ziua de azi, la fel de cetoasa si de rece. Vine si intrarea in parc, vin si ultimele sute de metri pe care ii facem in formatie de atac improvizata (un 4-3-1 transformat in 4-4-1 pe ultima suta de metri) vine si ultima frana, si reintalnirea cu oamenii veniti sa ma intampine care si-au rapit cateva ore din timpul lor intr-o dupamasa de duminica pentru a vedea intoarcerea unui calator venit de departe. Si nu pot decat sa le fiu recunoscator.

Iar despre mine, povestitorul ultimelor 4 luni petrecute pe bicicleta, pot spune ca in ultimele zile am fost fericit, iar sentimentul de a incheia in sfarsit cercul e unul foarte, foarte fain. Iar uitandu-ma peste pozele de la plecare ma intreb daca omul din poze e unul si acelasi. Sunt convins intr-un fel ca toti kilometri pedalati, toate tarile vazute si toate intalnirile din ultimele luni cu siguranta m-au schimbat. Tot ce pot sa sper e sa pot sa pastrez macar o parte din schimbarea respectiva si dupa intoarcerea acasa.

Iar ca o incheiere, daca aveti un gand de a pleca intr-o calatorie asemanatoare nu lasati sa se stranga praful pe el intr-un cotlon al mintii. Lumea e plina de oameni buni, de locuri absolut superbe si de experiente ce se merita traite si impartasite cu altii. Cu un pic de curaj primul pas nu e deloc greu de facut iar dupa lucrurile se aranjeaza de la sine. Curaj!

Ultima mega-borna kilometrica pe drumul spre casa.

Ultima mega-borna kilometrica pe drumul spre casa.

Apropierea de Romania.

Apropierea de Romania.

Cu doar 200 de metri inainte de granita, primul semafor si primul drum in lucru.

Cu doar 200 de metri inainte de granita, primul semafor si primul drum in lucru.

Bine ati vinit!

Bine ati vinit!

Parca arata totusi mai bine fostul semn comunist decat reclama luminoasa.

Parca arata totusi mai bine fostul semn comunist decat reclama luminoasa.

Escortat spre comana, printr-o atmosfera de toamna tarzie.

Escortat spre comana, printr-o atmosfera de toamna tarzie.

Drumurile patriei, aici DJ 412.

Drumurile patriei, aici DJ 412.

La Rovine vs Biciclistii hotarati.

La Rovine vs Biciclistii hotarati.

Primirea cu paine, sare si tuica.

Primirea cu paine, sare si tuica.

Foc, povesti, vin fiert, slana prajita si voie buna.

Foc, povesti, vin fiert, slana prajita si voie buna.

DSC_1136.jpg

Dimineata de decembrie.

Dimineata de decembrie.

Bicicilistii invadeaza "La Vasile"

Bicicilistii invadeaza "La Vasile"

DSC_1146.jpg

Sfarsit.

Sfarsit.

DSC_2355

Pentru prima data la Sf. Ana, si Brasov-Bucuresti pe bicicleta.

Primavara in Transilvania e putin intarziata iar in timp ce urc pe serpentinele largi ce pleaca de la Bixad spre Sf. Ana am ramasa in minte explozia de verdeata ce a curpins tot sudul tarii. Sudoarea curge si toata atentia e captata de gasirea unei traiectorii fara gropi pe un drum ce pare ca nu a fost reparat de la revolutie. La o prima impresie prin secuime nu prea au ajuns prea multe din drumurile europene prin care au fost reparate o multime de drumuri secundare prin sud. In schimb chiar imi place urcarea continua de aici iar drumul pare taiat cu o panta numai buna de urcat in viteza, mai putin portiunile cu multe gropi. Cele cu piatra cubica chiar imi plac si ii aduc o tenta de Paris-Roubaix traseului.

La Sf. Ana nu am ajuns niciodata pana acum iar pentru weekend-ul asta am desenat impreuna cu Andrei si cu Octavian o bucla cu plecare din Sfantu Gheorghe care sa ne duca pe acolo. Cel mai probabil e si momentul ideal de a ajunge la lac, inainte de a incepe caldura si inainte ca locul sa capete tenta de strand si sa fie plin de oameni.

In vreme ce imi scuip plamanii la deal (cursiera se poate transforma clar intr-un extrem de eficient instrument de auto-tortura, aviz masochistilor) Mihaela tocmai termina marahonul de la Brasov pe un loc trei impartit cu alte trei fete in vreme ce Claudia si Viorica cauta plante carnivore prin mlastinile din jurul Brasovului. Nici daca ne-am fi straduit nu am fi reusit sa ne imprastiem atat de bine in cele 4 zari in zona.

Partea buna e ca traficul e inexistent iar locurile sunt extrem de pitoresti. Urasc drumurile cu mult trafic pe cursiera si prefer ceva gropi unui asfalt perfect atunci cand stiu ca nu bazaie masinile pe langa mine. Si totusi in ultimii ani ultima portiune pana la Sf. Ana s-a reparat si e numai buna de cursiera. Lacul si zona de langa lac e in schimb foarte faina, si dupa ce schimb cateva mesaje laconice cu Mihaela cu bruma de semnal de aici dau si o tura de lac cu cursiera descoperind un loc fain si plin de liniste. Mi se pare imensa diferenta intre cat de curat si cat de aranjat e totul aici, si totusi esti in mijlocul naturii si felul in care arata lucrurile pe Valea Cerbului in Bucegi. Sper sa ramana neschimbat si un urmatorii ani.

Intre timp sosesc si Andrei si Octavian pe care am avut onoarea sa-i chinuiesc putin cu tura de azi. Andrei e la prima tura pe cursiera iar Octavian se lupta eroic cu MTB la deal pe un traseul nu a fost chiar usor pana aici. Andrei era de fapt convins ca o sa murim si ca o sa ne prinda noaptea de cand am plecat din Bucuresti, convingere definitivata odata cu plecarea tarzie in tura. Convingerea a inceput sa dispara abia atunci cand am dat din nou de asfalt pe coborarea spre Turia si cand am inceput sa ne intindem la drum. Apropo de asta la ciclism imi plac foarte mult opririle la crasmele si magazinele comunale, atunci cand te opresti rupt de foame sete si de oboseala si mananci ca boschetarii in fata magazinului, eventual incercand sa “blend-in” cu cativa localnici mai guralivi. Tot din categoria culinara tura am inceputa cu ficatei la cuptor si cu cremsnit in parcarea de la Billa unde am lasat masina.

Pana la urma nu am murit si nici nu ne-a prins noaptea (desi a fost foarte aproape) si am inceiat tura pe un drum national cu ceva cam mult trafic pentru gusturile noastre si cu un usor vant din spate si o pizza in Brasov numai buna de redus deficitul caloric de peste zi.

Duminica in schimb cum eram 6 oameni cu o singura masina si cum cineva trebuia sa se intoarca cu trenul inapoi am zis sa ma sacrific. In plus dupa lunga coborare din Cozia de weekend-ul trecut m-am ales cu o durere de genunchi ce nu se prea manifesta la bicicleta asa ca inca o zi pe cursiera imi surade putin mai mult decat o zi trekking. Idei prea multe nu prea am asa ca ma gandesc ca as putea sa pedalez pana pe DN1A pana in Ploiesti dupa care sa iau trenul pe ultima bucata.

DN1A e un drum chiar fain de bicicleta mai ales dimineata pana cand se porneste traficul si pot zice ca mi-a placut bucata dintre Sacele si Maneciu. Mai complicat a fost cu picioarele grele din ziua dinainte si lipsa magazinelor comunale intre Sacele si Cheia. Iar coborarea din pasul Bratocea a fost ca o trecere prin anotimpuri iar pe masura ce cobori spre campie padurea si copacii incep sa inmugureasca si sa se inverzeasca cu fiecare kilometru.

Astfel incat dupa un ocol pe drumul spre Slanic pentru a evita traficul ajung sa pedalez printre sate cu tufe de liliac inflorit si printre lanuri de rapita in temperaturi de vara autentica. Uitasem senzatia de a te umple de transpiratie atunci cand te opresti din pedalat intr-un loc care e la soare. Din Ploiesti nu ma prea incanta gandul de a lua trenul, mai ales ca e inca devreme asa ca ma uit pe iarta si incerc sa croiesc un traseu fara trafic spre Bucuresti. Nu mi-a parut rau de alegere caci am descoperit cu ocazia asta si zona din nordul capitalei care e chiar faina pentru iesiri de o zi. Mai complicat a fost cu reintrarea in jungla de beton a Bucurestiului dupa o zi intreaga prin locuri frumoase. E momentul acela in care intri pe un bulevard strajuit de blocuri de 10 etaje pe stanga si pe dreapta si te simti ca intr-un canion urban, pedaland printre masini, atunci cand orizontul se inchide, verdeata dispare si devii din nou o furnica in musuroiul citadin.

Iar track-urile zilelor de pe Strava, loc al pierzaniei sunt:

Tura de Sf. Ana: https://www.strava.com/activities/293396803
Bucuresti-Brasov fara trafic: https://www.strava.com/activities/293396858

Drum intins spre Bixad.

Drum intins spre Bixad.

Liniste si pace.

Liniste si pace.

Contemplativ.

Contemplativ.

DSC_2293.jpg

Radler-ul nostru cel de toate zilele.

Radler-ul nostru cel de toate zilele.

Inapoi spre Balvanyos.

Inapoi spre Balvanyos.

DSC_2310.jpg

Asfalt!!! Dupa kilometri buni cu dale de beton.

Asfalt!!! Dupa kilometri buni cu dale de beton.

Din categoria pauzelor boschetaresti.

Din categoria pauzelor boschetaresti.

DSC_2323.jpg

Gasind trasee cicloturistice.

Gasind trasee cicloturistice.

Statuia si totemul din secuime.

Statuia si totemul din secuime.

Baroc.

Baroc.

Odihna.

Odihna.

Privind increzator in viitor.

Privind increzator in viitor.

DSC_2341.jpg

Detalii.

Detalii.

Inca putin pana la masini.

Inca putin pana la masini.

Spre bratocea.

Spre bratocea.

Zburand la vale spre Cheia prin inceput de primavara.

Zburand la vale spre Cheia prin inceput de primavara.

Deja inflorit in campie.

Deja inflorit in campie.

La cumpana vesela.

La cumpana vesela.

Zone faine de pedalat la nord de Bucuresti.

Zone faine de pedalat la nord de Bucuresti.

DSC_1769

Dobrogea pe cursiere si o primavara ce se lasa asteptata

Mi se pare greu sa-mi explic de ce dar cursiera imi place mai mult decat ma asteptam acum 3 saptamani cand m-am urcat pentru prima data in saua ei. Pana acum mereu mi s-a parut ca pe drumurile de la noi mersul pe cursiera e legat de drumuri proaste si mult trafic si nu intelegeam de ce ar alege cineva sa-si petreaca timpul asa. Dintre toate sporturile cred ca e sportul in care esti cel mai departe de natura, mai ales cand pedalezi prin locuri gen DN1 sau pe drumul spre Giurgiu cu masinile vajaind pe langa tine. Intre timp mi-am dat seama ca drumurile din Romania se impart in doua categorii, cele care au fost refacute cu fonduri europene sau din alte finantari si cele care nu au mai vazut reparatii de la revolutie. Asa ca daca vrei poti gasi si drumuri fara trafic si cu asfalt bun.

Dar poate cel mai mult imi place la cursiera faptul ca intr-un timp foarte scurt poti fugi din oras, chiar si dintr-un oras ca Bucurestiul. Un exemplu e tura clasica spre Comana care merge facuta dimineata inainte de munca si chiar e fain sa prinzi rasaritul pedaland prin Romania rurala. Imi place ca te misti incomparabil mai repede fata de o bicla normala si ca o cursiera e construita sa transforme orice efort al tau in energie utila. Si imi place ca iti da mai multa libertate si ca mai ales ca poti explora locuri noi. Si sunt absolut convins ca e un antrenament foarte bun pentru MTB. Dar poate cel mai mult imi place senzatia de efort rotund atunci cand mergi la drum intins si presimt ca in viitor turele de cicloturism vor fi facut pe cursiere cu un bagaj minimalist.

Dar revenind la Dobrogea, prin Dobrogea bate intotdeauna vantul (nu degeaba au aparut intregi plantatii de eoliene) asa ca planul de tura l-am facut dupa directia vantului. Si desi e greu de imaginat am reusit sa facem o tura in circuit in care vantul ne-a batut ca tot timpul din spate, caci directia vantului s-a schimbat complet dupa noaptea petrecuta la Jurilovca. Pe de alta parte vantul din spate si drumurile impecabile pe alocuri au fost perfecte pentru Mihaela care e la prima tura pe cursiera asa ca a fost usor sa fie furata de viteza pe alocuri.

Dobrogea mi se pare cea mai faina primavara atunci cand totul se inverzeste si padurile joase sunt cuprinse de verdeata. Singura problema a fost ca din pacate anul acesta primavara e putin intarziata in toata tara, dar macar cele 8-10 grade pe care le-am avut in weekend au fost mult mai placute decat zapada si frigul din zona Transilvaniei. Intr-un fel chiar mi-ar place sa mai revin inca odata in Dobrogea in vara aceasta, eventul pe MTB pentru a explora dealurile si padurile din zona Babadagului.

Un jurnal cu mai multe informatii despre o prima tura pe cursiera a scris si Mihaela aici, iar track-urile celor doua zile sunt aici si aici.

Nasul si catei.

Nasul si catei.

Masa pe capota, frumos aranjata.

Masa pe capota, frumos aranjata.

Catelul de Dobroge mijeste coltul.

Catelul de Dobroge mijeste coltul.

Numai de post.

Numai de post.

Prima pana de pana acum, in mijlocul campului de eoliene.

Prima pana de pana acum, in mijlocul campului de eoliene.

Cu cursiera pe camp, pe unde e drumul cel mai bun.

Cu cursiera pe camp, pe unde e drumul cel mai bun.

In miniatura.

In miniatura.

Inapoi pe asfalt bun.

Inapoi pe asfalt bun.

Detalii.

Detalii.

Asfalt perfect si nori fotogenici.

Asfalt perfect si nori fotogenici.

Enisala.

Enisala.

Intinderile Dobrogei.

Intinderile Dobrogei.

Inca putin pana in Jurilovca.

Inca putin pana in Jurilovca.

Plecarea de dimineata.

Plecarea de dimineata.

Semne ale primaverii in zonele batute de soare.

Semne ale primaverii in zonele batute de soare.

Si totusi primavara nu e departe.

Si totusi primavara nu e departe.

Verde crud.

Verde crud.

In mijlocul Dobrogei.

In mijlocul Dobrogei.

Alergat de o ploaie de vara printr-o atmosfera bacoviana.

Alergat de o ploaie de vara printr-o atmosfera bacoviana.

DSC_0630

Fulgerul argintiu, si cateva cuvinte despre biciclete

Au trecut aproape doua luni de zile de cand am Furia Argintie si tot doua luni au trecut de cand n-am mai fost cu alt mijloc de transport pana la munca. Am avut noroc cu un sfarsit de iarna fara prea multa zapada prin Bucuresti dar chiar si asa au fost multe zile in care dimineata ma intrebam daca se merita scoasa bicicleta afara.

Problema cea mai mare pentru mine e ca ma simt putin incapacitat fara bicicleta in Bucuresti, mai ales atunci cand trebuie sa ajung in mai multe locuri in aceasi zi. Exceptand traversarile orasului dintr-un colt in altul mi se pare ca te misti incoparabil mai repede cu o bicicleta prin Bucuresti. Singura problema pe langa soferii care de foarte multe ori te ignora ca participant in trafic e murdaria de pe strazi de care inevitabil te lovesti atunci cand ploua sau e ud afara.

Multi ani de zile am folosit MTB-ul prin oras si de fiecare data cand ploua fie te murdareai fie te simteai vinovat ca strici bicileta de munte degeaba cu murdaria coroziva de pe strazi. Asa ca dupa aproape 15 ani de mers cu bicicleta prin Bucuresti am zis ca se merita luata o bicicleta de oras.

Dar acum ce trebuie sa stie o bicicleta de oras? In primul rand trebuie sa aiba aparatori cat mai complete in jurul rotii, dupa care trebuie sa fie ieftina pentru a nu a avea emotii in momentul in care o lasi legata prin diverse locuri si nu in ultimul rand trebuie sa-ti placa. Si astfel am ajuns la fulgerul argintiu, o bicicleta belgiana cu 10 ani mai batrana ca mine care se muleaza perfect peste cele de mai sus.

Si in mod suprinzator dintre toate biciletele pe care le-am avut pana acum (sase la numar) cred ca e si prima bicileta de care m-am indragostit intr-un fel si cu care de-abia astept sa ies atunci cand merg prin oras. E greu de explicat de ce, pentru ca daca e sa o privesti critic e doar o bicicleta cu cadru de dama / oras, putin cam dezlanata si cu frane care tin ca niste frane de acum 40 de ani. Dar totusi bicicletele au fost facute sa fie folosite si nu mi se pare nimic mai trist decat o bicicleta care strange praful pe un balcon. Privind lucrurile intr-un mod mai animist mi se pare ca de fiecare data cand ies cu bicileta prin oras fulgerul argintiu se bucura si el ca inca mai e folosit dupa atatia ani si ca inca mai are viata in el. In plus prin combinatia de rapoarte de cursiera de acum 40 de ani si cauciucuri subtiri chiar e suprinzator de rapida, considerabil mai rapida decat un MTB fie el cu cauciucuri de sosea.

Bucurestiul a inceput in ultimele zile cu iz de primavara sa se umple din nou de ciclisti iar diferenta e imensa fata de cum arata lucrurile acum 10-11 ani, iar schimbarea e in mare parte in bine. Nu zic ca nu mai sunt probleme dar per total perceptia soferilor asupra biciclistilor mi se pare ca s-a schimbat in bine si fata de acum 10 ani imi i-au mult mai putin claxoane gratuite.

In acelasi timp depinde foarte mult si de felul in care vede fiecare bicicleta. Pentru mine cel putin in oras bicicleta are un rol strict functional, trebuie sa ma aduca din punctul A in punctul B cat mai repede si indiferend de conditiile in vreme ce pentru altii bicicleta e vazuta ca o modalitate de relaxare sau antrenament. Sincer strazile din Bucuresti nu prea se preteaza la nici una din variante.

Dar pana la urma o bicileta in plus pe strazi inseamna uneori o masina in minus, inseamna mai putina poluare intr-un oras si asa plin de praf si de noxe, inseamna libertatea de a ajunge usor in locuri in care legaturile cu mijloacele de transport in comun sunt dificile si inseamna si un pic de miscare in fiecare zi. Asta indiferent de anotimp. Ride on!

DSC_1315.jpg

DSC_1311.jpg

DSC_1319.jpg

DSC_1220

Din frumosul targ al Iesilor spre Ceahlau si spre Bicaz

Spre rusinea mea pana acum nu am ajuns niciodata in Iasi sau in Ceahlau, astfel incat atunci cand am vorbit cu Ioana despre ideea de a tine o prezentare la Iasi despre calatoria de anul trecut beculetele s-au aprins imediat. Gandul ca ne vom vedea din nou cu iesenii pe care nu i-am mai vazut de multa vreme impreuna cu posibilitatea de a corupe mintile stundetilor medicinisti cu idei de hoinarit prin lume nu sunau deloc rau.

Ce a iesit a fost un weekend prelungit cu o combinatie dintre un city-break, o prezentare, doua zile petrecute pe drum si 1000 de kilometri condusi, despre care din pacate nu am timp sa scriu un jurnal extrem de amanutit astfel incat voi lasa mai mult pozele sa vorbeasca. In ultima vreme am revenit din nou la ritmul de viata 5 cu 2 si m-am lovit din nou de senzatia de lipsa de timp pe care o uitasem anul trecut. Cumva intre cinci zile petrecute la munca, desfacut si facut bagaje, sortat poze, scris jurnale si doua zile petrecute pe munte parca nu ramane timp pentru prea multe. E intr-un fel un alt stil de viata in comparatie cu zilele petrecute pe bicicleta atunci cand ai de foarte multe ori impresia ca ai tot timpul din lume. Si chiar imi lipseste senzatia asta.

Dar revenind acum la mini-jurnalul din weekendul acesta Iasi-ul mi s-a parut interesant, cred ca e un loc fain pentru antrenament pe bicicleta cu toate dealurile si padurile din jur. In schimb centrul mi s-a parut destul de masacrat de comunisti, pe principiul 3 cladiri vechi 2 cladiri noi. Mi-a ramas in minte spre exemplu blocul proaspat renovat vopsit in alb cu visiniu asezat fix peste drum de Trei Ierarhi. In schimb mi-a placut Copoul si Universitate si locurile incarcate de istorie de acolo.

Legat de prezentare cred ca e a sasea oara cand o tin dar in momentul in care e vorba de oameni noi, de reactii noi si de intrebari noi mi se pare greu sa te plictisesti, mai ales atunci cand ai sansa sa arunci o mica farama de nebunie in gandurile altora. Sau in unele cazuri sa alimentezi nebunia deja existenta. Iar de simtit ne-am simtit tare bine in frumosul targ al Iasilor.

Acum revenind la munte dupa o prognoza destul de inorata si ploioasa planurile de catarat ale lui Catalin si ale lui Octavian au fost inecate de umezeala astfel incat au iesit doua zile frumoase de trekking, una in Ceahlau si una in Ceahlau si una in jurul cheilor din Bicaz, amandoua cu privelisti faine, cu multa voie buna si cu iz de primavara. Si chiar daca in Fagaras si in Bucegi inca e iarna prin campie se simte aerul cald al primaverii si de-abia astept sa vina vremea de biciclit.

Un pic mai multe poze aici, iar Mihaela probabil va scrie un jurnal mai detaliat.

Cu taurul de coarne.

Cu taurul de coarne.

Stefan cel Mare si palatul culturii.

Stefan cel Mare si palatul culturii.

Moldova!

Moldova!

Detalii.

Detalii.

Buna intelegere in aceasi cladire.

Buna intelegere in aceasi cladire.

In sala pasilor pierduti.

In sala pasilor pierduti.

Cobalt.

Cobalt.

Dorinta.

Dorinta.

Priponit.

Priponit.

O prezentare ce s-a lasat cu un gatlej ragusit.

O prezentare ce s-a lasat cu un gatlej ragusit.

Nocturn.

Nocturn.

Prin ceata spre inaltimi.

Prin ceata spre inaltimi.

Cam asta ar trebui sa vedem.

Cam asta ar trebui sa vedem.

Ascunsi.

Ascunsi.

La joaca cu un nou obiectiv.

La joaca cu un nou obiectiv.

DSC_1126.jpg

DSC_1127.jpg

DSC_1128.jpg

DSC_1131.jpg

DSC_1146.jpg

Manunchi.

Manunchi.

Observatie.

Observatie.

Ceahlau.

Ceahlau.

Planuri.

Planuri.

La inaltime.

La inaltime.

In departare.

In departare.

Planuri.

Planuri.

Inca putin pana la primavara.

Inca putin pana la primavara.

Inventarierea traseelor de pe culmi.

Inventarierea traseelor de pe culmi.

DSC_1250.jpg

Belvedere.

Belvedere.

Pe acolo.

Pe acolo.

Gatul Iadului.

Gatul Iadului.

Catalin si Tavanele.

Catalin si Tavanele.

Mom-mom si mancare buna de la prietenii din Piatra Neamt.

Mom-mom si mancare buna de la prietenii din Piatra Neamt.

Picnic

Picnic

Echilibristica.

Echilibristica.

Diverse abordari.

Diverse abordari.

Inserare.

Inserare.

Sfarsit de tura.

Sfarsit de tura.

DSC_0686

Din Azuga pana in Cheia, pe schiuri.

Noaptea neagra ca smoala si cerul plin de stele ne invaluie in vreme ce ne cautam drumul cu frontalele pe coama plata a muntilor Grohotis. Luna e adormita la datorie iar muchiile inzapezite se contopesc cu cerul in timp ce schiurile noastre scartaie pe zapada inghetata de ger. Avem in schimb noroc cu urmele celor trei drumeti pe care i-am intalnit cu putin inainte si care mergeau in sens invers. Ei au fost de altfel si singurele fiinte pe care le-am intalnit astazi daca excludem ursul pe care l-am deranjat din barlog in dimineata asta in vreme ce urcam spre varful Stevia din Neamtului.

Mica aventura descrisa foarte pe scurt in titlul o aveam in minte de acum 4 ani, cand am facut traversarea in sens invers, in alergare si cu bagaj mic. De atunci am ramas putin fascinat de dealurile salbatice si izolate dintre pasul Predelus si muntii Grohotis si am zis ca se merita revenit aici iarna, sau intr-o toamna frumoasa cu rucsacul si cu cortul in spate.

Stiam ca ne va prinde noaptea de cand am planuit-o, nu avem nici un set-up foarte usor de tura si nici antrenamentul pentru a alerga cu schiurile in picioare vreme de 12 ore. Dar sincer eu chiar visam la momentul in care departe de orice semn al civilizatiei vom vedea cum apune soarele si cum toti muntii din jur sunt cuprinsi de nuantele luminii de iarna, de la culorile aprinse ale apusului pana la violetul rece al noptii. Sunt momente extrem de frumoase care sunt parca amplificate de faptul ca esti in mijlocul pustietatii si ca trebuie sa deslusesti drumul pentru a ajunge inapoi la civilizatie. Un apus de la ferastra unei cabane nu va fi niciodata la fel de frumos ca un apus din mijlocul salbaticiei.

In momentul in care se lasa noaptea suntem deja de 12 ore pe traseu, 12 ore in care am facut aproape toata trecerea si am ajuns pe un varf cu un nume cat se poate de dramatic, respectiv Bobu Mare. De fapt noi credem ca suntem pe varf caci totul in jur pare un mare platou negru acoperit de stele, dar de aici stim ca ar trebui sa fie doar de coborat spre drumul national. Usor de zis, mai greu de facut.

Nu neaparat din cauza ca e noapte si ca schiem la frontala, ci in primul rand pentru ca zapada geniala de acum o saptamana a fost transformata cam in toate locurile intr-o crusta cu valuri in care schiurile au nevoie de extrem de multa convingere pentru a lua un viraj. Cam asa a fost si coborararea din Neamtului spre pasul Predelus pe care am facut-o de dimineata, pe o muchie pe care a trebuit sa facem un pic de schi-ierbism pentru a razbi. In schimb dupa pasul Predelus lucrurile s-au schimbat si am avut parte de zapada chiar faina lunga traversare spre Grohotis.

Dar revenind la coborare si la schiurile care o luau numai pe unde voiau ele, dupa ce am scapat de golul alpin a venit partea a doua a distractiei, coboratul pe drumul ingust ingusta care serpuia prin padure si care in multe locuri avea aspect de scoc ce nu te lasa sa ghicesti daca panta se domoleste si daca ai unde sa opresti. Macar pe aici zapada a fost mare si buna si schiurile sunt mai prietenoase, asta pana cand ajungem la actul trei, o zona de forestier pe care s-au prabusit o multime de copaci si pe sub care ne chinuim sa trecem fara sa ne dam jos de pe schiuri. Actul patru a fost din fericire cu un alt forestier mai mare cu un subtire strat de zapada care ne-a ajutat sa coboram pe schiuri pana in drumul national. Iar dupa 13 ore si jumatate de traseu am avut parte si de prieteni care ne-au cules de pe national si ne-au salvat de la o bocaneala de cativa kilometri prin noapte si alaturi de care am petrecut ce a mai ramas dintr-o zi lunga, aventuroasa, salbatica si putin epica.

Prima tura cu noile schiuri de tura ale Mihaele, cele vechi suferind din pacate un incident nefericit.

Prima tura cu noile schiuri de tura ale Mihaele, cele vechi suferind din pacate un incident nefericit.

Dimineata pe rocoare sapand urme prin zapada rece.

Dimineata pe rocoare sapand urme prin zapada rece.

La drum.

La drum.

Proaspat scapati de intalnirea de gradul 3 cu ursul.

Proaspat scapati de intalnirea de gradul 3 cu ursul.

La deal.

La deal.

Soare si voie buna.

Soare si voie buna.

Inca putin pana departe, in zare Ciucasul la baza caruia trebuie sa ajungem.

Inca putin pana departe, in zare Ciucasul la baza caruia trebuie sa ajungem.

Ultima privire spre Bucegi si Crai.

Ultima privire spre Bucegi si Crai.

Pregatit de schi ierbism.

Pregatit de schi ierbism.

Zapada mare.

Zapada mare.

Drum intins.

Drum intins.

Inca putin.

Inca putin.

Aventura.

Aventura.

In mijlocul pustietatii.

In mijlocul pustietatii.

Inca putin.

Inca putin.

Prin padurii de fag.

Prin padurii de fag.

Tot la deal.

Tot la deal.

Si fotograful.

Si fotograful.

Apusul zilei.

Apusul zilei.

Se apropie noaptea.

Venirea noaptii.

DSC_8157

Ultima zi de MTB pe 2014

Nu stiu cum se face dar in ultimele 3 weekenduri am cazut de fiecare data frant la sfarsitul zilei cuprins de oboseala si de o usoara febra musculara ce se agrava in mod subit peste noapte. Cele 3 luni fara nici un fel de efort se simt si nici kilogramele in plus nu sunt un avantaj, iar o tura care ar fi fost lejera acum un an acum ma stoarce aproape complet la sfarsitul zilei. Pe de alta parte recunosc ca imi place senzatia de sfarseala si de febra musculara de sfarsitul zilei, un semn ca ai tras de tine putin de-a lungul turei. E o senzatie care poate da dependenta si care atunci cand te antrenezi pentru ceva poate fi un indicator al unui antrenament reusit.

In turele din toamna asta nu poate fi vorba de nici un fel de antrenament in schimb, ci doar de cea mai usoara modalitate de a ajunge din nou pe munte si de a face ceva miscare. Revenind in schimb acum la povestea zilei, vine si dimineata si parasim camera hostelului la care am stat peste noapte, si in racoarea diminetii vine momentul sa urcam spre Poiana pentru a descoperi tura scurta de la Brasov XCM Marathon.

Si cu toate ca e destul de frig si Brasovul pare sa fie inca tot sub umbra Tampei strazile par sa fie pline de oameni care se indreapta spre munte, fie pe jos, fie in alergare, fie pe bicicleta. O fi bine, o fi rau sa fie muntele in spatele case, cine stie, poate vom descoperi si noi odata. Ne urcam si noi pe biciclete si pornim si noi la drum, nu inainte de ne face datoria civica de vota la una din sectiile de votare pe care ni le-a scos track-ul in drum.

De aici incepem sa tocam metodic drumul pana in Poiana Brasov. Acum desi muntele e in spatele casei e putin straniu sa vezi atat de multi oameni pe poteci, si din punctul meu de vedere nu prea merge ca aceleasi poteci sa fie impartite si de drumeti si de ciclisti. Ca drumet mi s-ar parea ciudat sa trebuiasca sa ma dau la o parte din fata biciclistilor, sau sa stau cu frica ca vine cineva mai tare care nu franeaza la timp. Probabil in zilele de saptamana nu e nici o problema dar in zilele de weekend cand pare ca tot Brasovul a iesit in Postavaru poate deveni putin mai problematic.

Odata ajunsi in Poiana descoperim si o alta problema cu GPS-ul, respectiv identificarea sensului atunci cand trackul se intersecteaza de mai multe ori, astfel incat ajungem sa facem in sens gresit jumatate din bucla care merge spre spinarea lunga. Ne dam seama abia dupa ce a coborat destul de mult spre Rasnov, si in fata cu perspectiva de a impinge bicicletele la deal hotaram sa urcam pe sosea inapoi in Poiana. Ajungem inapoi in Poiana nesperat de repede si incercam si varianta corecta, ajungand in cele din urma si pe poteca care merge pe spinarea lunga.

E genial de pedalat pe aici, in departare se vede Bucegiul dintr-un unghi pe care nu l-am mai vazut pana acum iar poteca e numai buna pentru a stoarce putin untul din tine cu urcari scurte si abrupte alternate cu bucati de coborare faine. O ultima coborare ne scoate in acelasi loc in care era acum o ora si un pic, si urcam din nou cu spor spre Poiana, cu gandul la Regio Trans-ul de ora 16:00.

De aici prindem coborarea spre Valea cu Apa, mult prea tehnica pentru ce pot sa cobor eu acum. Dupa Valea cu Apa in schimb poteca devine din nou domoala, si e din nou fain sa gonesti la vale la vale pe bicicleta. Ultima data am fost pe aici la semimaratonul de Brasov acum 2 ani si jumatate, alte vremuri ce par mult mai departe in amintirea mea. Incet incet se apropie si orasul si ajungem din nou inapoi in aglomeratia turistica din centru, dupa ceea ce a fost pana la urma ultima tura pe MTB a anului. Vremea a devenit cat se poate de urata, si mi se pare ca am ajuns din nou in Berlin. De acolo mi-a ramas in minte o stire de la sfarsitul lui ianuarie in care oamenii spuneau ca soarele a stralucit pret de fix 19 minute in 3 saptamani. In Bucuresti cel putin cred ca sfarsitul de noiembrie si inceputul de decembrie au aratat fix la fel.

Din nou la deal.

Din nou la deal.

Culorile toamnei trecute.

Culorile toamnei trecute.

Pauza pe frunzis.

Pauza pe frunzis.

Fosnet de frunze.

Fosnet de frunze.

Concentrare.

Concentrare.

Din goana bicicletei.

Din goana bicicletei.

Ultimul weekend in sa pe munte pe anul acesta.

Ultimul weekend in sa pe munte pe anul acesta.

DSC_8095

Ultimele zile de toamna, cu bicicleta de la clabucetul Azugii pana in Brasov

A fost al treilea weekend consecutiv din noiembrie cu vreme buna, o luna care inital ma asteptam sa fie asa cum poti iti imaginezi luna noiembrie, cu cer plumburiu, ploaie mocaneasca si multe weekenduri petrecute in Bucuresti. Au fost weekend-uri care s-ar fi potrivit parca mai degraba undeva la inceput de octombrie, cu zile calde si cerul albastru al zilelor frumoase de toamna. Si poate mai important a fost un noiembrie care s-a potrivit foarte bine cu picioarele mele destul de stangace de stangace dupa operatie.

Asa ca iata-ne din nou in tren in drum spre Valea Prahovei, din nou cu un bagaj minimalist, din nou cu gandul al o tura de doua zile in care sa exploram potecile de la doua concursuri de MTB, Surmont Bike Challenge si Brasov XCM Marathon. Si desi chiar imi place sa ajung cu trenul la munte sambata am descoperit si unul din dezavantajele asociate. Ca sa fiu mai clar, atunci cand mergi cu masina la munte e absolut sa imposibil sa-ti uiti geaca in tren, lucru pe care mi-am dat seama pe peronul din Predeal in vreme ce priveam trenul cum se indeparteaza usor din statie.

Cateodata mai sunt uituc din fire dar pana acum nu mi s-a intamplat sa uit niciodata ceva in tren, un scenariu mai degraba ce tine de cosmaruri. Si in vreme incepusem deja sa alerg dupa trenul pe jumatate iesit din statie si in minte incercam sa-mi aduc aminte cati kilometri sunt intre Azuga si Predeal si daca am sanse sa ajung cu un taxi inaintea trenului acolo impegata ma linisteste si-mi spune ca mai e o sansa daca iau legatura cu biroul de miscare din Predeal si cu impegata de acolo.

Ajung si in biroul de miscare, unde descopar ca nu sunt aparent nici primul nici ultimul care pateste asa ceva. Dupa spusele sefului de gara “Aproape in fiecare weekend se mai nimereste unul”. Cele 10 minute pe care le face trenul pana in Predeal par sa se scurga cu incetinitorul, timp in care eu incercam sa-mi aduc aminte exact din ce vagon al personalului ne dadusem jos. Ajunge si trenul in statie, tensiune, impegata nu gaseste nimic, eu mai scormonesc in minte cateva repere, respectiv geanta rosie a unui nenica care stea in fata noastra, din nou clipe care trec incet dupa care si in final deznodamantul, geaca e salvata (si impreuna cu ea si cheile de la casa) de catre impegata din Predeal.

Singurul mic inconvenient e ca acum trebuie sa facem un detour pana in Predeal pentru a recupera geaca uitata, asa ca tura o incepem pana la urma din Predeal si nu din Azuga asa cum planuiam. Si pentru a incepe ziua din forta alegem sa urcam cu bicicletele pe partia Cocosul, partie ce nu prea inteleg cum poate fi urcata in sa, cel putin la antrenamentul meu de acum.

La Susai e liniste si pace si luam o pauza incalziti de soarele de toamna in care incercam sa confruntam harta cu ceea ce spune GPS-ul. Inca nu am gasit o modalitate in care poti sa impaci in mod ok un track de pe GPS cu realitatea de pe o harta pe hartie, asa ca deocamdata luam mai multe pauze in care incercam sa ne dam seama cu aproximatie pe unde ar trebui sa mearga trackul, pentru a fi cat de cat orientati in spatiu.

Poteca pana pe clabucetul Azugii e absolut superba, atat pentru bicicleta, cat si pentru alergare sau pentru o plimbare pe schiuri de tura. E prima data cand ajung aici pe bicicleta iar drumul mi se pare numai bun pentru a invata cum sa te descurci cu urcarile scurte si abrupte si cum e cel mai ok sa iti pastrezi inertia pe astfel de teren.

De la stana de sub Clabucetul Azugii prindem din nou directia Piatra Mare, caci vrem sa coboram in seara asta pana in Brasov. Reusesc sa iau si o tranta pe o portiune alunecoasa de forestier si cad fix pe husa de la aparat, reusind cu ocazia asta sa fisurez complet parasolarul de la obiectiv. Asta e, e unul din riscurile pe care le ai atunci cand ai aparatul la brau, si nu e prima data cand se intampla. Prima data a fost daca stau bine sa ma gandesc acum cateva luni in Tadjikistan, dar problema a mers rezolvata atunci cu un pic de super glue. Acum in schimb parasolarul e tandari si sigur nu o sa mai functioneze aceeasi metoda.

Orele in schimb se scurg iar atunci cand ajungem cand intersectam poteca ce pleaca spre stana din Pietricica stam sa ne gandim daca avem timp sa facem si mica bucla pana acolo. Mai e putin peste o ora pana cand apune soarele, dar tentatia unei mici aventuri in necunoscut e prea mare, atat pentru mine si pentru Mihaela. Mi-au lipsit momentele acestea, atunci cand te avanti pe o poteca noua, fara sa stii daca o sa ajungi sa impingi o groaza la bicicleta sau daca va trebui sa faci pe intuneric lunga coborare pana in Brasov. Necunoscutul e o parte a aventurii, oricat de mica ar fi aceasta, si intr-un fel mi-e putin dor de cat necunoscut era acum 10 ani atunci cand am inceput sa merg mai serios la munte, sau atunci cand am inceput sa ma catar si sa alerg. Si totusi cand stau sa ma gandesc cate locuri de pe lumea asta sunt noi si necunoscute.

Dar pana la urma necunoscutul se dovedeste a fi o poteca noua pe care pedalam cu spor in lumina calda a asfintitului, ajungand mult mai repede decat ne asteptam in stana din Pietricica. Soarele mai are putin si apune atunci cand ajungem la stana, si zabovim putin urmarind spectacolul creeat de lumina toameni printre firele de iarba, dupa care incepem in cele din urma lunga coborare spre Brasov, caci maine avem in plan o tura pe potecile din Postavaru.

Jurnalul Mihaelei e aici.
Iar trackul turei aici.

Lasand Predealul si partia Cocosu in spate.

Lasand Predealul si partia Cocosu in spate.

Orientare.

Orientare.

Spre clabucetul Azugii.

Spre clabucetul Azugii.

Privind din nou Bucegiul de departe.

Privind din nou Bucegiul de departe.

Pauza de la stana.

Pauza de la stana.

Apusul la stana din Pietricica.

Apusul la stana din Pietricica.

Visare.

Visare.

Drepti.

Drepti.

De aici e doar de coborat pana in Brasov.

De aici e doar de coborat pana in Brasov.