In timp ce scriu jurnalul de fata in Brasov ninge serios pentru prima data dupa mai bine de o luna. A fost o luna care s-a simtit mai degraba ca o luna de martie si nu ca o luna din mijlocul iernii. O luna in care puteai sa combini alternativ schiul prin muntii inalti cu bicicleta prin zonele joase la temperaturi cat se poate de primaveratice, lucru pe care l-am si facut de altfel.
Partea buna fata de alti ani e ca totusi la peste 1500 de metri s-a format totusi o baza din zapada si chiciura cazuta in ultima luna asa ca macar nu ti-e frica ca o sa belesti schiurile. Partea proasta e ca tot procesul de inghet-dezghet din ultima perioada a transformat baza asta intr-o sticla lucioasa pe care nu ai cum sa-ti tii echilibrul fara o pereche de coltari sau de snowline-uri.
Planul pentru ziua de astazi e simplu: urcat cu schiurile in spate pana pe varful Bucsa, de aici cotit spre Padina Ski-Touring Arena, facut cateva coborari de pe Tataru, reintalnit cu Radu si Bogdana si coborat inapoi la masina. Planul a aratat bine primele 2 ore din tura, o ora de bocanit cu schiurile in spate si o ora de mers printr-o padure incarcata feeric. N-a mai aratat bine in momentul in care am iesit din padure si am inceput urcusul spre Bucsa. Combinatia de vant si gheata lucie ne -a facut sa uitam de Tataru si sa cotim catre cea mai domoala varianta de a cobori inapoi spre Moeciu, respectiv cea de pe traseul de la 4 Munti. Sa spunem ca nu mi s-a parut niciodata atat de interactiv coboratul pe o panta inghetata ce nu avea mai mult de 20 de grade.
In schimb la coborare am gasit poienile prin care ne-am jucat si acum 3 ani incarcate cu zapada numai buna de schi, asa ca intr-un fel varianta de a reconfigura tura nu a fost chiar nefericita. Trebuie sa recunosc ca tot arealul din partea superioara a vaii Barbuletului e foarte fain pentru schi de tura si ca poti sa te joci fara probleme pe aici o zi intreaga daca e zapada buna, iar orientarea de obicei iti asigura zapada buna. Priveliste faina spre Bucegi, stane, paduri de brazi, pante de 20-25 de grade, chiar nu pot sa vad ce ti-ai dori mai mult, mai ales atunci cand e pericol de avalansa prin alte parti. Bonus, daca e zapada poti cobori fara probleme pana putin deasupra vaii Bangaleasa pe schiuri, sau prin poieni chiar mai jos. Nu a fost cazul astazi, asa ca ultima ora am coborat-o tot cu schiurile in spate.
Starea zapezii la plecare si moralul un pic la pamant in fata orei de carat in spate schiurile in clapari.
O ora si jumatate mai tarziu, pe schiuri la soare. In sfarsit incepe sa arate a iarna.Vantul ne ia in primire atunci cand dam de pantele inghetate de pe varful Bucsa. Sa spunem ca aproape ca nu a mai ramas fir de zapada proaspata dupa ce vantul si-a facut de cap pe aici.Spre varfuri.Abruptul vestic al Bucegiului arata intr-un mare fel incarcat de zapadaIn schimb vantul isi face de cap pana cand incepem coborarea spre Moeciu. Noroc ca temperaturile sunt cat de cat primaveratice afara.Arena prin care ne-am dat dupamasa aceasta, cu zapada numai buna si un cadru idilic.Un loc ce pare sa fie in alta tara, nu in Romania.Sfarsit de zi, inapoi la primavara.
Ultima zi a epicii noastre planteaza deja samanta pentru alte aventuri si alte explorari. Pentru ca o intoarcere in Petrosani integral pe asfalt ar fi fost plictisitoare, Radu desenase track-ul pe o culme ce merge o perioada deasupra DN7A, cu intrare din Pasul Tartarau. Un forestier bun ne conduce cu usurinta in Poiana Muierii. De aici harta ne arata ca drumurile se bifurca, unul plecand spre nord, spre varfurile inalte din Sureanu, si altul spre sud. Al nostru e cel din sud, insa ochii descopera deja drumul ce incinge varful lui Patru si mintea imagineaza o continuare spre Sureanu. Poiana asta a Muierii m-a intrigat si printre planuri pentru ture viitoare ma intreb si ce povesti stau in spatele acestui toponim. Care muiere, a cui si ce a facut de a ajuns inspiratie pentru un nume de poiana ?
Acasa, internetul ma lamureste putin, dar fiind totusi o singura sursa de informare (http://valeajiuluipress.com/?p=15696), povestea trebuie privita cu un ochi critic. Pe scurt, o poveste de dragoste terminata cu sange si puscarie. Prin 1947 niste ciobani se bat pentru o femeie. Au rezultat doi morți, bătăușii au înfundat pușcăria… femeia a ajuns toponim. Pe langa telenovela asta tipic romaneasca, din punct de vedere georgafic, locul se gaseste, la granita dintre 4 judete (Gorj, Sibiu, Alba si Hunedoara) si tocmai de aceea aici se strangeau ciobanii inca din timpuri vechi.
Apoi s-au organizat nedei, mereu de Sfantul Ilie. cronicile mentionand reuniuni inca de pe la 1490. “”Această nedeie din Poiana Muierii face parte din zestrea culturală a orașului Petrila și este unul dintre obiceiurile cele mai vechi, respectate cu sfințenie de momârlanii noștri. Istoria locală consemnează faptul că, încă de demult, în duminica din apropierea sărbătorii Sfântului Ilie, locuitorii din satele învecinate luau drumul plaiurilor pentru a ajunge la timp la nedeia pe care o așteptau an de an, cu toate pregătitile necesare unui asemenea eveniment. Bărbați și femei, copii și vârstnici deopotrivă, care pe jos, care călare, urmau aceleași meandre ale potecilor și plaiurilor care duceau, în această zi, în același loc: la Poiana Muierii. Urmând tradiția, așa am făcut și noi astăzi, la frumoasa întâlnire a momârlanilor care s-au întâlnit la stâna din Poiana Muierii. Tuturor celor care au fost alături de noi, le mulțumesc” (din discursul primarului orasului Petrila, la nedia din 2018, referinta aici: https://www.avantulliber.ro/2018/07/23/momarlanii-petrileni-au-incins-nedeia-in-plaiurile-montane-de-la-poiana-muierii/).
Tot Google ne lamureste ca in Poiana Muierii se gaseste si una din cele mai moderne stane din zona Vaii Jiului, modernizata prin fonduri de la APIA, cu panouri solare, frigider etc. Noi nu ne mai obosim sa intrebam de branza, caci astazi e oricum ultima zi pe munte, asa ca incepem sa mai urcam cateva dealuri. Ultimile dealuri. Urcusuri abrupte, coborari la fel de abrupte, dupa fiecare deal vine un altul si totusi pe masura ce progresam Parangul creste si creste in fata noastra. Vedem fix partea cea mai spectaculoasa, cu Calcescu, Rosiile si Mandra, un fel de promisiune a reintoarcerii, data urmatoare, fara biciclete, la pas asezat, prin imparatia de piatra a muntilor mari, printre lespezi in dezordine si lacuri albastre si nemiscate. Acolo unde este linsite si poteca slab conturata tradeaza pustietatea, distantarea, izolarea, regasirea.
Trezirea de dimineata, cu locul de bivuac dintre brazi.Pana acolo trebuie as mergem!De dimineata, cu o lumina aproape perfecta si cu culmile ce merge spre Parang din Poiana Muierii.
Plaiuri libre.
Si caldarile glaciare ale Parangului in departare.
Se da una bucata provocare: sa pedalezi Transalpina si Transfagarasanul la o zi, doar in saua bicicletelor. Probabil e cea mai de referinta provocare legata de ciclismul de anduranta de sosea de la noi, mai ales atunci cand o legi de timp. Initial a fost 24 de ore, dupa care a fost cel mai bun timp, dupa care probabil la un moment dat o sa vina si provocarea de a face tot traseul la o zi lumina. Se dau si ceva restrangeri pentru a face lucrurile mai interesante: fara ajutor din exterior. Cu alte cuvinte te urci pe bicicleta cu cele necesare dupa tine, mananci ce gasesti la magazinele de pe drum, iei apa de la izvoare sau de la benzinarii si te descurci cu ceea ce ai, iar 440 de kilometri mai incolo te intorci de unde ai plecat. Haiduceste si barbateste, caci asa e frumos. Nivelul urmator ar fi solo, dar asta va ramane probabil tema pentru data viitoare, la fel si partea cu zi-lumina.
Si acum vine intrebarea: de ce? Raspunsul simplist ar fi pentru ca e acolo, pentru ca e provocarea cu care vrei sa-ti masori puterile si pe care au facut-o si altii inainte, pentru ca e un traseu cat se poate estetic si pentru ca o sa iasa cu siguranta una din cele mai pline zile din viata ta. Si pentru ca e o mica provocare si din punct de vedere logistic: de unde pleci, de unde cumperi de mancare, ce cumperi de mancare, cum faci sa pierzi cat mai putin timp. Un fel de regim de concurs si improvizare ce iti aduce aminte de concursurile de aventura, dar intins (doar???) pe o zi intreaga.
Preludiul
Bun, planul il aveam in minte de ceva luni bune, doar ca vremea, prognoza si concursurile nu s-au aliniat pentru provocare. Ziua a inceput sa scada si pana la urma dupa suficient de mult timp petrecut in harti ale vantului pe meteoblue stabilim si plecarea. Echipa: eu si Dani, caci nu se gaseste prea multa lume suficient de nebuna pentru a incerca asa ceva.
Binenteles de pe o zi pe alta, pentru ca doar asa poti sa fii sigur de o prognoza cat de cat buna, cu cate o zi libera luata de la munca, cu plecat seara dupa munca cu masina spre Sibiu si cu 3 ore dormite iepureste la o iesire de sat de pe langa marginimea Sibiului. Ar fi putin spus ca am dormit putin si prost. Trezirea e la 2 noaptea. Bagam un pic de cofeina in sange, luam ceva ce e intre mic-dejun si cina tarzie si pne asezam la drum la 3 noaptea, cu luminile la intensitate maxima, cu drumuri libere.
Doua si jumatate dimineata, ochii umflati de nesomn, farurile pe bicicleta si luminile pornite.
Sibiul si Transfagarasanul
Am ales sa plecam asa pentru a prinde urcarea si coborarea de pe Transfagarasan odata cu primele raze de lumina si pentru a prinde Sibiul si toata aglomerarea urbana din jur libera, chestie care s-a si intamplat. Stelele stralucesc deasupra, avem un usor vant de spate si incercam sa ne temperam energia si entuziasmul. Farurile lumineaza drumul ca in palma, traficul de pe national lipseste cu desavarsire si kilometri se scurg repede si fara evenimente. 60 de kilometri mai incolo vine si momentul primei pauze si locul primului punct de alimentare, Lukoil-ul de la Cartisoara.
De aici ne asteapta o urcare de aproape 2000 de metri si aproape 90 de kilometri fara nici un loc de cumparat mancare sau de facut pauza, sau cel putin nu la ora asta. E 4 si jumatate dimineata, vanzatorul somnoros de la benzinarie se intreaba ce e cu noi la ora asta pe acolo iar noi incercam sa ne facem resurse pentru urmatoarea bucata. Mancam la masutele cu umbrelute de langa benzinarie, spre est incepe sa apara prima geana de lumina si noi ne asezam la drum.
Transfagarasul e complet pustiu la ora asta, pe toata urcarea ne depasesc 3 masini. Pana aici planul pare sa functioneze cum trebuie. Bicicletele merg bine, mai putin roata mea spate care sufera de un scartait cronic de spite si pe care incerc sa o ignor. In rest urcarea “se simte bine”. Chiar daca e racoare muschii sunt incalziti dupa cele doua ore de plat si trebuie sa ne temperam pentru kilometrii ce urmeaza.
Patruzeci de kilometri si 2000 de metri de urcare mai tarziu ajungem la Balea, inainte de a deschide orice tarabagiu pravalia. Ne imbracam cu toate hainele pe care le avem la noi, aprindem din nou luminile pentru tunel si ne pregatim de lunga coborare spre Vidraru. Spre sud soarele incepe sa se ridice peste muchii, iar noi ne impartim intre admirarea peisajului si pauze de clatanit din dinti pe coborare. In plus mai e si zdruncinatul asfaltului care e intr-o stare destul de deplorabila, asa ca ajungem jos la lac dardaind de frig, cu degetele inghetate dupa un vibromasaj de toata frumusetea. Face parte din sacrificiile de a fi light, caci fiecare haine luata dupa noi ar fi trebuit sa o ducem in spate pentru urmatorii 300 de kilometri.
Pedala dupa pedala, ora 6 dimineata, aer curat, trafic inexistent si linistea muntelui.
Sus-jos-ul de pe langa lac e si el cat se poate de chinuitor. Acelasi drum rupt, frig si cu suisuri si coborasuri mai multe decat ti-ai dori. Dam si peste un urs ce merge tacticos pe marginea drumului pe care eu probabil nici nu l-as fi vazut daca nu mi l-ar fi aratat Dani. In rest golim rezervele de mancare, se golesc partial si rezervele de energie si ne dam seama ca mai e mult pana departe. Abia au trecut 150 de kilometri si deja ne simtim destul de zdruncinati, si mai avem 300 de kilometri de aici.
Caldura Subcarpatilor.
Urmeaza pauza numarul doi, la 150 de kilometri de la plecare, la un magazin comunal fara nume pe drumul spre Curtea de Arges. Saua mea a alunecat putin in jos. La cumparaturi imi folosesc flerul din epice si luam obisnuitele: tocana de legume, paine, compot de piersici, sucuri si dulciuri. Trebuie sa iei ceva in mod egal divers, digerabil si de care sa-ti fie pofta. Si parca nimic nu intra mai bine ca un compot de piersici super dulce.
Zdruncinaturile in schimb continua intre Curtea de Arges si Ramnicu Valcea. De notat pentru urmatoarea incercare: musai cauciucuri tubeless de 25 si presiune putin mai mica. Cu presiunea de fapt ma joc un pic, dar parca tot incep sa te dor talpile si umerii de la drumul prost.
Pauza urmatoare o facem dupa doar 40 de kilometri la Ramnicu Valcea, cu lux si opulenta la OMV-ul din intersectie. Sandwich, suc, mancare adevarata, putin timp petrecut cu alimentarea si plecam mai departe mestecand din mers. Pana aici avem o medie de 29km/h dar sunt convins ca lucrurile o sa se schimbe dramatic in a doua jumatate.
Caldura ne loveste in cap pe drumul spre Horezu. Avem deja 250 de kilometri in picioare si e mijlocul zilei. Vantul de spate anuntat lipseste aproape cu desavarsire, e mai mult trafic decat ne-ar face placere si toropeala din mijlocul zilei ne loveste si pe noi. Un plafon de nori ne mai salveaza cat de cat, dar cu toate astea atat energia cat si entuziasmul sunt la cote minime.
Arsita necesita masuri de urgenta, un pepene, un cutit imprumutat de la nenica cu taraba cu pricina si 3 litri de suc.
Pauza numarul patru vine dupa doar 50 de kilometri, mai mult din motive de abandon du travaille si de lipsa de chef. Deshidratarea isi spune cuvantul si dintr-un pepene de 5 kilograme si 3 litri de suc nu ramane nimic dupa ce plecam de aici. Aerul se mai racoreste, spre munte pare sa tune si sa se stranga nori de ploaie, iar noi plecam cu bateriile (partial) reumplute spre Transalpina.
Macelul de pe Transalpina
Realitatea situatiei ne loveste ca un ciocan in moalele capului atunci cand zarim releul de la Ranca 1000 de metri deasupra noastra si atunci cand ne dam seama ca probabil gradientul nu o sa scada sub 9% pana acolo. Si daca planul de acasa parea cat de cat bun pana aici, acum incepem sa ne indoim cat se poate de serios daca a fost o idee buna sa urcam Transalpina dinspre sud dupa 300 de kilometri. Cu 36-28 pentru mine. Dani are noroc de rapoarte ceva mai generoase, dar usor tot nu e. Serpentina dupa serpentina, cu o cadenta de metronom incercam sa cucerim urcarea pana la Ranca.
A fost probabil atat pentru mine, cat si pentru Dani punctul minim la turei. Urcarea asta, mai ales daca esti mai corpolent (ca sa nu zic gras) si daca n-ai rapoarte, e destul de inumana. Nu mai zic cum e dupa alti 300 de kilometri.
Pauza numarul sase o facem la Ranca, de aici urmeaza din nou o bucata destul de lunga fara nici o posibilitate de realimentare asa ca umplem din nou atat bateriile cat si buzunarele. Deja a inceput sa ni se ia si de dulciuri, si de suc, si de covrigi.
Exista viata (si zambete) si dupa macel. 350 de kilometri sub picioare in momentul acesta si inca o ora si ceva de lumina.
Transalpina in schimb arata intr-un mare fel. Norii se ridica atunci cand ne apropiem de pasul Urdele, cerul e curat dupa ploaia de vara si in departare se mai zaresc urme de ceata si de nori. Locuri cat se poate de magice care o sa faca in continuare din traseul acesta probabil cel mai frumos traseul din Romania.
Brazii de la Oasa
Asfaltul e inca ud atunci incepem urcarea de la Obarsia Lotrului spre Oasa. Paduri de brazi strajuiesc drumul recent reparat si daca ai inchide ochii ai putea sa juri ca esti de fapt pe undeva prin Canada acum. Suntem intr-o intrecere cu lumina pentru a pune cati mai multi kilometri sub pedale inainte de a reveni la frontale. Picioarele s-au umflat, fundul s-a tabacit si nu stim cum sa alternam pozitia pentru a face kilometrii mai confortabili.
Tot la fel, ca nota pentru sine pentru alte incercari, o pereche de incaltaminte comoda si lasata un pic mai larga poate sa faca diferenta la capitolul confort. Oasa in schimb arata intr-un mare fel, soarele tocmai a apus, deasupra noastra cerul are inca putin din culorile amurgului. Noi aprindem luminile spate si pornim in continuare spre Sebes. Ultima pauza o facem inainte de urcarea de la Jina, la un ultim magazin comunal gasit deschis la ora asta, cu saratele la punga, napolitane si binenteles cu Cola. Avem 400 de kilometri pana aici si o ultima urcare mai serioasa in fata, urcarea de la Jina. Dupa macelul de pe Transalpina pare in schimb floare la ureche.
Un lac, un apus si o intrecere cu ultimele raze de lumina.
E deja noapte si ne dam seama ca dupa urcarea asta s-a cam terminat. Prin satele dintre Jina si Poiana Sibiului e complet pustiu, doar doi nebuni care invart pedalele bicicletelor. Lui Dani ii moare frontala pe ultima coborare, noroc ca mai sunt doar 10 kilometri pana in Saliste si ca ne descurcam cu o singura frontala. Si la 21 de ore de la plecare, dupa ceea ce pare ca o jumatate de tara traversata ne gasim din nou in locul din care am plecat.
Sosirea
Daca a fost greu si daca a fost o provocare? Cu siguranta. A fost poate una din putinele ture de la noi in fata careia ne-am intrebat daca putem sa o ducem la sfarsit, mai ales ca nici unul dintre noi nu suntem obisnuiti cu ore interminabile petrecute in saua cursierei. La fel, intrecerea cu timpul a facut lucrurile si mai interesante si sunt convins ca sunt multe lucruri de imbunatatit. Dar pentru prima incercare atat s-a putut: 21 de ore, 18 ore in miscare pentru unul din cele mai frumoase trasee de la noi:
Incheierea a fost si ea cat se poate de epica, condus inapoi pana la Brasov, cu un ultim efort de concentrare pentru a ramane treaz si in continuare binenteles inca o zi la munca. Noroc ca in weekend-ul ce a urmat nu a venit nici un concurs.
Prima urcare serioasa, Transfagarasanul. Pe aici cea mai mare problema era sa ne temperam ritmul.Inca putin pana la BaleaPregatiti sa dardaim de frig la coborare.Doua ore mai tarziu ajungem si la Vidraru, moment in care devin si temperaturile ceva mai normale.
Mancarea haiducului de la magazinul comunal. Covrigi, tocana de legume, Tedi si conserva de piersici.
Spre Ramnicu-Valcea!
Lux, opulenta si opulenta la OMV-ul din Ploiesti. Mai degraba suc, cafea si haribo!
Arsita de la Horezu si momentul in care atingem cei 250 de kilometri de la plecare.Picioare umflate, pepeni si pauze la umbra.Cu bateriile partial reumplute spre Transalpina.Nori de ploaie peste Parang si un non-sens de statiune intr-un loc de altfel foarte foarte frumos: Ranca.Cu capul in nori.Am supravietuit si Transalpinei, si chiar mai avem inca puterea sa zambim.Brazii de la oasa.Sfarsit de tura. Sa vedem ce se poate imbunatati data urmatoare.
Urmeaza jurnalul intarziat al unui weekend despre care nu am reusit sa scriu la timpul lui, dar despre care mi-ar parea rau daca nu as scrie macar cateva ganduri. Asta si pentru ca a fost un weekend in care s-au combinat experiente cat se poate de diferite intre ele. De la a goni la vale pe single trail-uri cu MTB-ul, la stat la foc impreuna cu prietenii si la haosul si energia unui prim concurs individual de cursiera, totul in mai putin de 24 de ore. Momente diferite si lumi diferite.
Inertia obiceiului de a invarti pedalele s-a pastrat cumva dupa cele patru luni petrecute in saua bicicletei pe drumul inapoi spre tara, iar cum iarna nu a fost deloc apriga, am incercat sa profit de fiecare ora de soare si de asfalt uscat. Si cumva, fiecare fuga din oras, oricat de scurta ar fi, imi aduce aminte intr-un fel de timpul petrecut pe drum. Iar pe de alta parte recunosc ca o particica din firea mea e competitiva, iar dupa pierderea degetelor de la picioare ciclismul a ramas cam singura nisa pentru ea. Pana la urma, atunci cand impingi pedalele conteaza prea putin daca ai sau nu degete la picioare.
Asa ca lunile au trecut, kilometrii in picioare s-au strans mai repede sau mai incet in functie de vremea de afara si a venit momentul unui prim concurs, Micasasa Spring Challenge, un gentelman’s race de 140 de kilometri din judetul Sibiu prin locuri prin care nu am mai pedalat pana acum. Singura problema a concursului (si nu e singurul concurs cu problema asta) e ca e duminica. Atunci cand te inscrii la un concurs vrei intr-un fel sa dai ce ai mai bun din tine si asta compromite orice tura mai lunga pe care ai putea sa o faci sambata. Varianta de scapare pentru sambata e o tura de MTB in regim de plimbare din Preadeal pana in cheile Rasnoavei unde e planuita o seara cu foc si povesti impreuna cu prieteni cataratori veniti sa profite de primele zile de primavara.
Vremea e incredibil de calduroasa si in vreme ce rotile se invart pe pamantul uscat al potecii, mi se pare incredibil ca in urma cu o saptamana totul era acoperit de un strat de serios de zapada. Dar in cateva zile primavara pare sa-si fi intrat in cele din urma in drepturi si nu cred ca mai e cale de intoarcere anul acesta. Ajung in cele din urma la locul de foc, cataratorii se intorc din pereti, drumetii de pe munte si alergatorii de pe poteci si in curand ne strangem in formatie extinsa in jurul focului la povesti si la un pahar de vorba. Planuri pentru anul ce urmeaza, povesti despre trasee, despre gradini sau despre tari indepartate se amesteca toate si orele trec repede pana cand in cele din urma miezul noptii si frigul ne fac sa ne retragem.
Si acum revenind la experienta concursului care mi-a ramas destul de vie in minte:
Preludiul concursului incepe cu un drum de aproape 3 ore petrecute in masina catre un satuc necunoscut din Sibiu unde Timotei Pacurar organizeaza anul aceasta un concurs de cursiera pe drumurile destul de faultate pe alocuri ale judetului. Un prilej foarte bun de a descoperi locuri noi si de a trai un fel de replica a clasicelor de primavara din vest. Dimineata in schimb reusesc sa o incep cu stangul atunci cand imi dau seama ca am uitat incaltarile de bicicleta acasa, dar salvarea in schimb vine de la Mihaela care imi imprumuta incaltarile ei si care renunta la cursa in favoarea unor vizite culturale.
Urmeaza echiparea rapida, strangerea oamenilor la start, sedinta tehnica si in scurt timp se da si startul si traiesc si eu pentru prima experienta unui start in grup la cursiera cu tot ce inseamna asta. Biciclete ce aparent se misca rapid, viteza, accelerari si o senzatie de haos generalizat in care incerc sa conserv energia si sa ma pozitionez cat mai aproape de plutonul fruntas. Kilometrii trec, eu nici nu-mi dau seama cand se da startul oficial si plutonul fruntas dispare usor din raza vizuala iar eu ma trezesc ramas undeva in spate cu alti ciclisti care au ratat momentul si care privesc cum grupul dispare in fata.
Singur nu ai nici o sansa sa prinzi un grup de 15 oameni care lucreaza cat de cat impreuna, asa ca incerc sa gasesc 1-2 ciclisti cu care sa incercam sa-i prindem din urma. Pana la urma plec in urmarire cu inca un baiat si dupa un efort de urmarire de 10-15 minute in care am lucrat impreuna dar in care indicatorul de efort ajunsese demult pe rosu reusim in cele din urma sa-i prindem si rasuflam usurati. Dar parca e mult spus usurati, caci nu e deloc treaba usoara sa te tii de plutonul care merge cu 40 si ceva la ora mai ales dupa efortul de a-i prinde din urma. In schimb senzatia de viteza e extrem de interesanta chiar daca sunt aproape ultima roata de la caruta si nu prea poate fi vorba de dus trena, cel putin nu deocamdata. In acelasi timp e mult mai putin efort in pluton decat undeva in grupurile urmaritoare mai mici.
Primii 80 de kilometri se strang in acelasi ritm nebun pana incepe prima urcare. Carceii incep sa se isi faca simtita prezenta si nu cred ca sunt singurul care sufera. Pe serpentinele abrupte mi se confirma gandul si brusc plutonul se sparge in grupuri mai mici care urca in ritmuri asemanatoare. Din pacate prima urcare o termin singur si oricat as trage, grupul se departeaza incet pe coborare. Clar data viitoare merita sa trag mai tare pe urcari pentru a nu ramane singur.
De aici pana la sfarsit cursa s-a transformat intr-un fel de contratimp cicloturistic individual pe drumuri destul de rupte. Din spate nu a venit nimeni, din fata nu am prins pe nimeni vreme de aproape 60 de kilometri, dar nu a fost rau de loc si am apucat sa vad mai mult decat roata celui din fata. Iar locurile chiar sunt frumoase, traseul serpuind printr-o serie de sate cu vechi biserici medievale, tot timpul cu Fagarasul inzapezit in departare.
Linia de sosire o trec dupa 4 ore si 10 minute, pe locul 11 din 50 de participanti, un inceput nu foarte rau pentru concursurile de cursiera. Iar daca intr-un fel mi-a placut (si mai ales partii competitive din mine) nu pot sa zic ca a fost dragoste la prima vedere. Atmosfera clar e mai faina la concursurile de alergare montana, si clar e mai fain ca esti tot timpul in natura, asta pe langa comunitatea pe care ajunsesem cat de cat sa o cunosc si care acum e complet noua.
Becky si Mark, plecati de un an si jumatate pe bicicleta, acum in drum spre casa.
Primavara.
Relaxarea de sambata, cu o plimbare cu bicicleta pe deasupra Cheilor Rasnoavei.
Detalii surpinse din goana bicicletei.
To go or not to go. Better not.
La caldura, foc, si un pahar de vorba.
Iesenii, ceapa, slana si gazeta pompierilor.
Gata de concurs, cu alimentatia la pachet.
Garmin si Sunto facand echipa buna pe acelasi ghidon.
Noaptea neagra si plina de stele ne invaluie in vreme ce urcam spre Caltun. In stanga incepe sa se zareasca maiestuos peretele Caltunului, iar tot ce se aude in linistea muntelui e scartaitul zapezii inghetate sub talpile claparilor. Efortul de peste zi ne ajunge treptat din urma, iar pe masura ce urcam fiecare pas devine din ce in ce mai obositor.
Urcusul dinspre Piscul Negru spre Caltun e unul extrem de inselator, mai ales noaptea atunci cand e greu sa judeci distantele. De fiecare data iti zici ca refugiul si lacul vor aparea dupa urmatorea panta, doar pentru a descoperi ca mai urmeaza inca una. Si desi am avut parte de aceasi experienta in urma cu patru ani, memoria selectiva parca a facut sa uitam ca totusi e ceva de urcat pentru a ajunge la refugiu. Sau poate de vina sunt cei 2000 de metri de urcare pe schiuri care s-au strans astazi, mare parte din ei cu un rucsac destul de greu in spate.
Dar cu toata oboseala momentul e extrem de frumos si imi reaminteste intr-un fel de ce facem in fiecare saptamana pelerinajul spre munte. Iar cerul e acelasi cer de care am avut parte in timpul calatoriei la 4000 de metri in Pamir sau in mijlocul desertului Uzbek, acum vazut din creasta Fagarasului in toiul iernii. E un cer pe care nu poti sa-l vezi in mijlocul orasului si care in mintea mea e asociat intotdeauna cu a fi undeva in mijlocul pustietatii, un cer de care cred ca e imposibil sa te plictisesti si spre care cred ca e bine sa privim cat mai des.
Iar in timp ce ma invart in jurul refugiului cu aparatul si trepiedul lasand ochii sa se obisnuiasca cu lumina stelelor sunt intr-un fel multumit ca l-am carat pana aici. Fara cele 3 kilograme in plus cu siguranta urcusul ar fi mers mai usor, dar probabil acum nu as sta sa pandesc stele cazatoare. Iar norocul face ca una din ele sa se potriveasca cu una din expuneri, imortalizand astfel spectacolul mortii unei mici bucati din materia cosmica. Si stiu ca peste ani, atunci cand voi privi imaginea in minte imi vor veni si picioarele inghetate, si linistea muntelui, si vantul iscat din senin care ameninta uneori stabilitatea precara a trepiedului, si gandurile legate de vremea in care imi legam dorintele de stele cazatoare.
Iar acum revenind la povestea primului weekend pe schiuri, prima zi s-a scurs suprinzator de bine, iar zapada buna de la Balea ne-a scutit de trauma primelor viraje din sezon. Poate ca totusi primavara si caldura se pot lasa putin astepate, cel putin atat timp cat e zapada buna la munte. Iar la munte e suprinzator de multa zapada, zapada cum demult nu am mai vazut la inceput de decembrie. Iar seara si ziua petrecuta pe langa Balea au fost o ocazie foarte buna de a ma intalni cu oameni pe care nu i-am vazut de multa vreme. Si chiar daca weekend-ul nostru ar fi avut doar doua zile, tot ar fi meritat drumul destul de lung pana la poalele Fagarasului. Doar ca in cazul nostru sederea s-a prelungit cu un urcus spre Caltun cu sperante de cer senin.
Refugiul cel nou de la Caltun e in schimb un exemplu fain al felului in care functionalul se poate impleti cu esteticul atunci cand e vorba de un refugiu pe munte. Si chiar daca inginerul din mine imi aminteste din cand in cand ca forma urmeaza functiei, am ajuns in ultima vreme sa cred ca si estetica lucrurilor e extrem de importanta. Iar noul refugiu chiar arata foarte, foarte bine, mai ales atunci cand termenul de comparatie e dat de semisferele clasice ale refugiilor din muntii nostrii. Tot ce pot sa sper e ca refugiul se va pastra in stare buna cat mai multa vreme.
Din pantofii de cilism in claparii de tura.
In cautarea zapezii.
Amintindu-ne mersul lucrurilor.
Adi Valean si baietii din Vertical Sport la antrenament.
La multi ani Doru!
Trupa gata de coborare.
Din nou la deal, pe valea Doamnei.
Ultimele raze de lumina si urcusul spre Caltun.
Omul, stelele si refugiul.
Una din stelele cazatoare vazuta de la 2000 de metri.
Noul refugiul de la Caltun.
Design si utilitate.
Dupa o dimineata plina de vant, putina miscare pe langa refugiu.
O privire spre Negoiu tapetat de zapada, varf ce ramane pe lista pentru urmatoarea tura in zona.
Atunci cand imi imaginam cum va fi calatoria acum un an si jumatate erau pe lista 3 momente la care visam: momentul plecarii, cand stii ca ai in fata luni intregi de calatorit, momentul in care esti in mijlocul pustietatii, departe de tot si de toate si traind aventura si momentul intoarcerii, cu toata experienta in spate si cu bucuria revenirii.
Iar daca primele doua momente au fost deja taiate de pe lista in vreme ce pedalez ultimii kilometri spre granita cu Romania il traiesc din plin momentul revenirii. Dar hai sa vedem cum a decurs intoarcerea in tara. In primul rand cand vii dinspre Ruse, pe langa successiunea de semne cu “Romania 3 km”, “Romania 1 km”, “Romania 0.5 km” drumul incepe sa se strice incet dar sigur pana la jumatate podului prieteniei unde e si primul semafor, si prima coada de masini si primul semn de “Drum in lucru”. Dar pana una alta la drumul in lucru chiar se lucreaza si asfaltul podului chiar avea nevoie de o cosmetizare.
Trece si podul, si apare si o reclama luminoasa partial defecta pe care scrie biling “Welcome to Romania” si “Bine ati vinit in Romania!” (nu am facut nici o greseala la transcriere). Dupa care vine si semnul comunist si tricolor cu care imi pozez bicicleta si in procesul de a-mi impinge bicicleta pana la el dau intru cu roata fata intr-un rahat de caine de toata frumusetea.
Bun … dupa succesiunea de semne rutiere care m-au adus treptat pe solul patriei vine si granita propriuzisa, unde un vames plictisit dupa ce arunca o privire peste pasaport imi face semn sa merg rapid mai departe. Nici o intrebare cu locul din care vii, cu cate luni ai fost pe drum, nici o discutie despre calatoria barbosului prafuit care tocmai se reintoarce acasa, ci doar un semn din poignier de a trece mai departe. Chiar si la intrarea in Bugaria am stat de vorba 5 minute cu vamesul reamintidu-mi ceva din rusa prinsa pe drum. Aici, nimic.
Nu-i nimic, daca de la reintalnirea cu drumurile si cu oficialitatile patriei nu aveam prea multe asteptari in schimb din Giurgiu incolo a urmat si partea faina, respectiv reintalnirea cu Mihaela si cu prietenii care au venit sa ma insoteasca pe ultima bucata din drum si cu care am petrecut o seara chiar frumoasa la Comana. Dar pana la Comana am avut de infuntat ceea ce a fost cea mai epica portiune de drum pe din ultima perioada, un drum judetean transformat in mlastina ce ar trebui sa duca din Prundu spre Comana. Si pot sa spun ca uitasem cat de buna e calitatea noroiului romanesc, care se lipeste de tot si de toate. Era sa se transforme intr-un fel de Rovine in care sa ramanem intepeniti in mijlocul campului, cu varza in stanga si cu grau in dreapta dar pana la urma am reusit sa biruim bucata de cativa kilometri la fix pentru a ajunge la locul de cort inainte de caderea intunericului. Sa spunem ca au fost kilometri demni de finalul calatoriei.
In schimb soarele anuntat de prognoza atat pentru sambata cat si pentru duminica nu s-a vazut la fata si mai toata ziua de sambata si de duminica, asa ca atmosfera de pedalat a fost una de toamna tarzie si de inceput de iarna. Si tare bine ar fi mers un pic de soare se ne incalzeasca. Noroc cu terasa cu mici si bere “La Vasile” din Vidra unde ne-am oprit in drum spre Bucuresti, cu muzica populara in fundal, cu scaune si mese de plastic si cu bere ieftina. Iar de noroiul romanesc de calitate am reusit sa scapam la una din spalatoriile din Berceni, pentru a arata cat de cat prezentabile bicicletele pentru sosirea din Tineretului.
Din Tineretului am plecat si acum un an si jumatate, intr-o zi de februarie ce seamana foarte bine cu ziua de azi, la fel de cetoasa si de rece. Vine si intrarea in parc, vin si ultimele sute de metri pe care ii facem in formatie de atac improvizata (un 4-3-1 transformat in 4-4-1 pe ultima suta de metri) vine si ultima frana, si reintalnirea cu oamenii veniti sa ma intampine care si-au rapit cateva ore din timpul lor intr-o dupamasa de duminica pentru a vedea intoarcerea unui calator venit de departe. Si nu pot decat sa le fiu recunoscator.
Iar despre mine, povestitorul ultimelor 4 luni petrecute pe bicicleta, pot spune ca in ultimele zile am fost fericit, iar sentimentul de a incheia in sfarsit cercul e unul foarte, foarte fain. Iar uitandu-ma peste pozele de la plecare ma intreb daca omul din poze e unul si acelasi. Sunt convins intr-un fel ca toti kilometri pedalati, toate tarile vazute si toate intalnirile din ultimele luni cu siguranta m-au schimbat. Tot ce pot sa sper e sa pot sa pastrez macar o parte din schimbarea respectiva si dupa intoarcerea acasa.
Iar ca o incheiere, daca aveti un gand de a pleca intr-o calatorie asemanatoare nu lasati sa se stranga praful pe el intr-un cotlon al mintii. Lumea e plina de oameni buni, de locuri absolut superbe si de experiente ce se merita traite si impartasite cu altii. Cu un pic de curaj primul pas nu e deloc greu de facut iar dupa lucrurile se aranjeaza de la sine. Curaj!
Ultima mega-borna kilometrica pe drumul spre casa.
Apropierea de Romania.
Cu doar 200 de metri inainte de granita, primul semafor si primul drum in lucru.
Bine ati vinit!
Parca arata totusi mai bine fostul semn comunist decat reclama luminoasa.
Escortat spre comana, printr-o atmosfera de toamna tarzie.
Drumurile patriei, aici DJ 412.
La Rovine vs Biciclistii hotarati.
Primirea cu paine, sare si tuica.
Foc, povesti, vin fiert, slana prajita si voie buna.
Primavara in Transilvania e putin intarziata iar in timp ce urc pe serpentinele largi ce pleaca de la Bixad spre Sf. Ana am ramasa in minte explozia de verdeata ce a curpins tot sudul tarii. Sudoarea curge si toata atentia e captata de gasirea unei traiectorii fara gropi pe un drum ce pare ca nu a fost reparat de la revolutie. La o prima impresie prin secuime nu prea au ajuns prea multe din drumurile europene prin care au fost reparate o multime de drumuri secundare prin sud. In schimb chiar imi place urcarea continua de aici iar drumul pare taiat cu o panta numai buna de urcat in viteza, mai putin portiunile cu multe gropi. Cele cu piatra cubica chiar imi plac si ii aduc o tenta de Paris-Roubaix traseului.
La Sf. Ana nu am ajuns niciodata pana acum iar pentru weekend-ul asta am desenat impreuna cu Andrei si cu Octavian o bucla cu plecare din Sfantu Gheorghe care sa ne duca pe acolo. Cel mai probabil e si momentul ideal de a ajunge la lac, inainte de a incepe caldura si inainte ca locul sa capete tenta de strand si sa fie plin de oameni.
In vreme ce imi scuip plamanii la deal (cursiera se poate transforma clar intr-un extrem de eficient instrument de auto-tortura, aviz masochistilor) Mihaela tocmai termina marahonul de la Brasov pe un loc trei impartit cu alte trei fete in vreme ce Claudia si Viorica cauta plante carnivore prin mlastinile din jurul Brasovului. Nici daca ne-am fi straduit nu am fi reusit sa ne imprastiem atat de bine in cele 4 zari in zona.
Partea buna e ca traficul e inexistent iar locurile sunt extrem de pitoresti. Urasc drumurile cu mult trafic pe cursiera si prefer ceva gropi unui asfalt perfect atunci cand stiu ca nu bazaie masinile pe langa mine. Si totusi in ultimii ani ultima portiune pana la Sf. Ana s-a reparat si e numai buna de cursiera. Lacul si zona de langa lac e in schimb foarte faina, si dupa ce schimb cateva mesaje laconice cu Mihaela cu bruma de semnal de aici dau si o tura de lac cu cursiera descoperind un loc fain si plin de liniste. Mi se pare imensa diferenta intre cat de curat si cat de aranjat e totul aici, si totusi esti in mijlocul naturii si felul in care arata lucrurile pe Valea Cerbului in Bucegi. Sper sa ramana neschimbat si un urmatorii ani.
Intre timp sosesc si Andrei si Octavian pe care am avut onoarea sa-i chinuiesc putin cu tura de azi. Andrei e la prima tura pe cursiera iar Octavian se lupta eroic cu MTB la deal pe un traseul nu a fost chiar usor pana aici. Andrei era de fapt convins ca o sa murim si ca o sa ne prinda noaptea de cand am plecat din Bucuresti, convingere definitivata odata cu plecarea tarzie in tura. Convingerea a inceput sa dispara abia atunci cand am dat din nou de asfalt pe coborarea spre Turia si cand am inceput sa ne intindem la drum. Apropo de asta la ciclism imi plac foarte mult opririle la crasmele si magazinele comunale, atunci cand te opresti rupt de foame sete si de oboseala si mananci ca boschetarii in fata magazinului, eventual incercand sa “blend-in” cu cativa localnici mai guralivi. Tot din categoria culinara tura am inceputa cu ficatei la cuptor si cu cremsnit in parcarea de la Billa unde am lasat masina.
Pana la urma nu am murit si nici nu ne-a prins noaptea (desi a fost foarte aproape) si am inceiat tura pe un drum national cu ceva cam mult trafic pentru gusturile noastre si cu un usor vant din spate si o pizza in Brasov numai buna de redus deficitul caloric de peste zi.
Duminica in schimb cum eram 6 oameni cu o singura masina si cum cineva trebuia sa se intoarca cu trenul inapoi am zis sa ma sacrific. In plus dupa lunga coborare din Cozia de weekend-ul trecut m-am ales cu o durere de genunchi ce nu se prea manifesta la bicicleta asa ca inca o zi pe cursiera imi surade putin mai mult decat o zi trekking. Idei prea multe nu prea am asa ca ma gandesc ca as putea sa pedalez pana pe DN1A pana in Ploiesti dupa care sa iau trenul pe ultima bucata.
DN1A e un drum chiar fain de bicicleta mai ales dimineata pana cand se porneste traficul si pot zice ca mi-a placut bucata dintre Sacele si Maneciu. Mai complicat a fost cu picioarele grele din ziua dinainte si lipsa magazinelor comunale intre Sacele si Cheia. Iar coborarea din pasul Bratocea a fost ca o trecere prin anotimpuri iar pe masura ce cobori spre campie padurea si copacii incep sa inmugureasca si sa se inverzeasca cu fiecare kilometru.
Astfel incat dupa un ocol pe drumul spre Slanic pentru a evita traficul ajung sa pedalez printre sate cu tufe de liliac inflorit si printre lanuri de rapita in temperaturi de vara autentica. Uitasem senzatia de a te umple de transpiratie atunci cand te opresti din pedalat intr-un loc care e la soare. Din Ploiesti nu ma prea incanta gandul de a lua trenul, mai ales ca e inca devreme asa ca ma uit pe iarta si incerc sa croiesc un traseu fara trafic spre Bucuresti. Nu mi-a parut rau de alegere caci am descoperit cu ocazia asta si zona din nordul capitalei care e chiar faina pentru iesiri de o zi. Mai complicat a fost cu reintrarea in jungla de beton a Bucurestiului dupa o zi intreaga prin locuri frumoase. E momentul acela in care intri pe un bulevard strajuit de blocuri de 10 etaje pe stanga si pe dreapta si te simti ca intr-un canion urban, pedaland printre masini, atunci cand orizontul se inchide, verdeata dispare si devii din nou o furnica in musuroiul citadin.
Iar track-urile zilelor de pe Strava, loc al pierzaniei sunt:
Mi se pare greu sa-mi explic de ce dar cursiera imi place mai mult decat ma asteptam acum 3 saptamani cand m-am urcat pentru prima data in saua ei. Pana acum mereu mi s-a parut ca pe drumurile de la noi mersul pe cursiera e legat de drumuri proaste si mult trafic si nu intelegeam de ce ar alege cineva sa-si petreaca timpul asa. Dintre toate sporturile cred ca e sportul in care esti cel mai departe de natura, mai ales cand pedalezi prin locuri gen DN1 sau pe drumul spre Giurgiu cu masinile vajaind pe langa tine. Intre timp mi-am dat seama ca drumurile din Romania se impart in doua categorii, cele care au fost refacute cu fonduri europene sau din alte finantari si cele care nu au mai vazut reparatii de la revolutie. Asa ca daca vrei poti gasi si drumuri fara trafic si cu asfalt bun.
Dar poate cel mai mult imi place la cursiera faptul ca intr-un timp foarte scurt poti fugi din oras, chiar si dintr-un oras ca Bucurestiul. Un exemplu e tura clasica spre Comana care merge facuta dimineata inainte de munca si chiar e fain sa prinzi rasaritul pedaland prin Romania rurala. Imi place ca te misti incomparabil mai repede fata de o bicla normala si ca o cursiera e construita sa transforme orice efort al tau in energie utila. Si imi place ca iti da mai multa libertate si ca mai ales ca poti explora locuri noi. Si sunt absolut convins ca e un antrenament foarte bun pentru MTB. Dar poate cel mai mult imi place senzatia de efort rotund atunci cand mergi la drum intins si presimt ca in viitor turele de cicloturism vor fi facut pe cursiere cu un bagaj minimalist.
Dar revenind la Dobrogea, prin Dobrogea bate intotdeauna vantul (nu degeaba au aparut intregi plantatii de eoliene) asa ca planul de tura l-am facut dupa directia vantului. Si desi e greu de imaginat am reusit sa facem o tura in circuit in care vantul ne-a batut ca tot timpul din spate, caci directia vantului s-a schimbat complet dupa noaptea petrecuta la Jurilovca. Pe de alta parte vantul din spate si drumurile impecabile pe alocuri au fost perfecte pentru Mihaela care e la prima tura pe cursiera asa ca a fost usor sa fie furata de viteza pe alocuri.
Dobrogea mi se pare cea mai faina primavara atunci cand totul se inverzeste si padurile joase sunt cuprinse de verdeata. Singura problema a fost ca din pacate anul acesta primavara e putin intarziata in toata tara, dar macar cele 8-10 grade pe care le-am avut in weekend au fost mult mai placute decat zapada si frigul din zona Transilvaniei. Intr-un fel chiar mi-ar place sa mai revin inca odata in Dobrogea in vara aceasta, eventul pe MTB pentru a explora dealurile si padurile din zona Babadagului.
Un jurnal cu mai multe informatii despre o prima tura pe cursiera a scris si Mihaela aici, iar track-urile celor doua zile sunt aici si aici.
Nasul si catei.
Masa pe capota, frumos aranjata.
Catelul de Dobroge mijeste coltul.
Numai de post.
Prima pana de pana acum, in mijlocul campului de eoliene.
Cu cursiera pe camp, pe unde e drumul cel mai bun.
In miniatura.
Inapoi pe asfalt bun.
Detalii.
Asfalt perfect si nori fotogenici.
Enisala.
Intinderile Dobrogei.
Inca putin pana in Jurilovca.
Plecarea de dimineata.
Semne ale primaverii in zonele batute de soare.
Si totusi primavara nu e departe.
Verde crud.
In mijlocul Dobrogei.
Alergat de o ploaie de vara printr-o atmosfera bacoviana.
Au trecut aproape doua luni de zile de cand am Furia Argintie si tot doua luni au trecut de cand n-am mai fost cu alt mijloc de transport pana la munca. Am avut noroc cu un sfarsit de iarna fara prea multa zapada prin Bucuresti dar chiar si asa au fost multe zile in care dimineata ma intrebam daca se merita scoasa bicicleta afara.
Problema cea mai mare pentru mine e ca ma simt putin incapacitat fara bicicleta in Bucuresti, mai ales atunci cand trebuie sa ajung in mai multe locuri in aceasi zi. Exceptand traversarile orasului dintr-un colt in altul mi se pare ca te misti incoparabil mai repede cu o bicicleta prin Bucuresti. Singura problema pe langa soferii care de foarte multe ori te ignora ca participant in trafic e murdaria de pe strazi de care inevitabil te lovesti atunci cand ploua sau e ud afara.
Multi ani de zile am folosit MTB-ul prin oras si de fiecare data cand ploua fie te murdareai fie te simteai vinovat ca strici bicileta de munte degeaba cu murdaria coroziva de pe strazi. Asa ca dupa aproape 15 ani de mers cu bicicleta prin Bucuresti am zis ca se merita luata o bicicleta de oras.
Dar acum ce trebuie sa stie o bicicleta de oras? In primul rand trebuie sa aiba aparatori cat mai complete in jurul rotii, dupa care trebuie sa fie ieftina pentru a nu a avea emotii in momentul in care o lasi legata prin diverse locuri si nu in ultimul rand trebuie sa-ti placa. Si astfel am ajuns la fulgerul argintiu, o bicicleta belgiana cu 10 ani mai batrana ca mine care se muleaza perfect peste cele de mai sus.
Si in mod suprinzator dintre toate biciletele pe care le-am avut pana acum (sase la numar) cred ca e si prima bicileta de care m-am indragostit intr-un fel si cu care de-abia astept sa ies atunci cand merg prin oras. E greu de explicat de ce, pentru ca daca e sa o privesti critic e doar o bicicleta cu cadru de dama / oras, putin cam dezlanata si cu frane care tin ca niste frane de acum 40 de ani. Dar totusi bicicletele au fost facute sa fie folosite si nu mi se pare nimic mai trist decat o bicicleta care strange praful pe un balcon. Privind lucrurile intr-un mod mai animist mi se pare ca de fiecare data cand ies cu bicileta prin oras fulgerul argintiu se bucura si el ca inca mai e folosit dupa atatia ani si ca inca mai are viata in el. In plus prin combinatia de rapoarte de cursiera de acum 40 de ani si cauciucuri subtiri chiar e suprinzator de rapida, considerabil mai rapida decat un MTB fie el cu cauciucuri de sosea.
Bucurestiul a inceput in ultimele zile cu iz de primavara sa se umple din nou de ciclisti iar diferenta e imensa fata de cum arata lucrurile acum 10-11 ani, iar schimbarea e in mare parte in bine. Nu zic ca nu mai sunt probleme dar per total perceptia soferilor asupra biciclistilor mi se pare ca s-a schimbat in bine si fata de acum 10 ani imi i-au mult mai putin claxoane gratuite.
In acelasi timp depinde foarte mult si de felul in care vede fiecare bicicleta. Pentru mine cel putin in oras bicicleta are un rol strict functional, trebuie sa ma aduca din punctul A in punctul B cat mai repede si indiferend de conditiile in vreme ce pentru altii bicicleta e vazuta ca o modalitate de relaxare sau antrenament. Sincer strazile din Bucuresti nu prea se preteaza la nici una din variante.
Dar pana la urma o bicileta in plus pe strazi inseamna uneori o masina in minus, inseamna mai putina poluare intr-un oras si asa plin de praf si de noxe, inseamna libertatea de a ajunge usor in locuri in care legaturile cu mijloacele de transport in comun sunt dificile si inseamna si un pic de miscare in fiecare zi. Asta indiferent de anotimp. Ride on!
Spre rusinea mea pana acum nu am ajuns niciodata in Iasi sau in Ceahlau, astfel incat atunci cand am vorbit cu Ioana despre ideea de a tine o prezentare la Iasi despre calatoria de anul trecut beculetele s-au aprins imediat. Gandul ca ne vom vedea din nou cu iesenii pe care nu i-am mai vazut de multa vreme impreuna cu posibilitatea de a corupe mintile stundetilor medicinisti cu idei de hoinarit prin lume nu sunau deloc rau.
Ce a iesit a fost un weekend prelungit cu o combinatie dintre un city-break, o prezentare, doua zile petrecute pe drum si 1000 de kilometri condusi, despre care din pacate nu am timp sa scriu un jurnal extrem de amanutit astfel incat voi lasa mai mult pozele sa vorbeasca. In ultima vreme am revenit din nou la ritmul de viata 5 cu 2 si m-am lovit din nou de senzatia de lipsa de timp pe care o uitasem anul trecut. Cumva intre cinci zile petrecute la munca, desfacut si facut bagaje, sortat poze, scris jurnale si doua zile petrecute pe munte parca nu ramane timp pentru prea multe. E intr-un fel un alt stil de viata in comparatie cu zilele petrecute pe bicicleta atunci cand ai de foarte multe ori impresia ca ai tot timpul din lume. Si chiar imi lipseste senzatia asta.
Dar revenind acum la mini-jurnalul din weekendul acesta Iasi-ul mi s-a parut interesant, cred ca e un loc fain pentru antrenament pe bicicleta cu toate dealurile si padurile din jur. In schimb centrul mi s-a parut destul de masacrat de comunisti, pe principiul 3 cladiri vechi 2 cladiri noi. Mi-a ramas in minte spre exemplu blocul proaspat renovat vopsit in alb cu visiniu asezat fix peste drum de Trei Ierarhi. In schimb mi-a placut Copoul si Universitate si locurile incarcate de istorie de acolo.
Legat de prezentare cred ca e a sasea oara cand o tin dar in momentul in care e vorba de oameni noi, de reactii noi si de intrebari noi mi se pare greu sa te plictisesti, mai ales atunci cand ai sansa sa arunci o mica farama de nebunie in gandurile altora. Sau in unele cazuri sa alimentezi nebunia deja existenta. Iar de simtit ne-am simtit tare bine in frumosul targ al Iasilor.
Acum revenind la munte dupa o prognoza destul de inorata si ploioasa planurile de catarat ale lui Catalin si ale lui Octavian au fost inecate de umezeala astfel incat au iesit doua zile frumoase de trekking, una in Ceahlau si una in Ceahlau si una in jurul cheilor din Bicaz, amandoua cu privelisti faine, cu multa voie buna si cu iz de primavara. Si chiar daca in Fagaras si in Bucegi inca e iarna prin campie se simte aerul cald al primaverii si de-abia astept sa vina vremea de biciclit.
Un pic mai multe poze aici, iar Mihaela probabil va scrie un jurnal mai detaliat.
Cu taurul de coarne.
Stefan cel Mare si palatul culturii.
Moldova!
Detalii.
Buna intelegere in aceasi cladire.
In sala pasilor pierduti.
Cobalt.
Dorinta.
Priponit.
O prezentare ce s-a lasat cu un gatlej ragusit.
Nocturn.
Prin ceata spre inaltimi.
Cam asta ar trebui sa vedem.
Ascunsi.
La joaca cu un nou obiectiv.
Manunchi.
Observatie.
Ceahlau.
Planuri.
La inaltime.
In departare.
Planuri.
Inca putin pana la primavara.
Inventarierea traseelor de pe culmi.
Belvedere.
Pe acolo.
Gatul Iadului.
Catalin si Tavanele.
Mom-mom si mancare buna de la prietenii din Piatra Neamt.
