Category Archives: mtb

Ultima noapte de vara, in Piatra Mare

Ultima noapte de vara (calendaristica) cerea sa fie sarbatorita in felul ei. Nu le prea avem noi cu sarbatorile din calendar, dar suntem mult mai conectati la vremea de afara, la zilele de iarna cu soare, la zilele lungi de vara, la primavara cea verde ori la toamna cea colorata. Gasim cu usurinta un pretext pentru a sta afara. Ceva de marcat , ceva de sarbatorit, ceva de impartit cu cei care iubesc combinatia de natura si miscare. Cat mai mult din ambele. Si daca nu vine nimeni, mergem oricum, caci nimic nu se compara cu a fi pe munte.

Orice ora petrecuta afara e de 10 ori mai castigata comparativ cu una petrecuta in casa. Cam asta a fost rationamentul si pentru ziua asta, de luni. Veneam deja dupa un weekend plin, cu doua ture de trekking. Piatra Mare insemna o alta seara si o alta dimineata pe munte. La orizont nu mai sunt prea multe zile cu vreme buna si lumina suficienta, cat sa poti pleca de acasa dupa munca si urca pe lumina pana sub varf. Asa ca trebuia profitat. Cele doua luni de primavara petrecute in casa ne-au reamintit sa nu lasam pe maine ce putem face azi.

Asa ca la ora 17.45 o pornim la drum. Eu pe jos, Radu pe bicicleta. Aleg sa urc pe Poteca Tiganilor si apoi pe Drumul Familiar. Muntele e linistit. Sunt doar eu, cu copacii , cu panta si cu muzica din casti. Urc cu spor si imi place mersul asta intins. Nu se compara cu ritmul de la alergare, dar nici nu as putea spune ca ma lenevesc. In Poiana Baciului ma intalnesc cu Radu care impingea (fara spor) bicicleta cea grea la deal. Ne mai regrupam o data la cabana si ajungem cam in acelasi timp la locul de cort.

Platforma ne era cunoscuta de anul trecut, cand am facut o tura similara, doar ca in iunie. E un loc micut, pentru 2 corturi, insa nu ii lipseste nimic. Are deschidere spre depresiunea Brasovului, astfel incat, noaptea, toate luminile orasului iti sunt la picioare. Poti vedea rasaritul chiar din gura cortului. De regula e ferit de vant, la nivelul padurii (deci ai lemne), relativ aproape de izvorul de la cabana. Toate ingredientele…Stiam ca vom avea parte de o noapte fara vant, dar cu luna plina, asa ca pregetam pana pe la 10 pe afara, gatind in tihna.

Nici dimineata nu ne grabim din cale afara. Cafeaua si clatitele cu gem ne pun repede pe picioare si o luam amandoi din loc, folosind mijloace diferite de deplasare. Radu goneste la vale pe MTB. Eu merg cat de rapid pot. Gandurile o iau insa mereu in fata si ma insotesc doar cu ele in dimineata asta, fara muzica. Nu vreau sa tulbur nicio o particula din linistea din interior si din exterior. Padurea e nemiscata, calda, mangaietoare. Inainte de a iesi la Dambul Morii ma intalnesc cu un domn in varsta. Se mira ca umblu singura pe munte si ma intreaba daca nu am teama. De oameni, ori de animale. Uneori am teama, dar nu si in dimineata asta. Teama e ceva ce vine din interior. Uneori e buna, alteori nu. Astazi a fost doar liniste. Si o zi inceputa asa nu are cum sa fie decat o zi buna. Chiar si cand ea e prima zi de toamna. 

Text: Mihaela/

Track si date mai jos:

https://www.strava.com/activities/3994340627

Apusul de la Cabana Piatra Mare, complet pustie in seara de luni.
Probabil unul din cele mai fotogenice indicatoare de la noi din tara
O ora mai tarziu, dupa un apus de soare urmeaza un rasarit de luna. O luna aproape plina in seara asta.
Ritualul amorsarii primusului, un arzator care si-a facut banii cu varf si indesat in ultimii 6 ani.
Ultima geana de lumina si luminile Brasovului in departare.
Rasaritul diminetii urmatoare, un rasarit ce merge vazut direct de la gura cortului.
Atmosfera si culori ce ne duc cu gandul la dunele desertului, chiar daca suntem la 1800 de metri.
In departare, in lumina diminetii: Ciucasul.
Micul dejun din dimineata asta, cu clatite, un gem bun si o cafea pe masura.

Berevoescu, Comisu si o baie in Pecineagu

Weekendul trecut a fost unul al extremelor. 

Daca ar fi sa rezum ziua de smabata intr-o singura fraza, as spune cam asa: am emparizat cu cozonacii secuiesti invartind pedala pe sub soarele naucitor din secuime si facand slalom printre masini. Planul pe hartie parea bun: doua zile pe cursiera prin secuime. Sigur gasim noi ce sa facem. Ne aduceam cu placere aminte de o tura similara in 2018, dar de data asta, nu a fost sa fie “cu tronc”, pentru ca am murit de cald, ne-am fofilat pe drumuri inguste si lipsite de vizibilitate si am facut baie de multime, pardon de masini, caci parca toti secuii iesisera la plimbare. Dupa 140 de kilometri si dupa ce am zis pas urcarii de la Madaras, ne-am gasit in final linistea in fata unei fripturi pregatite de prietenii nostri. 

Dar linistea aceea adevarata am gasit-o duminica, in salbaticia Fagarasului. Tura nu este o premiera. Am rafinat, de altfel, putin, o tura facuta in 2018 alaturi de Doru si Florin. 

Radu are un fix cu baia anuala, regulamentara, de la Pecineagu. Asa ca acolo mergem. Doar ca evident ca nu prin Satic. Pecineagu e doar un bun pretext pentru o tura in Fagaras. Una a contrastelor. Ai forestiere rulabile si lipsite de deschidere, ai push si carry bike din belsug, ai single trail pe creasta Fagarasului, acolo unde intalnesti mai multi drumeti decat bicilisti si ai si una din cele mai faine perspective asupra Pietrei Craiului. Tura nu este nici una usoara, caci jumatate din diferenta de nivel e stransa impingand sau carand bicicleta. Dar efortul depus se merita. Tocmai pentru ca el, efortul, va mijloci ca tu sa ajungi in creasta dupa-amiaza, cand s-a inmuiat lumina, cand umbrele se alungesc, temperaturile coboara incet stimuland formarea si transformarea cetii ce urca de pe nord si se destrama cand intalneste soarele. Si cand se face loc pentru putina magie. 

Pana acolo insa ai de muncit..Incepi cu saritul muchiei intre Rudarita si Pecineagu. Forestierul placut nu te pregateste pentru carry bike-ul ce incepe de cum intrii pe poteca. Nici nu vad de ce i te-ai opune. Curand, foarte curand o sa iti dai seama ca e cel mai eficient mod de deplasare pe serpentinele scurte ale potecii. Apoi, al doilea risc e sa nu te impiedici in jungla ce precede iesirea din padure. Multe tufe de zmeura bine coapta la vremea asta, rugi ce se agata de tine, urzici sub acoperire, urci in stransa comuniune cu natura. 

Comuniunea continua si pe coborarea spre Pecineagu, pe o combinatie de drumuri si poteci aflate mereu intr-o stare incerta in care primeaza degradarea. Pe versantii de deasupra lacului se duce o lupta acerba intre ierburi si pasii ocazionali ce mai mentin inca poteca “in picioare”. Si acum, pe buna dreptate ca nu ai prea multe motive pentru a calca pe aici, cand la lac poti ajunge comod cu masina, din Satic. Si nici prea multe drumetii nu sunt de facut in zona. 

Ajunsi la lac, exista o optiuni. Faci dreapta pe ramura drumului care e inchisa in mod natural in urma unor caderi de pietre sau alegi ramura din stanga cu minim trafic auto. In 2018 am ales varianta linistita, dar deja incepea sa creasca jungla pe acolo. De data asta, am mers spre baraj si am prina drumul mai mare. Navigam cu talent printre balti si noroaie pana la unul din putinele locuri cu acces facil la luciul apei. E liniste. 2 corturi, 2 barci gonflabile la care se vor adauga in curand si doi ciclisti. Asta e loc de distantare fizica. Pui bagajele pe bicicleta, costumul de neopren, buoy-ul, si daca te cheama Radu si caiacul gonflabil pe care planuiesti sa il cumperi, si sezi tihnit 2 zile pe malul lacului. Eventual la vremea perseidelor. Nici retea nu ai, deci musai pune in bagaj si 2 carti.  Si nu are cum sa nu iti placa locul, linistea, padurea, cerul albastru, apa curata. Si rece, doar am pus neoprenul pe lista. Eu sunt o finuta si zic pas la baia din lac. Cineva trebuie sa stea si pe mal sa produca material pentru story-urile lui Radu de pe Facebook si postarile de pe Instagram. 

Bun, acum daca am bifat baia, ramane sa rezolvam si partea cu ajunsul in creasta Fagarasului cu bicicleta, caci inca nu am descoperit portalul prin care de la Pecineagu ne-am putea teleporta la Berevoescu. Desi zau daca nu l-am cautat atat pe un mal, cat si pe celalalt al lacului. Mi-e teama sa nu fie scufundat… Fara portal trebuie sa pedalam. 

Acum doi ani, forestierul ce pleaca de la coada lacului si urca la Berevoescu fusese luat de ape. Acum a fost reparat si e perfect ciclabil. 

Bucuria se termina insa odata cu forestierul caci stana din fundul vaii e parasita. Si experientele anterioare prin munti ne-au invatat ca daca in zona nu se mai pasuneaza si potecile ciobanesti nu mai sunt folosite, in 2-3 ani ele sunt de nerecunoscut si curand, de nestrabatut. 

La cat de mare e iarba si la cat de suculente sunt urzicile, aici nu s-a mai urcat din 2018.Traversam cu pasi mici intinderea de ierburi galbene si inalte de un stat de om si reintram pentru putin timp in padure. Apoi vin jnepenii si in final, pe la 1800 m iesim intr-o caldare glaciara unde poteca se observa inca cu usurinta cum urca din cateva linii frante pe versantul din dreapta (cum urcam). Franti urcam si noi spre cota 2200. Inalt a mai crescut domne Berevoescu asta! Amintirile spun ca in 2018 a fost mai usor. Acasa cifrele m-au contrazis. 

Cert este ca nu se zgarcim cu pauzele caci locurile sunt faine. Salbaticia e la ea acasa pe aici, apele culg tumultos la valea, verantii se scurg si ei in tonuri nesfarsite de verde, afinele sunt gata, mari si suculente, iar soarele fierbinte cere si el odihna. 

Sa tot fie aproape ora 17 cand am ajuns sus. Partea buna este ca de aici locurile sunt 95% ciclabile. Daca ne-am da si dusi. Dar nu ne dam. Imi pun in minte sa vin neaparat cu Claudia pe aici. Nu stiu cum si cand, dar trebuie sa ii arat si ei Craiul inainte de apus. Si cu Radu vorbeam sa urcam intr-o sambata sau intr-o duminica la Comisul. Nu e nevoie de mai mult de atat pentru o seara tihnita intr-un loc frumos. Trec ele si concediile, dispar mustele, vine toamna. Muntele ramane tot acolo si ne cheama pasii. Si nu suntem noi oamenii care sa se impotriveasca chemarii. Mai problematic e cand sunt mai multe chemari si nu stii ce sa alegi. 

Pana una alta ne continuam coborarea pe care o gasim intr-o stare chiar bunicica. Apusul ne prinde pe ultimii kilometri inainte de Plaiul Foii si abruptul purpuriu al Craiului ma duce cu gandul la apusurile din Wilder Kaiser. Usor alte dimensiuni, experiente diferite, dar dragostea de munte e mereu aceeasi si mereu acolo, indiferent ce activitate facem si unde ne gasim.

Track , date si descriere, pe Strava, respectiv pe Ride with GPS. De pe Ride with GPS puteti descarca track-ul si acolo gasiti si toate detaliile tehnice.

https://www.strava.com/activities/3956184213

Incepem dimineata cu socilizare si cu intalniri neasteptate la Plaiul Foii, dupa care atacam forestierul de Rudarita, unul din locurile in care iti scoti parleala daca ai o bicicleta dupa tine.
Rasplata dupa 300 de metri de carat bicicleta in spate pana in muchia ce leaga Tamasul de Fagaras.
Deasupra barajului. Natura se regenereaza pe aici, mult mai repede decat ne-am imagina. Spre exemplu acum 4 ani pe aici era un forestier lat de 3 metri pe unde e facuta poza asta.
Pecineagu, dupa parerea mea cel mai frumos lac de munte de la noi. Sunt tare curios cum arata in schimb toata zona asta inainte de construirea barajului.
Pauza regulamentara de baie. Un lucru ce trebuie facut cel putin odata pe an. Sa inoti prin apa rece si curata de munte, pana in mijlocul lacului, cu munti si cu padure in jur, cu metri buni de apa sub tine. De repetat.
Verde crud de primavara prin zonele umede din jurul paraului pe malul caruia urcam spre Fagaras.
Nu ai zice ca mai sunt cateva zile si vine toamna.
Urcam pe forestier pana la 1600 de metri. Aici in schimb supriza, stana de acum 2 ani nu mai exista si poteca ce urca de aici in creasta a inceput sa se degradeze in mod accelerat.
O ora si ceva mai tarziu si 500 de metri diferenta de nivel cu bicicletele in spate. Caldarile maiestuoase ale Bratilei in schimb ne fac sa ne simtim in mijlocul pustietatii si sa uitam de oboseala.
Prima intalnire cu Craiului, aproape de varful Berevoiescu.
Momentul de magie al zilei, intre lumina si intuneric
In lipsa de alti subiecti ce se odihneau la 200 metri mai in fata in iarba, improvizam….
A inceput sezonul umbrelor lungi.
Unul cele mai frumoase locuri in care poti sa cobori pe bicicleta din Romania.
Epic Fagaras.
Ride on!
Golim rucsacii de ultimele ramasite de mancare si terminam cutia de cola carata timp de o zi pana aici.
O zi perfecta.

O zi prin pustietatea din Lotrului

E ora 18 si imping bicicleta cot la cot cu Cristi spre Varful Pietrele Albe. Arsura soarelui parca s-a mai inmuiat putin si e bine asa, caci apa ne e pe terminate. Avem deja 50 de kilometri si peste 2000 m urcati azi, ceea ce, daca adaugam factorul bagaje, inseama ca am muncit ceva. Il intreb pe Cristi daca tura de fata e un bun inlocuitor de ProPark si mi se raspunde ca ProPark-ul e Pokemon pe langa epica noastra. Nu stiu inca daca ar trebui sa intrepretez asta ca pe o lauda, probabil ca nu, caci in ritmul asta, nu o sa mai mearga nimeni cu noi in ture. Cum spunea si Cristi, statistic vorbind, majoritatea oamenilor isi doresc ture placute, urcari ciclabile si cu deschidere, poteci faine de coborare dar nu prea tehnice, distante potrivite si confortul unui pat si al unui dus. Abordarea asta spartana cu impins bicicleta, carat bagaje, spalat la rau si ferit de atacul tantarilor nu e pentru oricine.

Muntii Lotrului au fost probabil revelatia verii in materie de bikepacking. Potrivit de ciclabili, potrivit de lungi, suprinzator de inalti, departe de aglomeratia din muntii celebri dar si feriti de stane si caini agresivi. Inca de la prima parcurgere, acum o luna, ne-am pus in minte sa revenim. Eu una, nu ma asteptam sa se intample chiar atat de repede si ma gandeam mai repede la o tura de iarna, pe schiuri de tura, dar Radu insista cu ei si de data asta vom parcuge toata partea lor vestica, din Curmatura Bucegi si pana in Transalpina.

Stiam ca in fata ne sta o zi lunga, ciclabila, dar lunga, in care vom strange peste 2000 m diferenta de nivel, asa ca eu una, nu ma grabesc in Voineasa. Cumpar mancare cat sa ne ajunga pentru doua zile pline de efort, caci eu si Radu nu functionam cu jumatati de portie, cum mananca Cristi. El, din 2 bucatele de cascaval si 2 felii de salam s-a saturat. Noua asta abia ne ajunge pe o masea. Ce e drept, si pantele alea pe care ma incapatanez sa stau in sa pedaland in forta cu foaia de 34 isi cer tributul sub forma de calorii.
Prima mie de metri ar trebui sa fie usoara, caci din Voineasa avem un forestier 100% ciclabil pana in Curmatura Bucegi. Hai sa il numim Trans-Lotrului, caci drumul uneste practic sudul (Voineasa), cu nordul (Sibiu), trecand prin punctul cel mai de jos al crestei Lotrului- Curmatura Bucegi 1610 m, impartind practic creasta in doua parti aproape egale (partea de est si cea de vest). Planul nostru e ca o data ajunsi in Curmatura Bucegi, sa cotim spre vest si sa ne mai oprim in Transalpina. Urcarea pe forestier e lunga, dar nu e nimic de speriat, cu exceptia caldurii. E o caldura afara, ceva de speriat. De fapt o zapuseala care genereaza valuri de transpiratie ce definitiveaza stratul de jeg si piele lipicioasa capatat din zilele anterioare.

Se impune o baie si cautam cu ochii locul perfect: o bulboana, cu mal accessibil si scaldata in soare. Il si gasim, dar doar Radu e suficient de curajos sa intre cu totul in apa rece de munte. Eu si Cristi ne multumim sa ne spalam temeinic, dar de pe mal. Acum imi pare o ocazie potrivita sa imi schimb si base-layerul. As schimba si tricoul, care e ud fleasca pe spate, dar asta e singurul pe care il am, asa ca il agat pe rucsac sa se mai zvante. Dupa ce am rafinat, in America de Sud, uniforma perfecta pentru bikepacking, nici nu imi mai bat capul sa mai incerc alte combinatii…Doar ca umezela din Romania e diferita de uscaciunea din America de Sud, si desi tricoul de lana nu pute, prinde un aer jilav care impune uscarea lui, mai ales dupa ce tu te speli si mirosi a deodorant.

Asa ca, racorita, cu tricoul fluturand pe rucsac, continui urcarea dar ma poticnesc in niste tufe de zmeura de care ma smulg cu mare greutate. Sa tot fie ora 12 cand terminam cu forestierul si facem stanga spre Lotrului. Inainte de atacul Negovanului, atacam proviziile carate in rucsac si la umbra ultimului brad de pe marginea drumului facem o pauza de masa cu salata si fructe, cat sa imi usurez bagajul. Ce e drept, ceva proaspat si racoritor merge numai bine pe caldura asta. Definitivam masa cu multi biscuiti (pentru calorii) si o luam din nou la deal.

Imi era putin tarsa de urcarea pe Negovanul Mare, caci varianta pe care o stiam noi mergea prin niste santuri adanci, pline de iarba mare si nu aveam niciun chef de sauna aferenta. Insa de data asta suntem mai inspirati, caci tinem un drum partial ciclabil, dar totusi o urma de drum, curat, ce ne ajuta sa urcam cu mai mare usurinta pe Negovanul Mare. De aici si pana pe Steflesti suntem in teren cunoscut si cumva, in mod eronat, in mintea mea, calculele spuneau ca de indata ce ajungem pe Steflesti (adica in cam 2 ore) creasta Lotrului e ca si incheiata.Pe Steflesti am ajuns la timp, dar de acolo, am mai mers o dupa-amiaza intreaga pe creasta. Intre cele 4 varfuri ramase sunt distante destul de mari, drumul urcand pe fiecare dintre ele.

In zona Muntele Larg tragem la o stana sa intrebam de apa si de branza, rezolvam doar apa. De acum incolo e cazul sa ne cautam loc de innoptat. Alesul va fi un luminis pe coborarea spre Transalpina, la limita padurii, loc numit si “La tantarul feroce”. Rezolvam tantarii cu un foc de lemn de brad si ne pregatim pentru ultima noapte dormita afara, sub un cer atat de negru si atat de plin de stele cum numai in locurile aflate la zeci de kilometri de orice asezare omeneasca mai poti sa gasesti. Imi aduce aminte de cerul din America de Sud, Calea Lactee se reliefeaza si ea cat se poate de clar si da, sunt recunoascatoare pentru simplitatea noptilor de vara, securitatea pe care ti-o da o mana de prieteni si leganatul domol al hamacului, intins perfect. Si azi a fost o zi buna.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/3893380369

Hamacul care nu a rezistat noptii.
Prima pedala de dimineata, prin locuri cat se poate de idilice.
Dupa o pauza de realimentare in Voineasa cu multe cafele (2 lei bucata) vine momentul sa atacam lungul forestier ce urca spre pasul Bucegi.

Dupa doua zile si jumatate de traspiratie vine momentul primului “dus” inghetat din tura asta.
Meniul “Gourmet” de la pranz. Asta daca se intreaba lumea ce mancam prin epice. Trebuie sa recunosc ca a fost o salata surpinzator de reusita.
Cu puterile reinnoite atacam urcusul spre Negovanu mare.
Urme de drum si un urcus destulde aprig dupa toate standardele
On Za Big Negovanu
Distractia pe single-trail-urile din Lotrului.
In mod surpinzator prin marea de jnepeni care se vede in fata chiar exista o poteca.
Chiar daca de multe ori nu-ti vine a crede.
Pietrele Albe, mai degraba spre gri decat albe.
Sus jos, si iar sus si iar jos vreme de mai bine de 15 kilometri pana in Transalpina. Rezervele de apa erau deja usor pe terminate in momentul acesta.
Mihaela si cumulonibusul din Latoritei.
La 135mm. Chiar daca dintr-o letinla comprimata a telefonului tot e mai bine decat nimic.
Coloanele din Parang.
Sfarsit de zi, inainte de a cobora spre Transalpina pentru a gasi un loc de bivuac pentru seara asta.
Spectacolul norilor peste Parang. Din nou la 135mm.
Apusul din seara asta, de data aceasta printre brazii tineri din jurul poienii ce ne-a servit drept adapost pentru seara asta.
Foculetul regulamentar, numai bun pentru a definitiva mirosul de fum din seara asta.

Setea Mare, Setea Mica si strategica din Latoritei

Sincer, pentru astazi nu visam decat sa mancam kilometri pe paine pe Drumul Strategic si cum el va compensa tot trekkingul din Parang. Doar ca pana acolo mai avem ceva redute de cucerit: Piatra Taiata, Setea Mica, Plescoaia, Mohorul. Ce e drept, locurile devin din ce in ce mai primitoare pentru mersul pe doua roti, sau in orice caz procentul in care pedalam e din ce in ce mai mare. Totusi, abia pe la 13 am ajuns in Transalpina dupa cateva sesiuni neasteptate de push si carry bike. Acolo haos mare, dar ne oprim totusi pentru o mancare calda, caci ajunsul si reaprovizionarea din Voineasa nu mai pareau asa de sigure. Eu si Radu cumparam si ceva provizii, caci ne era teama ca cei 40 de kilometri ce ne stau in fata nu ne vor umple stomacul. Tot in Transalpina ne despartim si de Alvin, care alege sa se intoarca pe asfalt la masina. Ramanem deci in 3, insa cu partea cea mai grea lasata in urma.

Asa cum ne-am asteptat, Strategica se scurge placut sub roti. Avem spor, avem deschidere, avem afine, mergem legat, kilometrii se aduna fara prea mare efort. Proportional cu distanta scursa, rezolvam si mancarea cumparata suplimentar si chiar o completam cu afine si mai apoi cu corcoduse gasite pe culmea lunga ce se lasa spre Valea Macesului.
Gasitul unui loc de bivuac pentru seara asta nu e treaba asa de simpla cum ne-am asteptat. Ai spune ca pe piciorul lung ce coboara din Latoritei e imposibil sa nu gasesti ceva, dar nu si cand fiecare vine cu cate o pretentie. Sa nu fie iarba mare, sa fie copaci pentru hamac, sa fie lemne pentru foc, apa de baut si de spalat etc.

Ce e drept, pe dupa-amiaza s-a lasat asa o zapuseala in aer, de ne-am asudat cu totii instantaneu. Cristi e surpinzator de cooperant cu nazurile noastre, chiar si cand ii ignoram sugestia unei pensiuni in Voineasa. Ba ca e weekend si cazarile faine sunt ocupate, ba ca noi nu am carat saci de dormit, saltelute, hamac etc ca sa stam la pensiune…Insa argumentul cel mai puternic si greu de contrazis este ca e in sfarsit vara, fara ploi, fara pufoaica. Acel anotimp, care la Brasov (si la munte in general) tine fix 2-3 saptamani pe an.

La capitolul dezavantaje mentionam tantarii, insa foculetul regulamentar, de data asta cu lemn de prun ii rezolva. Cu totii ne simtim destul de obositi, asa ca nu prelungim foarte tare seara culturala si ne refugiem fiecare in hamacul sau. Al meu e cel mai bine dotat, caci are si plasa, baietii se cam lupta cu zburatoarele, dar per total, am avut parte de o noapte linistita. Doar eu. Baietii au avut treaba pe timpul noptii caci dimineata pe Cristi il gasesc pe jos, in locul lui Radu care pare disparut in misiune. In realitate lui Cristi i s-a rupt hamacul, s-a pus in iarba langa Radu, care deranjat fiind de sforaituri si-a luat jucariile si a plecat unde a vazut cu ochii somnambuli . Stiu eu de ce tin mereu antifoanele in sacul de dormit. Ele si plasa de la hamac sunt singura garantie a unei nopti linistite.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/3885787221

In asteptarea soarelui pentru a incalzi un pic atmosfera la 2000 de metri.

4 metri patrati, numai bun ca adapost de vant.
Putin mai tarziu cu un pic de soare, la garsoniera vesela fara acoperis.
Incepem dimineata cu un push-bike cinstit pana in Saua Piatra Taiata
Dimineata pe racoare. Cam in momentul acesta incep si hoardele de turisti plecati din Pasul Urdele.
Planuri, munti si ciclisti.
Single trail-uri perfecte, asezonate cu bucati de push-bike atat la deal cat si la vale.
Dupa ce trecem de Transalpina prindem in sfarsit un pic de viteza si parca dam de un teren pe care chiar are sens sa fii cu bicicleta.
E in desfasurare sezonul afinelor, pentru o luna si ceva de acum incolo.
La taurasul intaratat.
Pauza de pranz, cu lacul Vidra la picioare.
Sa sara praful!
Inca o pauza de supa la singurul izvor intalnit in drum, izvor acompaniat de o troita cu multe icoane.
Ultima parte a strategicei, ce coboara spre Valea Macesului arata absolut genial.
Nu, nu sunt cirese, sunt cele mai gustoase corcoduse mancate pe anul acesta.
Cu toate pajistile din jur nu a fost deloc usor sa gasim un loc de bivuac.
Locul de bivuac “La cei 3 pruni batrani”.
Plasma regulamentara.
Sfarsit de seara.

Creasta Parangului, in regim de Hike-A-Bike

Fara indoiala, anul asta, multi dintre noi avem o lista cu locurile din tara pe care ne-am dori sa le descoperim sau prin care ne-am dori sa revenim.  In cazul meu, locurile= muntii si in mod cert, Parangul era pe lista. Poate nu chiar creasta…M-ar fi tentat mai mult o explorare a caldarilor nordice in care se ascund mici lacuri glaciare, stranse in menghina versantilor abrupti si stancosi. Mi-ar fi placut (si nu am renuntat la idee) sa fi urcat pe Parangul Mare dinspre Rosiile si Mandra, dar de data asta nu ne-a iesit decat creasta. Si pentru ca  o tura de 1-2 zile cu bagaj micut in spate era prea usoara si nu justifica orele de condus, am inclus in schema si o bicicleta.

Cumva, combinatia dintre faptul ca nu am mai ajuns prin Parang din 2008 si optimismul lui Radu cu privire la profilul traseelor din acesti munti au determinat integrarea Parangului intr-o tura de bikepacking de 4 zile ce avea sa cuprinda 3 masive: Parang, Latoritei si Lotrului.  Incerc timid sa scot totusi Parangul din schema si sa sugerez sa ne rezumam la ce stim ca e ciclabil (Latoritei, Lotrului si om mai vedea noi ce), dar mi se raspunde ca tocmai Parangul e highlight-ul turei. Nu insist, caci stiam si continuarea “Esti tu prea pesimista, ai incredere in mine, o sa vezi ca o sa fie bine”. Cine inca nu a mers in ture cu Radu, sa faca bine sa o faca. Nu aveti cum sa ratati fraze de genul asta. Reusesc doar sa schimb sensul de parcurgere al turei si sa o incepem cu Parangul, cu argumentul ca oricum e greu si mai bine sa dovedim partea grea din tura inca din prima zi.

In mod total surpinzator pentru mine, Radu a mai gasit 2 acoliti: pe Cristi si pe Alvin. Acum, eu eram cumva sigura ca baietii nu realizeaza in ce se baga, dar daca  e bal, bal sa fie. In plus, cum am scris si pe Facebook:  “In fata imi stau 4 zile de bikepacking adevarat care ma entuziasmeaza pe bune. Nu stiu ce e atat de atragator la a impinge/ cara bicicleta in spate ore in sir, dar cand ajungi pe un varf de 2500 m, cand parcurgi o creasta intreaga despre care nu stiai nimic si o descoperi suprinzator de ciclabila, cand te gandesti la serile petrecute sub cerul liber, cu foc si povesti, nu poti sa nu te entuziasmezi”. Sau cel putin, eu nu pot.  Imi place libertatea din epice, in place ritmul mai domol, imi plac serile si diminetile, branza cumparata de la stane, uneori imi plac chiar si supele la plic :).

Ziua de vineri incepe tarziu, pe la ora 11 cand reusim sa ne urnim in sfarsit de la masini in directia Cabana Rusu. Asfaltul ne permite sa ne facem ultimile reglaje si sa ne incalzim putin dupa 4 ore de stat in masina.

Baietii aleg sa urce cu telescaunul, eu si Radu pe bicicleta, cat sa ne mai consumam din energie si sa echilibram nivelul de oboseala. De la capatul drumului, Parangul Mic parea abordabil. Putin push bike, curba de nivel si gata, l-am rezolvat. Carja cerea clar carry bike , iar mai apoi, e prea departe sa ne gandim…Baietii pleaca la drum cu moralul zugudit de previziunile unui salvamontist, care nu ne da sanse prea mari sa ajungem azi nici macar pe Parangul Mare. Ce e drept, e ora 13 si in fata ne stau cateva varfuri si o munca usor sisifica de a le urca, tarand bicicleta dupa noi. Cum era si de asteptat, ca reactie la aceste calcule, Cristi o ia hotarat din loc. Alvin impinge si el bicicleta grea la deal, insa cu mai putin spor, comparativ cu Cristi. Raman cu Alvin, caci Radu alege sa urce Parangul Mic si sa il coboare, stabilind sa ne intalnim in saua dintre Parangul Mic si Carja. Desi de departe, poteca ce incingea varful parea promitatoare, in realitate nu am pedalat mai nimic. Cel putin am avut spor, caci mergeam in ritm de trekking, cu bicicleta pe langa noi.

La refugiul de sub varful Carja, Radu ii tine lui Cristi un crash course despre caratul bicicletei in spate. Cum Cristi are atat conditie fizica, cat si forta, nu dureaza mult pana se prinde cum trebuie sa regleze rucsacul, sa apuce bicicleta, sa o aseze cu o miscare hotarata pe rucsac, sa o puna in echilibru si sa ii dea la deal. Asta a fost inceputul sfarsitului pentru ca din acest punct Cristi parea ca a mancat ardei iute si era mereu in fata, mereu primul pe varf, mereu primul la locurile de popas etc. Eu incercam sa functionez ca un tampon intre cele doua parti ale plutonului, iar Radu il ajuta pe Alvin cu bicicleta cea grea.

Cam in aceasta ordine ajungem si pe Parangul Mare. E tarzior si turisti nu mai sunt, varful ne apartine. Facem o pauza mai lunga, cat sa meditam la faptul ca e primul varf de peste 2500 m (cu exceptia Bucegilor) unde ajungem cu bicicleta. Ca era preferabil sa ajungem aici pe doua roti si ca varfurile de 2500 m nu au prea mare sens cu bicicleta, caci sfarsesti prin a o cara in spate, asta e alta poveste. Adaugam si o pauza de reparat incaltari, caci pantofii mei cu SPD isi dau tura asta obstescul sfarsit. Niste soricei si niste banda adeziva le prelungeste insa viata pentru o ultima aventura.

Coborarea de pe varf, tragand bicicleta dupa tine, sau chiar carand-o in spate e o echilibristica interesanta si nu are nimic de-a face cu a sta in sa. Mai sarim 2 varfulete, mai poposim in 2 sei si e deja clar ca ar fi bine sa ne cautam loc de innoptat in creasta, cu o sursa de apa cat de cat accesibila. Il gasim in Saua Gheresu, de fapt 100 m sub sa, unde vazusem pe Muntii Nostri un izvor bun, care exista si in realitate. O cazemata de pietre ne ofera adapost pentru 3 persoane, Alvin isi intinde cortul si terminam astfel o zi extrem de fizica.

Nu a fost nimic despre MTB in Creasta Parangului, doar minte multa nu se cere, sa fii prost, sa ai putere. Cei peste 2000 m diferenta de nivel, munciti, ne aduc repede somnul pe pleoape si asa cum sunt adapostita intre Cristi si Radu, facuta cocon in sacul de dormit de puf, as minti daca as spune ca nu mi-e bine.

Track si date aici: https://www.strava.com/activities/3885785273

Gata de plecare in mini-aventura de 4 zile. Locul de lasat masina binenteles langa biserica din sat.
Prima parte de incalzire binenteles pe asfalt.
La schiorul momarlan.
Un tablou ce pare rupt de undeva din Asia Centrala. Ne descurcam si cu Romania daca nu putem sa ajungem pana acolo.
In departare Carja, la o aruncatura de bat.
Parangul mic si un loc de picnic de nota 10.
Cristi resemnat in fata urcusului de pe Carja.
Bine, mai e si o farama de entuziasm totusi.
O jumatate de ora mai tarziu, am infrant. In departare in schimb creasta spre Parangul Mare nu pare deloc ciclabila.
Muchii, creste si biciclisti.
Regim de aventura.
Una din putinele bucati ciclabile.
Am infrant, partea a doua, asta pana sa inceapa caratul bicicletei la vale de pe Parang.
Cel mai inalt loc din Romania in care am ajuns cu bicicleta.
Trupa pe varf.
Garsoniera noastra pentru seara asta, de 3mp, cu un perete spart si cu apa curgatoare. Merita un zambet.
Si Alvin in varianta cortului de 1 persoana.

Creasta Lotrului, ziua 3, Sterpu, Farcasu si Poiana Pietrelor

Ora matinala la care planuiam ieri sa ne trezim, s-a transformat de fapt in ora 7. Lumina e stearsa si neinteresanta, asa ca plecam repejor spre creasta. Hopul zilei e varful Sterpului un varf stancos cu o culme lunguiata pe care o vedeam de la stana de unde ne-am petrecut seara. Radu alege o abordare frontala. Eu si Cosmin speram sa putem fenta carry bike-ul aferent, urmand poteca pe curba de nivel pe care o vedem si pe Muntii Nostri. Doar ca nu ne iese, caci poteca nu e ciclabila, ba mai mult de atat, se pierde in dreptul unui picior secundar, ce coboara spre sud. Asa ca nu ne ramane altceva decat sa ii dam si noi tot in sus. Nici coborarea de pe Sterpului nu e chiar ciclabila, abia din sa ne urcam din nou pe biciclete. Farcasu si  Gircu trec usor, caci de acum avem chiar drum, diferentele de nivel sunt neinsemnate si incepem sa avem spor.

Varianta desenata acasa ne cobora spre Caineni. Pe noi insa ne-ar fi avantajat mai mult sa tragem cumva mai spre nord, caci aveam masina in Sibiu. Radu decreteaza rapid ca nu e nimic interesant in drumul anost ce se vede deja cum incinge versantii unul cate unul si alege (si pentru noi) aventura.

Ea se numeste varful Florii, iar de acolo o coborare sustinuta, dar ciclabila (aseamanatoare cu cea din Comisu, din Fagars) pana la nivelul padurii si o retea de drumuri de exploatare (alese cam neinspirat) care sa ne scoata in final intr-o alta culme cu orientare nord- estica, din care varful Poiana Pietrelor e cel mai important. Ploaia ne goneste din spate, reusim insa sa ii furam o pauza de masa scurta, cat sa fierbem trei supe, ultima noastra mancare din rucsac si apoi ne asternem din nou la drum.

In spatele varfului mentionat mai sus dam peste o stana de vaci si cerem sfaturi. Suntem indrumati spre o poteca prin padure ce avea sa ne scoata in Valea Lotrioarei. Ei bine, coborarea asta a definitivat una din cele mai frumoase ture de bikepacking de 3 zile pe care am facut-o pana acum. Care ar fi fost sansa ca o poteca de vaci, nemarcata, ce nu apare pe nicio harta, care incepe cu un culoar prin urzici, sa te coboare vreo 700 de metri diferenta de nivel, pe un teren variat si pentru unii (Radu) perfect ciclabil, cu suprafata relativ curata pentru cat de multi oameni merg pe acolo? Sansele erau minime. Mai repede pariam ca voi trage bicicleta la vale, pe langa mine, pana la forestier.

Cam aici s-ar putea incheia si tura, in cazul in care nu aveti de recuperat o masina din Sibiu (cazul nostru). Va garantez ca iese o tura pe cinste, fara mult forestier, majoritar pe poteci si drumuri de pamant sau iarba, cu carry bike cam cat trebuie, cu munti mai putin umblati, cu coborari faine, destule urcari ciclabile, cu perspective spre Parang, Capatanii si Fagaras.

Text: Mihaela.

Track si date aici (va urma o postare dedicata pentru tura aceasta de bikepacking):

https://www.strava.com/activities/3706256403

Dimineata pe racoare, cu porridge-ul de dimineata. Bine, hai sa recunoastem ca nu era chiar asa de dimineata si ca ceasul de fapt nu mergea am manipulat putin rezultatele.
Inchidem usa adapostului nostru pentru noaptea ce tocmai a trecut.
Mai un push-bike, mai un pic de stat pe bicicleta pe drumul spre varful Sterpu.
La vale printre rododendroni, pe o poteca surpinzator de ciclabila.
Blocaj in trafic
Pe aici nu se trece
Plaiurile din Lotrului in portiunea ciclabila.
De aici tot la vale, peste drum un Fagaras ce arata maiestuos.
Inapoi spre aventura, un pic de pushbike pentru a ajunge in culmea merge spre Varful Pietriceaua
Pauza de masa cu ultimele rezerve de mancare, supele la plic.
Aventura! Si locuri cat se poate de salbatice.
Uite acolo, in departare, e Cozia!
O coborare de nota 10
Masa drumetului.
O cola rece la care visam de ceva vreme.
De la masina la casuta postala si la ghiveci. Saraca broscuta…. Cu toate astea trebuie sa recunosc ca probabil are mai putina rugina fata de un Logan de 15 ani…
La cirese, pacat ca era atat de cald incat te topeai la propriu in timp ce incercai sa le culegi din pom.
Sfarsit de tura, cu un joc de lumini cat se poate de interesant la Rasinari.


Creasta Lotrului pe MTB, Steflesti – pasul Bucegi

Noaptea a fost linistita si placuta din punct de vedere termic. Am ignorat lumina de la ora 5,baietii au incercat sa ignore si tantarii de aseara care au revenit si mai determinati inainte de rasarit (eu nu am avut niciun razboi de dus, protejata fiind de plasa hamacului) si am facut ochi abia pe la 7. Coconul meu era pe jumate scaldat in soare, pe jumate adapostit de umbra bradului si atmosfera era cat se poate de placuta.

Mentinem moralul sus cu un terci si o cafea calda, iar la lumina zilei ne dam seama ca de fapt golgota primului varf din Lotrului pe care il vom urca (Steflesti) va fi indulcita de un fagas/drum ce urca diagonal dreapta spre saua dintre Varfurile Steflesti si Cristesti. Eu si Cosmin alegem varianta prin invaluire, Radu ataca varful frontal. Urcam bine, respectand timpul de pe indicator si intr-o ora jumate ne vedem in creasta Lotrului pe ceva drumuri de iarba. Inceputul pare promitator, dar noi nu suntem oamenii care sa se entuziasmeze prea usor (cu exceptia lui Radu), mai ales ca in fata ne sta o mare de jnepeni ce urca spre varful Contul Mare.

Ne si gandim cum vom asuda din greu, croindu-ne drum printr-o jungla verde, intepacioasa si mai ales instabila. Totusi realitatea din teren ne rezerva o mare surpriza, caci culoarul croit printre jnepeni e suficient de larg pentru a fi in proportie de 50% ciclabil.

Nu neaparat usor, caci crengile si pietrele potecii ce trebuie mereu ocolite te tin mereu in priza, dar stam suprinzator de mult pe biciclete. Balindrul Mare se ocoleste pe alta poteca frumoasa, pe curba de nivel. Negovanu Mare se urca frontal, pe un drum de iarba si se poate sta pe bicicleta pana sus. De altfel, din Varful Steflesti si pana pe Negovanu Mare nu am strans decat 300 m de urcare, poteca mergand de regula de-a coasta, pe versantii nordici sau sudici si iesind mai repede in seile dintre varfuri. Pe Negovanul Mare am pregeta putin, dar ne alearga ploaia si ii dam la vale spre stana Bucegiul de Sus. Am avea nevoie de apa si ne-ar prinde bine si niste branza. Prima problema se rezolva usor cu un izvor bun aflat chiar in drum, cam in dreptul stanii Bucegiul de sus. Cu branza nu avem noroc caci oile sunt fie sterpe, ori abia urca la stana. Oricum, la modul general, din ce am vorbit cu ciobanii din zona, oile au urcat anul asta cam cu o luna mai tarziu prin locurile astea. La nivelul padurii intersectam si drumul forestier, in stare foarte buna, ce pleaca din Voineasa, traverseaza Lotrului cam pe la jumatatea crestei la o altitudine de 1640 m si coboara spre Sibiu. Pe el am fost acum 3 ani cu Nico, Cindy si cu Dani.

De data asta insa noi ne continuam explorarea culmii Lotrului si urmarim marcajul de creasta. Urmatorii cativa kilometri, pana in Curmatura Buceci sunt foarte placuti-un drum lat, de pamant, prin padure. In Curmatura oprim pentru o pauza de masa si cum branza nu e, ne descurcam cu ce mai avem prin rucsac. De aici, marcajul urca frontal si abrupt, noi insa desenasem trackul pe o retea de doua drumuri/poteci mai ocolite ce trebuiau sa ne scoata intre varfurile Voinesita si Voineagul Catanesei. Ajungem insa in final si la un push/ carry bike cat sa iesim intr-un picior dintre varfurile Durduc si Voinesita ce se desprinde din creasta principala si merge spre nord, spre Prejba. Se aduna norii peste creasta si avem de ales intre a astepta la nivelul padurii sa vedem ce se mai intampla cu vremea sau a face acelasi lucru beneficiind de acoperisul unei stane de sub Voinesita. Alegem stana si pana la urma ramanem acolo si peste noapte, caci atmosfera nu pare sa se limpezeasca. Ne propunem in schimb o sculare matinala ziua urmatoare.

Text: Mihaela.

Track si date momentan aici:
https://www.strava.com/activities/3706256403

(urmeaza o alta postare cu mai multe informatii utile despre traseu in viitorul imediat apropiat)

Trezirea de dimineata, dupa un nimicitor atac al tantarilor cu putin inainte de prima geana de lumina.
Porridge-ul nostru cel de toate zilele (vorbesc cat se poate de la propriu, e un obicei capatat in calatoriile mai lungi de care nu cred ca vom scapa prea curand) si ocazioanala cafea, buna sa ridice un pic spiritul de dimineata.
Urcarea spre varful Steflesti, cu un push-bike / carry-bike de toata frumusetea.
Marea de bujorei de sub varful Steflesti
Uneori merge carat si un mini-dslr in astfel de ture
O ora si un pic mai putin ajungem in creasta Lotrului. In departare se vede Parangul inca putin inzapezit.
Drumul spre Negovanu Mare. In mod suprinzator prin toata marea de jnepeni din spate era o poteca pe care stateai in mare parte pe bicicleta. Mai au si muntii nostrii surpize placute
Am cucerit si Negovanu Mare, cu nori de furtuna ce ne alearga furibund din spate.
Inca putin pana in pasul Bucegi (inca nu ne-am dat seama cum stam la capitolul accent aici).
Ambuteiaj. In zona abia la sfarsit de iunie urcau turmele si ciobanii spre zonele inalte.
Drumul spre Voinesita (partea ciclabila, inainte de un alt push-bike de 30 de minute)
Norii negri de furtuna acompaniati de tunete si fulgere ne fac sa ne oprim putin mai devreme astazi.
Adapostul nostru pentru seara asta, estimat la 4 flori de colt la capitolul confort (priciuri ok, apa aproape, lemne de foc)
Asteptand sa vedem ce face ploaia.
Oare ploua, oare nu ploua? Pana la urma norii au fost crutatori cu noi de data asta.
Luxul celor 4 flori de colt.
Expresso la ora asta? Nu mersi.
Regimul de demi-pensiune (si un primus pe benzina care si-a scos de multe ori banii pana acum)

Creasta Cindrelului pe mtb

Creasta Lotrului, destul de putin documentata chiar si la trekking, ne-a atras pentru o explorare pe doua roti inca de acum 3 ani. Atunci insa drumurile ne-au purtat din Capatanii in Cindrel, trecand doar tangential prin Lotrului, prin apropierea Curmaturii  Buceci. Acum am revenit mult mai hotarati sa vedem daca culmile inierbate, domoale, dar destul de inalte, pe care le tot vezi din Capatanii, Parang ori Fagaras, se preteaza si la MTB.
Ma gandesc ca nu suntem singurii, care urcand cu ani in urma in Fagaras, din Valea Oltului, ne uitam cu curiozitate si teama de necunoscut la balaurii din muntii de peste drum. Caci vorba aceea, ce ar putea ascunde niste munti pe unde nu merge mai nimeni, daca nu balauri de jnepeni cu 6 capete, drumuri care se infunda cine stie unde si hoarde de caini fiorosi de stana?

Ne incepem explorarea cumva prin invaluire, planificand o prima zi in Cindrel. O plecare la ora 11 din Rasinari nu poate fi sinonima decat cu foarte multa transpiratie. Alegem drumul forestier ce urca spre Paltinis si ne muncim cu pietrele mai mici si mai mari aduse de ploile de iunie. Precipitatiile abundente din ultimile saptamani inseamna ca toate paraiele sunt umflate, multe au debusat in locuri mai largi, mancand din carnea drumurilor si potecilor. In Paltinis facem pauza de un porumb fiert si de o cola si ne reluam urcarea cu tinta Refugiul Canaia. Ora tarzie si indicatiile optimiste ale cabanierului ne usureaza decizia, caci eram in dilema daca sa urcam pe varf, sau sa il ocolim pe curba de nivel. Alegem curba de nivel.

Doar ca cel mai probabil nu am inteles noi bine, caci dupa un inceput promitator cu o poteca single track prin padure, terenul se complica rapid, cand in ecuatie intra tufele de afine, apoi cele de ienupar, cazaturi, jnepeni si un teren din ce in ce mai greu de negociat cu bicicleta ca bagaj suplimentar. De ceva vreme nu se mai pune problema sa stam pe bicicleta, dar acum e cu adevarat greu sa avansam cu bicicleta dupa noi. Cand iesim intr-un final intr-o zona cu ceva deschidere ne devine clar ca lumina zilei ca distractia va continua inca vreo 2 ore bune, caci poteca isi pastreaza acelasi profil, incingand pe curba de nivel o caldare de sub varful Cindrel.

Asa ca hotaram ca e mai intelept sa fortam o iesire in traseul de culme marcat cu banda rosie (pe care trebuia sa apucam de la bun inceput) profitand de un culoar curat. Desi nu sunt decat 200 m de urcat, o ploaie de vara ne forteaza sa facem o pauza sub folia de supravietuire, transformata la nevoie intr-o mica prelata. Chiar si dupa ce se opreste ploaia, norii continua sa isi faca de cap si sa ne ingreuneze noua deciziile. Totusi dupa un schimb de ganduri rostite cu voce tare in care Cosmin si Radu incercau sa se convinga reciproc si pe ei insisi ca nu o sa mai ploua, invocand argumente de genul zboara pasarile, o pornim spre Varful Cindrel intr-un ultim lung si sisific carry bike. Lipsa turelor cu 2000 m diferenta de nivel, cu push si carry bike se simte la fiecare pas pe care il fac. Imi e din ce in ce mai greu si nu imi e rusine sa recunosc asta.

Diferenta de nivel se strange atat de incet. Strang mai mult din dinti decat strang diferenta de nivel. Cosmin e marginal mai bine. Doar Radu zburda pe langa noi in stilu-i caracteristic. Nici cu coborarea lunga din Cindrel si pana in Saua Steflesti nu imi e rusine si incheiem ziua pe la 20.30 dupa ce alegem un brad cu coroana generoasa, ce ne va servi ca adapost in seara asta. Pentru mine a fost o zi grea, perceptie amplificata atat de lipsa de antrenament la ture similare, anul acesta, cat si de rucsacul incredibil de greu. E inuman sa cari mancare pentru 3 zile in regim de 3000 kcal/zi/om. Caci da, noi nu suntem genul care sa mergem o zi lumina cu 2 masline si 2 covrigi. Ma uit cu neliniste crescanda la necunoscutul din Lotrului, la balaurii cu capete de jneapan si ma decid sa ii dau o sansa noptii sa fie un sfetnic bun. Tentatia de a renunta e chiar la picioarele mele si se numeste Trans-Cindrel. Seara e insa reusita, lucram intens la mancarea carata in bagaj, facem al doilea foculet al sezonului si imi fac un culcus chiar reusit in coconul hamacului.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/3706256403

Urcam cu spor pe forestier spre Paltinis.
Cei 3 ce au indraznit sa infrunte balaurii si serpii de mare din Cindrel si din Lotrului
Uneori merge carat si un mini-dslr cu o lentila cu un echivalent de 50, diferenta de calitate fata de un telefon chiar exista.
Spre refugiul de la Canaia cu un Cindrel absolut lacustru. Nici noi, nici oamenii locului nu am mai vazut muntele asta mustind in asa hal de apa.
Pauza de masa “sanatoasa” cu lucrurile carate in traista in ultimele ore. Cert e ca intrat bine, la fel ca si Cola de la refugiu.
Poteca asta de la Canaia a parut o idee buna la inceput, mai ales la indemnul cabanierului. Dupa o jumatate de ora cand am ajuns intre jnepeni ne-am dat seama ca de fapt nu are nici un sens si am incercat sa atacam varful.
Direttisima de jnepening ~ “Canaia Express” ~ grad 2+ (6 e maximul in care trebuie sa te tarasti in 4 picioare printre jnepeni)
Nici o zi fara ploaie. Si da, o folie de supravietuire poate adaposti 3 oameni in regim de urgenta. Si binenteles noi sunte niste gingasi si nu ne place sa ne udam / umple de noroi fara rost.
Razi copile cu parul balai de sub folia de supravietuire. Si da, a iesit soarele dupa.
Macar bujoreii fac push-bike-ul si altitudinea mai usoara.
Inca putin pana pe varf. Cer senin spre Sibiu, haos si nor spre Oasa si Lotrului si noi la mijloc.
Inca o ora si un pic de lumina si noi trebuie sa dibium traseul si locul de bivuac pentru seara asta.
Oare vin peste noi, oare raman la locul lor?
Blana la vale, spre pasu Steflesti.
Locul nostru pentru seara asta, cu foculet, cu vatra si o masa de seara cat sa acopere efortul de astazi.
Mi se pare incredibil totusi ce se poate scoate in conditii de lumina putin si cu un telefon in zilele astea. Iar statul la foc, dupa o zi intreaga de efort are un pic de magie in el. Din plus-uri alunga si toti tantarii din jur. Si da, erau tantari ca in delta pe aici de la ultima luna incredibil de ploioasa.


Saua Strunga reverse.

La 1500 de metri deasupra noastra nori negri se strang peste varfurile inzapezite ale Bucegiului in timp ce noi pedalam intre culmile de deasupra Branului. In jur totul e de un verde crud dupa ploile din ultima saptamana, iar noi ne intrebam daca vom reusi sa scapam neudati pe ziua de azi. Temperaturile sunt si ele de toamna tarzie si nicidecum de inceput de vara.

Si cu toate astea stau sa ma gandesc ce diferenta de spirit si de moral e fata de acum 2 saptamani cand tot ce faceam se petrecea pe o raza de un kilometru in jurul casei. Cat de repede se re-obisnuieste omul cu binele si cu libertatea si cat de repede se schimba gandurile pe care le ai atunci cand poti sa planuiesti macar intr-o oarecare masura viitorul. “Ziua cartitei” din carantina e de mult uitata si deja incepi sa te gandesti la ture, la trasee, la aventuri, la timp petrecut cu oameni pe care nu i-ai mai vazut de mult. Viata pare sa revina la normal desi intr-un fel in cele doua luni intr-un fel parca s-a defectat ceva si sunt sincer foarte curios care o sa fie noua normalitate.

Dupa scurtul intermezzo de deasupra Branului traseul ne poarta spre Simon si mai tarziu spre Poiana Gutanu. Atat prin Simon, cat si prin Bran, pensiunile sunt in mare parte pustii si e foarte multa liniste, cel putin prin comparatie cu ce ar trebui sa fie in perioada asta a anului pe aici. Intr-un fel imi pare bine si imi aduce un pic aminte de felul in care aratau locurile acestea acum 10 ani.

Forestierul ce urca pana in Poiana Gutanu in schimb e o serioasa piatra de incercare pentru tehnica de urcare a oricarui MTB-ist, mai ales in ultima parte. Pe de o parte pare cumva facubil dar e nevoie si de tehnica si e nevoie sa si treci destul de multe ori pe rosu pentru a ramane i saua bicicletei. E din categoria provocarilor pe care ti le ofera muntele si care ar disparea complet daca ai veni pe aici cu o bicicleta electrica, de exemplu. Dupa primele minute de chinuiala cad de acord cu Iustin ca nu are nici un sens sa pastram aparentele unei conversatii in timp ce ne luptam cu panta. Asa ca trecem pe rosu si ne scuipam plamanii in liniste pana cand pierdem aderenta. Asta e, ramane ca tema pentru data viitoare. Doar pentru noi, nu si pentru Suzi care trece pe langa noi in timp ce impingem bicicletele facandu-ma cel putin pe mine sa dezvolt teorii elaborate legate de tractiune, cauciucuri, greutate si alte scuze de genul acesta.

Cand ajungem in cele din urma in Poiana Gutanu norii negri acoperisera deja zona superioara a Bucegiului lucru care ne face sa ne gandim ca poate e o idee buna sa scurtam putin tura. Cum? Incercam sa urcam spre Saua Strunga pentru a cobora de data aceasta pe traseul ce coboara de pe Bucsa.

E a treia oara in ultimele 3 weekenduri cand ajung pe aici si imi dau seama ca toata zona asta dintre Bucegi si Crai e un adevarat magnet daca stai in Brasov. In doar 30 de minute de la plecarea de acasa poti sa te urci pe bicicleta si sa impletesti trasee in variante nenumarate, fiind aproape imposibil sa dai gres.

Nici noi nu dam gres cu urcusul in Saua Strunga care e interesant si provocator si pe care cred ca stam in proportie de 80% pe saua bicicletei. Cand ajungem in sa, in schimb, descoperim cu un oarecare soc ca sunt doar 3 grade, ne imbracam cu toate hainele pe care le avem la noi si luam o scurta pauza de masa dupa care ne grabim spre coborare. Coborarea din Strungulita e si ea cat se poate de faina si cred ca ar arata tare fain crestulita asta filmata din drona, mai ales daca sunt cativa omuleti pe ea care chiar stiu sa coboare cursiv pe ea.

Dupa asta vine cireasa de pe tort, coborarea de pe Bucsa pana in Bangaleasa, una din cele mai faine din zona, la sfarsitul careia nu ai cum sa nu ajungi cu un zambet pe fata. Sunt urcari pentru care merita sa suferi putin la deal si sa impingi bicicleta iar coborarea asta e clar una din ele. Cu mai mult flow decat Saua Strunga, mai abrupta, cu aderenta buna chiar si daca e ud.

De aici incheiem tura cu o serie de mici urcari pe culmea Lunga, cu o ultima privire spre Bucegiul inzapezit si partial acoperit de nori si cu o ultima raza de soare in timp ce pedalam pe asfalt in drum spre masina. Iar ca ziua sa fie cu adevarat perfect pe seara, dupa ce mai zabovim prin zona prindem cel mai cel curcubeu pe care ne-a fost dat sa-l vedem pana acum.

Track si date aici:
https://www.strava.com/activities/3545156852

Inceput perfect de zi, munti inzapeziti in spate, un pic de soare, chef de pedalat si de sporovait.
Uite refugiul din Tiganesti!
Alergand dupa singura raza de soare a diminetii.
Elvetia de Romania.
Momentul in care tu impingi la bicicleta, crezi ca e imposibil ca cineva sa urce pe aici la umezeala de astazi si totusi cineva iti arata ca se poate.
A 3-a oara in 3 saptamani pe aici, de data asta cu nori ce ne fac sa ne intrebam daca vom scapa neudati astazi.
Uite ca Saua Strunga merge destul de bine si in sens invers.
Inca putin pana sus.
Termometrul arata: doua grade si un pic.
Inca putin pana in Strungulita.
Mountain bike adevarat un una din cele mai salbatice zone ale Bucegiului. Punand in balanta lucrurile imi dau seama ca in ultimii ani am ajuns mult, mult mai des pe aici decat pe valea Prahovei.
O ora mai tarziu, pe dealurile inverzite de deasupra Moeciului.
Sfarsit de tura, tot fara nici o raza de soare.
Poza de pitiponc la amfiteatrul Transilvania.

De doua ori Saua Strunga

Ce-ti lipseste mai mult dupa 2 luni de carantina? Prietenii? Socializarea? Natura? Datul prin padure? Viteza cursierei? Familia cu care poate te-ai vazut prea rar sau deloc? Sau cate putin din fiecare. Si totusi daca ar fi le asezi intr-o ordine, care ar fi pe primul loc?

Mi se pare o intrebare cat se poate de buna la care ajungi sa-ti raspunzi atunci cand ai din nou parte de un gram de libertate. Pentru noi prima dimineata de dupa carantina ne-a gasit pe Tampa cu ochii pierduti in departari pe care nu le-am mai vazut de multa vreme. Iar prima noaptea ne-a gasit in mijlocul salbaticiei dintre Crai si Iezer, sub in cer plin de stele cu animale salbatice in jur. Iar revenind la titlul jurnalului in primele 2 weekenduri am ajuns de doua ori in Saua Strunga.

Prima data, in primul weekend dupa carantina, intr-o zi cu prea putin contrast si cu prea mult praf saharian si prea mult polen dar in care am reusit sa dam peste ultimele branduse ale primaverii. A doua oara weekendul ce tocmai a trecut cu o zi impecabila, cu verdele crud al primaverii si al padurilor de fag si primii muguri de rododendron de pe anul acesta.

Ce a fost la fel in amandoua turele a fost senzatia de libertate pe care o ai pe culmile din zona Rucar-Bran. Atunci cand in timp ce pedalezi, privirea e furata fie de Crai fie de Bucegi. Iar atunci cand nu e atrasa ca un magnet de cei doi munti, fuge libera in departari. Asta in timp ce rotile si pedalele se invart si potecile se deruleaza cu viteza sub bicicleta.

E la o lume distanta fata de tot timpul petrecut intre patru pereti in ultimele doua luni.

In acelasi timp, de-a lungul turei, in timp ce vorbim si ne amintim de alte momente petrecute pe aici, ne dam seama ca ele nu sunt deloc putine. Si ca intr-un fel povestea noastra e legata intr-un fel de muntii si de potecile acestea prin toate amintirile din ture si din concursuri. Iar ele nu sunt deloc putine.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/3500125705

https://www.strava.com/activities/3467091392


Potecile impecabile de pe traseul de la 4 Munti si o padure uscata de seceta.
Cateva ore mai tarziu, sub un cer plumburiu plin de praf cu putin sub varful Bucsa.
Ride free.
Ultimele branduse.
Gata de coborare.
O ora mai tarziu, momentul de pauza din Gutanu unde terminam ultimele resturi de mancare.
Metode de a creste moralul branenilor. Si dupa doua weekenduri in care toate pensiunile si magazinele erau complet pustii cred ca e nevoie de un pic de moral.
Trebuie sa recunosc ca echipamentul de la Merida fie se camufleaza fie se asorteaza foarte bine cu peisajul de primavara. In departare in Crai complet lipsit de zapada.
Libertate.
Fanarul cu cea mai frumoasa priveliste din Romania?
Cateva ore mai tarziu, dupa o cola, dupa ce impins de biciclete si dupa multa conversatie mai avem putin si ajungem la 1800 de metri.
Mini-Dolomitii de Bucegi.
Inca putin pana in Saua Strunga
De aici la vale pe o coborare pe care pe de o parte greu sa te plictisesti si care la fiecare inercare pastreaza o noua provocare sau o noua varianta de abordare.
Trailul perfect.
O zi de nota 10.