Category Archives: mtb

Creasta Lotrului pe MTB, Steflesti – pasul Bucegi

Noaptea a fost linistita si placuta din punct de vedere termic. Am ignorat lumina de la ora 5,baietii au incercat sa ignore si tantarii de aseara care au revenit si mai determinati inainte de rasarit (eu nu am avut niciun razboi de dus, protejata fiind de plasa hamacului) si am facut ochi abia pe la 7. Coconul meu era pe jumate scaldat in soare, pe jumate adapostit de umbra bradului si atmosfera era cat se poate de placuta.

Mentinem moralul sus cu un terci si o cafea calda, iar la lumina zilei ne dam seama ca de fapt golgota primului varf din Lotrului pe care il vom urca (Steflesti) va fi indulcita de un fagas/drum ce urca diagonal dreapta spre saua dintre Varfurile Steflesti si Cristesti. Eu si Cosmin alegem varianta prin invaluire, Radu ataca varful frontal. Urcam bine, respectand timpul de pe indicator si intr-o ora jumate ne vedem in creasta Lotrului pe ceva drumuri de iarba. Inceputul pare promitator, dar noi nu suntem oamenii care sa se entuziasmeze prea usor (cu exceptia lui Radu), mai ales ca in fata ne sta o mare de jnepeni ce urca spre varful Contul Mare.

Ne si gandim cum vom asuda din greu, croindu-ne drum printr-o jungla verde, intepacioasa si mai ales instabila. Totusi realitatea din teren ne rezerva o mare surpriza, caci culoarul croit printre jnepeni e suficient de larg pentru a fi in proportie de 50% ciclabil.

Nu neaparat usor, caci crengile si pietrele potecii ce trebuie mereu ocolite te tin mereu in priza, dar stam suprinzator de mult pe biciclete. Balindrul Mare se ocoleste pe alta poteca frumoasa, pe curba de nivel. Negovanu Mare se urca frontal, pe un drum de iarba si se poate sta pe bicicleta pana sus. De altfel, din Varful Steflesti si pana pe Negovanu Mare nu am strans decat 300 m de urcare, poteca mergand de regula de-a coasta, pe versantii nordici sau sudici si iesind mai repede in seile dintre varfuri. Pe Negovanul Mare am pregeta putin, dar ne alearga ploaia si ii dam la vale spre stana Bucegiul de Sus. Am avea nevoie de apa si ne-ar prinde bine si niste branza. Prima problema se rezolva usor cu un izvor bun aflat chiar in drum, cam in dreptul stanii Bucegiul de sus. Cu branza nu avem noroc caci oile sunt fie sterpe, ori abia urca la stana. Oricum, la modul general, din ce am vorbit cu ciobanii din zona, oile au urcat anul asta cam cu o luna mai tarziu prin locurile astea. La nivelul padurii intersectam si drumul forestier, in stare foarte buna, ce pleaca din Voineasa, traverseaza Lotrului cam pe la jumatatea crestei la o altitudine de 1640 m si coboara spre Sibiu. Pe el am fost acum 3 ani cu Nico, Cindy si cu Dani.

De data asta insa noi ne continuam explorarea culmii Lotrului si urmarim marcajul de creasta. Urmatorii cativa kilometri, pana in Curmatura Buceci sunt foarte placuti-un drum lat, de pamant, prin padure. In Curmatura oprim pentru o pauza de masa si cum branza nu e, ne descurcam cu ce mai avem prin rucsac. De aici, marcajul urca frontal si abrupt, noi insa desenasem trackul pe o retea de doua drumuri/poteci mai ocolite ce trebuiau sa ne scoata intre varfurile Voinesita si Voineagul Catanesei. Ajungem insa in final si la un push/ carry bike cat sa iesim intr-un picior dintre varfurile Durduc si Voinesita ce se desprinde din creasta principala si merge spre nord, spre Prejba. Se aduna norii peste creasta si avem de ales intre a astepta la nivelul padurii sa vedem ce se mai intampla cu vremea sau a face acelasi lucru beneficiind de acoperisul unei stane de sub Voinesita. Alegem stana si pana la urma ramanem acolo si peste noapte, caci atmosfera nu pare sa se limpezeasca. Ne propunem in schimb o sculare matinala ziua urmatoare.

Text: Mihaela.

Track si date momentan aici:
https://www.strava.com/activities/3706256403

(urmeaza o alta postare cu mai multe informatii utile despre traseu in viitorul imediat apropiat)

Trezirea de dimineata, dupa un nimicitor atac al tantarilor cu putin inainte de prima geana de lumina.
Porridge-ul nostru cel de toate zilele (vorbesc cat se poate de la propriu, e un obicei capatat in calatoriile mai lungi de care nu cred ca vom scapa prea curand) si ocazioanala cafea, buna sa ridice un pic spiritul de dimineata.
Urcarea spre varful Steflesti, cu un push-bike / carry-bike de toata frumusetea.
Marea de bujorei de sub varful Steflesti
Uneori merge carat si un mini-dslr in astfel de ture
O ora si un pic mai putin ajungem in creasta Lotrului. In departare se vede Parangul inca putin inzapezit.
Drumul spre Negovanu Mare. In mod suprinzator prin toata marea de jnepeni din spate era o poteca pe care stateai in mare parte pe bicicleta. Mai au si muntii nostrii surpize placute
Am cucerit si Negovanu Mare, cu nori de furtuna ce ne alearga furibund din spate.
Inca putin pana in pasul Bucegi (inca nu ne-am dat seama cum stam la capitolul accent aici).
Ambuteiaj. In zona abia la sfarsit de iunie urcau turmele si ciobanii spre zonele inalte.
Drumul spre Voinesita (partea ciclabila, inainte de un alt push-bike de 30 de minute)
Norii negri de furtuna acompaniati de tunete si fulgere ne fac sa ne oprim putin mai devreme astazi.
Adapostul nostru pentru seara asta, estimat la 4 flori de colt la capitolul confort (priciuri ok, apa aproape, lemne de foc)
Asteptand sa vedem ce face ploaia.
Oare ploua, oare nu ploua? Pana la urma norii au fost crutatori cu noi de data asta.
Luxul celor 4 flori de colt.
Expresso la ora asta? Nu mersi.
Regimul de demi-pensiune (si un primus pe benzina care si-a scos de multe ori banii pana acum)

Creasta Cindrelului pe mtb

Creasta Lotrului, destul de putin documentata chiar si la trekking, ne-a atras pentru o explorare pe doua roti inca de acum 3 ani. Atunci insa drumurile ne-au purtat din Capatanii in Cindrel, trecand doar tangential prin Lotrului, prin apropierea Curmaturii  Buceci. Acum am revenit mult mai hotarati sa vedem daca culmile inierbate, domoale, dar destul de inalte, pe care le tot vezi din Capatanii, Parang ori Fagaras, se preteaza si la MTB.
Ma gandesc ca nu suntem singurii, care urcand cu ani in urma in Fagaras, din Valea Oltului, ne uitam cu curiozitate si teama de necunoscut la balaurii din muntii de peste drum. Caci vorba aceea, ce ar putea ascunde niste munti pe unde nu merge mai nimeni, daca nu balauri de jnepeni cu 6 capete, drumuri care se infunda cine stie unde si hoarde de caini fiorosi de stana?

Ne incepem explorarea cumva prin invaluire, planificand o prima zi in Cindrel. O plecare la ora 11 din Rasinari nu poate fi sinonima decat cu foarte multa transpiratie. Alegem drumul forestier ce urca spre Paltinis si ne muncim cu pietrele mai mici si mai mari aduse de ploile de iunie. Precipitatiile abundente din ultimile saptamani inseamna ca toate paraiele sunt umflate, multe au debusat in locuri mai largi, mancand din carnea drumurilor si potecilor. In Paltinis facem pauza de un porumb fiert si de o cola si ne reluam urcarea cu tinta Refugiul Canaia. Ora tarzie si indicatiile optimiste ale cabanierului ne usureaza decizia, caci eram in dilema daca sa urcam pe varf, sau sa il ocolim pe curba de nivel. Alegem curba de nivel.

Doar ca cel mai probabil nu am inteles noi bine, caci dupa un inceput promitator cu o poteca single track prin padure, terenul se complica rapid, cand in ecuatie intra tufele de afine, apoi cele de ienupar, cazaturi, jnepeni si un teren din ce in ce mai greu de negociat cu bicicleta ca bagaj suplimentar. De ceva vreme nu se mai pune problema sa stam pe bicicleta, dar acum e cu adevarat greu sa avansam cu bicicleta dupa noi. Cand iesim intr-un final intr-o zona cu ceva deschidere ne devine clar ca lumina zilei ca distractia va continua inca vreo 2 ore bune, caci poteca isi pastreaza acelasi profil, incingand pe curba de nivel o caldare de sub varful Cindrel.

Asa ca hotaram ca e mai intelept sa fortam o iesire in traseul de culme marcat cu banda rosie (pe care trebuia sa apucam de la bun inceput) profitand de un culoar curat. Desi nu sunt decat 200 m de urcat, o ploaie de vara ne forteaza sa facem o pauza sub folia de supravietuire, transformata la nevoie intr-o mica prelata. Chiar si dupa ce se opreste ploaia, norii continua sa isi faca de cap si sa ne ingreuneze noua deciziile. Totusi dupa un schimb de ganduri rostite cu voce tare in care Cosmin si Radu incercau sa se convinga reciproc si pe ei insisi ca nu o sa mai ploua, invocand argumente de genul zboara pasarile, o pornim spre Varful Cindrel intr-un ultim lung si sisific carry bike. Lipsa turelor cu 2000 m diferenta de nivel, cu push si carry bike se simte la fiecare pas pe care il fac. Imi e din ce in ce mai greu si nu imi e rusine sa recunosc asta.

Diferenta de nivel se strange atat de incet. Strang mai mult din dinti decat strang diferenta de nivel. Cosmin e marginal mai bine. Doar Radu zburda pe langa noi in stilu-i caracteristic. Nici cu coborarea lunga din Cindrel si pana in Saua Steflesti nu imi e rusine si incheiem ziua pe la 20.30 dupa ce alegem un brad cu coroana generoasa, ce ne va servi ca adapost in seara asta. Pentru mine a fost o zi grea, perceptie amplificata atat de lipsa de antrenament la ture similare, anul acesta, cat si de rucsacul incredibil de greu. E inuman sa cari mancare pentru 3 zile in regim de 3000 kcal/zi/om. Caci da, noi nu suntem genul care sa mergem o zi lumina cu 2 masline si 2 covrigi. Ma uit cu neliniste crescanda la necunoscutul din Lotrului, la balaurii cu capete de jneapan si ma decid sa ii dau o sansa noptii sa fie un sfetnic bun. Tentatia de a renunta e chiar la picioarele mele si se numeste Trans-Cindrel. Seara e insa reusita, lucram intens la mancarea carata in bagaj, facem al doilea foculet al sezonului si imi fac un culcus chiar reusit in coconul hamacului.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/3706256403

Urcam cu spor pe forestier spre Paltinis.
Cei 3 ce au indraznit sa infrunte balaurii si serpii de mare din Cindrel si din Lotrului
Uneori merge carat si un mini-dslr cu o lentila cu un echivalent de 50, diferenta de calitate fata de un telefon chiar exista.
Spre refugiul de la Canaia cu un Cindrel absolut lacustru. Nici noi, nici oamenii locului nu am mai vazut muntele asta mustind in asa hal de apa.
Pauza de masa “sanatoasa” cu lucrurile carate in traista in ultimele ore. Cert e ca intrat bine, la fel ca si Cola de la refugiu.
Poteca asta de la Canaia a parut o idee buna la inceput, mai ales la indemnul cabanierului. Dupa o jumatate de ora cand am ajuns intre jnepeni ne-am dat seama ca de fapt nu are nici un sens si am incercat sa atacam varful.
Direttisima de jnepening ~ “Canaia Express” ~ grad 2+ (6 e maximul in care trebuie sa te tarasti in 4 picioare printre jnepeni)
Nici o zi fara ploaie. Si da, o folie de supravietuire poate adaposti 3 oameni in regim de urgenta. Si binenteles noi sunte niste gingasi si nu ne place sa ne udam / umple de noroi fara rost.
Razi copile cu parul balai de sub folia de supravietuire. Si da, a iesit soarele dupa.
Macar bujoreii fac push-bike-ul si altitudinea mai usoara.
Inca putin pana pe varf. Cer senin spre Sibiu, haos si nor spre Oasa si Lotrului si noi la mijloc.
Inca o ora si un pic de lumina si noi trebuie sa dibium traseul si locul de bivuac pentru seara asta.
Oare vin peste noi, oare raman la locul lor?
Blana la vale, spre pasu Steflesti.
Locul nostru pentru seara asta, cu foculet, cu vatra si o masa de seara cat sa acopere efortul de astazi.
Mi se pare incredibil totusi ce se poate scoate in conditii de lumina putin si cu un telefon in zilele astea. Iar statul la foc, dupa o zi intreaga de efort are un pic de magie in el. Din plus-uri alunga si toti tantarii din jur. Si da, erau tantari ca in delta pe aici de la ultima luna incredibil de ploioasa.


Saua Strunga reverse.

La 1500 de metri deasupra noastra nori negri se strang peste varfurile inzapezite ale Bucegiului in timp ce noi pedalam intre culmile de deasupra Branului. In jur totul e de un verde crud dupa ploile din ultima saptamana, iar noi ne intrebam daca vom reusi sa scapam neudati pe ziua de azi. Temperaturile sunt si ele de toamna tarzie si nicidecum de inceput de vara.

Si cu toate astea stau sa ma gandesc ce diferenta de spirit si de moral e fata de acum 2 saptamani cand tot ce faceam se petrecea pe o raza de un kilometru in jurul casei. Cat de repede se re-obisnuieste omul cu binele si cu libertatea si cat de repede se schimba gandurile pe care le ai atunci cand poti sa planuiesti macar intr-o oarecare masura viitorul. “Ziua cartitei” din carantina e de mult uitata si deja incepi sa te gandesti la ture, la trasee, la aventuri, la timp petrecut cu oameni pe care nu i-ai mai vazut de mult. Viata pare sa revina la normal desi intr-un fel in cele doua luni intr-un fel parca s-a defectat ceva si sunt sincer foarte curios care o sa fie noua normalitate.

Dupa scurtul intermezzo de deasupra Branului traseul ne poarta spre Simon si mai tarziu spre Poiana Gutanu. Atat prin Simon, cat si prin Bran, pensiunile sunt in mare parte pustii si e foarte multa liniste, cel putin prin comparatie cu ce ar trebui sa fie in perioada asta a anului pe aici. Intr-un fel imi pare bine si imi aduce un pic aminte de felul in care aratau locurile acestea acum 10 ani.

Forestierul ce urca pana in Poiana Gutanu in schimb e o serioasa piatra de incercare pentru tehnica de urcare a oricarui MTB-ist, mai ales in ultima parte. Pe de o parte pare cumva facubil dar e nevoie si de tehnica si e nevoie sa si treci destul de multe ori pe rosu pentru a ramane i saua bicicletei. E din categoria provocarilor pe care ti le ofera muntele si care ar disparea complet daca ai veni pe aici cu o bicicleta electrica, de exemplu. Dupa primele minute de chinuiala cad de acord cu Iustin ca nu are nici un sens sa pastram aparentele unei conversatii in timp ce ne luptam cu panta. Asa ca trecem pe rosu si ne scuipam plamanii in liniste pana cand pierdem aderenta. Asta e, ramane ca tema pentru data viitoare. Doar pentru noi, nu si pentru Suzi care trece pe langa noi in timp ce impingem bicicletele facandu-ma cel putin pe mine sa dezvolt teorii elaborate legate de tractiune, cauciucuri, greutate si alte scuze de genul acesta.

Cand ajungem in cele din urma in Poiana Gutanu norii negri acoperisera deja zona superioara a Bucegiului lucru care ne face sa ne gandim ca poate e o idee buna sa scurtam putin tura. Cum? Incercam sa urcam spre Saua Strunga pentru a cobora de data aceasta pe traseul ce coboara de pe Bucsa.

E a treia oara in ultimele 3 weekenduri cand ajung pe aici si imi dau seama ca toata zona asta dintre Bucegi si Crai e un adevarat magnet daca stai in Brasov. In doar 30 de minute de la plecarea de acasa poti sa te urci pe bicicleta si sa impletesti trasee in variante nenumarate, fiind aproape imposibil sa dai gres.

Nici noi nu dam gres cu urcusul in Saua Strunga care e interesant si provocator si pe care cred ca stam in proportie de 80% pe saua bicicletei. Cand ajungem in sa, in schimb, descoperim cu un oarecare soc ca sunt doar 3 grade, ne imbracam cu toate hainele pe care le avem la noi si luam o scurta pauza de masa dupa care ne grabim spre coborare. Coborarea din Strungulita e si ea cat se poate de faina si cred ca ar arata tare fain crestulita asta filmata din drona, mai ales daca sunt cativa omuleti pe ea care chiar stiu sa coboare cursiv pe ea.

Dupa asta vine cireasa de pe tort, coborarea de pe Bucsa pana in Bangaleasa, una din cele mai faine din zona, la sfarsitul careia nu ai cum sa nu ajungi cu un zambet pe fata. Sunt urcari pentru care merita sa suferi putin la deal si sa impingi bicicleta iar coborarea asta e clar una din ele. Cu mai mult flow decat Saua Strunga, mai abrupta, cu aderenta buna chiar si daca e ud.

De aici incheiem tura cu o serie de mici urcari pe culmea Lunga, cu o ultima privire spre Bucegiul inzapezit si partial acoperit de nori si cu o ultima raza de soare in timp ce pedalam pe asfalt in drum spre masina. Iar ca ziua sa fie cu adevarat perfect pe seara, dupa ce mai zabovim prin zona prindem cel mai cel curcubeu pe care ne-a fost dat sa-l vedem pana acum.

Track si date aici:
https://www.strava.com/activities/3545156852

Inceput perfect de zi, munti inzapeziti in spate, un pic de soare, chef de pedalat si de sporovait.
Uite refugiul din Tiganesti!
Alergand dupa singura raza de soare a diminetii.
Elvetia de Romania.
Momentul in care tu impingi la bicicleta, crezi ca e imposibil ca cineva sa urce pe aici la umezeala de astazi si totusi cineva iti arata ca se poate.
A 3-a oara in 3 saptamani pe aici, de data asta cu nori ce ne fac sa ne intrebam daca vom scapa neudati astazi.
Uite ca Saua Strunga merge destul de bine si in sens invers.
Inca putin pana sus.
Termometrul arata: doua grade si un pic.
Inca putin pana in Strungulita.
Mountain bike adevarat un una din cele mai salbatice zone ale Bucegiului. Punand in balanta lucrurile imi dau seama ca in ultimii ani am ajuns mult, mult mai des pe aici decat pe valea Prahovei.
O ora mai tarziu, pe dealurile inverzite de deasupra Moeciului.
Sfarsit de tura, tot fara nici o raza de soare.
Poza de pitiponc la amfiteatrul Transilvania.

De doua ori Saua Strunga

Ce-ti lipseste mai mult dupa 2 luni de carantina? Prietenii? Socializarea? Natura? Datul prin padure? Viteza cursierei? Familia cu care poate te-ai vazut prea rar sau deloc? Sau cate putin din fiecare. Si totusi daca ar fi le asezi intr-o ordine, care ar fi pe primul loc?

Mi se pare o intrebare cat se poate de buna la care ajungi sa-ti raspunzi atunci cand ai din nou parte de un gram de libertate. Pentru noi prima dimineata de dupa carantina ne-a gasit pe Tampa cu ochii pierduti in departari pe care nu le-am mai vazut de multa vreme. Iar prima noaptea ne-a gasit in mijlocul salbaticiei dintre Crai si Iezer, sub in cer plin de stele cu animale salbatice in jur. Iar revenind la titlul jurnalului in primele 2 weekenduri am ajuns de doua ori in Saua Strunga.

Prima data, in primul weekend dupa carantina, intr-o zi cu prea putin contrast si cu prea mult praf saharian si prea mult polen dar in care am reusit sa dam peste ultimele branduse ale primaverii. A doua oara weekendul ce tocmai a trecut cu o zi impecabila, cu verdele crud al primaverii si al padurilor de fag si primii muguri de rododendron de pe anul acesta.

Ce a fost la fel in amandoua turele a fost senzatia de libertate pe care o ai pe culmile din zona Rucar-Bran. Atunci cand in timp ce pedalezi, privirea e furata fie de Crai fie de Bucegi. Iar atunci cand nu e atrasa ca un magnet de cei doi munti, fuge libera in departari. Asta in timp ce rotile si pedalele se invart si potecile se deruleaza cu viteza sub bicicleta.

E la o lume distanta fata de tot timpul petrecut intre patru pereti in ultimele doua luni.

In acelasi timp, de-a lungul turei, in timp ce vorbim si ne amintim de alte momente petrecute pe aici, ne dam seama ca ele nu sunt deloc putine. Si ca intr-un fel povestea noastra e legata intr-un fel de muntii si de potecile acestea prin toate amintirile din ture si din concursuri. Iar ele nu sunt deloc putine.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/3500125705

https://www.strava.com/activities/3467091392


Potecile impecabile de pe traseul de la 4 Munti si o padure uscata de seceta.
Cateva ore mai tarziu, sub un cer plumburiu plin de praf cu putin sub varful Bucsa.
Ride free.
Ultimele branduse.
Gata de coborare.
O ora mai tarziu, momentul de pauza din Gutanu unde terminam ultimele resturi de mancare.
Metode de a creste moralul branenilor. Si dupa doua weekenduri in care toate pensiunile si magazinele erau complet pustii cred ca e nevoie de un pic de moral.
Trebuie sa recunosc ca echipamentul de la Merida fie se camufleaza fie se asorteaza foarte bine cu peisajul de primavara. In departare in Crai complet lipsit de zapada.
Libertate.
Fanarul cu cea mai frumoasa priveliste din Romania?
Cateva ore mai tarziu, dupa o cola, dupa ce impins de biciclete si dupa multa conversatie mai avem putin si ajungem la 1800 de metri.
Mini-Dolomitii de Bucegi.
Inca putin pana in Saua Strunga
De aici la vale pe o coborare pe care pe de o parte greu sa te plictisesti si care la fiecare inercare pastreaza o noua provocare sau o noua varianta de abordare.
Trailul perfect.
O zi de nota 10.

Inconjurul Pietrei Craiului

Am inceput si am abandonat jurnalul asta de vreo 2 ori, caci pe cat de mare mi-a fost bucuria libertatii dupa 15 mai, pe atat m-a lovit in moalele capului cine stie ce viermisor, indispozitie sau astenie de primavara, de m-am intrebat vreo 2 zile jumate ce e cu mine. Si cand zic viermisor, nu glumesc…Apa de vineri seara avea in ea niste mormoloci si abia astazi cred ca am scapat de toata familia lor si mi-a revenit cat de cat moralul. Si cheful de a scrie.

Dar sa o luam cu inceputul. Tura asta se putea face lejer la o zi, dar dupa doua luni de stat in casa, noi voiam exact opusul: sa petrecem timp pe munte, sa dormim la cort, sa pornim primusul dimineata si seara, sa schimbam patul pe salteaua si sacul de dormit care mai aveau putin si se pierdeau prin fundul sifonierului. Asa ca impartim ocolul Pietrei Craiului in doua zile.

Vineri era zi scurta si cuprindea doar o urcare la stana din Tamas. Am descoperit coltul asta de munti intr-o zi senina de februarie, cu zapada cam apoasa, cand ne propusesem o traversare Plaiul Foii- Iezer-Fagaras. Planul a ramas pentru o alta iarna, dar in weeendul petrecut prin munti am mutat de pe harta tiparita sub picioarele noastre, locuri noi precum Dracsin, Cascoe si de fapt o mare parte din arealul dintre Crai si Iezer. Stana din Tamas ne-a invitat inca de pe atunci la o revenire si i-am onorat invitatia acum. Stiam ca in zona nu se pasuneaza (oricum e putin cam devreme ca ciobanii sa fi urcat deja la stane), stiam si ca stana-i buna, asa ca am transformat-o intr-un Airbnb ferit de Covid, ca nu cred sa treaca prea multa lume pe acolo.

Urcarea din Plaiul Foii merge partial pe bicicleta, partial pe langa ea. Nu stiu ce as mai fi putut lasa acasa din ce am la mine, dar e clar ca turele din zona 3 si la 90 de rpm de pe Zwift nu au nimic de-a face cu pedalatul asta in forta pe drumurile reavene de inceput de primavara pe unde incercam acum sa urcam. Din tura de iarna folosita ca reper traiam cu impresia gresita ca din Saua Tamasului nu va fi decat un rulaj placut pana la stana. Doar ca iarna drumul pare ca in palma caci e acoperit de zapada. Vara, cu pietrele la vedere, lucrurile nu mai sunt asa rapide. Devin extrem de saltarete si ne luptam mult si bine cu bicicletele printre smocuri de iarna, sleauri, pietre, lemne si tot ce a mai lasat in urma ei iarna. Apa in schimb nu a prea lasat. Noi ne apropiem de stana si apa ne e pe sponci. Totusi drumul are grija de calator si ne scoate in cale un fel de izvor plapand de unde ne umplem bidoanele.

In poiana cu stana reusesc doar sa sperii o caprioara. In rest e o liniste desavarsita. Si mult “praf in aer” pe care il punem (in mod gresit) pe seama prafului saharian despre care citise Radu pe undeva. Constatam ca apa de izvor are ceva vietati prin ea, dar decid repede ca dupa ce o fierbem o sa omoram tot (acum nu mai sunt sigura de asta), ca doar suntem la noi acasa si nu in Anzi.

Vantul isi face de cap toata noaptea, salteaua mea cam pierde aer si nu pot sa ma intorc comod pe o parte ca imi infig coapsa in priciul tare al stanii, dar e totusi bine. E diferit fata de patul de acasa. Dimineata e si mai buna, caci incepe cu soare darnic, terci si cafea.

In sfarsit vedem indicatorul care ne arata continuarea corecta a traseului (ratat cu brio anul trecut) si la fata locului descoperim un drum ce ne coboara rapid in drumul mare, ce vine din Satic si merge la Pecineagu. Coboram in Satic, coboram in Podu Dambovitei, oprim la magazin, facem aprovizionare si ne pregatim pentru portia de aventura de sambata.
Urmatorul segment logic al ocolului presupunea sa ajungem la Brusturet si puteam face asta in doua moduri:  mergand pe asfalt spre Dambovicioara, Cheile Dambovicioarei si apoi cabana Brusturet, sau prinzand o culme initial impadurita si apoi presarata cu poieni, pe care o vedeam mereu din drumul national si care ne starnea curiozitatea. Radu alege culmea cu argumentul semi-aventurii, caci fusese pe acolo la Carpatian MTB Epic, doar ca in coborare. Asa ca debutam cu vreo 200 m diferenta de nivel de carry bike, dupa care lucrurile devin partial ciclabile. Sunt cateva poieni si catune faine pe aici. Poteca e in general buna in zonele cu iarba. Prin padure e haos cu frunzele uscate, conuri si crengi, dar ajutati de ziua lunga, suntem chiar relaxati. Coboram intr-un final la 1-2 km in aval de cabana Brusturet si cam pe aici ne incheiem si aventura, caci ce urmeaza e teren cunoscut. Urcarea in Poiana Grindului merge repede, portiunea spre Saua Joaca e mereu faina, iar coborarea rapida spre Gura Raului via Casa Folea e deja bine-cunoscuta.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/3458190600

Gata de drum pe drumul spre Plaiul Foii. Sincer sunt putin nostalgic pentru vremurile in care nu exista asfalt, iar pasunile din jur erau libere pentru toata lumea. Tare sunt curios cum o sa arate lucrurile pe aici peste cativa ani.
Impingem cu spor spre Curmatura Foii. Miros de primavara, miros de praf saharian si transpiratie ca in toi de vara.
Locul de popas inainte de a incepe sa inconjuram Tamasul.
Culorile apusului spre Crai. Pe aici eram convinsi ca vom face setea, eu binenteles cu bidoanele complet goale. In cateva minute ne-a aparut in cale in schimb izvorul “Viermisorul Vesel.”
Inca putin pana la hotelul nostru de 5 stele. Distantare sociala si masuri anti-covid incluse.
Ultima geana de lumina si in departare Fagarasul si Pecineagu.
Conditii de lux la care visam de mai bine de 2 luni.
Bidiviul cel usor, pregatit pentru epice si pentru sesiuni serioase de carat in spate.
Miros de benzina, cafea si un terci de dimineata care a iesit foarte bine.
Dimineti tihnite cu zile suficient de lungi care nu te grabesc deloc.
Pe-un picior de plai, pe-o gura de rai.
Detalii.
Gata de drum, a treia oara a fost cu noroc si de data asta chiar am nimerit drumul si marcajul care sa ne scoata in drumul de Satic. Asta dupa ce in ultimele doua incercari am avut parte de sesiuni serioase de salbaticie.
Verde crud.
Un armasar ce pare desprins din “Ma numesc rosu.” al lui Pamuk.
Catunele din Podul Dambovicioarei.
Incepe nebunia pe pajistile de munte, mai ales daca esti alergic la polen. In departare se vede Leaota cu surpinzator de putina zapada.
Inca putin pana la Brusturet si unul din cele 10 marcaje diferite pe care le-am intalnit astazi pe traseu.
Poiana Grindului, inca fara caini, oi si oameni.
Libertate.
Pauza de masa si din nou verde crud de fag.
Dor de poteci complet astamparat.

Inca trail, varianta de MTB de langa Cusco.

In ultima saptamana am tot cochetat cu ideea de a merge la Machu Picchu, dar pur si simplu nu am reusit sa ne convingem si sa ne mobilizam. Motivele sunt numeroase si mai ales personale. Pe de-o parte nu aveam de gand sa dam o gramada de bani doar ca sa ne calcam pe picioare cu alte mii de turisti (varianta in care alegeam sa mergem cu trenul). Pe de alta parte nici sa stam o zi pe drum, sa schimbam 3 mijloace de transport si sa mai mergem 4h pe jos, pentru a sfarsi in aceeasi mare de oameni, nu ne suradea. Asa ca pana la urma am inlocuit Machu Picchu cu ruinele incase de pe langa Cusco (si sunt din plin), pe multe dintre ele vazandu-le din saua bicicletei in cateva dupa-amiezi.

Totusi am dedicat o zi intreaga unei traversari est-vest (Chinchero-Pisac), explorata de Radu cu cateva zile inainte, traversare ce promitea un echilibru numai bun intre o urcare provocatoare, o coborare pe un drum incas, bineinteles niste ruine incase si nu in ultimul rand ceva single trail de calitate. Ausangate ne-a redeschis pofta pentru single trail si cum mai e putin si ne intoarcem acasa, ar fi cazul sa ne intram putin in mana. Tura de astazi incepe traversand periferia de nord-vest a Cusco-ului si supravietuind traficului infernal. De abia asteptam sa iesim de pe asfalt si sa avem putina liniste. Cusco, si cu atat mai mult zonele turistice din oras, cu siguranta nu inseamna Peru, insa adevaratul Peru andin devine tangibil (din nou) in 10-15 kilometri, de indata ce iesi din raza de acoperire a marelui oras. In satele prafuite, unde cauti singurul magazin cu lumanarea, unde oamenii inca se spala la lighean, pari atat de departe de hotelurile de 5 stele din centrul istoric… Dupa o serie de asemenea sate prafuite drumul nostru se tot micsoreaza pana cand se transforma, pe alocuri, intr-o poteca.

Este insa evident ca pe aici a fost odata un drum ce a deservit probabil montarea unor stalpi de curent de inalta tensiune ce sar o sa de 4200 de metri, sa spre care urcam si noi cu considerabil de mult spor. Poteca e croita in serpentine si are gradientul potrivit raportat la obstacolele cu care e garnisita (pietre mai mari sau mai mici si mai ales tufe de maracini cu ace fine ce abia asteapta sa se infiga in cauciucurile noastre non-tubless. Toate aceste fac poteca sa fie suficient de interactiva cat sa nu ne dam seama cand scurge diferenta de nivel si saua spre care tinteam acum 45 de minute si care parea a fi atat de departe si deservita de 0 drum/ poteca se apropie vazand cu ochii. Urcarea nu se termina la 4200 de metri, ci continua pana la 4350, insa pe un teren infinit mai usor pe un drum de iarba, la altitudine. Ne “intrecem” cu niste pastori de lame care isi mana animalele in aceeasi directie in care mergem si noi si care au un ritm de invidiat (un fel de power walking). Cu acelasi pas hotarat (a se citi ritm nebun) urca un deal o batrana fara varsta, de un metru si 40 inaltime care ne tot face semne disperate. Ne oprim sa o intampinam, doar ca sa isi desfsca in fata noastra patura-boccea pe care o tinea innodata la spate si sa scoata la iveala caciuli, manusi, brelocuri, bratari, dar si niste cartofi anemici.

Nu stiu care e povesta cartofilor, dar cu objectele de lana e simplu: femeile peruane practica cu succes multi-taskingul purtand mereu dupa ele o ghem de lana si niste andrele si oricand pazesc animalele,vad de copii sau pur si simplu merg pe strada ori in autobuz, dau din maini. Tricotatul in autobuz, stand in picioare, intre scaune, totul in timp ce autobuzul se zgaltaie in toate partile scuturat de talentele de pilot de formula unu nedescoperit ale oricarui sofer peruan pentru care drumurile de munte cu zeci de serpentine sunt doar un circuit (eu suspectez ca astia au un sistem de KOMuri la sofat) mi se pare maximul de abilitate. Cred ca ajuta insa si constitutia miniona, ce le permite sa isi tina centrul de greutate jos si sa se propteasca cumva intre scaune. Pana la urma, desi nu ne trebuie nimic (si cu atat mai putin cartofi cruzi), dar impresionati de determinarea batranei, cumparam singurul nostru suvenir din calatoria in Anzi- o pereche de manusi care par chiar faine. Cum in Brasov ai nevoie de manusi 6 luni pe an, suntem convinsi ca le vom gasi o utilitate. La aceasta poveste trebuie adaugat si faptul ca multe din femeile in varsta care ne intreaba de sanatate vorbesc doar Quechua (fapt care face imposibila conversatia) si par efectiv rupte de lumea de azi.

In punctul in care se termina urcarea urmam exemplul pastorilor de lame si facem o pauza in singurul loc adapostit de vant. Apoi lasam saua jos, maxim jos si pornim la vale pe o portiune de drum incas garnisit cu nenumarate trepte si santuri. Cand treptele devin prea apropiate, trecem la carry bike la vale, activitate prelungita de un canion in gust prin care drumul incas a fost construit vizibil cu dificultate. Portiunile usoare de flow, alterneaza cu altele pline de trepte, un regal al scarilor mici si mari, late sau inguste, scari pentru toti cunoscutii mei. La templul de dessupra orasului Lamay facem o scurta pauza de masa si apoi ne continuam coborarea pe un single track in serpentine scurte care imi scoate aerele din cap. Cat timp poteca e garnisita cu iarba coborarea merge bine si e placuta, dar atunci cand iarba lasa loc pietrelor si nisipului, locurile necesita un maxim de atentie pentru ca nu am niciun chef sa imi rup ceva, fix acum, la sfarsitul celor 3 luni de pedalat prin Anzi. Cum ajungem la o ora decenta in fundul vaii si cum Cuscob e oricum prea departe pentru a ajunge acolo pe bicicleta, luam un taxi care sa ne urce din fundul vaii pana in pasul de deasupra orasului imperial si ne dam apoi drumul pe o coborare usoars de enduro, prima cu care ne-am inceput explorarea in jurul Cusco-ului (Yacupamba enduro), poteca ce se simte mult mai bine acum, cu ceva diferenta de nivel stransa in ultimile zile pe trail si care ne face sa ne terminam ziua cu zambetul pe buze, fix in fata hotelului. La final merita sa vorbesc putin despre alternativele la Machu Picchu. In primul rand, aici LINK aveti descrisa cea mai ieftina varianta de a ajunge la Machu Picchu, plecand din Cusco.

Ar fi fost referinta noastra daca am fi mers. Pe langa Mach Picchu mai sunt insa si alte sit-uri care pot constitui o alternativa si care sunt mult mai putin turistice, spre exemplu…..Link aici. In zona Cusco exista deasememea o serie de situri (unele la o distanta de mai putin de 8 km de oras), cele mai importante fiind localizate pe Valea Sacra//Valle Sagrado si accesibile cu o combinatie de colectivos si taxi. Sau daca aveti timp, merita facut un circuit pe bicicleta (de 3-4 zile) in care sa combinati cateva ore de vizitat dimineata devreme (cand e mai liber) cu cateva ore de pedalat. Ceva Link. Mai mult ca sigur ele va vor ajuta sa va faceti o parere destul de buna despre imperiul incas, chiar daca le lipseste faima de care beneficiaza Machu Picchu.

Orice tura de mtb pe cinste nu are cum sa inceapa altfel decat cu ceva portiuni de push-bike.
Ajuns in platoul de la 4000 de metri, pe urmele vechilor drumuri incase.
Single trail, asa cum ne place.
La 4000 de metri.
Picaturile de ploaie regulamentare pe ziua de azi.
Intre Tomb Raider si Mtb Rider
O fereastra inapoi in timp, cu catune ca de pe vremea incasilor si cu oameni ce vorbesc aceeasi limba
Mai o treapta, mai o scara.
Ambuteiaj
Poteci suspendate. La 1000 de metri sub noi valea sacra a incasilor.
Terasat si suspendat in acelasi timp. Poteca noastra avea sa serpuiasca pe iarba uscata a uneia din terasele din stanga.
Tehnologie moderna (nu prea) si zidarie maiastra.
Ferestre din alte timpuri.
Revenim la Tomb Raider.
Lumina perfecta a dupa-amiezii si poteci absolut pustii.
Sfarsit de zi.

Tampa morning glory, cafeaua, clatita, salamul de biscuiti si socializarea de dinainte de munca

2.10 Tampa Morning Glory cu Brasov Adventures

Cum ne-a placut mult shotul de energie dat de urcarea de ieri in Postavaru, am zis sa repetam experienta si ziua urmatoare, de data asta mai aproape de casa, respectiv pe Tampa. Un asemenea loc vine cu trei avantaje: o ora mai blanda de sculare (5.40 vs 4.40 pentru Postavaru), un acces facil din oras si o retragere scurta, ceea ce pe de-o parte ne ofera mai mult timp de petrecut cu cafeaua in mana si creeaza premizele unei prezente mai numeroase. Si trebuie spus ca ne-am strans ceva oameni, jumate veniti pe bicicleta via Saua Tampei, jumate veniti pe jos, via Gabony. Soarele a fost darnic cu noi, temperatura placuta, astfel incat toata lumea s-a aratat gata de o noua iteratie si saptamana urmatoare.

Prima iteratie de Tampa Morning Glory de pe toamna asta.
Arsenal serios pentru o treaba cat se poate de serioasa, cafeaua de dimineata.

16.10 Tampa slow morning  sau rasaritul biciclistilor

Astazi nu ne strangem decat 5 oameni pentru rasaritul pe Tampa, toti biciclisti. Insa un grup mai mic isi are avantajele sale, caci e mult mai simplu sa discuti, experienta se simte cumva mai intima.

In iteratia din dimineata asta, porridge cu banane si cu ciocolata.
Deasupra orasului ce se trezeste in timpul acesta la viata.

23.10 Tampa Morning Glory cu oamenii de pe Brasov Adventures

Diminetile pe Tampa sunt doar un substitut pentru adevaratul morning glory din Postavaru sau dintr-un alt munte mai mare apropiat de Brasov. Insa data fiind usurinta cu care ajungi sus, ele sunt garantia unei socializari faine in natura. Daca la primele iteratii eram doar 4-5 oameni ce urcam cu bicicleta ocolit prin Saua Tampei, acum am dat bicicleta pentru o urcare mai lenta sau mai rapida, dupa dorinta si putiinta fiecaruia, care sa ne scoata la masutele de pe Treptele lui Gabony, locul din care se vede cel mai bine rasaritul.

Am upgradat si iesirea la un eveniment social si culinar si in meniul de azi am avut o gasca faina de biciclisti sia alergatori, un rasarit tarziu la ora 8, cafea si clatite americane cu dulceata de zmeura. Modul ideal de a-ti incepe ziua.

Ora albastra, la iesirea de pe treptele lui Gabony.
Iteratia de astazi, pancackes cu gem de mure facut in casa.
Prima geana de lumina.

28.10 Don’t stop me now + Tampa morning glory cu carry bike pe Gabony

Tampa morning glory incepe sa devina o traditie de toamna. Pentru noi este pe de-o parte un motiv excelent pentru a ne mobiliza dis-de-dimineata  si a incepe ziua in forta. In mod cert nu suntem cei mai matinali oameni de pe lumea asta (desi ne-am dori), insa la nehotarare si la lipsa de disciplina ajuta mult sa iti fixezi un punct si o ora de intalnire, sa iti iei un angajament etc. Sau cel putin pentru noi functioneaza. Partea faina este ca in nehotararea noastra reusim sa ii mobilizam si pe altii si una din micile placeri ale Brasovului este faptul ca poti sa evadezi cu usurinta in natura, sa simti padurea cum se trezeste la viata, sa privesti orasul de sus si modul in care i se anima strazile. A fi afara este sinonim cu a te tine departe de social media si a petrece timp de calitate alaturi de alti oameni cu care imparti aceleasi pasiuni. E bine sa incepi ziua in fata unei cani de cafea (chiar daca aproape mereu cafeaua noastra este esuata) si a unei prajituri,e bine sa faci miscare si toate astea te incarca cu energie si cu endorfine.

Astazi e prima editie a Morning Glory-ul dupa schimbarea orei, ceea ce vine cu plusuri si minusuri. Minusul e evident: trebuie sa ne trezim devreme, caci acum soarele rasare la 7. Plusul e ca fie ar fi mai mult timp de petrecut la bancutele de pe Gabony, sau precum in cazul zilei de azi, niste ore pentru a mai fura putin mtb in toamna asta.

Inca o dimineata, inca un rasarit. Mi se pare interesant cat de mult variaza lumina si nuantele de la dimineata la dimineata.
Continuarea turei dupa cafeaua de pe Tampa.

5 noiembrie- Tampa slow morning romantic

Cum aseara a plouat, am lasat bicicletele acasa si am urcat per pedes, pe Gabony. Am fost singuri, dar asta nu a insemnat ca nu am putut sa ne bucuram de un porridge cald cu ciocolata si banane si de o cafea reusita.

Inca o iteratie cu poridgeul de dimineata.

19 noiembrie- Tampa slow morning, gourmet, cu cafea si friganele

Cum intr-o dimineata Radu a pregatit o portie generoasa de friganele pentru colegii de munca, am hotarat sa repetam experienta si pe Tampa, caci sunt usor de facut si bune mai ales calde. Asa ca luam la pachet cele necesare si pornim spre Dobrogeanu Gherea. O ceata umeda si deasa incinge muntele si aproape ca ma consolez cu ideea ca nu vom reusi sa iesim deasupra ei, avand in vedere ca nu avem decat 150 m de urcare. Noroc ca raman friganelele un punct de interes suficient de atragator. Asa ca ajunsi la destinatie incingem tigaia si dam drumul cu spor la pregatit paine cu lapte, ou si zahar. Totusi soarele ne face o mare supriza, caci ceata s-a lasat cativa metri mai jos si astfel avem parte de cel mai spectaculos inceput de zi din toamna asta, cu valuri aburii colorate in auriu, cu umbre si lumini sidefii ce ascund sub ele orasul si ne arunca deasupra norilor. Iar cand soarele dispare inghitit de orizontul compact, continuam starea de bine cu portii generoase de friganele garnisite cu mult gem si zahar si udate cu cafea. Daca ai soare, ceva dulce si putina cafeina, nici nu are cum sa nu inceapa bine ziua.

Probabil unul din cele mai spectaculoase rasarituri de pana acum.
In iteratia de astazi, Friganele!
Deasupra norilor.

27 noiembrie- Tampa morning glory. Asta chiar e ultima pe toamna asta
Nu zic ca e ultima pe anul asta, caci nu se stie niciodata ce vitejii ne mai cuprind in decembrie si echipati corespunzator ignoram frigul pentru o ultima iteratie pe 2019. Dar toamna se termina oricum in 3 zile, asa ca profit de soarele glorios anuntat in prognoza si postez o ultima chemare la morning glory pentru aceasta toamna. Cum doar vreo 4 oameni au anuntat ca vin (si de regula la fata locului apar jumatate din cei anuntati) nu imi faceam prea multe iluzii  legate de prezenta. Inca de la plecare mi-am pus castile in urechi ca sa nu imi mai aud gafaitul, am dat play la un audiobook si cu ochii aninati de cerul ce prevestea un rasarit spectaculos am lasat picioarele sa ma poarte pe poteca deja stiuta, convinsa ca voi fi prima la intalnire, asa cum se intampla mai mereu.

Asa ca nu mica mi-a fost mirarea sa constat ca masa era plina de bunatati aduse la pachet, un primus sfaraia vesel si prevestea cafeaua regulamentara, iar bancile erau deja ocupate cu omuleti veseli. Rasaritul s-a consumat in spatele unui plafon jos de nori si a durat ceva pana cand soarele a ajuns si la noi si ne-a incalzit fetele. Sufletele ne erau oricum calde, caci eram acolo vreo doua maini de oameni care gandim si traim asemanator, bucurandu-ne de compania celorlati, de timpul petrecut in natura, vorbind despre viitor si povestind despre cum arata Brasovul acum 20-30 de ani

Focul din cer
Un salam de biscuiti de nota 10. Multumim Paula!
Formatia extinsa la ultimul Tampa Morning Glory al toamnei.

Fagaras, Mezea-Oticu, Iezer – epica de toamna

Scriu randurile astea intr-o stana dintre Iezer si Fagaras, pe culmea Mezea-Oticu, culme pe care ne chinuim de cativa ani sa ajungem. Vantul suiera usor printre peretii subrezi ai stanei iar lumina lunii se strecoara prin ferestre si prin gaurile din acoperis. In rest e uimitor de liniste si de cald. Vara indienilor, asa ii zic americanii si nemtii, cele cateva saptamani cu vreme calda si stabila din octombrie. Acum o ora si ceva, in timp ce ma indreptam spre stana am speriat o turma de mistreti. S-au oprit la 100 de metri pentru a vedea ce vietate le tulbura linistea, dupa care au trecut agale peste muchie. E incredibil ce salbaticie e aici, fara semnal, cu iarba crescuta mai mare ca un stat de om si cu poteci ce incep sa dispara.

Am trecut prin Curmatura Oticului prima data acum aproape 10 ani, intr-o mica aventura cu pinguinii ce ne-a ramas destul de bine intiparita in memorie. De atunci am mai trecut in 2015 cu Doru si Dani cand am fost siliti sa dormim o noapte in plus pentru ca nu ma gasit o poteca. Acum sunt singur, si aceleasi poteci si locuri pe care le am clar in minte au inceput sa fie recucerite de natura. Inca zece ani si doar ramasitele stanelor o sa ramana ca amintire ca la un moment dat si-au facut si oamenii veacul pe aici.

Traseul pe care l-am desenat pentru cele doua zile e in egala masura salbatic si oarecum cam fara sens de facut cu bicicleta. Ziua a inceput in Fagaras o bucata care a avut totusi sens, 50 de kilometri in urcare din oras pana la capatul drumului forestier ce pleca din Dejani. In Tara Fagarasului e o atmosfera de toamna tarzie, prin satele prin care trec lumea fie e in drum spre munca, fie e la birtul local pentru cafeaua, berea sau barfa de dimineata, dupa posibilitati. Dupa o oprire pentru aprovizionare unde reusesc performanta sa termin un borcan de gem la cafeaua de dimineata incepe urcusul pe valea Dejanilor spre Fagaras. Drumul s-a mai stricat de la ultima tura facuta pe aici si ceva imi spune ca fara un 4×4 mai serios nu mai e treaba chiar asa de usoara sa ajungi pana sus.

Mai departe incepe partea mai fara sens a turei, carry-bike-ul de 600 de metri pana in Curmatura Bratilei. Tot bagajul greu intra in rucsac astfel incat tot ce ramane de facut e sa pun bicicleta cu totul pe rucsac si sa-i dau cu spor la deal. Nici o pala de vant nu adie in caldarile superioare iar eu incerc sa fac slalom printre ramasitele zapezii de acum o saptamana. Din Dejani nu am intalnit pe nimeni si sunt destul de convins ca sunt mici sanse sa dau peste cineva pe Mezea-Oticu. Sunt putini care ajung pe aici, iar atunci cand faci asta partea logistica e un mic cosmar. Aici intervine avantajul bicicletei. Daca i-as da bice probabil as putea ajunge pe seara / noapte la refugiul Iezer.

Doar ca ziua e prea frumoasa pentru a te grabi. Craiul si Bucegiul se vad in departare intr-o ipostaza inedita iar bucatile de pe Mezea-Oticu pe care poti sa stai pe bicicleta sunt chiar surpinzator de frumoase. Pacat ca alterneaza foarte des cu bucati napadite de iarba sau de pietre in care nu ai ce cauta pe bicicleta. Un fel de disonanta cognitiva pentru biciclit. Cu toate astea kilometrii se scurg mai repede decat speram si ajung cu o ora inainte de apus in Curmatura Oticului. Aici e momentul alegerii, ori merg inainte spre Varful Rosu, spre refugiul de la Iezer sau spre un bivuac fortat, ori fac dreapta spre stana “La urzica vesela” unde am mai facut un bivuac fortat in urma cu 4 ani ori fac stanga pentru a cobori la o stana de pe piciorul ce coboara spre Pecineagu, o stana abandonata de cativa ani pe langa care am trecut cu Dani in timpul unei alte ture epice. Decizii, decizii. Pana la urma dupa putina deliberare interioara aleg calea stiuta si plec spre stana “La urzica vesela” doar pentru a face cale intoarsa dupa 45 de minute de croit drum pe o poteca aproape inexistenta. Iau bicicleta inapoi in spate, urc inapoi in Curmatura, sperii o turma de mistreti si cu ultima geana de lumina cobor spre Pecineagu pe varianta numarul doi. Poteca e la fel de rupta si de inexistenta. Stana in schimb e in stare cat de cat decenta, cu un prici functional si cu 3 ferestre pe unde poate intra fara probleme ursul astfel incat inainte de a ma baga la somn incerc sa le baricadez cu bucati de lemn si cuie ca macar sa aud daca vine mos-martin sa ma verifice la noapte. Afara e luna plina, vantul adie usor printre branele stanei iar eu cad in cele din urma rapus de somn si de oboseala de peste zi.

Urcusul spre Varful Rosu si in departare Malita si culmile Fagarasului pana la Valea Oltului.

Dimineata urmatoare incepe cu acelasi biciclit fara sens, respectiv un carry-bike de 600 de metri printre pietre pana pe Varful Rosu. Aceasi zi senina si fara vant, aceeasi pustietate ca si ieri pana cand termin creasta Iezerului si incep urcusul spre Papusa, binenteles cu un alt carry-bike de toata frumusetea. De aici in schimb urmeaza coborarea lui Luci de la 4 Munti, coborare ce e in stare inca foarte buna, chiar daca nu cred ca mai ajunge foarte multa lume pana aici. De la stana de pe picior in schimb iau azimut Curmatura Foii urcare pe care sper sa o dibuiesc de data aceasta si pentru care incerc sa incarc toate drumegele din zona de pe google maps. Zona marginita Papusa si Tamas mi se pare un veritabil triughi al Bermudelor din punct de vedere al marcajelor si al potecilor. Cel putin versantii dinspre Tamas, complet defrisati in urma cu 10-20 de ani dar acum recuceriti de padurea tanara sunt deosebit de interactivi. Si binenteles fara semnal, ca sa fie lucrurile si mai interesante. Sunt curios daca s-ar tine un ProPark pe aici cata lume ar reusi sa iasa cu bine pe aici.

Cu google-maps-ul in mana si cu banda albastra pierduta incerc sa urmez un drum de exploatare pana la stana de sub Tamas. Doar ca realitatea din teren nu se potriveste deloc cu cea de pe harta si dau int-o padure deasa si tanara pe care urmez o poteca firava de animale. Buna si asta, pana cand se infunda. Intre timp se lasa si noaptea, eu dibuiesc o alta serie de drumuri de exploatare si ma apropii destul de mult de poiana in care e stana. Sunt maxim 150 de metri in linie dreapta, singura problema e in schimb ca sunt 150 de metri prin cel mai des hatis prin care am ajuns pana acum asa ca sunt nevoit sa fac cale intoarsa si sa-mi incerc norocul pe alte drumuri de exploatare, pana cand gasesc o alta poteca de animale ce ma scoate in poiana. De aici drumul e stiut iar luna plina ce se zareste peste varfurile brazilor imi lumineaza drumul prin noaptea linistita. Din curmatura Foii e doar o formalitate sa cobor spre Plai, spre Zarnesti si mai departe spre Brasov unde ma prabusesc in pat la 12 noaptea dupa adevarata aventura de doua zile. Doua zile in care am intalnit un singur drumet inainte de Papusa, doua zile prin cele mai salbatice locuri din jurul Brasovului, doua zile fara nici un fel de graba in care doar gandurile mele mi-au tinut de urat. Doua zile in care mi-am reamintit ca nu trebuie sa mergi pe alte continente pentru a face ture ce se simt ca adevarate aventuri..

Dimineata, in gara din Fagaras cu bicicleta dezasamblata in modul bagaj de mana.
Micul dejun in Recea, cu gem de caise si cafea. Gemul a fost biruit dintr-o singura lovitura.
Drum intins spre satul de vacana de la Dejani.
Toamna in desfasurare in padurile de la poalele Fagarasului.
Zapada de octombrie.
Am infrant! dupa cum ar zice generalul Barza, fin cunoscator al tuturor coclaurilor din jurul Brasovului.
Albastru de octombrie si un refugiu ce pare sa se tina inca bine, cel putin din exterior.
In loc de incurajare.
I believe I can fly!
Pranzul campionilor, cu rosii ce au avut mai mult gust decat tot ce am gasit in America de Sud.
Coborarea din Fagaras.
Spre stana “La urzica vesela” sau din categoria a fost odata o poteca pe aici.
Ultima geana de lumina dupa ce am facut cale intoarsa spre Curmatura Oticului.
Culcusul de peste noapte.
Ciobanul s-a nascut poet.
Stana “La Urzica Vesela” si Coltii Cremenii vazuti de la inaltime.
Inca putin pana pe Varful Rosu.
Pregatit de atacul Papusii.
Culorile de toamna in Iezer-Papusa.
De aici tot la vale.
Craiul imperial in culori de toamna.

Creasta Baiului si creasta Neamtului, cu foculet la stana, prieteni si sube inmiresmate

La alegerile prezidentiale de acum 5 ani tot in Brasov am votat. Pare ca timpul a stat in loc daca e sa judec asa, mai ales ca buletinul tot de Bucuresti a ramas. Insa pe cand ne aflam pe ultimul varf mai proeminent din Neamtului (Tigai) si ne lasam ochii sa hoinareasca intr-un tur de orizont, privirea nu se mai plimba nestuitoare. Acolo unde nu parea nimic altceva decat padurea neagra de conifere, memoria pasilor stia ca este o poteca ce pleaca din punctul A si ajunge in punctul B. O poteca pe care am fost de x ori. Seile au nume. Poienile la fel. Culmile, muchiile. De ele se leaga anotimpuri, parcurgeri de vara sau de iarna, ture faine sau ture de explorare. In 5 ani locurile nu ne mai sunt straine, ci familiare. Si totusi coborarea spre Rentea avea sa fie o premiera. Dar avea sa ne duca direct acasa.

De pornit am pornit domol, sambata dimineata, din Comarnic, alaturi de Muha, Vali si George. Aveam pe lista lucruri simple: socializare, traseu fain, foculet, povesti, rasete, voie buna,soare. La fata locului a mai intrat si ceva vant, ceva frig punctual, ceva noroaie, dar nimic suficient de deranjant cat sa ne strice zenul.

Urcarea spre culmea Baiului mi-o amintesc lunga si sisifica, cu pietre mari si mult push bike. Asa ca in primele ore ale diminetii, dupa ce ne trezim in fata unei cesti de un portocaliu vesel plina cu lichidul negru datator de energie si entuziasm, ii cam zoresc pe oameni la deal. Inceputul de zi se scurge sub mantra vorbim, vorbim, dar mai si pedalam. Toamna e aproape consumata prin padurile de foioase prin care trecem si doar cativa copacei pitici ii mai rezista inca. Entuziasmul tineretii, ai spune. Soarele e insa darnic si ii primim cu drag caldura. Acceptatea aceea animalica, inscrisa in genele noastre de culegatori-vanatori pentru care iarna nu avea cum sa fie un anotimp usor. Invart pedalele calculat, cautand cu privirea trasa ideala si conducandu-mi bicicleta pe aceasta. Ultima data am fost pe aici acum 5 ani si urcarea mi s-a parut imposibila. Mintea asa si-o aminteste. Picioarele o gasesc astazi provocatoare, dar posibila. Ne regrupam in portiunile plate si orice oprire se face la firul ierbii, caci vantul isi face deja simtita prezenta.

Pe la 13.45 facem o pauza de masa in primul loc cu deschidere peste Bucegi. De aici ma relaxez, caci nu are cum sa ne mai prinda noaptea.
Culmea Baiului ondulata asa cum o stiu ne poarta ori pe la umbra si feriti de vant, ori pe la soare dar in vant, de nici nu mai stii ce sa alegi. Sub Baiul Mare facem din nou pauza de regrupare. 

Petru Orgojoaia nu ne aduce alinarea de care speram in lupta cu vantul, insa macar merge repede, fiind majoritar la vale. Si in orice caz, stana la care planuiam sa inoptam functioneaza ca un magnet, caci ea va insemna o pauza de la vant si finalul unei zi pline. Bine finalul va fi abia cand vom ajunge in sacul de dormit, insa activitatile din batatura stanii constituie o placuta varietate pentru pedalatul de peste zi. Cu eficienta oamenilor ce au calcat multe praguri de stane si refugii in cei 15 ani de mers pe munte ne gospodarim organizat, eu cu Vali gasim izvorul, Radu cu George pornesc focul, Muha aseaza bicicletele si ora 18 ne gaseste stransi deja in jurul vetrei, cu o mana de lemne uscate aruncate peste foc si cu primusul arzand pe partea opusa. Piureul imi aduce mereu in amintire prima parcurgere a Crestei Fagarasului, 10 zile in care nu cred ca am mancat altceva in afara de piureu la masa de seara. Acum mancam rar si cred ca tocmai din cauza asta pare bun.

Plasma ne vrajeste vreo 3 ore si ceva, dar pana la urma frigul noptii de noiembrie ne convinge sa schimbam mirosul de fum pe cel de branza, dupa calitatea caruia concluzionam ca aici se face branza buna peste vara.
Duminica dimineata cochetez cu ideea sa ma trezesc mai deveme, sa ma duc dupa apa si sa pornesc primusul, dar e un gand de o secunda, pana cand somnul dulce de dupa rasarit ma imbratiseaza din nou. Ce e drept, obiectiv vorbind nu e graba. Muha, Vali si George vor cobori in Azuga, noi mergem spre Neamtului si din turele anterioare pe schiuri avem in minte cel putin 2 retrageri (de pe varfurile Stevia spre Valea Azugii si respectiv de pe Turcu spre refugiul Retivoi). Asa ca ne luam timp pentru un mic dejun servit in tihna, tot indemnand soarele sa ne incalzeasca mai cu spor. Daca cu soarele nu ne intelegem, eu si Muha plecam dupa apa, reteta sigura pentru a tura putin motorasele inainte de a ne urca pe biciclete. La intoarcere insa suntem intampinate de rasetul sanatos al lui Radu, caci intre timp baietii iesisera la o sesiune foto pentru colectia sezonului de nunti primavara-toamna 2020. Ce a iesit se vede mai jos. Comentariile sunt de prisos.

Dupa ce ne dor in sfarsit obrajii de la atata hahaiala o luam si noi din loc. La lac ne despartim si oamenii pleaca inapoi pe Petru Orgojoaia spre Azuga, noi ne continuam drumul spre Neamtului, pastrand undeva intr-un cotlon al mintii sa incercam sa ajungem spre Rentea ca de acolo sa mergem direct in Brasov, fara sa ne mai complicam cu trenul din Azuga ori Predeal.
Rusu si Stevia sunt doua varfuri ce isi cer portia de determinare, caci pantele sunt destul de abrupte si sfasim sa facem de multe ori push bike, biciuiti din laterala de vantul nebun. Tot el insa plimba norii si Bucegiul se dezveleste usor, usor. Suntem pe culme la ora potrivita, cand soarele cade cum trebuie peste muntii din jur si sub scuza efortului ne oprim des, mai ales ca avem ce privi. Dupa Stevia scapam de urcusuri lungi si abrupte, dar lupta cu vantul ramane, caci o pala mai serioasa la momentul nepotrivit te scoate usor de pe trasa. Paltinul ramane in dreapta si curba de nivel spre Turcu se scurge frumos. Trackul de acasa e desenat in coborare spre Retivoi, insa cum e abia ora 14 hotaram sa mergem inainte spre ultimile varfuri ale Neamtului si apoi pe coborarea spre Rentea.

Marcajele sunt din ce in ce mai proaste si o aplicatie cu harta si localizare GPS e o necesitate in zona, chiar si pe vreme buna. Locurile prin care ajungem sa pedalam nu sunt ouau, dar se simt interesant, fiind noi. Astfel mai stergem de pe harta o bucatica necunoscuta noua. De la Rentea evitam forestierul clasic si prindem o poteca ce ne va scoate fix in valea Garcinului, foarte aproape de urcarea spre Piatra Neteda care e in fond o formalitate, cat sa iesim elegant in Sacele. Intram in Brasov cu ultimile gene de lumina si oprim in ordine la spalatorie, la vot si apoi la o felie de tort in Racadau. Pana la urma a fost un weekend cu de toate, din care am stors tot ce am putut din ziua scurta de noiembrie. Iar cand s-a stins lumina afara, am aprins-o pe cea din suflet stand de vorba si razand sanatos alaturi de prieteni buni.

Text: Mihaela

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/2857057121

https://www.strava.com/activities/2856694665

Cafeaua de dimineata, in Comarnic, menita sa faca mai roz si mai usoara urcarea spre Baiului.
Echipa vesela pe drumul spre Secaria, locuri prin care frunzele galbene inca nu au fost complet spulberate de vant.
Tot inainte, spre creasta!
Toamna asta am ajuns la concluzia ca dintre toate bicicletele pe care le am probabil Simplonul vechi de 13 ani imi place cel mai mult. Motiv pentru care a primit si ceva upgrade-uri, respectiv roti faine si cauciucuri pe masura.
Pauza de masa si de vorba in locul in care ai cea mai frumoasa priveliste spre Bucegi.
Mongolia.
Ultimele raze de soare pe Petru Orgojoaia si goana dupa o stana care sa ne fie adapost peste noapte.
George, suba si fesul ce e din alt film.
Luna plina si nopti calde de noiembrie.
E un pic de magie in uitatul in plasma si trebuie sa recunosc ca de cand ne-am intors din America de Sud visam la un astfel de foculet.
Pregatirea micului dejun din dimineata urmatoare, cu porridge si cafea.
Ce se intampla sub suba ramane sub suba. (a fost nevoie de nenumarate duble pentru ca era absolut imposibil sa ne abtinem din ras)
Atitudinea conteaza.
Ciobanusul bikepacker sau bikepackerul ciobanas
Direct din inima Armeniei si a Georgiei in inima muntilor nostrii.
Aparent totusi suba nu mirosea chiar atat de rau.
Norii se crapa iar eu si Mihaela pornim spre Neamtului.
Inca putin pana pe varful Rusu.
Din nou, Mongolia.
Single-trail de Neamtului.
Coborarea neasteptat de frumoasa de la Rentea.
Rasaritul de luna cu cateva clipe inainte de intrarea in Sacele.

O saptamana de Brasov, intre munte si munca

Au venit in sfarsit ploile in Brasov si ne-au dat ragaz sa mai respiram dupa 3 saptamani cu vreme impecabila, vreme cum nu cred ca o sa mai prindem prea curand in Octombrie. Au fost zile in care am incercat sa petrecem cat mai mult timp afara si sa inmagazinam cat mai mult soare pentru zilele cenusii de toamna si de iarna ce vor urma. Dupa 3 ani in Brasov mi-e destul de clar ca intr-o saptamana in Brasov poti petrece, cu tot cu mersul la munca, mai mult timp in natura decat intr-o luna petrecuta in Bucuresti, iar jurnalul de mai jos al ultimei saptamani vine ca un fel de descriere al felului in care se intampla asta:

Luni, 21 octombrie.

Singurul rasarit al saptamanii prins la munca. De la birou se vad prelungirile dealurior dinspre Ciucas si trebuie sa recunosc ca e fain sa-ti bei cafeaua de dimineata uitandu-te la rasarit, chiar si de la birou si din centrul orasului. In schimb, cele 9 ore de uitat in cod si de rezolvat probleme se simt si inevitabil pe la jumatatea zilei ajungi sa te uiti la cerul senin de afara si sa regreti ca stai in timpul acesta intre patru pereti.

Cafeaua de dimineata de la munca, cu rasaritul in fundal si deasupra uneia dintre cele mai aglomerate intersectii din oras.
Sfarsitul de zi, la iepure, locul din Postavaru in care culorile toamnei sunt inca la apogeu.

Marti, 22 octombrie – cu bicicleta pe Postavaru.

Primul morning glory pe Postavaru pe bicicleta. Impulsionat de faptul ca se schimba ora saptamana aceasta plec la 6 fara 10 singur de acasa. E suprinzator de cald la urcare, aproape ca urc doar in echipamentul de vara. Pe drumul forestier s-a facut o poteca printre frunzele cazute in ultimele zile pe care incerc sa o urmez. Fara nici un fel de plan si fara nici un fel de graba ies sub varf chiar atunci cand rasare soarele. Oricum si soarele asta e la fel de intarziat ca mine si astazi ne-am potrivit in intarziere. La vale am parte de o coborare absolut geniala pe Crucur pana inapoi in Brasov si pana la munca, ajungand dupa un dus si un mic dejun pe fuga la birou la 10. Nici ca pot sa-mi imaginez un mod mai bun de a incepe dimineata.

Urcarea la lumini spre Postavaru. Momentul in care incepe sa se crape de ziua de obicei ne prinde deasupra Poienii Brasov.
Intalnirea dintre intarziati.

Miercuri, 23 octombrie – o zi inceputa si terminata pe Tampa.

Inca o zi cu cafeaua la rasarit, de data aceasta la locul stiut de pe Tampa, cu clatite facute la fata locului ca acompaniament, cu orasul ce se trezeste la viata la picioarele noastre si cu o ora de sporovait fara graba inainte de a cobora spre munca si spre birou.

Ai zice ca ar fi rost de pauza, dar cum oricum nu as fi facut nimic util acasa, urc cu oamenii din CPNT pe Tampa cu ocazia unui vertical ad-hoc organizat in interiorul clubului. Bere, socializare si CPNT-isti veseli si usor de organizat in varf de munte si poze facute cu un pentax de 50mm vechi de 30 de ani care inca isi face treaba destul de bine. Oricum in conditiile de lumina de acolo orice focus automat ar fi fost complet pe langa.

Deasupra orasului inca adormit.
Clatite cu gem de casa pregatite in timp ce asteptam soarele.
Prima raza de soare si sporovaiala de dimineata.
Un concurs vertical pana pe Tampa, cu orasul la picioare.
CPNT-isti frumosi pe Tampa in mijloc de noapte.

Joi, 24 octombrie – Postavaru Morning Glory reloaded, in formatie extinsa.

Dupa 6 ore de somn vine o alta trezire matinala si inca un Postavaru Morning Glory cu bicicleta, de data aceasta in formatie extinsa cu Dani si putin mai tarziu cu Mihaela si cu Suzi. Daca acum 2 zile spuneam ca nu pot sa-mi imaginez un inceput mai bun de zi, uite ca totusi se poate, respectiv atunci cand ai omuleti pe langa tine cu care sa sporovaiesti si cu care se te bucuri si de rasarit si de coborare. Si desi potecile sunt impecabile nu ma impac prea bine cu bicicleta in dimineata asta si reusesc sa salvez in ultimul moment o cazatura ce putea sa se termine destul de urat. In rest, aceasi reteta, mic-dejun, dus si 9 ore de munca fara nici un regret atunci cand te uiti afara pe geam.

Inca o intalnire cu rasaritul pe Postavaru, la doar doua zile distanta.
Formatie extinsa si la coborare si un pic de graba pentru a ajunge la timp la munca.

Vineri, 25 octombrie – o zi de pauza cu un apus pe Tampa.

Astazi chiar e o zi de semi-pauza, cu doar 800 de metri diferenta de nivel, poteci prin padurea ce a inceput sa se scuture de frunze si un apus pe Tampa.

Inca un rasarit de la munca.
Inca e toamna adevarata prin locurile prin care invartim pedala bicicletei.
Orice zi faina se termina ori cu un apus or cu un rasarit pe munte.

Sambata, 26 octombrie – Leaota chill & relax.

Leaota, vreme impecabila, cafea la Cheile Gradistei, muschi care nu te asculta si oboseala acumulata din ultimele luni, sporovait la urcare, picnic pe varful Strambu, stat la soare mai bine de o ora, coborarea in cap de la Carpatian MTB Epic, peisaj veritabil de toamna pe langa Podul Dambovicioarei si o tura de toamna fix asa cum trebuie cu Iustin, Suzi si cu George. Mai invarti putin pedala, mai stai la soare, mai bei un suc, fara mii de metri si fara sa rupi muntele in doua. Trebuie repetate turele astea atat timp cat tine inca vremea. Seara socializare cu iesenii cataratori in Cheile Rasnoavei si cu Vali si cu Andreii la barlogul ursilor din Racadau.

Picnicul regulamentar din varf de munte si o vreme perfecta de octombrie.
Ride free

Duminica, 27 octombrie – Muntii Taga si Piatra Craiului.

Astazi in sfarsit nu ne trezim chiar atat de devreme, chiar daca schimbarea orei inseamna ca avem cu o ora de lumina mai putin astazi. Schimbam terenul de joaca dimineata pentru Muntii Taga, unde facem o tura de dimineata scurta pana pe Capul Barsei iar seara ne mutam in Crai incheind ziua si weekendul cu o urcare pana la Curmatura si o coborare prin Poiana Zanoaga. Se vede genial Bucegiul la apus, pacat ca suntem intr-o intrecere cu noaptea pentru a ajunge pe lumina la masina.

Peste drum de Crai, prin muntii Taga.
Cateva ore mai tarziu, coborand din Poiana Zanoaga spre Fantana lui Botorog.

Luni, 28 octombrie – cafeaua de dimineata de pe Tampa.

Ultima zi cu soare impecabil asa ca dupa un weekend plin iar ne trezim de dimineata si pornim sa ne bem cafeaua la locul stiut de pe Tampa. Marea greseala a diminetii e urcusul cu bicla in spate pe treptele lui Gabony, moment in care ne-am dat seama ca treptele sunt cam inguste, balustradele cam inalte si bicla cam greu e navigat prin labirint. Formatie restransa astazi, dar tot intra foarte bine cafeaua cu o ora de stat la taclale la bancuta, iar rasaritul e unul din cele mai frumoase pe care le-am vazut in ultima vreme. Ca sa incheiem dimineata in mod glorios ne mai invartim cu Mihaela pe poteci cu bicicletele pret de inca o ora si ceva pana cand Mihaela ramane fara frana fata si imi da tema pentru seara asta, prima tentativa de a inlocui uleiul la o frana. Lumina geniala prin padure si o cazatura de toata frumusetea la final de tura, cazatura sfarsita cu un deget usor luxat si ceva piele in minus.

Un rasarit reusit, o cafea mai putin reusita si un orez cu lapte complet nereusit.
Poteci magice in ultima dimineata cu soare.

Marti, 29 octombrie – ultima zi de vara pe poteci.

Dupa atatea zile cu treziri matinale cumva astazi ne iese in mod natural, chiar daca nu stam prea bine cu somnul. Soarele din ultima luna a fost inlocuit de un cer cenusiu, iar lucrurile arata cam cum ar trebui sa arate in mod normal in octombrie. Mai putin temperatura astfel incat si astazi ne dam cu echipamentul de vara si bifam inca o dimineata petrecuta pe poteci inainte de o zi de munca si de doua zile ploioase.

Sfarsit glorios de saptamana.

Uitandu-ma in spate sunt destu de convins ca intr-un fel suntem complet dereglati tinand cont ca dupa 3 luni petrecute in saua bicicletei si dupa o luna de vreme buna in care am iesit destul de des inca avem chef sa ne dam cu bicicleta in fiecare zi. Dar parca e bine sa fii macar un pic dereglat.