Category Archives: Schi de tura

DSC_5292

Salbaticia din Muntii Taga

Daca aseara ma juram ca pentru astazi o sa aleg o sauna calduroasa si activitati indoor, soarele de la ora 9 ma da jos din pat si imi readuce cheful de stat afara, cat ai zice soare. Am merge undeva dar nu avem idei, ar fi momentul bun pentru o tura de plimbare, dar ce sa alegem, unde sa fie soare, dar si privelisti, cat sa ne bucuram sufletul? Si deodata apare ea, ideea. Nu e nimic glorios. E doar #LoculNostru. Sau ma rog, unul din locurile noastre, caci pe masura ce cotrobaim mai mult cotloanele din jurul casei, gasim inevitabil locuri noi si faine care ne devin dragi.

Unul dintre ele e repezentat de dealurile de peste drum de creasta Craiului. Ele ascund versanti abrupti, dar si drumuri de taf care merg bine acum la urcare pe schiuri, poieni pitite, pe care insa ochiul nostru antrenat le zareste in Google Maps si mai ales, perspective interesante asupra Pietrei Craiului, iar de ajungi pe vreun varf golas, asupra intregii depresiuni a Brasovului si a muntilor din jur.

Sunt aici doua varfuri apropiate: Ciuma (un nume nu foarte atractiv) si Capul Barsei. Pe Ciuma o stiu mai toti localnicii, asa ca e cel mai usor de folosit in discutie. De Capul Barsei nu au auzit prea multi si nici nu sunt sigura ca asta-i e numele. Dar noi il cunoastem deja si ne legam de el amintiri. Vara ne purtam rotile si pasii, ne aninam privirile in departarile ce ni se deschid, ne legam sperante de vreme buna, ne oprim, lasam sa se scurga timpul, visam, suntem noi insine si ne bucuram de frumusetea naturii. Iarna ne purtam pe acolo schiurile si ne bucuram cand putem pleca pe ele direct de la masina. Iarna asta a fost una bogata in zapada si drumul merge lin, urcand pe culmea pe care casuta de lemne ne asteapta infrigurata. Acum ii observam parca cu mai mare usurinta spatiile libere dintre busteni si parca “izolatia” asta cu cer albastru nu ne mai inspira sa petrecem aici noptile. Cel putin nu pe cele lungi de iarna. Neaua creste pe masura ce castigam altitudine. In fata noastra se intinde drumul neatins. In spatele noastru sunt mereu cele doua linii paralele lasate de schiuri si impunsaturile ritmice ale betelor. Putini oameni merg pe aici iarna. Dar si relativ putine salbaticiuni, caci am vazut prea putine urme pe zapada unde nu se poate ascunde nimic.

Stana si-a mai estompat mirosul puternic de branza si ne ofera un adapost bun, cat pentru un ceai cald din termos si o imbucatura. Varful s-a ascuns in ceata, asa ca de data asta nu e momentul pentru el. Sunt sigura insa ca merita revenit aici intr-o zi de iarna cu vreme de cristal. Sa sezi pe schiuri si sa te uiti cum scanteie muntii. Doar coborarea imi pare mai faina pe bicicleta decat pe schiuri si sunt sigura ca ar fi si o tura frumoasa de alergat pe aici. Nici macar ora de dat la bete pe forestier nu imi tulbura zenul zilei, caci soarele e cel mai bun medicament pentru orice, e mijlocitorul si potentiatorul fericirii, e motivul pentru care tai fiecare iarna din calendar. Pentru ca oricari ierni ii urmeaza o primavara. Si pentru ca mereu urmatoarea primavara va fi cea mai frumoasa de pana acum. Sau macar cea mai asteptata.

Text: Mihaela.
Track: aici.

La plecare, pe forestierul inzapezit pe care aveam sa coboram mai bine de 7 kilometri la sfarsitul turei.

La plecare, pe forestierul inzapezit pe care aveam sa coboram mai bine de 7 kilometri la sfarsitul turei.

Primul punct de belvedere pe culmea ce urca spre Capul Barsei si spre Ciuma. In departare Craiul complet tapetat de zapada.

Primul punct de belvedere pe culmea ce urca spre Capul Barsei si spre Ciuma. In departare Craiul complet tapetat de zapada.

Imaculat.

Imaculat.

DSC_5295.jpg

Craiul dintr-o privire.

Craiul dintr-o privire.

Inapoi in padurea inca imbracata in straie de iarna.

Inapoi in padurea inca imbracata in straie de iarna.

In departare Iezerul, Mezea-Oticu si o bucatica din Fagaras.

In departare Iezerul, Mezea-Oticu si o bucatica din Fagaras.

DSC_5344.jpg

DSC_5359.jpg

Zapada neatinsa si iarna adevarata.

Zapada neatinsa si iarna adevarata.

DSC_5369.jpg

Inainte e coborarea spre forestierul ce merge pe Barsa Fierului, dupa o dupamasa petrecuta in cel mai potrivit mod cu putinta.

Inainte e coborarea spre forestierul ce merge pe Barsa Fierului, dupa o dupamasa petrecuta in cel mai potrivit mod cu putinta.

A7201672

Terra Incognita, pe schiuri de tura prin Muntii Neamtului

In stilul caracteristic dezbatem ideile pentru tura de maine la ora 10 seara. Prima idee, cu Valea Gaura si un urcus la Omu pica dupa ce Mihaela citeste buletinul nivo. A doua idee, cu Moeciu, Bucsa si Saua Strunga pica dupa ce nu reusim sa ne trezim la timp asa ca a 3-a idee ne vine la volan in timp ce conducem spre Dani: muntii Neamtului si o tropaiala pe schiuri via Susai si Retivoi. Plecam tarziu in tura si sunt destul de convins ca o sa ne prinda noaptea. Sunt ceva kilometrii de tropait iar tura nu merge scurtata in nici un fel, mai ales atunci cand ajungi in salbaticia din muntii Neamtului.

E prima zi cu soare glorios dupa o saptamana si ceva de pacla si de cer innorat. Soare ce ne zambeste din plin iar noi ii zambim inapoi in timp ce peste varfurile inca acoperite de zapada ale brazilor apare in mod maiestuos Bucegiul. Cat timp te invarti prin zona Predeal Azuga inevitabil toate privirile vor gravita catre crestele si stancariile Bucegiului. Zapada de care dam in schimb e cat se poate de groaznica. Sub 1300 de metri s-a transformat intr-o crusta ce alterneaza cu bucati inghetate. E o veritabila zapada ortopedica cu care ne luptam incercand sa facem slalom printre copaci pe coborarea spre Valea Azugii. Odata ce ajunsi aici incepem un urcus domol si ocolit catre creastea Neamtului. Pe la jumatatea drumului ne iese in cale in mod neasteptat refugiul Retivoi, loc in care ar fi tare fain sa ajungem si in primavara asta, eventual la o aventura in timpul saptamanii.

Pana cand iesim in creasta aerul are un aer cat se poate de primaveratic, e cald si picaturi de apa se scutura de pe ramurile brazilor. Pasari ce au fost mute in viscolul si gerul ultimei luni revin la viata iar linistea muntelui nu mai e la fel de puternica. E putin dor de primavara si de verdele ei crud, dor de stat la foc la povesti si de stat in saua bicicletei. Dar pana atunci ramane sa ne bucuram de cea mai tare iarna din ultimii 10 ani.

In creasta nu ne ia in primire nici un fel de vant, brazii sunt la fel de tapetati cu zapada ca in urma cu o luna cand am urcat pe Clabucetul Azugii, in departare se vad Piatra Mare, Postavaru si Ciucasul iar noi ne croim cu usurinta poteca pe schuri de tura . In fata noastra a mai fost cineva in urma cu o zi pe rachete de zapada si sincer as fi curios care e diferenta de efort la inaintare fata de schiuri de tura. La fel de curioasa cred ca e si Mihaela care nu e deloc entuziasmata de schi sezonul acesta si care ne asteapta aproape de creasta cat timp ce noi facem o coborare de 150 de metri diferenta de nivel printre braduti pana la limita padurii. Zapada surpinzator de buna pe aici, zapada in care poti schia in viteza, in care canturile prind exact cat trebuie. Mai bine ca pe partie.

Urcam inapoi si continuam drumul spre Varful Neamtului. Norii incep sa se ridice si invaluie din cand in cand creasta in ceata, printre ele zarim intr-un gol de senin o muchie ce pare foarte interesant de schiat, scurta dar cu zapada ce pare chiar buna. Asa ca ne dam din nou drumul la vale, viraj dupa viraj, cu zapada noua putina si cu chiuituri de bucurie. Asta pana la jumatatea pantei cand brusc consistenta zapezii se simte ciudat si ma opresc langa un bradut pentru a evalua lucrurile. In zapada, unde m-am oprit incep sa se vada crapaturile lungi specifice unei placi de vant, in timp se atunci cand ridic ochii vad pe versantul de vizavi cum a plecat o placa lunga de 50 de metri de a angrenat tot valcelul din dreapta noastra. Stop, regrupat la bradut si urcat fix pe unde am coborat, pe principiul ca daca nu a plecat nimic la coborare cel mai probabil nu va pleca nimic nici la urcare. La urcare vedem si ca la aceasi placa plecata de vizavi s-a prelungit si pe versantul dinspre noi, pana la 10 metri de muchia pe care suntem. Toate astea in conditiile in care in partea superioara a muchiei schiai pe scoici si pe zapada veche, schimbare petrecandu-se brusc in interval de 20 e metri diferenta de nivel.

Urcam inapoi cu coada intre picioare si cu lectia invatata. De acum incolo vom imbratisa si cu mai mult drag muchile, scoicile si zapada inghetata. Lucru pe care il si facem pe coborarea spre Valea Azugii, pe muchia ce pleaca de pe varful Neamtului. Pe sus scoici, pe la mijloc maxim 5 viraje pe zapada buna dupa care o crusta absolut monstruoasa si zapada inghetata si variata prin padure. A fost ca un fel de shaorma cu de toate ziua asta, mai ales daca mai pun la socoteala si ultimii 8 kilometri facuti pe forestier pentru a ajunge inapoi la masina.

Urcand spre Susai, cu sperante sa vedem din nou soarele dupa aproape o saptamana de cer innorat si de pacla.

Urcand spre Susai, cu sperante sa vedem din nou soarele dupa aproape o saptamana de cer innorat si de pacla.

La Susai, cu Bucegiul vazut maiestuos peste varfurile inzapezite ale Brazilor. in mijlocul cadrului Coltii Morarului, Varful Omu si Bucsoiul.

La Susai, cu Bucegiul vazut maiestuos peste varfurile inzapezite ale Brazilor. in mijlocul cadrului Coltii Morarului, Varful Omu si Bucsoiul.

Salbaticie maxima si nici o urma de viata.

Salbaticie maxima si nici o urma de viata.

De la balcon.

De la balcon.

Pauza de la refugiu.

Pauza de la refugiu.

Zade dantelate de o luna de iarna.

Zade dantelate de o luna de iarna.

In epartare, Neamtului Freeride Arena.

In epartare, Neamtului Freeride Arena.

A7201667.jpg

Spre Est, Zaganu si Ciucasul ascuns momentan de nori.

Spre Est, Zaganu si Ciucasul ascuns momentan de nori.

Rama naturala.

Rama naturala.

A7201682.jpg

Printre nori si cu coada intre picioare.

Printre nori si cu coada intre picioare.

Pe varful Neamtului, cu marea de nori la picioare.

Pe varful Neamtului, cu marea de nori la picioare.

A7201714.jpg

Pe aici!

Pe aici!

DSC_3752

Postavaru Morning Glory – o luna de iarna

A trecut mai bine de o luna de la primele iesiri pentru a prinde rasariturile pe Postavaru. O luna de iarna adevarata in care a nins la fiecare doua trei zile si in care nu a venit nici un val de caldura din sud care sa topeasca zapada. O luna in care brazii au ramas complet imbracati intr-o platosa de zapada, multi dintre ei frangandu-se sub greutatea purtata.

O luna in care padurea a ramas de argint, mai ales intre 1200 si 1600 de metri. O luna in care am reusit in mod neasteptat sa ma reindragostesc din nou de ski, dupa multi ani de zile. O luna in care am tot strans imagini care parca merita o casa mai buna decat facebook-ul.

De cateva zile incoace in schimb soarele a inceput sa rasara din ce in ce mai repede. Minut cu minut trebuie sa te trezesti tot mai devreme pana cand la un moment dat nu o sa mai poti spera sa prinzi rasaritul pe varf fara o trezire obscen de matinala. Pe de alta parte ai din ce in ce mai mult timp pentru a ajunge la munca sau pentru a mai face inca o urcare daca zapada si partiile si placerea primei coborari o cer. Si minut cu minut si iesire dupa iesire, chiar daca suntem abia la mijloc de ianuarie incepi sa te gandesti la primavara, la bicicleta si la primele pedale.

Ritualul a ramas mai mult sau mai putin acelasi, iar dupa o luna de zile chiar poti spune ca a ajuns un ritual.

Te uiti pe prognoza, eventual cu cateva zile inainte pentru a vedea care sunt zilele bune de urcat, zilele in care chiar ai sanse sa vezi soarele si sa nu te spulbere vantul in ultimul hal. In zilele cu vreme urata stai mai mult la munca pentru a compensa timpul pierdut in zilele cu iesiri. Te uiti la inaltimea stratului de nori pentru a vedea care sunt sanse de a prinde mare de nori pe sus. Te trezesti de dimineata si mai arunci o ultima privire pe webcamul din poiana (care transmite imagini suprinzator de bune si noaptea) pentru a vedea daca e ceata si daca e plafon de nori.

Iti faci cafeaua si sari peste mancare caci sigur nu o sa cada bine in mijlocul urcarii. Iesi afara la frig si deszapezesti masina trezindu-te complet. Incepi sa urci serpentinele drumului de Poiana cu un audio book in urechi, numai bun pentru a intra pentru 20 de minute intr-o alta lume. Te schimbi in clapari la caldura masinii, pui pieile pe schiuri si pornesti la deal.

In functie de chef sau de cat de obosit esti urcarea merge mai bine sau mai rau la inceput. Cand ajungi la intrarea pe Sulinar intri in ritm si in miscarea alternanta a schiurilor si a betelor. Vine si zidul de pe Sulinar unde trebuie sa te opintesti mai serios, zid ce in majoritatea zilelor daca e zapada buna merge totusi urcat frontal.

Iesi la lac, iar daca a fost nor sau ceata la plecare pana aici nu ai nici cea mai vaga idee daca o sa iesi din el. Cu toate prognozele citite vei afla daca ai noroc sau nu astazi abia cand ajungi in dreptul gondolei, incercand sa ghicesti dupa cata multa lumina e in jurul tau daca vei iesi deasupra norilor.

Termini urcarea si ajungi in dreptul cabinei mari si daca ai timp suficient pui toate hainele pe tine la adapost de vant. Daca ai fost lenes si daca soarele ti-a luat-o inainte sprintezi spre varf sperand sa ajungi inainte de prima raza de soare.

Uneori vantul te ia in primire pe varf si nu stii ce sa faci mai repede, sa te imbraci sa faci poze, sa alergi de colo colo prin zapada pana peste genunchi incercand sa incadrezi mai bine lucrurile. Varful e punctul de intalnire si cu toti ceilalti nebuni care s-au trezit cu noaptea in cap pentru a ajunge aici. Fiecare urca in ritmul lui si sincronizarea e data de momentul rasaritului. Si trebuie sa recunosc ca e tare fain sa ai jur suflete care sa rezoneze la aceleasi lucruri pe care le traiesti si tu.

Invariabil in schimb ingheti. Prima data mana cu care manevrezi aparatul sau telefonul dupa care si restul corpului. Dar cu toate astea atunci cand ai parte de un moment de magie uiti pentru minute bune de frig si chiui de bucurie. Dupa care pana la urma frigul invinge si trebuie sa dai pieile jos si sa te pui din nou pe schiuri avand parte de o coborare in care partiile sunt doar ale tale. Strangi claparii la maxim, incerci sa intri in ritm si sa nu irosesti urcarea de pana aici. Daca lucrurile se leaga chiui de bucurie si la coborare, uneori suficient de convingatoare incat sa mai faci o jumatate de urcare pana cand pornesc instalatiile. Dupa care inapoi spre masina, oras, munca. Doar ca nu obosit cum te-ai astepta ci cu o energie pe care doar cateva ore petrecute in aer liber si in natura pot sa ti-o dea.

La plecare in Postavaru, atunci cand poti sa te uiti atat in spate cat si in fata dupa frontalele celor plecati la drum.

La plecare in Postavaru, atunci cand poti sa te uiti atat in spate cat si in fata dupa frontalele celor plecati la drum.

Albastru, ceata si magie.

Albastru, ceata si magie.

Irina la prima iesire din Postavaru din iarna asta.

Irina la prima iesire din Postavaru din iarna asta.

Alin echipandu-se in spatele cladirii telecabinei mari, locul cel mai adapostit. De aici mai sunt cateva minute pana pe varf, suficiente cat sa incalzesti si straturile de haine puse pe tine.

Alin echipandu-se in spatele cladirii telecabinei mari, locul cel mai adapostit. De aici mai sunt cateva minute pana pe varf, suficiente cat sa incalzesti si straturile de haine puse pe tine.

Ultimii metri inainte de a iesi pe varf, uneori cu schiurile in spate, uneori pe schiuri.

Ultimii metri inainte de a iesi pe varf, uneori cu schiurile in spate, uneori pe schiuri.

Asteptand Rasaritul.

Asteptand Rasaritul.

Magia de dimineata.

Magia de dimineata.

Intr-un fel stim de ce urcam aici aproape de fiecare data cand e vreme buna. Nu e vorba nici de antrenament (desi e si antrenament) nici de o incapatanare de a bifa inca o urcare pe varf si inca o zi de schi de pe anul asta. E vorba in primul rand de momentele pe care le traiesti atunci cand se aliniaza planetele si atunci cand ai parte de putina magie. Iar magia asta da dependenta.

Intr-un fel stim de ce urcam aici aproape de fiecare data cand e vreme buna. Nu e vorba nici de antrenament (desi e si antrenament) nici de o incapatanare de a bifa inca o urcare pe varf si inca o zi de schi de pe anul asta. E vorba in primul rand de momentele pe care le traiesti atunci cand se aliniaza planetele si atunci cand ai parte de putina magie. Iar magia asta da dependenta.

O alta dimineata, de data aceasta cenusie dar cu la fel de mult spectacol.

O alta dimineata, de data aceasta cenusie dar cu la fel de mult spectacol.

Prima raza de soare in una din diminetile incredibil de senine.

Prima raza de soare in una din diminetile incredibil de senine.

Bucegiul, muntele spre care invariabil sunt atrase toate privirile inainte de rasarit.

Bucegiul, muntele spre care invariabil sunt atrase toate privirile inainte de rasarit.

Alin si al sau telefon ce isi face treaba surpinzator de bine. Mai putin atunci cand moare subit din cauza frigului.

Alin si al sau telefon ce isi face treaba surpinzator de bine. Mai putin atunci cand moare subit din cauza frigului.

Dimineata cu cei mai multi oameni pe varf. Dupa aproape o luna pot sa confirm ca a fost doar o anomalie statistica.

Dimineata cu cei mai multi oameni pe varf. Dupa aproape o luna pot sa confirm ca a fost doar o anomalie statistica.

Panorama si Mondialu.

Panorama si Mondialu.

Piatra Craiului si Fagarasul prin globul de cristal.

Piatra Craiului si Fagarasul prin globul de cristal.

Mihai, echipandu-se pe varf la -16 grade, cu un vant taios care ne-a taiat tot elanul fotografic.

Mihai, echipandu-se pe varf la -16 grade, cu un vant taios care ne-a taiat tot elanul fotografic.

Congelat. Cu vant si la -16 grade simpla operatiune de a pune inca un strat de haine pe tine poate sa devina cel putin provocatoare.

Congelat. Cu vant si la -16 grade simpla operatiune de a pune inca un strat de haine pe tine poate sa devina cel putin provocatoare.

Iarna in adevaratul sens al cuvantului.

Iarna in adevaratul sens al cuvantului.

Un pic de soare si imediat creste temperatura. In spate Alin pregatindu-se de coborare.

Un pic de soare si imediat creste temperatura. In spate Alin pregatindu-se de coborare.

Inapoi pe schiuri si la vale spre civilizatie.

Inapoi pe schiuri si la vale spre civilizatie.

DSC_5184_01

Piatra Mare Morning Glory, de la Dambul Morii la Tamina

Ceasul suna la 4:30. E o ora ce poate parea obscen de matinala pentru majoritatea oamenilor, dar dupa aproape o luna si ceva de treziri matinale a devenit normalitate. Iar atunci cand stii ca ai in fata un rasarit pe varf de munte si o coborare de 1000 de metri pe schiuri ai toate motivele sa te scoli din pat. Cafea, bagajul pentru tura, schimbul pentru munca, deszapezitul masinii au intrat intr-un fel de automatism. Doar ca de data aceasta directia nu mai e Poiana ci Petromul de pe calea Bucuresti unde ne intalnim cu Alin.

Urmeaza lasatul masinii la Tamina si echiparea pentru tura. La plecare descopar cu soc si groaza ca ceasul a murit. Dupa care raman cu jumatate de bat de trekking in mana. Asta e din categoria lucrurilor care nu se strica niciodata singure, noroc ca duct-tape-ul rezolva aproape orice si ca sunt suficiente deviceuri pe langa care sa inregistreze datele pentru posteritate.

La Dambul Morii e zapada putina. De fapt e zapada putina pana pe la 1000 si un pic de metri, pana cand iesi in prima poiana. Suficienta cat sa urci pe schiuri dar clar mult prea putina pentru a cobori pe ele fara sa lasi in spate plasticul talpilor sau mai grav metalul canturilor. Ritmul e unul cat se poate de conversational, mai ales atunci cand vedem ca varful e curpins de ceata si ca nu are sens sa ne grabim nicaieri. Pe langa poteca toti copacii sunt incredibil de incarcati de zapada, iar atunci cand ne mai oprim pentru o poza ii vedem cum se clatina intr-o liniste aproape deplina sub povara zapezii acumulate.

Rasaritul ne prinde putin deasupra cabanei, un nor fugar e purtat de vant se da la o parte si noi avem parte de primele raze de soare pe ziua de azi. Padurea se aprinde si ea in culori rosiatice si putin mai tarziu cand suntem deja in drum spre varf in culori ireal de aurii. Totul se schimba de la o secunda la alta in functie de miscarea norilor si a cetii. Doar ca de obicei esti intr-o lupta cu timpul si nu ai cum sa alegi locul potrivit pentru a astepta spectacolul norilor. Timpul e scurt, trebuie sa ajungem si pe varf si trebuie sa ne dam si jos de aici, asa ca totul se intampla pe fuga.

Pe fuga se intampla si echiparea pe care o facem constiincios inainte de a iesi pe platou, lectie pe care am invatat-o dupa gerul de -16 grade prins ieri in Postavaru. Pe platou inca domneste ceata, reusim sa iesim din ea abia atunci cand incepe coborarea spre Tamina.

Bucegiul se vede magistral in fata noastra, cu padurile de la poale complet impodobite de zapada si cu toate vaile acoperite. Arata incredibil de bine iarna asta si nu cred sa fi vazut pana acum o perioada atat de lunga in care padurea a ramas impodobita atat de frumos atat de multa vreme. Si e abia inceput de ianuarie.

Coborarea merge suprinator de repede, mai putin o iesire in decor pe fagasul de dinainte de cabana de vanatare ce ma trimite in padure de unde ma chinui minute bune sa ies. Cateva viraje bune prin pulver pe picior si prin padure, mult arat constiincios pe fagase inguste si un forestier surpinzator de placut la final. Dupa care fuga inapoi spre oras, spre birou si un ceai pentru a alunga frigul diminetii.

Dupa 3 ani de Brasov inca mi se pare ireal ca poti face astfel de lucruri in timpul saptamanii. Iar cu astfel de mici aventuri diferenta weekend si zi de saptamana dispare aproape complet, la fel ca si dorinta de a petrece timp in masina spre alti munti indepartati.

Intre noapte si zi in padurea fermecata.

Intre noapte si zi in padurea fermecata.

De aici incolo fara frontala cu sperante de un rasarit pe varf.

De aici incolo fara frontala cu sperante de un rasarit pe varf.

DSC_5166.jpg

Momentul potrivit la locul potrivit.

Momentul potrivit la locul potrivit.

La balcon. Mi se pare incredibil cum s-a asezat zapada pe sus si cum toate stancile au fost aproape complet tapetate de zapada.

La balcon. Mi se pare incredibil cum s-a asezat zapada pe sus si cum toate stancile au fost aproape complet tapetate de zapada.

Moment de respiro.

Moment de respiro.

Varful, cu o bucatica fugara de senin..

Varful, cu o bucatica fugara de senin..

Am invins! Si de data asta!

Am invins! Si de data asta!

Dune.

Dune.

De aici tot la vale.

De aici tot la vale.

Primele viraje cu Bucegiul ce incepe sa se zareasca din ce in ce mai bine.

Primele viraje cu Bucegiul ce incepe sa se zareasca din ce in ce mai bine.

Iarna in adevaratul sens al cuvantului. Iarna care ne face sa ne simtim putin rasfatati.

Iarna in adevaratul sens al cuvantului. Iarna care ne face sa ne simtim putin rasfatati.

Pe aici!

Pe aici!

Poate ce imi place cel mai mult la schiul de tura e libertatea pe care o ai pe munte iarna. Am facut tura in 3 ore si un pic, cu tot cu timp pentru pauze si poze. Cumva si vara mi se pare greu sa te misti cu atat de multa usurinta pe aici. Dar odata pus pe schiuri gravitatia de duce repede inapoi pana la poalele muntelui.

Poate ce imi place cel mai mult la schiul de tura e libertatea pe care o ai pe munte iarna. Am facut tura in 3 ore si un pic, cu tot cu timp pentru pauze si poze. Cumva si vara mi se pare greu sa te misti cu atat de multa usurinta pe aici. Dar odata pus pe schiuri gravitatia de duce repede inapoi pana la poalele muntelui.

DSC_4649

Padurea de argint de pe clabucetul Azugii

E incredibil de multa zapada pe la munte. In timp ce urcam prin culmile impadurite ale Clabucetului Azugii imi dau seama ca nu am mai vazut niciodata atat de multa zapada prin padure la inceput de ianurie pana acum. Absolut totul e acoperit si daca padurea e cat de cat larga poti urca si poti cobori cam pe oriunde.

Bine nu chiar pe oriunde caci intr-un mod extrem de ciudat in dimineata asta am descoperit ca in zona Bran-Moeciu nu e zapada mai deloc. Sau cel putin clar nu de schi de tura. Asa ca am mutat destinatia rapid catre zona in care stiam sigur ca e zapada, spre Predeal si spre Azuga. Rezultatul e ca am plecat destul de tarziu in tura, respectiv la ora 13:00. Tot un rezultat a fost si ca am prins momentele apusului chiar pe varf, un spectacol care a venit ca un rasfat dupa aproape o saptamana fara soare. O saptamana fara soare in care a nins aproape in fiecare si in care vantul si-a facut de cap si a impodobit in mod magistral padurea.

E pur si simplu ireal. E magie. E genul de magie care te face sa te entuziasmezi si sa uiti de toate. Sa alergi la deal pe schiuri sau si sa chiui de bucuri la vale. Sa uiti de foame si de frig si sa te grabesti cautand copacii ideali si lumina perfecta. Doar ca toti copacii sunt ideali. Ai putea sa înnebunești de atata frumusete, sa innebunesti in cel mai bun sens. Dupa cum ziceam cu cateva zile inainte e ca un drog, asa ca zi dupa zi, iesire dupa iesire ajung constant in acelasi moment in care ma simt complet coplesit si entuziasmat de ce e in jur, incercand sa gasesc o parte din acelasi entuziasm in cei cu care am plecat la drum.

Pana acum e pur si simplu o iarna ca in povesti.

In schimb ca orice lucru fain in viata entuziasmul la in moment dat incepe sa scada in intesitate, mai ales atunci cand se lasa noaptea si cand te gasesti pe un forestier interminabil ce pare sa nu mai coboare niciodata. Ruta aleasa pentru coborare o stim din turele facute pe bicicleta in verile trecute, singura problema e ca iarna nu-i ca vara si ca schiurile nu meg la fel de bine prin zapada mare ca rotile bicicletei pe forestier. Asa ca iese pana la urma un cross fit de o ora si jumatate pe intuneric, cu multa transpiratie si mult impins din bete si cu o tura terminata tarziu in seara. Asta e, privind in spate a fost un mic sacrificiu pentru a ajunge in locul potrivit la momentul potrivit.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/2049172845

Incredibil de multa zapada chiar si la plecarea din Valea Azugii.

Incredibil de multa zapada chiar si la plecarea din Valea Azugii.

In zonele umbrite sau cele batute de vant dam de copaci incredibil de impodobiti.

In zonele umbrite sau cele batute de vant dam de copaci incredibil de impodobiti.

Ca in basme.

Ca in basme.

Gata de atac.

Gata de atac.

Inca putin si iesim din padurea de argint, ghicind cumva ce vom gasi in continuare.

Inca putin si iesim din padurea de argint, ghicind cumva ce vom gasi in continuare.

Pacat de urmele de snowmobil.

Pacat de urmele de snowmobil.

Imaculat.

Imaculat.

Piatra Mare si pantele pe care schiam cu 2 zile inainte, cu paduri la fel de fain impodobite.

Piatra Mare si pantele pe care schiam cu 2 zile inainte, cu paduri la fel de fain impodobite.

Spre ceata strajerilor.

Spre ceata strajerilor.

De la balcon.

De la balcon.

DSC_4710.jpg

Desfocirea, cu Piatra Mare si Postavaru in fundal.

Desfocirea, cu Piatra Mare si Postavaru in fundal.

Gata de coborare.

Gata de coborare.

Aranjatul unor casti ce nu par sa stea deloc cum trebuie.

Aranjatul unor casti ce nu par sa stea deloc cum trebuie.

Coboram cu ultima raza de lumina.

Coboram cu ultima raza de lumina.

Primele viraje pe 2019.

Primele viraje pe 2019.

Expresia lui Stefan, inainte de a sti ca urmeaza 1h30 de crosfit pe schiuri pe forestier.

Expresia lui Stefan, inainte de a sti ca urmeaza 1h30 de crosfit pe schiuri pe forestier.

IMG_20181214_074718

Postavaru Morning Glory, jurnalul diminetilor magice.

Alin spune ca un rasarit in varf de munte e ca un drog, un drog fara nici un fel de parte negativa, care te binedispune pentru toata ziua. Sau daca ai parte de un rasarit mai cu mot, efectul poate sa tine zile bune. Imi e clar ca efectul nu e acelasi pentru toata lumea, la fel cum e la fel de clar ca e un drog de care e aproape imposibil sa te plictisesti. Iar din experienta trecerii anilor si dupa multe astfel de doze de drog, pot spune clar ca magia ramane neschimbata, indiferent ca esti in Tien Shan, in Alpi sau in Carpati.

Intr-un fel in momentele din jurul trecerii dintre noapte si zi lumea ti se infatiseaza parca din nou asa cum o vedeai atunci cand erai mic, atunci cand descopereai prin joaca felul in care lumina se joaca cu frunzele copacilor, sau dansul norilor pe cer. Sunt lucruri cu care te obisnuiesti pe masura ce cresti si lucruri ce se transforma intr-o oarecare masura in banal, dar la prima geana de lumina, atunci cand totul e in flux, atunci cand in interval de cateva secunde se schimba culorile si umbrele, nu ai cum sa nu vezi din nou magia lucrurilor.

Sau atunci cand vezi pentru prima prima data un halou la cativa metri in fata ta, cu firicele fine de gheata zburand prin aer. E magie, uimire si frumusete, toate la un loc si poate si mai mult de atat. E ca un drog, un drog care da o dependenta cat se poate de sanatoasa.

Iar acum cateva detalii mai umane ale escapadelor matinale:

Ora 4:45, telefonul suna pentru prima data si este pus promt pe snooze. Dupa alte cateva reprize de snooze pana la urma invinge constiinta si reusesc sa ma trezesc. Atunci cand ies din casa, cu schiurile si cu claparii in brate afara dau de o ploaie cat se poate de mocaneasca numai buna de inecat moralul. Serpentinele spre poiana trec in ritmul stiut iar ploaia mocaneasca se transforma treptat in ceata si in ninsoare slaba.

In parcare am aproape de fiecare data un moment in care imi vine sa ma intorc la caldura patului de acasa, mai ales dupa ce masina se incalzeste si atunci cand temperaturile de afara nu te imbie deloc sa izbucnesti in schi. Ritualul e in schimb deja exersat: schimbat in clapari, pus incalzitoarele, lipit pieile pe schiuri, strans claparii, clinchetul legaturilor care cupleaza urmat de scartaitul zapezii.

E 6:35 cand ma pun in cele din urma pe schiuri iar pe masura ce urc inceputul de zi imi da suficient de multa lumina cat sa nu fie nevoie de frontala. Si pas cu pas, sau schi cu schi imi intru in ritm ca un metronom si nici nu as fi zis ca acum cateva minute tanjeam la patul de acasa. La lac intru in ceata si ma intalnesc la fel ca si in urma cu doua zile cu Alin, ce zboara la deal cu echipamentul lui usor. Imi dau seama ca oricat de mult as incerca sa tin pasul nu am nici o sansa fara un upgrade serios la echipamentul de schi de tura. Iesim din ceata aproape de capatul telegondolei dand de un cer neasteptat de senin si de nemiscat cu o mare de nori incredibila de jur imprejur. Cerul are inca nuantele inceputului de zi si tot ce se aude e scartaitul ritmic al zapezii sub schiurile de tura.

Suntem de-a dreptul rasfatati cu dimineata de astazi, mai ales dupa ce un urma cu doua zile am avut parte de un halou incredibil. De data aceasta avem parte de un rasarit cu mare de nori si cu toti brazii din jur incarcati ca in povesti cu zapada proaspata. Chiuituri de fericire in linistea muntelui si prima raza de soare ce atinge pe rand Postavaru, Bucegiul si cu putina intarziere si Piatra Craiului. Urmeaza jocul luminii si inghetul degetelor ce incearca sa manevreze telefoane ce nu au fost facute sa functioneze in astfel de conditii. Telefoane ce fac poze suficient de bune dar care si mor neasteptat dupa cateva cadre, fiind resuscitate doar dupa o pauza la piept in caldura. O jumatate de ora in momentul potrivit, la locul potrivit, o jumatate de ora care compenseaza din plin un weekend ce se anunta ploios. O jumatate de ora care la fel ca multe alte iesiri din timpul saptamanii din Brasov imi aduc aminte de ce imi pare bine ca ne-am mutat aici acum aproape 3 ani. Caci timpul merge inainte iar astfel de momente sunt rare.

In ceata, in asteptarea rasaritului.

In ceata, in asteptarea rasaritului.

Portret de om matinal.

Portret de om matinal.

Haloul de dimineata, asa cum nu am mai vazut pana acum pe munte.

Haloul de dimineata, asa cum nu am mai vazut pana acum pe munte.

In suspensie.

In suspensie.

Mountains by heart.

Mountains by heart.

Inca o dimineata, inca o mare de nori.

Inca o dimineata, inca o mare de nori.

Incremenit intre noapte si zi.

Incremenit intre noapte si zi.

Valuri tacute de ceata.

Valuri tacute de ceata.

De la balcon.

De la balcon.

Prima geana de lumina.

Prima geana de lumina.

Pe insula numita Postavaru.

Pe insula numita Postavaru.

Deasupra abisului alb.

Deasupra abisului alb.

Ultima privire inainte de a face cale intoarsa spre oras si spre munca.

Ultima privire inainte de a face cale intoarsa spre oras si spre munca.

Pulverul de dimineata.

Pulverul de dimineata.

Inapoi spre civilizatie.

Inapoi spre civilizatie.

DSC_5438

In Dolomiti la schi de tura, pe langa cele trei cime din Lavaredo.

Au trecut ani buni de cand am ajuns in Dolomiti, acum 5 ani, intr-un concediu in care am incercat sa absorbim cat mai mult din munti ce ne lipseau in timpul sederii in Berlin. Iar daca pana acum am vazut turnurile de calcar ale Dolomitilor atat din inaltimile traseelor de catarat cat si alergand pe poteci sau din saua bicicletelor a ramas intotdeauna o curiozitate legata de cum arata locurile si in mijlocul iernii.

Ocazia a venit fix la trecerea dintre ani, dupa un decembrie in care zeii zapezilor s-au aratat generosi cu Alpii (zeii ce au continuat sa fie in mod egal de generosi si in ianuarie si in februarie). Iar cum singura cazare libera gasita pentru noaptea de revelion a fost intr-un hostel cu o oarecare tenta interbelica din Mauthausen, un mic orasel austriac de la granita cu Italia am zis ca ar fi pacat sa ratam ocazia, astfel incat dimineata zilei de 31 ne gaseste in masina, cu 100 de kilometri de condus in fata pana in Sexten, locul de plecare pentru traseul planuit pentru ziua de azi.

Mi se pare extrem de interesant cat de mult se schimba atmosfera odata cu trecerea granitei, mai ales caci ajungem in zona in ora de agitatie maxima, cu putin inainte de a porni statiunile pe cablu astfel incat dam de combinatia clasica de haos cu fashion care ii caracterizeaza pe italieni si in care ne simtim cumva mai ca acasa decat in mult prea organizata Austrie. Zapada proaspata imbraca atat copacii si turnurile imense de stanca in haine complete de iarna, iar atunci cand ajungem in parcarea in care vrem sa lasam masina descoperim din fericire ca nu suntem singurii cu planuri de ski de tura pentru ziua asta. Vremea e perfecta, prin vale e extrem de multa zapada proaspata iar site-ul pe care il folosim pentru idei de ture in momentul in care ajungem in locuri noi si necunoscute probabil e folosit de destul de multa lume.

Mi se pare extrem de interesant experienta de a descoperi pentru prima data locuri, atunci cand ai cu din doar in track si o harta cu cateva curbe de nivel si incerci sa-ti dai seama pe unde sunt variantele de acasa, incerci sa-ti dai seama de cum ar fi zapada pe variantele de coborare si care ar fi cea mai buna alternativa pentru ziua de azi. Iar daca Rudi si Corina au planuri ceva mai belicoase pentru un traseu cu multa diferenta de nivel si cu culoare abrupte noi alegem o varianta mai simpla dar sper si eu mai spectaculoasa, un urcus pana pe un varf intermediar de 2700 de metri ce se gaseste peste drum de cele trei Cime din Lavaredo.

Si chiar daca sunt multe zone din Dolomiti care arata incredibil de spectaculos imaginea peretilor verticali inalti de peste 1000 de metri din cele 3 turnuri de stanca de care sunt legate atat de multe episoade din istoria alpinismului e cel putin iconica. La impresie contribuie si efectul wow caci cimele ne apar in fata doar atunci cand ajungem pe varf, cu doua ore inainte de apus, zarind aproape toata intinderea de creste crenelate si de masive stancoase ale Dolomitilor. Ar fi frumos sa stai sa zabovesti in liniste aici o ora, vantu nu bate deloc, doar soarele incepe sa fie acoperit de un nou front ce avanseaa dinspre vest. Pana la urma de o paua generoasa de facut poze ne urnim in cele din urma la vale, schiind prin zapada cat se paote de diversa, cand cu bucati bune de pulver, cand cu crusta numai buna de rupt genunchii. Iar odata ce ajungem inapoi in parcare si ii asteptam pe Rudi si Corina sa se intoarca din mica lor aventura de pe ziua de azi crestele si turnurile de piatra se aprind din nou in lumina apusului, sunt curios cum s-ar fi vazut totul de pe varf, dar e prea tarziu si trebuie sa ma multumesc cu un cadru surpins e la poalele muntilor.

Privind in spate la ziua perfecta ce tocmai s-a scurs stau sa ma gandesc ca dintre toti Alpii Dolomitii cred ca ar fi unul din locurile in care chiar mi-ar face placere sa traiesc cativa ani de zile. Cred ca e greu sa-ti imaginezi un loc de joaca mai potrivit si mai spectaculos pentru aproape orice fel de activitate, salbatic, extrem de frumos dar in acelasi timp uman. Nici nu vreau sa ma gandesc cum ar arata aventurile din timpul saptamanii in Dolomiti. Cine stie, poate intr-o zi…

La plecare, ocolind probabil unul din cele mai spectaculoase trasee de schi fond din Alpi.

La plecare, ocolind probabil unul din cele mai spectaculoase trasee de schi fond din Alpi.

Pe schiuri, pe sanie, cate ceva pentru toate varstele.

Pe schiuri, pe sanie, cate ceva pentru toate varstele.

IMG_20171231_105103.jpg

Ionut vs sandwich.

Ionut vs sandwich.

Urcand printre turnuri de stanca.

Urcand printre turnuri de stanca.

Locuri spectaculoase,

Locuri spectaculoase,

Pe panta din fata ne-am lasat si noi urmele la coborare.

Pe panta din fata ne-am lasat si noi urmele la coborare.

Planuri si forme.

Planuri si forme.

Moment de respiro.

Moment de respiro.

Privelistea de milioane de pe varf.

Privelistea de milioane de pe varf.

DSC_5438.jpg

Baltoro!, In Dolomiti.

Baltoro!, In Dolomiti.

Apusul ascuns al sfarsitului de zi.

Apusul ascuns al sfarsitului de zi.

Pe drumul de intoarcere spre Mauthausen.

Pe drumul de intoarcere spre Mauthausen.

Masa de revelion din hostelul ce ne-a fost gazda pentru trecerea dintre ani.

Masa de revelion din hostelul ce ne-a fost gazda pentru trecerea dintre ani.

Intaritoare pentru a iesi la focul de artificii.

Intaritoare pentru a iesi la focul de artificii.

Un referendum din timpuri de mult trecute.

Un referendum din timpuri de mult trecute.

DSC_6057

Tura iernii (bis), in Tataru Ski Touring Arena.

Fuioare de zapada se invart in jurul nostru fara nici un zgomot, ridicate de cate o pala ratacita de vant ce loveste peretele stancos al varfului Tataru. Aparati de o mica cornisa, asezati intr-un sezlong improvizat din schiuri noi privim marea de nori compacta de la poalele Craiului, tinuta in loc de muchia ce leaga Bucegiul de Leaota. In minte imi vine “Enjoy the Silence”, cu imaginile usor suprarealiste ale regelui ce-si plimba sezlongul prin cadre naturale spectaculoase.

Neavand un sezlong dupa noi a trebuit sa improvizam, in schimb linistea e cu noi. Liniste ce dispare atunci cand spui cu voce tare “Ce liniste poate sa fie!”, dar momentul pare putin ireal, caci la munte aproape tot timpul ai un zgomot de fond pe de o parte, iar pe de alta parte nu prea stai sprjinit de un spatar, in varf de munte, privind un apus. Daca mai pui la socoteala ca e placut la soare si ca frigul nu te goneste din loc dupa cateva minute si ca avem in spate o zi intreaga de schiat pe un pulver asezat numai bine lucrurile par si mai greu de crezut.

Cu cateva ore mai inainte, in fata telecabinei din Busteni ziua a inceput cu ceva emotii atunci cand stand la coada cu alti 10 split-boarderi am fost anuntati ca din motive de vant nu merge cabina. Dupa 20 de minute de asteptat si dupa ce evaluam alternative cu urcat prin Sinaia sau pe Morar pana la urma suntem chemati sa intram prin spate si prindem ceea ce probabil a fost singura cabina din ziua de astazi.

Sus pe platou vantul s-a jucat cu zapada si a asezat-o in valuri imense, de 1-2 metri lungime cum nu cred ca am vazut pana acum pe platou. Partea buna e ca nu e foarte bine indesata si pe poate schia destul de ok, cum aveam sa descoperim si pe prima bucata din plaiul lui Pacala. Un pic mai sus de stana in schimb dam de o crusta de toata frumusetea, si brusc orice viraj devine redundant.

De la Padina pornim din nou la deal spre saua Stungulita cu sperante de a gasi zapada mai buna pe sus. Trei catelusi vin in joaca dupa noi si-si fac si ei plimbarea de dimineata pana la stana, dupa care ramanem singuri cu tot terenul de joaca pentru noi. Incepem cu un Tataru, ocazie cu care zarim marea de nori compacta si bine asezata din care se ridica Craiu si Iezerul, continuam cu doua urcari pe varful intermediar dintre Strungulita si Strunga si incheiem la apus din nou cu un Tataru, alungati din zonele insorite de crusta ce s-a format imediat dupa ce soarele a scazut in intensitate.

Si astfel cu damblaua facuta si cu viraje frumos desenate in zapada imaculata am ajuns la momentul sezlongului, inainte de apus. Uneori e bine sa incerci sa incetinesti putin timpul, mai ales atunci cand ai parte de o zi ca cea care tocmai a trecut. Sa incerci doar sa privesti spectacolul si frumusetea naturii, in liniste, departe de graba ce curpinde in mod normal viata de zi cu zi. Si sper din toata inima sa-mi pot fauri cat mai multe momente de genul acesta, cu aventuri in timpul saptamanii, cu apusuri sau cu rasarituri in locuri frumoase, cu nopti sub cerul plin de stele si cu prieteni alaturi care sa se bucure in mod egal de aceste lucruri.

PS. Nici macar crusta odioasa ce s-a format in zonele batute de soare si cu care ne-am luptat in drum spre Padina nu a reusit sa strice magia zilei. Inca ma intreb daca iadul schiorilor e doar cu crusta sau nu are zapada deloc.

Iesirea din ceata, cu probabil singura telecabina din timpul zilei de vineri.

Iesirea din ceata, cu probabil singura telecabina din timpul zilei de vineri.

Pe valuri de zapada, pe platou, cu Neamtului si cu Ciucasul in departare.

Pe valuri de zapada, pe platou, cu Neamtului si cu Ciucasul in departare.

Pulverul de pe Plaiul lui Pacala.

Pulverul de pe Plaiul lui Pacala.

Tataru Ski Touring Arena.

Tataru Ski Touring Arena.

Soare, zambete si voie buna.

Soare, zambete si voie buna.

O zi ca putine altele.

O zi ca putine altele.

Urcam cu spor.

Urcam cu spor.

De Nekerrman.

De Nekerrman.

DSC_5980.jpg

DSC_5993.jpg

Cu marea la picioare.

Cu marea la picioare.

Barajul a fost strapuns.

Barajul a fost strapuns.

In asteptarea apusului.

In asteptarea apusului.

Sezlongul improvizat, prima varianta.

Sezlongul improvizat, prima varianta.

Liniste si pace.

Liniste si pace.

DSC_6074.jpg

DSC_6081.jpg

DSC_5911

Varful la Om, pe schiuri, o tura neasteptata intr-o zi mohorata

Ziua de duminica e un exemplu foarte bun pentru genul de zile in care desi dimineata nu-ti vine sa iesi din casa iesi din casa, te motivezi totusi sa pleci iar cateva ore mai tarziu, cu marea de nori la picioare, la aproape 2000 de metri nu-ti vine sa crezi ca era cat pe ce sa ramai ziua respectiva in oras.

Acum cativa ani eram absolut convins ca orice zi petrecuta pe munte e mai castigata decat o zi petrecuta in casa. Dupa doi ani de Brasov, oras din care poti fugi pe munte cu usurinta si in timpul saptamanii atunci cand e vreme buna, convingerea parca a slabit putin. Weekend-ul ajunge sa se contopeasca cu saptamana, nu mai simti nevoia de a fugi din oras in fiecare zi libera, iar odata cu asta dispare si sensul iesitului din casa atunci cand afara e frig, trist si mohorat sau atunci cand de sus cade lapovita sau ninsoare. Poti pur si simplu astepta pana cand afara iese soarele.

Si cu toate astea, din cand in cand iti mai calci pe inima si iesi afara si cand e trist si mohorat, si rareori ai parte de mici surprize. Iar atunci cand iesim deasupra cetii, deasupra refugiului Grind, complet neasteptat, dupa cateva ore de mers prin nori si placla, ne dam seama ca astazi vom avea parte de unul din acele momente. Mi se pare extrem de interesant cat de mult se schimba spiritul atunci cand iesi din ceata si atunci cand zaresti deasupra ta soarele. Schiurile parca prind mai bine pe zapada inghetata, plamanii trag mai cu spor aer, iar noi ne grabim, intr-o intrecere imaginara cu fuioarele de ceata, sa iesim deasupra norilor.

Cateva minute mai tarziu privelistea se deschide si in departare incepe sa se zareasca Bucegiul si creasta tapetata a Craiului, iar noi admiram spectacolul cetii involburate de la picioarele noastre, ceata strapunsa de muchiile ce se desprind din Crai.

Deasupra cerul in schimb nu e deloc senin si un alt rand de nori, difuz si cenusiu rapesc luminii contrastul si culoarea. Atunci cand ajungem pe Varful la Om vantul bate destul de puternic, Iezerul si Fagarasul se ridica din aceasi ceata joasa, iar noi ne retragem sub varf pentru a ne pregati de coborare.

Din fericire nu e foarte multa zapada proaspata si pare destul de sigura si coborarea pe traseul de vara. In plus urmele celor care au coborat ieri pe aici ne dau curaj asa ca intram si noi pe valcelul ce se desprinde de sub varf. Dupa primele viraje care sunt mai cu cantec, pe zapada inghetata si de tabla pana dam de un pulver de 10 centimetri asezat fix cum trebuie. Cristiana dupa cristiana pornim la vale, cu ceata la picioare, cu o expunerea de 500 de metri diferenta de nivel si suntem din noi recunoscatori faptului ca am reusit totusi sa ne urnim din casa in urma cu cateva ore. In cateva minute ajungem in schimb inapoi in lumea mohorata de sub plafonul de ceata, cu doza de soare si de frumos bifata pentru ziua de azi. De aici incolo poate sa tot fie mohorat….

Track si date aici.

La plecare, pe langa casa Folea, cu schiurile in spate, privind descumpaniti oile ce se intreaba si ele unde e zapada.

La plecare, pe langa casa Folea, cu schiurile in spate, privind descumpaniti oile ce se intreaba si ele unde e zapada.

Prin padurea de argint.

Prin padurea de argint.

Din fericire ne suim repede pe schiuri, aici urcam cu spor spre saua Joaca.

Din fericire ne suim repede pe schiuri, aici urcam cu spor spre saua Joaca.

Privind spectacolul cetii.

Privind spectacolul cetii.

Cu marea la picioare.

Cu marea la picioare.

La o aruncatura de bat, Bucegiul, unde pentru cateva minute a stralucit si soarele.

La o aruncatura de bat, Bucegiul, unde pentru cateva minute a stralucit si soarele.

Panorama de pe varf.

Panorama de pe varf.

Pentru curaj.

Pentru curaj.

Creasta nordica, frumos tapetata cu zapada.

Creasta nordica, frumos tapetata cu zapada.

Panta si un pic de expunere la coborarea de pe varf.

Panta si un pic de expunere la coborarea de pe varf.

Zapada buna pentru coborare.

Zapada buna pentru coborare.

DSC_5246

Granatspitze si o zi in jurul lacului alb, la schi de tura, in Austria

Atunci cand ajungem pe schiuri de tura la Weisssee, dupa un urcus de aproape 1000 de metri decretam de comun acord ca statiunile mici din Austria au farmecul lor. Bine, atunci cand spun statiuni mici ele tot sunt cat o Poiana Brasov, dar lipseste senzatia de industrie, cu telescaune peste telescaune si cu hoarde de schiori gata sa atace partiile pe care o intalnesti in alte parti. Iar caldarea in care te lasa telescaunul aduce un pic a Balea, cu singura mentiune ca mai adaugi 500 de metri varfurilor si crestelor din jur.

Iar unul dintre varfuri, Granatspitze, cu putin peste 3100 de metri e tinta noastra pentru ziua de astazi. Urme facute avem si in sinea noastra ne bucuram ca nu e chiar terra incognita, caci nu e de joaca cu crevasele si mai ales cu pantele unde poate fi si ceva risc de avalansa. Mereu sunt de parerea ca primele ture facute intr-un munte nou e bine sa fie facute cat mai aproape de drumul batut, cel putin pana cand iti faci o idee asupra felului in care stau lucrurile.

Au trecut ceva ani de la ultimul concediu de schi din Austria, ani in care schiul de partie a trecut pe un loc complet secundar si in care am dedicat putinele zile cu zapada ok schiului de tura. Dar atunci cand vezi ca in Alpi ninge de rupe, ca se anunta o iarna serioasa si la noi si atunci cand nu ai alte idei mai crete pentru a fugi la caldura, brusc varianta unui concediu prelungit la schi in Austria nu mai suna chiar atat de rau. In plus, cum anul acesta zilele libere de Craciun si de Anul Nou au cazut cum nu se poate mai bine, gandul de a pleca intr-un excursie de 9 zile folosind doar 3 zile de concediu e chiar tentant, asa ca Ajunul Craciunul ne gaseste in masina, pregatiti sa infruntam cei 1500 de kilometri de condus pana in Austria.

Soarele de Decembrie straluceste deasupra noastra, zapada scartaie rece sub focile schiurilor, iar noi ne croim drum sub pereti de stanca si urcam cu spor spre Granatspitze. Pe langa noi trec cateva rachete autohtone, cu schiuri usoare si cu echipament de fuga, si cu ocazia asta imi amintesc din nou cat mare e diferenta intre un echipament de race si unul normal. Translatat in biciclete ar fi diferenta intre o cursiera de 7 kg si una de 14 kg, nu ca s-ar face cursiere de 14 kilograme.

Ne regrupam pe platoul de sub varf, in departare peste granita cu Italia se vad cele trei Cime din Lavaredo si inainte de a porni la vale, cu o coborare de 1500 de metri in fata, un nou gand ni se infiripa in minte: Cum ar fi sa mergi la schi de tura pe langa cele trei Cime? Dar pana acolo mai avem zile bune in fata si deocamdata e timpul sa stergem putin praful si de pe tehnica de schi de partie.

Serpentine abrupte pe ski-route-ul care ar trebui sa ne urce pana la Weisssee.

Serpentine abrupte pe ski-route-ul care ar trebui sa ne urce pana la Weisssee.

Urcand cu spor pe schiuri de tura, printre varfuri de 3000 de metri.

Urcand cu spor pe schiuri de tura, printre varfuri de 3000 de metri.

Liniste si pace.

Liniste si pace.

In primul plan Lacul Alb, alb la propriu in mijloc de decembrie.

In primul plan Lacul Alb, alb la propriu in mijloc de decembrie.

Soare de decembrie, si in departare singurul telescaun ai statiunii de schi.

Soare de decembrie, si in departare singurul telescaun al statiunii de schi.

Tot la deal.

Tot la deal.

Schiuri proaspat scoase din tipla, si grija cuvenita.

Schiuri proaspat scoase din tipla, si grija cuvenita.

Castigand rapid altitudine.

Castigand rapid altitudine.

Planuri si schiori.

Planuri si schiori.

Unii urca, altii coboara deja.

Unii urca, altii coboara deja.

Desfocirea si pregatirea de coborarea de 1500 de metri diferenta de nivel.

Desfocirea si pregatirea de coborarea de 1500 de metri diferenta de nivel.