Category Archives: Schi de tura

Muchia Cascoe si probabil cea mai estetica tura a sezonului

Intr-o iarna clasica de la noi poti numara zilele perfecte pe degetele de la o mana. Poate pe degetele de la doua maini, daca esti noroc si un pic optimist. Si cum sunt atat de rare atunci cand se aliniaza planetele are tot sensul sa pui totul pe pauza pentru o zi.

In anii trecuti cam in fiecare sezon am avut parte de cateva astfel de ture, in care se potriveste totul, temperatura, lipsa vantului, zapada proaspata, cerul senin. Sunt turele pe care le tii minte peste ani si ani si turele care iti amintesc ca iarna nu inseamna numai viscol, degete inghetate si zapada ortopedica si ca are sens sa te uiti dupa urmatoare pereche de schiuri si de clapari.

Fix asa a fost si tura din povestirea de mai jos despre care am zis ca e pacat sa nu scriu cateva randuri:

Marti, zi de concediu cu o plecare matinala din Brasov in cautarea pulverului din Iezer impreuna cu Laurentiu si cu Albert. Cele doua ore in masina sunt urmate in schimb de o mica dezamagire atunci cand vedem ca pe forestierul de Satic e mult mai putina zapada decat ne asteptam. In schimb e soare glorios, frig de mijloc de iarna iar padurea incarcata de zapada arata intr-un mare fel.

Zapada care are un pic de baza incepe doar de la 1300 de metri de sus iar pana acolo ne chinuim sa urcam pe puful de 10 centimetri pus peste noapte. De aici in sus in schimb treaba lucrurile se schimba radical, mai ales atunci cand iesim din padure si atunci cand in departare incepe sa se vada maiestuos abruptul vestic al Craiului. Sunt absolut fascinat de perspectiva pe care o ai aici si la primavara, inainte sa urce ciobanii ar fi fain de facut o tura cu dormit la stana de pe Cascoe. Sunt convins ca la noi in tara nu sunt prea multe stane cu o astfel de priveliste.

Cei doi catei care ne-au insotit pana aici se bucura si ei de zapada si pe alocuri se lupta si ei cu nametii pentru a inainta, noi cautam pulveru perfect si descoperim ca el se gaseste doar intre iesirea din padure si 1700 de metri. Mai sus vantul si-a facut de cap, asa cum se intampla inevitabil la orice ninsoare cu vant. Caldarea estica a varfului Papusa arata intr-un mare fel, mult mai alpin decat aspectul de deal inalt pe care il are Iezerul in alte parti. In departare se vede un grup de capre negre ce stau la soare si imi dau seama ca probabil e prima data in multe iesiri prin Iezer cand vad capre negre pe aici.

Ultimele 2 coborari in lumina faina par sa fie rupte dintr-un basm. Iezer-Papusa freeride arena, varianta Cascoe.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/4801068132

La urcare, prin padure de argint. Peste ziua soarele avea sa topeasca tot argintul.
Partia noastra primavata.
Fericire si pe patrupezii care ne-au insotit in ziua asta.
In mijlocul salbaticiei.
Privind spre Papusa si cu ochii pe caldarea imensa ce cred ca e un loc genial de joaca atunci cand ai zapada sigura.
Conditii de 2 margarete.
Albert si ceaiul de la ora 5, cu Craiul maiestuos in departare.
De aici din nou la vale.
Base camp-ul pentru ziua de astazi.
Sfarsit de vis al unei zile de vis.



Valea Ialomitei si supradoza de vitamina D

Februarie si Martie par ca au facut schimb anul acesta, si cu toate avantajele zilelor mai lungi si a soarelui mai puternic, temperaturile par sa fie mai joase in inceputul asta de primavara decat in mijlocul iernii. E perioada in care noi suntem cumva impartiti intre iarna si bicicleta. Pe de -o parte, vazand zapada proaspata si muntii inzapeziti in fiecare zi, tentatia schiului si a turelor de iarna e mereu acolo. Pe de alta parte, dupa atatea luni de gri si de frig incepi sa tanjesti un pic dupa caldura si dupa verdeata. Anii trecuti fugeam tocmai in perioada asta in tari mai calde pentru a fura startul la inceputul de primavara, nu de alta dar pana la sfarsitul lui Aprilie verdele lipseste aproape complet din jurul Brasovului, iar primavara e un anotimp atat de fain, inca nu mi-ar displace sa-l traiesc de mai multe ori pe an.

Dar revenind la titul si la Valea Ialomitei, tura de duminica a fost dupa toate criteriile o tura veritabila de iarna. Rareori ai parte de o zi atat de linistita si cu atat de mult soare, asa ca am fost pana la urma convinsi sa renuntam la bicicleta si sa punem din nou schiurile in picioare. Soare glorios de la plecare, un strat de nori sub noi spre sud, strat ce s-a imprastiat peste zi.

Pe platoul dam peste un puf fin pus peste un strat tare. Fata de alti ani, chiar daca am avut o iarna care a venit in bucati de cate 2 saptamani acum chiar avem zapada la munte in zona inalta. Cred ca in orice masiv de la noi de la limita padurii in sus e un strat de zapada ce o sa mai dainuie saptamani bune de acum incolo.

Tropaim cu spor pe platou pana la Cerdac, dupa Cerdac facem si primele viraje spre Valea Ialomitei si ochim zapada buna de langa Mecetul Turcesc. Cred ca e singurul loc in care zapada nu pare sa fi fost transformata de vant in toate felurile. In rest pare sa fie o tabla de mijloc de iarna care straluceste in soare. Virajele astea in schimb fac toti banii si dupa ce ne plictisim de panta pornim pe Valea Ialomitei spre Pestera sperand sa mai gasim bucati cu zapada buna. Asteptarile ne sunt complet inselate din pacate si dam de o tabla de zile mari.

Apusul de care am avut parte varful Furnica, cateva ore mai tarziu a depasit complet toate asteptarile. Se intelege din pozele de mai jos de ce.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/4910886887

Un puf cat sa alunce schiurile cum trebuie pe platou.
Inca putin pana la Cerdac
Primele viraje ale turei, pe o panta nu foarte imbietoare la inceput.
Mecetul in toata splendoarea sa
Locul de joaca din dupamasa asta.
Oare ultima tura pe schiuri din iarna asta?
ReveNim la puful placut de pe platou. Pe aici ne dam seama ca poate n-ar fi fost o idee rea sa ne invartim si pe pantele de aici din zona.
Soare glorios pe drumul spre Valea Soarelui
Urcand cu spor si cu un ochi spre apus.
-10 grade, vant usor, un cer vopsit in culori incredibile deasupra noastra si nici un suflet pe partiile aglomerate din timpul zilei.

Traversarea Fagaras – Mezea – Oticu – Iezer

E ora 5:30 iar luna plina straluceste deasupra brazilor, zapada scartaie inghetata sub pieile focilor si in departare se vede cum se indeparteaza farurile masinii. Am in fata 50 de kilometri singur prin munti pe una din cele mai faine traversari de la noi din tara, bucla cu Fagaras, Mezea, Oticu si Iezer. Imi place cum se simte plecarea asta in mini-aventura si imi place atmosfera nemiscata si felul in care traseul mi se deruleaza fara graba in minte. Am ajuns suficient de des pe aici in ultimii ani incat sa am in minte fiecare muchie si fiecare varfulet, cu tot cu distante si timpi in minte.

Zapada a inceput din fericire chiar de la Rudarita si raman pe schiuri toata urcarea pana in creasta, cu mici portiuni de mers pe iarba presarate pe ici pe colo. Daca pe nord e un strat de zapada cu baza destul de consistent cum trec pe partea sudica a muchiei cum se schimba radical situatia. Peste Pecineagu, la ceea ce pare o aruncatura de bat se vad Dracsin si Papusa si toata creasta Iezerului.

Prima geana de lumina si peste drum Dracsinul si Papusa. Pacat ca pana acolo sunt aproape 40 de kilometri de drum.
Un rasarit cu iz Saharian, si la propriu si la figurat. Vantul a purtat in zona un front cu praf din Sahar si pe langa atmosfera usor paclaita urmele se vad si in zapada din loc in loc

Rasaritul soarelui ma prinde cu putin inainte de varful Comisu si pe aici imi dau seama ca sunt conditii neasteptat de bune. Zapada e momentan inghetata si poti sa inaintezi cu mai mult spor la deal decat mi-as fi imaginat. Ochii ii am pe ceas si pe pulsul pe care incerc sa-l tin intre 125 si 135 iar viteza cu care urc la deal care vine ca un fel de confirmare ca ritmul de urcare e bun. Tinta e si aici cam de 800m pe ora daca panta e suficient de abrupta. Efortul se simte rotund, singura problema e ca odata ce soarele incepe sa se ridice de la linia orizontului temperatura incepe sa creasca exponential.

In minte ma intreb cat de uda o sa fie zapada in timpul zilei, cat de mult o sa sufar de sete si cat de mult o sa se ude focile. Cu ultima intrebare am cele mai mari dileme, focile de schimb lipsesc iar o pereche de foci ude de care se lipeste zapada pot sa-ti strice complet orice tura. Cealalta problema, supraincalzirea si transpiratia picioarelor din bocanci incerc sa o rezolv rotind prin diverse combinatii perechile de ciorapi pe care le am dupa mine.

In departare varful Rosu si culmea Mezea-Oticu, surpinzator de estetica vazuta de aici.

Pana pe Bratila viteza de inaintare de aproape 4 kilometri pe ora cu tot cu pauze imi da sperante ca lucrurile o sa mearga mai repede decat m-as fi asteptat, lucru care se intampla foarte foarte rar tinand cont ca sunt in 90% din cazuri un optimist incurabil. Compensez in schimb cu restul de 10% din cazuri in care sunt cel mai depresiv pesimist cu putinta.

Pe Bratila imi dau si pentru prima data focile jos pentru o coborare de aproape 3 kilometri pana sub Mezea. In fata culmea Mezea-Oticu arata cat se poate de estetic, Varful Rosu si Iezerul se ridica maiestuos in fata, in dreapta Fagarasul cu Vistea-Mare Moldoveanu se intinde la linia orizontului in timp ce eu alunec cu viteza la vale pe zapada buna la primavara. O sa tin minte probabil mult timp de acum incolo senzatia asta de viteza, de libertate si de aventura combinate in acelasi timp. In mijlocul muntilor, sub un cer complet albastru, rupt de civilizatie, singur cu gandurile tale. Momente in care functionezi dupa propriul ceas intern si in care toate gandurile iti sunt concentrate pe ceea ce faci atunci in cel mai bun mod cu putinta.

Inceput de traversare si de aventura. Undeva mult in spate se vede varful Rosu.
Alt unghi cu micul teleobiectiv al telefonului.

Momentan in schimb gandurile mele sunt concentrate pe zapada moale de pe Mezea-Oticu si pe caldura astfel incat incerc sa ma misc cat mai repede cu speranta ca voi apuca sa urc pe varful Rosu inainte ca totul sa se transforme intr-o supa de primavara. Focile sunt deja fleasca si cat timp merg pe zapada uda nu pare sa fie o problema. In schimb cum dau de un pic de zapada mai uscata aceasta se lipeste instant si se formeaza papuci de zapada care incep sa ma ingrijoreze.

Ora 12:10, ajung in Curmatura Oticului si masor ochii felul in care se ridica Varful Rosu in fata mea. Arata in mod egal intimidant si linistitor, intimidant pentru se vede cum soarele straluceste pe zonele inghetate si linistitor pentru ca stiu ca dupa ce ajung pe Varful Rosu sunt putine lucruri care se pot intampla astfel incat tura sa esueze. Pana aici am facut 26 de kilometri in 6 ore si ceva.

Pauza de Cola de pe Oticu.
600 de metri de urcat pana pe varful Rosu.

In minte imi setez o tinta de a urca intr-o ora pana pe varf si o rasplata cu cola si alune si o pauza pe varf. Toate bune si frumoase pana cand claparii incep sa ma roada si mai fac o pauza de invartit sosetele. Putin mai sus dau de zapada uscata si focile incep sa se incarce instant. Le pun in spate si incerc sa merg pe picioare dar dupa 5 minute imi dau seama ca nu e nici o combinatie si incerc sa ma urc din nou pe ele. Putin mai in fata de o o bucata abrupta unde ma lupt ceva sa urc pe zapada inghetata, sa zicem ca antrenamentul de pe zidul mare din Postavaru a fost foarte bun pe aici si ca o alunecare putea sa nu se sfarseasca prea frumos.

Trece si crux-ul, sunt la 2400 de metri, focile sunt complet incarcate de zapada si efortul care se simtea pana aici rotund incepe sa se simta ca o munca de Sisif. Cand ajung in cele din urma pe varf prima grija e sa incerc sa usuc focile. Dupa ce dau zapada si gheata de pe ele la o parte si dupa ce ma uit la ceas imi dau seama ca desi impresia a fost de munca de Sisif nu m-am miscat chiar asa de rau pana aici. E 13:30 si imi dau seama ca sunt sanse sa termin tura pe lumina. Pauza de Cola, alune si social media intra foarte bine in schimb. Termin litrul ramas de Cola dintr-o suflare, pun la topit in sticlute de jumatate zapada si cu glucoza si cu cofeina in sange pornesc la vale spre Batrana. Inca 3 kilometri de coborare pe schiuri, rastimp in care focile par sa se mai fi uscat putin.

Spaima schiului de primavara.
Cola, Alune si focile la uscat, 13:30 pe varful Rosu. Orice om normal ar fi pastrat ceva Cola si pentru mai incolo. Radu in schimb a terminat ultima picatura ca sa nu mai existe tentatia.

Urmeaza inca un mic heirup pana pe Batrana, inca 2 kilometri de coborat pe schiuri si un ultim hop cu spintecatura Papusii. Zapada pe creasta e uda si cristalizata dar focile deja ude par sa alunece chiar bine pe zapada asta asa ca nu ma plang. De aici si cu schiurile in spate stiu ca am timp sa ajung pana pe Papusa si sa cobor la vale.

Un avion de agrement trece pe deasupra mea atunci cand cobor cu schiurile in spate in Spintecatura Papusii, facand o bucla pe deasupra mea. Dupa o zi intreaga fara a intalni un suflet se simte foarte interesant momentul.

Pe urcusul pe Papusa arunc din nou un ochi pe ceas, de urcat urc tot cu 800m/h, pulsul tot pe la 130, o planificare aproape perfecta a efortului pana aici. Viteza medie pana aici e de 4km/h cu tot cu pauze si-mi dau seama ca sunt putine zilele cu astfel de conditii care sa-ti permita se te misti cu o astfel de viteza iarna pe munte. Prin comparatie eu cred ca nici in alergare, nici pe bicicleta nu ar fi putea sa fie vorba de astfel de timpi, cel putin nu pentru mine.

Din nou in departare prin teleobiectivul telefonului: Fagarasul si Vistea Mare – Moldoveanu.

Coborarea pe Boteanu in schimb e in mod egal estetica si chinuitoare. Estetica pentru ca sunt aici cand lumina de dupamasa e aproape perfecta, chinuitoare pentru ca zapada inmuiata de peste zi incepe sa se transforme in cea mai ortopedica zapada cu putinta. Viraje putine, ocolit palcuri de iarba si ajung in cele din urma pana la stana de pe Boteanu. De aici zapada incepe sa fie intrerupta de bucati de pamant, eu incerc sa crut schiurile si de la un punct incolo le iau in spate. Surpiza in schimb vine atunci cand ajung pe drumul forestier de Cascoe si imi dau seama ca pe partea nordica zapada s-a pastrat si mai reusesc sa cobor cativa kilometri pe ele. La sfarsit dupa o bucata de echilibristica pe patinoar cu schiurile in spate ajung la bariera la 17:40, dupa 12h si ceva pe traseu si cu inca o ora de lumina in traista. Nici in visele cele mai optimiste nu-mi imaginam ca pot sa conteze atat de mult conditiile. Oricare din baietii din lotul de schi-alpinism cu echipament usor ar fi putut sa faca probabil tura asta in 8-9 ore astazi.

Ultimul varf: Papusa.
De aici tot la vale.
Solitar.
In prim plan muchia Boteanu, in departare Piatra Craiului si Bucegiul. Un sfarsit de zi perfect.

Pe aceasi tura in urma cu o luna, in mijloc de iarna, abia apucasem sa facem jumatate din ea in 12 ore. Concluzia e ca e mai important sa ai conditii bune decat sa fii antrenat si sa ai echipament usor (in ultima luna am iesit mai mult pe bicicleta si echipamentul pe care il am acum e departe de a fi usor).

Iar poate cel mai important factor e logistica cu care m-a ajutat Mihaela, respectiv drumul pana la Rudarita si culesul din Satic. Fara asta lucrurile ar fi fost mult diferite, mai ales acum cand nu mai ai zapada pe forestiere si prin zona joasa din padure.

Track si date aici ( 52km, 3000m, 12h16):
https://www.strava.com/activities/4854667342

Jurnal de cantonament din Brasov


Nu se intampla in fiecare an sa ai parte de aproape 2 saptamani cu temperaturi calde in Februarie, ba chiar au fost ani in care Martie si Aprilie de multe ori mai friguroase. Media lunii probabil in schimb o sa fie in parametri caci dupa 2 saptamani de primavara o sa recuperam cu 2 saptamani de gerar. Dar cum in cele 2 saptamani am iesit aproape zi de zi si am avut parte de mai mult soare si de mai multi kilometri decat as fi putut spera (aproape 900) pot zice ca nu a fost rau deloc.

29 ianuarie, ultima zi cu iz de iarna adevarata.

Inca o iesire matinala in Ciucas in cautarea pulverului perfect impreuna cu Albert si cu Laurentiu. Singura problema e ca vantul si-a facut de cap ca niciodata prin Ciucas si pulverul l-am gasit ascuns doar pe valcelul lui Mateo pe care am si facut 2 coborari. In prima jumatate a zilei nu am luptat prea mult cu zapada, in partea a doua a zile in schimb da, mai ales la coborare.

In cautarea unui gram de pulver neatins in Ciucas.

Nu ajung bine acasa ca aud de la Fodori ca vor sa urce in Postavaru cu tot clanul. Dupa vantul si frigul din Ciucas nu am absolut nici un chef dar nici nu pot zice nu asa ca incerc sa-i sperii cu amenintari de frig si ceata sa nu urce nici ei. Nu reusesc din fericire, nu pot sa zic nu asa ca in 2 ore sunt din nou pe schiuri pe partiile din Poiana. Am zis din fericire pentru ca a fost probabil una din cele mai faine urcari pe schiuri de anul asta, cu cer senin, cu socializare, cu luminile orasului sub noi, fara vant si cu temperaturi suprinzator de calde. Uneori e bine sa nu ai putere de convingere.

Fodorii in formatia extinsa pana la cabana Postavaru. Cred ca au avut parte de cea mai calduroasa si faina urcare de seara din iarna aceasta.
Atmosfera de iarna veritabila de la cabana inainte de venirea primaverii din Februarie.

31 ianuarie, prima zi de cantonament

Zapada de pe sosea incepe sa se topeasca, temperaturile sunt de primavara, cerul e cat se poate de inchis si vantul e acelasi partener nelipsit. Legat de vant, desi e oras de munte asezat in depresiune Brasovul e prieten foarte bun cu vantul. Cred ca nu a fost tura din urmatoarele 2 saptamani in care vantul sa nu bata tare si suficient de haotic incat sa nu-ti dai seama daca te ajuta sau te incurca.

Plecarea de la Breakaway, loc bun si de intalnire inainte de tura si de socializare dupa tura. Ignoram complet ca in momentul asta incalcam cu brio regula mastii din oras. Macar distantati social eram.
Cele cateva minute de soare de pe ziua de azi pe drumul spre Crizbav.

1 februarie, rulajul sprinten pana la Sfantu Gheorghe si o urcare in Postavaru.

O tura mai sprintena impreuna cu Costi Iordan, ultima aparitie pe scena masochistilor carora le place sa se chinuie cu cursiera pe timp de iarna. Viteza mai mare, zapada mai putina si mai mult soare decat de obicei.

Zapada dispare pe zi ce trece, asfalt din ce in ce mai uscat, cer albastru si vitamina D. 70 de kilometri destul de munciti.

Cu cateva zile inainte ii ziceam Mihaelei ca nu o sa mai ies si la ski si la bicicleta in fiecare zi. Nu a durat mult pana cand am facut fix asta, respectiv fix luni la inceput de saptamana. De vina binenteles e binenteles Suca si telefonul venit la ora 5 legat de o urcare noctuna in Postavaru. Dar din nou, nu mi-a parut rau caci a fost din nou foarte placut. Cald, fara vant si cu vizibilitate pana in oras.

Suca in postura de subiect necooperant aproape de varf.
Cabana Jager si la 1000 de metri sub noi orasul.

2 februarie, 90 de kilometri gloriosi de primavara

Azi e singura zi fara vant puternic si in plus cu soare glorios. O zi care se simte ca un adevarat inceput de primavara, in care picioarele merg, rotile se invart usor pe asfaltul uscat si ciripitul pasarilor se aude in fundal. Partener de tura astazi e Albert iar plecare e binenteles tot de la Breakaway.

Drumul proaspat asfaltat spre Lisnau de care am aflat abia acum.
Momentul in care iti dai seama ca mai ai nisip din decembrie pe bocanci si ca poate ar fi bine sa mai ai grija si de ei.

3 februarie, vant si o bucla rapida impreuna cu Mihaela

Si astazi avem parte de soare glorios si de un vant la fel de glorios. E timp doar de o tura scurta prin jurul Brasovului impreuna cu Mihaela. Dupa ultimele zile a cazut chiar bine.

4 februarie, alergarea din Piatra Mare

Astazi bate vantul suficient de tare incat sa ma descurajeze chiar si pe mine de la bicicleta, asa ca pun din nou adidasii de alergare in picioare si urc in Piatra Mare dupa Fodori. In Piatra Mare e tot atmosfera de primavara, zapada incepe doar de la bifurcatia cu Drumul Tiganilor.

Fodorii in formatie completa.
Aparent gemenii au un fetis cu bancile intalnite in drum.

4 februarie, Sfantu Gheorghe in sens invers

Din nou impreuna cu Costi, de data asta un pic mai conversational. Cer cenusiu si la dus, si la intors. Din discutiile oamenilor care se dau mai mult cu MTB-ul dilema existentiala e cat de mult o sa mai invarti rotile cursierei dupa ce se usuca potecile in Postavaru. Raspunsul privind in spate la ultimii ani e putin spre deloc.

Intoarcerea spre Brasov si nelipsitele gunoaie de pe marginea drumului de langa Araci. Nici faptul ca e o statie de sortat gunoiul acolo nu ajuta

5 februarie, prima tura peste 100 de kilometri pe anul acesta, spre Baraolt

Am sperat la mult soare dar practic am avut parte de maxim o ora de vitamina D din cele 4 ore si ceva petrecute in sa. Am luptat cu vantul in formatie extinsa, cu Costi, Albert si Mihaela si tura a trecut suprinzator de repede. Singurul moment neplacut a fost intalnirea mea cu asfaltul pe drumul spre Baraolt, din fericire fara urmari grave.

Soare glorios si vant de spate la plecare. Lucrurile aveau sa se schimbe destul de repede totusi.
Acelasi drum Feldioara – Crizbav care a urcat destul de mult in preferintele noastre in ultimele luni.

Dupa tura de bicicleta activitatea de seara e reprezentata de un foc primaveratic la locul in care am tot revenit in ultimele 2 luni de zile, si de data asta in formatie extinsa. E ceva sa ai parte si de lemne uscate si de temperaturi placute de stat afara in mijlocul iernii. Parca masina de spalat haine pentru a scoate mirosul de fum dupa o astfel de seara e un sacrificiu in regula.

Cu focul si cu lemnele pregatite pentru o seara de socializare.
Uitatul la plasma, intotdeauna fascinant.
Portret de familie 🙂
Si sfarsitul serii, cu ceva mai mai multa liniste si fara teama de a vedea combustia spontana a gemenilor care se invarteau pe langa foc

7 februarie, clasica de duminica pana la Sfantu

Poate primavara asta o reusim sa readucem la viata obiceiul turelor de rulaj de duminica la care se strangea destul de multa lume acum cativa ani. De data aceasta suntem in schimb doar 3, respectiv eu, Suzi si Ovidiu. Afara la fel de cald ca zilele trecute, soarele in schimb se lasa asteptat. Ies 70 de kilometri si ceva socializare inainte si dupa tura, kilometri numai buni pentru o duminica altfel cat se poate de cenusie.

Pregatirea si cafeaua de dimineata, la Breakaway.
Cer cenusiu si asfalt uscat si vant de spate la intoarcere. Pana la urma a fost chiar bine.
Socializarea de la sfarsit de tura.

8 februarie, prima Poiana pe anul acesta

Urcarea spre Poiana e un fel de test de fitness pe care il faci abia pe la mijlocul primaverii pentru a vedea cum stai cu watti si cu kilogramele. Doar ca dupa ultimele zile s-au simtit fix ca un mijloc de primavara asa ca am zis ca trebuie incercata si o Poiana. A fost foarte bine cu temperatura si la urcare si la coborare. Watti au fost la locul lor in schimb si kilogramele. De mult nu am avut 78 de kilograme la vremea asta din an, trebuie sa vad cum reusesc sa scap de 5 kilograme pana cand incepe primavara.

9 februarie, Tampa Morning Glory si inca o tura de peste 100 kilometri

Dimineata incepe cu o cafea, cu prajitura si cu socializare la locul stiut de pe Tampa. Din nou e mai cald dimineta decat in multe dimineti de primavara si poti sta linistit cu orele fara sa ingheti.

Cafeaua de dimineata in asteptarea primelor raze de soare.
Deasupra orasului

In tura de astazi ii am ca parteneri pe Adi Vaju si pe Iustin si incepem tura cu aceasi urcare spre Poiana, urcare pe care ma chinui suprinzator de mult dupa dupa tura de ieri. Pedala incepe sa mearga abia de la jumatatea turei incolo si din rulajul conversational din partea a doua cu Adi iese o medie de viteza chiar buna. Vantul ca de obiecei a batut din toate partile. Asa soare glorios si astfel de temperaturi in schimb nu cred ca o sa mai prindem prea curand….

Adi si Iustin, conversational.
Soare glorios si 130 de kilometri sub rotile cursierei astazi.

10 februarie, ultima Poiana cu pentru ceva vreme

20 de grade arata termometrul ceasului la ora 11 in Livada Postei. Cald si pe urcare pana in Poiana Brasov, pe partii se vede cum incepe sa apara pamantul si in jur se aud pasarile cum ciripesc. Coborarea spre Rasnov e in schimb umeda si coborarea e dubioasa, mazga asta mi se pare mult mai periculoasa decat orice ploaie torentiala. La intoarcerea spre Brasov calc pedala impreuna cu Iustin incercand sa ne dam cu toti banii in ultima zi ce se anunta cu temperaturi calde, ocazie cu care ne batem si un PR pe bucata dintre Rasnov si Cristian.

Recovery-ul de seara e tot cu foc, socializare si haine ce miros a fum. De data aceasta si cu un meniu gourmet format din cartofi copti, quark, o tentaiva de pulpe de pui facute la jar si prajitura. O sa fie clar ultimul foculet pentru destul de multa vreme de acum incolo.

Iustin inainte de coborarea spre Rasnov.
Ultima seara de caldura inainte de vortex.

11 februarie, sfarsit de cantonament

Ieri trebuia sa fie ultima zi pe bicicleta doar ca vortexul pare sa intarzie cateva ore fata de prognoza initiala asa ca incerc sa profit de ultimele ore calduroase cu Mihaela intr-o pauza de masa prelungita. Ies aproape 60 de kilometri in care chiar apas pedala, la fix pentru a ajunge inapoi acasa inainte sa inceapa o ploaie torentiala de toata frumusetea.

Un pic mai multe date despre ture aici:

https://www.strava.com/athletes/1097619

Tentativa Iezer-Oticu-Fagaras

Traversarea Iezer – Mezea – Oticu – Fagaras are in mintea mea, si cred ca nu doar a mea o alura de Haute Route de Romania. Celalalt Haute-Route, mult mai provocator, mai tehnic si cu mai putin timp petrecut pe schiuri ar fi creasta Fagarasului iarna. Provocarea la Iezer-Mezea-Oticu-Fagaras vine pe de o parte si din lungimea turei, 60 de kilometri cu 3000 de metri de urcare, lungime ce e cumva la limita a ceea ce e pretabil sa faci intr-o zi lunga daca ai un nivel de fitness mai de top si daca prinzi conditii bune. Aceasi tura, cu bagaje si cu dormit la refugii si stane merge facuta si la 2-3 zile, cum am incercat dealtfel cu Mihaela acum 2 ani dar efortul probabil e comparabil si placerea de a te misca liber prin munti nu e chiar la fel.

E ora 7:00 cand iesim in golul alpin pe muchia Dracsin. Peste crestele inzapezite ale Craiului norii incep sa se inroseasca cu lumina rasaritului, pe langa noi vantul nu bate deloc si zapada pare foarte buna pentru inaintat, un strat de 10-15cm pe o baza tare pe care focile tin foarte bine. Energia si entuziasmul sunt la cote maxime si lui Alin ii vine sa chiuie de bucurie. Avem o zi lunga in fata, cu 60 de kilometri de mers pe schiuri in care ar trebui sa legam Iezerul de Fagaras. La ora asta totul pare posibil si noi avem un pic de energie si de timp de irosit.

9:15, ajung in Spintecatura Papusii pe schiuri dupa un traverseu prin care reusesc sa ocolosesc varful. Cat timp Alin si Catalin vin de pe varf reusesc sa sap urme pentru a iesi din spitecatura si dau o estimare de 2 ore de a ajunge pana pe Varful Rosu.

Ora 10:15, urcarea spre varful Batrana. Zapada buna a fost inlocuita de scoici inghetate pe care complicat sa-ti tii echilibrul atunci cand impingi varful schiului in fata. La unul dintre pasi mi se rupe prinderea fata de la foca, asa ca stau 10 minute incercand sa improvizez ceva din cordelina, in vant, la 2000 de metri. Multumim Dynafit pentru un sistem cu un cauciuc care se autosaboteaza in timp. La nici 5 minute mi se desface si cealalta prindere si urmeaza alte 5 minute de facut noduri cu mainile inghetate. Alin si Cata au inceput deja coborarea de pe varful Batrana iar muchia pe care coboara cu Fagarasul invaluit de ceata in fundal arata intr-un mare fel. Din suprapunerea de planuri din care schiorii sunt mici puncte iti dai seama cat de intinsi sunt de fapt muntii astia.

Ora 12:15, Varful Rosu. Ultima ora am luptat cu un vant destul de naprasnic care pare ca s-a intetit din senin. Varful e invaluit de un nor lenticular asa ca suntem intr-un white-out aproape deplin atunci cand incepem coborarea. Muchia o nimerim destul de bine la inceput si in mod suprinzator cu tot uraganul si cu whiteout-ul chiar stam pe schiuri. Pe la mijloc reusim insa sa incurcam muchia principala cu una ce coboara spre Coltii Cremenii, noroc ca norii se ridica putin si ne dam seama destul de repede ca trebuie sa urcam inapoi in creasta. Dupa alte 20 de minute de efort suntem iar pe schiuri si coboram pe piciorul lung ce se scurge in Curmatura Oticului.

Ora 14:30, uraganul de pe varf a ramas in spate si noi o scurta pauza de masa in Curmatura Oticului. Un stol de pasari zboara deasupra noastra dar in rest e o liniste aproape deplina, liniste atenuata de zapada absolut imensa de pe aici. La orice incercare de a te da jos de pe schiuri descoperi ca te afunzi pana peste genunchi si chiar si pe schiuri inaintatul necesita destul de mult efort.

Ora 15:30 , varful Oticu. Dupa o ora de mers abia a inaintat 3 kilometri din cei 10 pe care ii avem pana in Curmatura Bratilei. Nu ajuta nici micile transee pe care le-am sapat prin zapada destul de mare nici faptul ca trebuie sa urcam cam toate varfuletele intermediare pentru a evita pantele incarcate. Cert e ca ne miscam mult mai incet decat ne asteptam pe aici si devine evident ca daca mergem inainte spre Fagaras o sa avem in fata o noapte de efort si de strans din dinti, si cumva nici unul din nou nu suntem dispusi sa facem alegere asta.

Ora 16:30, stana dinspre Pecineagu. Hotararea de retragere a fost luata
Asa ca incercand sa profitam de lumina prindem un picior ce coboara spre Pecineagu. Coborarea e chiar faina, prima parte a coborarii prin padure, cu schiurile in spate la fel. Ultimii 400 de metri liniari inainte de a ajunge in forestier sunt luati in schimb din cel mai groaznic cosmar al schiorilor. Valcel ingust si abrupt cu copaci cazuti in toate directiile, zapada ca la balamuc, un parau rece pe care il auzi toti timpul cum curge sub tine sub podurile inghetate de apa. Un vis.

Ora 20:30, dupa primul cosmar cu valcelulul suntem in mijlocul celui de-al doilea cosmar: forestierul de 21 de kilometri pe care il avem pana la masina. La momentul asta am facut mai bine de jumatate in putin peste 2 ore, suficient cat sa ne dam seama cat de mult efort e nevoie si pentru a doua jumatate. Suficient de zis ca sunt convins ca in iad exista si o sectiune inghetata unde schiorii sunt pusi sa dea la bete pe forestiere plate. Cred ca de acum inainte voi incerca sa calculez toate turele astfel incat sa nu ajung mai calc pe astfel de forestiere prea curand.

Ora 22:20, inapoi la masina dupa mai bine de 16 ore de efort, cu 56 de kilometri si 2700 de metri urcati. Distanta e aproape identica cu cea a turei initiale, efortul si timpul in schimb clar nu. Ce ar fi de schimbat pentru urmatoarea incercare: un echipament mai usor, o zi de februarie-marite cu mai multe ore de lumina, mai putine pauze de poze si poate cel mai important de pandit conditii cu mai putina zapada. Pana atunci, inapoi la antrenament si la optimizari.

Track si date aici:
https://www.strava.com/activities/4660562532

Ready, set, go!
La iesirea din padure de pe muchia Dracsin, inca la lumina frontalelor. In jur e o liniste deplina si conditiile de zapada par numai bune.
Peste Crai, prima geana de lumina.
Alin si entuziasmul inceputului de zi si de aventura.
Catalin la poze. In departare soarele a rasarit deja peste varful Papusa.
Dracsin Morning Glory.
Peste drum, dincolo de Pecineagu se vad muchiile sudice ale Fagarasului estic.
Pe creasta Iezerului, cu zapada buna si cu un inceput de whiteout.
Spre Fagarasul ascuns.
Platourile intinse din Iezer
Coborarea de pe varful Rosu, atunci cand whiteout-ul a inceput sa se domoleasca.
Inca putin pana in Curmatura Oticului.
Creste, muchii, si un tele de telefon care nu chiar atat de groaznic. In departare se vede Curmatura Zarnei.
Sapand mini-transee pe urcarea spre Oticu.
Stana de poveste de pe coborarea din Curmatura Oticului. Acum 2 ani chiar am petrecut o noapte acolo.
Si ultimele viraje ale zilei, cu Iezerul maiestuos in fata.

In cautarea pulverului rece in Ciucas

Atunci cand plecam pe skiuri din parcarea din pasul Bratocea pare sa se desfasoare un veritabil festival de ski de tura si de split-board. E cam la fel ca acum o luna, la Sinaia cand intr-o prima zi de iarna cu zapada proaspata si cu toate instalatiile oprite muntele parea sa fie luat cu asalt de oameni ce urcau prin forte proprii. E si asta unul din efectele pozitive ale pandemiei iar cozile de la instalatii din sezonul acesta sigur o sa dea un impuls cat se poate de binevenit miscarii. Zapada sa fie.

Vorbind despre zapada iarna aceasta nu a fost deloc generoasa cu oamenii ce stau in Brasov. Front dupa front toate au venit din sud si s-au oprit in Carpati si prea putin din fulgii multi asteptati au ajuns si in nord. Nu au ajutat deloc nici temperaturile si in decembrie si am iesit poate mai mult pe bicicleta decat in multe luni de primavara. Poate ar trebui sa fac un rezumat cu toate iesirile astea pentru ca au fost tare faine.

Revenind la festivalul impromptu de ski de tura din Ciucas chiar daca e fain si chiar daca ne intalnim cu o multime de cunoscuti treaba asta si cu unele neajunsuri, respectiv ca trebuie sa te misti repede pentru a prinde pulverul cat mai neatins. “There’s no waiting for friends on a powder day” de la instalatii se transforma in “Move fast and get the first descents on untouched snow”. Si de multe ori diferenta dintre zapada neatinsa si primele urme si o panta ce pare sa fi fost tocata de o hoarda de mongoli e de doar o jumatate de ora.

Radu si Bogdana in schimb se misca chiar bine si reusim sa coboram putin in spatele lui Laurentiu, Albert si Vali pe primele doua valcele. Ceata si vantul isi fac de cap pe creasta pana la jumatatea zilei dupa care cerul incepe sa se crape si noi pornim inainte sa facem cateva coborari si pe urmatoarele valcele.

Cu tot festivalul din pas pe valcele urmatoare nu a mai coborat nimeni asa ca avem parte de 3 coborari de nota 10, cu pulver rece, printre brazi incarcati de zapada si cu un cer incredibil de albastru deasupra noastra. Cu tot stilul deficitar de ski, deprins prost si aprofundat si mai prost trebuie sa recunosc ca mi se par absolut geniale cele cateva viraje prin zapada perfecta pe care le-am prins. De fapt as putea zice a fost o zi perfecta de ski de tura si as putea sa-mi doresc ca tot sezonul sa fie asa desi sunt convins ca nu se va intampla. O sa vina incalziri si raciri, o sa fie scoici si tabla, crusta si zapada grea, ore de carat schiurile in spate si tot asa. Dar macar ziua asta fost asa cum trebuie.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/4594620120

La plecarea din pasul Bratocea cu o prima raza de soare.
In sfarsit incepe sa arate a iarna.
Doua coborari prin pulver terminate si ne pragatim de a 3-a in timp ce deasupra incepem sa vedem din nou bucatele de cer senin.
Misiune indeplinita pe primele doua valcele, e timp sa ne mutam pe creasta la urmatoarele doua valcele.
In departare Bucegiul, in prim plan splitboarderii se pregatesc sa atace valcelul.
Inca o desfocire, de data aceasta la soare.
Jocul cu umbrele.
In departare, maiestuosi si cu spiratii de munti inalti, Bucegiul si Craiul.
Inca o panta cu pulver perfect si ultima urcare a zilei. In departare poianta Teslei.
E timpul sa facem cale intoarsa spre masina. din departare urmatoru frotn a acoperit deja soarele.
Un pic de caini de soare la apus.
Sfarsitul unei zile perfecte de ski de tura.

Moeciu freeride arena, varianta 2021

In timp ce scriu jurnalul de fata in Brasov ninge serios pentru prima data dupa mai bine de o luna. A fost o luna care s-a simtit mai degraba ca o luna de martie si nu ca o luna din mijlocul iernii. O luna in care puteai sa combini alternativ schiul prin muntii inalti cu bicicleta prin zonele joase la temperaturi cat se poate de primaveratice, lucru pe care l-am si facut de altfel.

Partea buna fata de alti ani e ca totusi la peste 1500 de metri s-a format totusi o baza din zapada si chiciura cazuta in ultima luna asa ca macar nu ti-e frica ca o sa belesti schiurile. Partea proasta e ca tot procesul de inghet-dezghet din ultima perioada a transformat baza asta intr-o sticla lucioasa pe care nu ai cum sa-ti tii echilibrul fara o pereche de coltari sau de snowline-uri.

Planul pentru ziua de astazi e simplu: urcat cu schiurile in spate pana pe varful Bucsa, de aici cotit spre Padina Ski-Touring Arena, facut cateva coborari de pe Tataru, reintalnit cu Radu si Bogdana si coborat inapoi la masina. Planul a aratat bine primele 2 ore din tura, o ora de bocanit cu schiurile in spate si o ora de mers printr-o padure incarcata feeric. N-a mai aratat bine in momentul in care am iesit din padure si am inceput urcusul spre Bucsa. Combinatia de vant si gheata lucie ne -a facut sa uitam de Tataru si sa cotim catre cea mai domoala varianta de a cobori inapoi spre Moeciu, respectiv cea de pe traseul de la 4 Munti. Sa spunem ca nu mi s-a parut niciodata atat de interactiv coboratul pe o panta inghetata ce nu avea mai mult de 20 de grade.

In schimb la coborare am gasit poienile prin care ne-am jucat si acum 3 ani incarcate cu zapada numai buna de schi, asa ca intr-un fel varianta de a reconfigura tura nu a fost chiar nefericita. Trebuie sa recunosc ca tot arealul din partea superioara a vaii Barbuletului e foarte fain pentru schi de tura si ca poti sa te joci fara probleme pe aici o zi intreaga daca e zapada buna, iar orientarea de obicei iti asigura zapada buna. Priveliste faina spre Bucegi, stane, paduri de brazi, pante de 20-25 de grade, chiar nu pot sa vad ce ti-ai dori mai mult, mai ales atunci cand e pericol de avalansa prin alte parti. Bonus, daca e zapada poti cobori fara probleme pana putin deasupra vaii Bangaleasa pe schiuri, sau prin poieni chiar mai jos. Nu a fost cazul astazi, asa ca ultima ora am coborat-o tot cu schiurile in spate.

Track si date aici:
https://www.strava.com/activities/4585728030

Starea zapezii la plecare si moralul un pic la pamant in fata orei de carat in spate schiurile in clapari.
O ora si jumatate mai tarziu, pe schiuri la soare. In sfarsit incepe sa arate a iarna.
Vantul ne ia in primire atunci cand dam de pantele inghetate de pe varful Bucsa. Sa spunem ca aproape ca nu a mai ramas fir de zapada proaspata dupa ce vantul si-a facut de cap pe aici.
Spre varfuri.
Abruptul vestic al Bucegiului arata intr-un mare fel incarcat de zapada
In schimb vantul isi face de cap pana cand incepem coborarea spre Moeciu. Noroc ca temperaturile sunt cat de cat primaveratice afara.
Arena prin care ne-am dat dupamasa aceasta, cu zapada numai buna si un cadru idilic.
Un loc ce pare sa fie in alta tara, nu in Romania.
Sfarsit de zi, inapoi la primavara.

Valea Dorului mon-amour, prima zi de schi a sezonului

Inceputul acesta de sezon se anunta cat se poate de dezastruos in Postavaru si un jurul depresiunii Brasovului. Toate fronturile de precipitatii, ce au venit pana acum, au venit din sud si s-au oprit in Carpati, fix opusul anilor anteriori cand veneau de obicei din vest si se opreau si se scuturau in zona in care intoarce arcul carpatic.

Pe de o parte nu pot zice ca ma plang, am avut weekend-uri si zile in care ploua sau ningea in toata tara doar in Brasov nu, asa ca soselele au ramas momentan uscate si surpinzator de curate iar temperaturile au fost numai bune pentru iesit pe bicicleta. Trainerul e momentan abuzat doar de Mihaela si pentru mine adaptarea la frig e aproape completa si parca nu as vrea sa renunt la ea incepand sa transpir pe Zwift.

Sambata in timp ce invart pedala cursierei prin jurul Brasovului, strecurandu-ma printre stropi de ploaie la cateva grade peste 0 imi dau seama ca m-am dereglat complet. Zic asta pentru ca in cel mai dubios mod cu putinta pedala se simte chiar fain, kilometrii trec usor si ajung
inapoi acasa cu un nivel de endorfine ce sunt convins ca nu aveam cum sa-l culeg in fata watti-lor de pe Zwift. Sunt convins ca o parte din senzatie vine si de la confort, iarna asta e prima iarna cand am luat si eu haine serioase de ciclism de iarna. Varianta ieftina binenteles, respectiv Decathlon, dar hainele isi fac foarte bine treaba si schimba destul de mult experienta ciclismului pe timp de iarna.

Dar lasand rotile cursierei la o parte, ziua de duminica avea sa fie dedicata primelor viraje din sezon. Toate sursele (in care Dumitrel Marius e inevitabil implicat) spun ca la Sinaia e zapada suficienta si ca ninge in continuare. Webcamul de la cota 2000 arata o ceata pe care o tai cu cutitul in schimb.

La Busteni ploua de rupe, eu fac stocul de mancare pentru restul zilei si pornesc mai departe spre cota 1400. Zapada apare brusc pe la 1300 de metri si in interval de cateva curbe incepe sa arate neasteptat de bine. Urmeaza echiparea pe care am rafinat-o la Morning Glory si urcatul pe drumul de vara printr-o ceata numai buna de taiat cu cutitul. Zapada e grea si tasata, numai buna ca sa-ti aminteasca la primele viraje ca de fapt nu stii sa schiezi. Mai ales atunci cand nu vezi nimic si cand sus, jos, stanga, dreapta arata toate la fel de albe.

Asa ca fac ce ar face orice om cu capul pe umeri, raman sa invart foca printre braduti pe o bucata de 150 de metri diferenta de nivel pe care o am doar pentru mine si pe care reusesc sa ma asez cat de cat pe schiuri si sa-mi amintesc ca-mi place si sportul asta.

Numai bine intre timp spre Varful cu Dor pare sa se mai lumineze impingand focile la deal ajung aici fix in momentul in care ceata se crapa si incepe sa se vada marea de nori de sub noi. Spre sud padurea si brazii dinspre Vanturis arata genial complet incarcati de zapada, ceata alearga printre ei, si spre Furnica se vede un super halou. Totul arata ca in mijloc de iarna si Sinaia arata cum n-am mai vazut-o de multa vreme cu toate pantele complet acoperite de un strat indesat de zapada. Singura problema e ca inca nu e uniform si mai ai parte de denivelari si de suprinze dar talpile sunt ferite de pietrele ascunse sub zapada.

A doua parte a zilei a fost rupta din cu totul alt film, cu soare glorios, cu mare de nori sub noi, cu o multime de oameni iesiti la schi de tura pe toate pantele din jurul Vaii Dorului. Un paradis pentru schi de tura si pentru splitboard. Apusul a fost doar cireasa de pe tort.

In schimb e rost de intarit genunchii pentru a nu avea surpize sezonul ce urmeaza, nu de altceva dar miscarea rotunda si unidirectionala de la bicicleta nu prea pare sa ajute deloc la vale.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/4467765752

Prima urcare, printr-o ceata pe care puteai sa o tai cu cutitul.
Cateva ore mai tarziu, prima raza de soare vazuta de sub varful cu Dor.
Fiecare avem un pic de sfant in noi.
Glorie in stalp de teleschi, in halou. In departare se vede varful Furnica.
Urcare dupa urcare, marea de nori ramale la locul ei.
In departare Ciucasul iesind dintre nori.
Paradisul pentru ski de tura.
Spranceana si baietii de la bikeexpert tocand sistematic pulverul de pe Scandurar.
Stratila si baietii cu splitboard-ul. Un sport intr-o continua crestere.
#FaDragosteCuAparatul
Un zambet ce reflecta destul de bine cat de faina a fost dupamasa asta.
Ultima raza de lumina spre Baiului si spre Ciucas.
Apusul pentru care a meritat sa raman inca o jumatate de ora pe varf.

Pe schiuri deasupra norilor, in Fagaras

Ceata se sparge brusc inainte de iesi in creasta. Sub noi, spre Transilvania se intinde un plafon compact de nori care ne-a insotit aproape toata ziua. Spre vest, Negoiu e si el iesit din ceata si o urma de glorie se zareste printre nori. Spre est, un corb zboara razant deasupra plafonului, indreptandu-se spre Vartopul Ursului, la cativa metri deasupra cetii.

Dupa o zi intreaga in care am stat sub nori clipele astea par sa aiba un gram destul de serios de magie. Magie ce ne intrebam daca e perceputa in acelasi mod de toata lumea. Alin e de parere ca da in timp ce eu sunt cel putin sceptic. Daca ar fi vazute de toata lumea la fel cum traim si cum simtim noi momentele astea, atunci ar fi plin de oameni pe varfuri de munte, la rasarituri si la apusuri. Daca ar fi traite la fel, oamenii ar urmari intr-un mod aproape obsesiv aceste trairi, indiferent de anotimp, de vremea de afara, de conditia fizica. Cam asa cum facem noi. Si totusi asta nu se intampla, iar numarul celor care cauta astfel de lucruri va ramane, cred eu, in continuare mic, cel putin daca e sa te raportezi la multitudine.

Daca e bine sau daca e rau, e greu de zis, dar raman la ideea ca nu toata lumea simte acelasi lucru in fata frumusetii estetice naturale. Cred ca unii sunt pur si simplu mai bine acordati ca altii. Nici la noi nu tine mult, iar atunci cand iesim in creasta deja incepem sa regretam ca nu avem parte de pulverul prin care s-au jucat Rudi si Corina weekendul trecut. Coborarea pe care o facem din creasta spre sud, pe o ramasita de pulver si coborarea prin caldarea Puha salveaza si ziua, chiar daca pe ultima parte a coborarii dam de zapada de toate felurile.

Norii se coloreaza in culorile apusului in timp ce noi navigam pe traseul spre Barcaciu, regretand ca nu am urcat inapoi in creasta pentru a scurta efortul de a merge pe curba de nivel. Ajungem la Barcaciu cu ultima geana de lumina si cu stomacul lipit de sira spinarii dupa o zi cat se poate de plina. Urmeaza cele mai reusite ciorbe de fasole mancate in ultima vreme, putina socializare la cabana si somn pana dimineata, mai linistit sau nu dupa prezenta doapelor la purtator.

Zapada de ieri ne face in schimb sa zicem pas la Morning Glory si sa luam micul dejun ca oamenii normali inainte de a porni din nou spre fata Tiganului. Astazi e anost de senin comparati cu ziua de ieri, soarele bate cu putere iar zapada si atmosfera sunt ca de sfarsit de primavara. Sunt convins ca pana la sfarsitul zilei o sa ne ardem in ultimul hal si o sa ne tatuam fetele cu bronzul de raton-schior pentru ziua de luni de la munca.

Prima coborare spre valea Avrigului in schimb ma face sa incep sa blestem in gand crusta si sa-mi zic in cand ca asta nu e zapada de schi, mai ales atunci cand Alin si Tavi stau deasupra, iar eu ma ingrop cu brio in ea. Nu ajuta nici sa fii greu, nici sa ai schiurile inguste.

Pauza din muchie in schimb ne umple bateriile, mai ceva dulce, mai un pic de cafea si ne activam in partea a doua a zilei cand crosetam caldarile Puhai si Serbotei. Zapada cu de toate, dar vorba lui Ioan, alba si multa sa fie, restul sunt detalii. Inca o ciorba la cabana, o coborare pe forestier cu ultima geana de lumina si astfel s-a incheiat probabil cea mai hivernala iesire din iarna asta. Sfarsitul lui Februarie se apropie cu pasi repezi, mult asteptata iarna anul asta ne-a cam uitat si incet, incet incep sa privesc spre primavara si spre bicicleta.

In schimb trebuie sa recunosc ca a fost foarte faina mini-haiducia din weekendul asta cu dormit la cabana si cu zile pline petrecute pe munte. Iar Barcaciu trebuie sa recunosc ca are un teren de joaca foarte fain pentru schi de tura si ca ar trebui revenit mai des pe aici indiferent de zapada. Acum abia am incercat marea cu degetul, sau mai bine zis crusta cu schiul. Trebuie sa revenim sa gasim si pulverul mult cautat.

Track si date aici:
https://www.strava.com/activities/3110375720

Master chef, editia terci-ul de dimineata, Tavi in pozitia de degusator. Rezultatul a fost unul echilibrat. Ovaz + banane + ciocolata neagra + zahar brun VS ovaz + seminte + kiwi + scortisoare + mere.
Ajunsi la cabana, dupa discutii intense despre inteligenta emotionala. Cald si un pic de pulver umed.
Ceata pare sa se crape putin in timp ce urcam spre platoul Scarisoara.
Momentul in care ceata si plafonul se crapa pentru cateva minute. In departare Varful Scara, Garbova si Ciortea. La cateva minute dupa eram din nou invaluiti in plafonul ce urca mai repede decat noi.
Vai ce mare de nori am prins. Zambete pe fata si momente de magie.
Deasupra norilor si muchia Scarii in zona superioara. In conditii de zapada inghetata nu ai ce cauta pe aici fara coltari si piolet, in schimb astazi s-a putut urca pe schiuri pana aproape in creasta.
Tavi, analizand variantele de coborare spre valea Puha.
Fa dragoste cu aparatul. Pacat ca schiurile duse in mana nu arata chiar profi.
Am infrant!
Marea de nori mare de nori, Fagarasul Fagaras si Alin tot cu telefonul in mana. Zice cel care declansa cu aparatul in mana.
Muchia scarii si platoul scarisoara iesind din ceata.
Urmele noastre spre sud, pe ceea ce parea sa fie ultima ramasita de pulver din Fagaras.
Blocam legaturile si ne pregatim de coborare.
Tavi in actiune, pe coborarea din creasta spre Valea Puha.
Micul dejun din dimineata urmatoare de la cabana, fara Morning Glory incarcand din nou bateriile pentru inca o zi plina pe munte.
Probabil cea mai frumoasa parte a coborarii pe crusta spre valea Avrigului, momentul foto cu pieile colorate de la G3.
Primavara ca temperaturi si la 2000 de metri, primavara si in campie.
Dubla de astazi, in varianta fara mare de nori.
Inca o autostrada, urcand din caldarea Serbotei.
Inca putin pana in creasta.
Sfarsit de zi, inainte de ultima coborare spre cabana, cu un cer impecabil de albastru spre Fagaras.

De la rasarit pana la apus

E ora sapte fara cateva minute cand in departare incepe sa se zareasca capatul partiei Sorica. In jur nici un suflet, spre est apare prima geana de lumina in timp ce luna plina apune peste norii ce acopera platoul Bucegilor. Aceiasi nori alearga si deasupra mea, manati de un vant puternic dinspre Transilvania.

Bucegiul se lumineaza magistral peste drum, in timp ce norii de deasupra Baiului isi schimba nuantele intre rosul aprins al primei gene de soare pana la rozul sters al rasaritului tarziu. Pulverul mult promis din Baiului in schimb nu prea se vede. In distanta, iarba, iarba si iar iarba. Vantul si-a facut de cap si pe aici.

Pe masura ce merg spre Cazacu in schimb promisiunelile lui Alin si ale lui Laurentiu se adeveresc si dau peste doua valcele flancate de pante de zapada perfecte pe amandoua partile. Scurta, cu doar 200 de metri diferenta de nivel, dar cu zapada si cu panta perfecta.

Imi ia in schimb cam doua coborari ca sa ma asez din nou pe schiuri prin zapada mare. Pe deasupra alearga aceiasi nori ca de dimineata, iar eu strang coborare dupa coborare si viraj dupa viraj pana cand nu se mai lipesc focile si pana cand se scurge si ultima picatura de energie. La ultimele 3 coborari totul face click si ajung jos cu un zambet larg cat toata fata. Or fi faine si coborarile pe partii perfecte in Postavatu, dar ce e aici e aproape de perfectiune. Asa ca boscoroditul iernii dispare cel putin momentan din spatele mintii mele, pur si simplu e mult prea misto.

In spate Bucegiul s-a curatat de nori si arata magistral, semnaturile mele din zapada fac cinste peisajului, zapada deja s-a inmuiat si e timpul sa fac cale intoarsa spre Brasov.

E doar ora 12 cand intrept schiurile spre Azuga si s-au strans deja 5 ore de tura si aproape 2000 de metri diferenta de nivel. Urmatoarea oprire e sauna, ca metoda de a lupta impotriva virusilor gripali si paragripali ce se invart prin jur. Trebuie sa recunosc in schimb ca merge foarte bine sauna dupa schi, mai ales atunci cand vii inghetat si cu muschii incordati. Vreme de o ora nu faci altceva decat sa inmagazinezi caldura si sa te reglezi termic, iar atunci cand pleci de la sauna pleci un alt om.

14:30, inca invaluit de aburul saunei incerc sa arunc cat mai repede haine la uscat la calorifer pentru tura de seara. Norii de dimineata au disparut complet si Brasovul e cuprins de o lumina faina ce promite un apus pe masura. O masa de pranz care intra incredibil de bine dupa tura de dimineata, pus pieile inca umede pe schiuri si sar la Andrei in masina pentru urcarea de seara in Postavaru.

16:00, in Poiana e aer de primavara iar zapada cazuta peste weekend a inceput sa se topeasca deja. Partiile sunt inca pline, desi au trecut minute bune de oprirea gondolei. Urcam pe un Sulinar destul de inghetat pe alocuri uitandu-ne la stilul dezlanat al majoritatii oamenilor. Circumstantele in schimb sunt extrem de atenuante, oboseala de dupa weekend si partiile destul de schimbatoare nu fac din ultima coborare a zilei o treaba neaparat placuta.

De la lac incolo e complet liniste in schimb, s-au scurs si ultimii schiuri, noi dam de brazi inca acoperiti de zapada, iar spre vest soarele incepe sa se apropie de linia orizontului. Cu un pic de munca de convingere reusesc sa-l momesc pe Andrei sa urce pana la balconasul cu privire spre Bucegi si spre apus, loc in care ne si oprim la poze, imbracat si la desfocit schiurile. Imi place locul asta, imi place poate mai mult ca varful din punct de vedere fotografic. Ai si brazi inzapeziti, ai si o deschidere faina spre Bucegi, se vede si apusul si rasaritul. Trebuie sa revin aici la urmatoarea mare de nori cu lentila mai wide pentru un cadru pe care il am in minte de ceva vreme in schimb.

Nu ne suim bine pe schiuri si nu apucam sa dam cateva viraje cand dinspre est isi face aparitia de la orizont luna plina. Sunt putine momentele in care lucrurile sunt atat de sincronizate, sa ai si apus de soare si rasarit de luna, si sa fii si in varf de munte cand se intampla asta. Schimb obiectivele, caut cadrul perfect si regret in timpul asta ca tele-obiectivul de 200 de roni pe care il am merge doar pana la 210mm. Jos in depresiunea Brasovului se aprind luminile in oras, pe munte totul e invaluit in lumina albastra a crepusculului in timp ce luna incepe si ea sa lumineze peisajul. Un pic de magie si un pic de recunostinta pentru ziua de azi, inceputa cu un rasarit, continuata cu viraje prin pulver, continuata cu sauna, un apus de soare si un rasarit de luna.

Incheierea consta in prajitura la cabana urmata de o coborare pe urme de ratrac pe Drumul Rosu, un sprint pana la autobuz si o plimbare in spate cu schiurile in spate prin oras.

In acelasi timp. la sfarsitul zilei, atunci cand ma prabusesc frant in pat ma gandesc ca e cam trist sa ai ziua de nastere iarna. Si ca e cam trist nevoia asta de a-ti sarbatori ziua de nastere fix intr-o data calendaristica. Bine, tot obiceiul de a iti serba faptul ca esti cu un an mai aproape de moarte mi se pare putin trist. Sau cine stie, poate ar trebui sa serbezi ca a mai trecut un an fara sa dai coltul.

In orice caz, macar pentru cei nascuti iarna ar trebui sa fie o regula care sa-ti permita sa o serbezi intr-un interval de doua saptamani in jurul zilei de nastere, respectiv atunci cand e soare,pulver si vreme buna afara. Cu alte cuvinte astazi.

Ora 7:30 dimineata, si Bucegii peste care alearga norii in lumina diminetii.
Semnaturi desenate aproape perfect, cel putin pentru nivelul meu de iscusinta (sau e lipsa a iscusintei)
Nici ca ai putea sa-ti doresti pante cu pulver si cu un view atat de frumos. In stanga iarba, in dreapta e stransa in schimb aparent aproape toata zapada din Baiului.
Cateva ore mai tarziu, dupa o sauna si o scurta pauza de uscat hainele apusul pe prinde in Postavaru, printre brazi impodobiti privind cum se stingea si ultima raza de lumina a zilei.
De la rasarit pana la apus.
Congelat, ieri, in acelasi loc erau -20 de grade. Astazi in schimb temperaturile sunt mult mai prietenoase cu noi.
La cateva minute dupa ce dispare soarele, luna plina ii ia locul pe bolta cereasca.
Sacele, la mai bine de 1000 de metri sub noi.
Ca in povesti, lipsesc doar urletele lupilor in fundal.
Inserarea peste Crai si peste Zarnesti.