Category Archives: Schi de tura

Jurnal de cantonament din Brasov


Nu se intampla in fiecare an sa ai parte de aproape 2 saptamani cu temperaturi calde in Februarie, ba chiar au fost ani in care Martie si Aprilie de multe ori mai friguroase. Media lunii probabil in schimb o sa fie in parametri caci dupa 2 saptamani de primavara o sa recuperam cu 2 saptamani de gerar. Dar cum in cele 2 saptamani am iesit aproape zi de zi si am avut parte de mai mult soare si de mai multi kilometri decat as fi putut spera (aproape 900) pot zice ca nu a fost rau deloc.

29 ianuarie, ultima zi cu iz de iarna adevarata.

Inca o iesire matinala in Ciucas in cautarea pulverului perfect impreuna cu Albert si cu Laurentiu. Singura problema e ca vantul si-a facut de cap ca niciodata prin Ciucas si pulverul l-am gasit ascuns doar pe valcelul lui Mateo pe care am si facut 2 coborari. In prima jumatate a zilei nu am luptat prea mult cu zapada, in partea a doua a zile in schimb da, mai ales la coborare.

In cautarea unui gram de pulver neatins in Ciucas.

Nu ajung bine acasa ca aud de la Fodori ca vor sa urce in Postavaru cu tot clanul. Dupa vantul si frigul din Ciucas nu am absolut nici un chef dar nici nu pot zice nu asa ca incerc sa-i sperii cu amenintari de frig si ceata sa nu urce nici ei. Nu reusesc din fericire, nu pot sa zic nu asa ca in 2 ore sunt din nou pe schiuri pe partiile din Poiana. Am zis din fericire pentru ca a fost probabil una din cele mai faine urcari pe schiuri de anul asta, cu cer senin, cu socializare, cu luminile orasului sub noi, fara vant si cu temperaturi suprinzator de calde. Uneori e bine sa nu ai putere de convingere.

Fodorii in formatia extinsa pana la cabana Postavaru. Cred ca au avut parte de cea mai calduroasa si faina urcare de seara din iarna aceasta.
Atmosfera de iarna veritabila de la cabana inainte de venirea primaverii din Februarie.

31 ianuarie, prima zi de cantonament

Zapada de pe sosea incepe sa se topeasca, temperaturile sunt de primavara, cerul e cat se poate de inchis si vantul e acelasi partener nelipsit. Legat de vant, desi e oras de munte asezat in depresiune Brasovul e prieten foarte bun cu vantul. Cred ca nu a fost tura din urmatoarele 2 saptamani in care vantul sa nu bata tare si suficient de haotic incat sa nu-ti dai seama daca te ajuta sau te incurca.

Plecarea de la Breakaway, loc bun si de intalnire inainte de tura si de socializare dupa tura. Ignoram complet ca in momentul asta incalcam cu brio regula mastii din oras. Macar distantati social eram.
Cele cateva minute de soare de pe ziua de azi pe drumul spre Crizbav.

1 februarie, rulajul sprinten pana la Sfantu Gheorghe si o urcare in Postavaru.

O tura mai sprintena impreuna cu Costi Iordan, ultima aparitie pe scena masochistilor carora le place sa se chinuie cu cursiera pe timp de iarna. Viteza mai mare, zapada mai putina si mai mult soare decat de obicei.

Zapada dispare pe zi ce trece, asfalt din ce in ce mai uscat, cer albastru si vitamina D. 70 de kilometri destul de munciti.

Cu cateva zile inainte ii ziceam Mihaelei ca nu o sa mai ies si la ski si la bicicleta in fiecare zi. Nu a durat mult pana cand am facut fix asta, respectiv fix luni la inceput de saptamana. De vina binenteles e binenteles Suca si telefonul venit la ora 5 legat de o urcare noctuna in Postavaru. Dar din nou, nu mi-a parut rau caci a fost din nou foarte placut. Cald, fara vant si cu vizibilitate pana in oras.

Suca in postura de subiect necooperant aproape de varf.
Cabana Jager si la 1000 de metri sub noi orasul.

2 februarie, 90 de kilometri gloriosi de primavara

Azi e singura zi fara vant puternic si in plus cu soare glorios. O zi care se simte ca un adevarat inceput de primavara, in care picioarele merg, rotile se invart usor pe asfaltul uscat si ciripitul pasarilor se aude in fundal. Partener de tura astazi e Albert iar plecare e binenteles tot de la Breakaway.

Drumul proaspat asfaltat spre Lisnau de care am aflat abia acum.
Momentul in care iti dai seama ca mai ai nisip din decembrie pe bocanci si ca poate ar fi bine sa mai ai grija si de ei.

3 februarie, vant si o bucla rapida impreuna cu Mihaela

Si astazi avem parte de soare glorios si de un vant la fel de glorios. E timp doar de o tura scurta prin jurul Brasovului impreuna cu Mihaela. Dupa ultimele zile a cazut chiar bine.

4 februarie, alergarea din Piatra Mare

Astazi bate vantul suficient de tare incat sa ma descurajeze chiar si pe mine de la bicicleta, asa ca pun din nou adidasii de alergare in picioare si urc in Piatra Mare dupa Fodori. In Piatra Mare e tot atmosfera de primavara, zapada incepe doar de la bifurcatia cu Drumul Tiganilor.

Fodorii in formatie completa.
Aparent gemenii au un fetis cu bancile intalnite in drum.

4 februarie, Sfantu Gheorghe in sens invers

Din nou impreuna cu Costi, de data asta un pic mai conversational. Cer cenusiu si la dus, si la intors. Din discutiile oamenilor care se dau mai mult cu MTB-ul dilema existentiala e cat de mult o sa mai invarti rotile cursierei dupa ce se usuca potecile in Postavaru. Raspunsul privind in spate la ultimii ani e putin spre deloc.

Intoarcerea spre Brasov si nelipsitele gunoaie de pe marginea drumului de langa Araci. Nici faptul ca e o statie de sortat gunoiul acolo nu ajuta

5 februarie, prima tura peste 100 de kilometri pe anul acesta, spre Baraolt

Am sperat la mult soare dar practic am avut parte de maxim o ora de vitamina D din cele 4 ore si ceva petrecute in sa. Am luptat cu vantul in formatie extinsa, cu Costi, Albert si Mihaela si tura a trecut suprinzator de repede. Singurul moment neplacut a fost intalnirea mea cu asfaltul pe drumul spre Baraolt, din fericire fara urmari grave.

Soare glorios si vant de spate la plecare. Lucrurile aveau sa se schimbe destul de repede totusi.
Acelasi drum Feldioara – Crizbav care a urcat destul de mult in preferintele noastre in ultimele luni.

Dupa tura de bicicleta activitatea de seara e reprezentata de un foc primaveratic la locul in care am tot revenit in ultimele 2 luni de zile, si de data asta in formatie extinsa. E ceva sa ai parte si de lemne uscate si de temperaturi placute de stat afara in mijlocul iernii. Parca masina de spalat haine pentru a scoate mirosul de fum dupa o astfel de seara e un sacrificiu in regula.

Cu focul si cu lemnele pregatite pentru o seara de socializare.
Uitatul la plasma, intotdeauna fascinant.
Portret de familie 🙂
Si sfarsitul serii, cu ceva mai mai multa liniste si fara teama de a vedea combustia spontana a gemenilor care se invarteau pe langa foc

7 februarie, clasica de duminica pana la Sfantu

Poate primavara asta o reusim sa readucem la viata obiceiul turelor de rulaj de duminica la care se strangea destul de multa lume acum cativa ani. De data aceasta suntem in schimb doar 3, respectiv eu, Suzi si Ovidiu. Afara la fel de cald ca zilele trecute, soarele in schimb se lasa asteptat. Ies 70 de kilometri si ceva socializare inainte si dupa tura, kilometri numai buni pentru o duminica altfel cat se poate de cenusie.

Pregatirea si cafeaua de dimineata, la Breakaway.
Cer cenusiu si asfalt uscat si vant de spate la intoarcere. Pana la urma a fost chiar bine.
Socializarea de la sfarsit de tura.

8 februarie, prima Poiana pe anul acesta

Urcarea spre Poiana e un fel de test de fitness pe care il faci abia pe la mijlocul primaverii pentru a vedea cum stai cu watti si cu kilogramele. Doar ca dupa ultimele zile s-au simtit fix ca un mijloc de primavara asa ca am zis ca trebuie incercata si o Poiana. A fost foarte bine cu temperatura si la urcare si la coborare. Watti au fost la locul lor in schimb si kilogramele. De mult nu am avut 78 de kilograme la vremea asta din an, trebuie sa vad cum reusesc sa scap de 5 kilograme pana cand incepe primavara.

9 februarie, Tampa Morning Glory si inca o tura de peste 100 kilometri

Dimineata incepe cu o cafea, cu prajitura si cu socializare la locul stiut de pe Tampa. Din nou e mai cald dimineta decat in multe dimineti de primavara si poti sta linistit cu orele fara sa ingheti.

Cafeaua de dimineata in asteptarea primelor raze de soare.
Deasupra orasului

In tura de astazi ii am ca parteneri pe Adi Vaju si pe Iustin si incepem tura cu aceasi urcare spre Poiana, urcare pe care ma chinui suprinzator de mult dupa dupa tura de ieri. Pedala incepe sa mearga abia de la jumatatea turei incolo si din rulajul conversational din partea a doua cu Adi iese o medie de viteza chiar buna. Vantul ca de obiecei a batut din toate partile. Asa soare glorios si astfel de temperaturi in schimb nu cred ca o sa mai prindem prea curand….

Adi si Iustin, conversational.
Soare glorios si 130 de kilometri sub rotile cursierei astazi.

10 februarie, ultima Poiana cu pentru ceva vreme

20 de grade arata termometrul ceasului la ora 11 in Livada Postei. Cald si pe urcare pana in Poiana Brasov, pe partii se vede cum incepe sa apara pamantul si in jur se aud pasarile cum ciripesc. Coborarea spre Rasnov e in schimb umeda si coborarea e dubioasa, mazga asta mi se pare mult mai periculoasa decat orice ploaie torentiala. La intoarcerea spre Brasov calc pedala impreuna cu Iustin incercand sa ne dam cu toti banii in ultima zi ce se anunta cu temperaturi calde, ocazie cu care ne batem si un PR pe bucata dintre Rasnov si Cristian.

Recovery-ul de seara e tot cu foc, socializare si haine ce miros a fum. De data aceasta si cu un meniu gourmet format din cartofi copti, quark, o tentaiva de pulpe de pui facute la jar si prajitura. O sa fie clar ultimul foculet pentru destul de multa vreme de acum incolo.

Iustin inainte de coborarea spre Rasnov.
Ultima seara de caldura inainte de vortex.

11 februarie, sfarsit de cantonament

Ieri trebuia sa fie ultima zi pe bicicleta doar ca vortexul pare sa intarzie cateva ore fata de prognoza initiala asa ca incerc sa profit de ultimele ore calduroase cu Mihaela intr-o pauza de masa prelungita. Ies aproape 60 de kilometri in care chiar apas pedala, la fix pentru a ajunge inapoi acasa inainte sa inceapa o ploaie torentiala de toata frumusetea.

Un pic mai multe date despre ture aici:

https://www.strava.com/athletes/1097619

Tentativa Iezer-Oticu-Fagaras

Traversarea Iezer – Mezea – Oticu – Fagaras are in mintea mea, si cred ca nu doar a mea o alura de Haute Route de Romania. Celalalt Haute-Route, mult mai provocator, mai tehnic si cu mai putin timp petrecut pe schiuri ar fi creasta Fagarasului iarna. Provocarea la Iezer-Mezea-Oticu-Fagaras vine pe de o parte si din lungimea turei, 60 de kilometri cu 3000 de metri de urcare, lungime ce e cumva la limita a ceea ce e pretabil sa faci intr-o zi lunga daca ai un nivel de fitness mai de top si daca prinzi conditii bune. Aceasi tura, cu bagaje si cu dormit la refugii si stane merge facuta si la 2-3 zile, cum am incercat dealtfel cu Mihaela acum 2 ani dar efortul probabil e comparabil si placerea de a te misca liber prin munti nu e chiar la fel.

E ora 7:00 cand iesim in golul alpin pe muchia Dracsin. Peste crestele inzapezite ale Craiului norii incep sa se inroseasca cu lumina rasaritului, pe langa noi vantul nu bate deloc si zapada pare foarte buna pentru inaintat, un strat de 10-15cm pe o baza tare pe care focile tin foarte bine. Energia si entuziasmul sunt la cote maxime si lui Alin ii vine sa chiuie de bucurie. Avem o zi lunga in fata, cu 60 de kilometri de mers pe schiuri in care ar trebui sa legam Iezerul de Fagaras. La ora asta totul pare posibil si noi avem un pic de energie si de timp de irosit.

9:15, ajung in Spintecatura Papusii pe schiuri dupa un traverseu prin care reusesc sa ocolosesc varful. Cat timp Alin si Catalin vin de pe varf reusesc sa sap urme pentru a iesi din spitecatura si dau o estimare de 2 ore de a ajunge pana pe Varful Rosu.

Ora 10:15, urcarea spre varful Batrana. Zapada buna a fost inlocuita de scoici inghetate pe care complicat sa-ti tii echilibrul atunci cand impingi varful schiului in fata. La unul dintre pasi mi se rupe prinderea fata de la foca, asa ca stau 10 minute incercand sa improvizez ceva din cordelina, in vant, la 2000 de metri. Multumim Dynafit pentru un sistem cu un cauciuc care se autosaboteaza in timp. La nici 5 minute mi se desface si cealalta prindere si urmeaza alte 5 minute de facut noduri cu mainile inghetate. Alin si Cata au inceput deja coborarea de pe varful Batrana iar muchia pe care coboara cu Fagarasul invaluit de ceata in fundal arata intr-un mare fel. Din suprapunerea de planuri din care schiorii sunt mici puncte iti dai seama cat de intinsi sunt de fapt muntii astia.

Ora 12:15, Varful Rosu. Ultima ora am luptat cu un vant destul de naprasnic care pare ca s-a intetit din senin. Varful e invaluit de un nor lenticular asa ca suntem intr-un white-out aproape deplin atunci cand incepem coborarea. Muchia o nimerim destul de bine la inceput si in mod suprinzator cu tot uraganul si cu whiteout-ul chiar stam pe schiuri. Pe la mijloc reusim insa sa incurcam muchia principala cu una ce coboara spre Coltii Cremenii, noroc ca norii se ridica putin si ne dam seama destul de repede ca trebuie sa urcam inapoi in creasta. Dupa alte 20 de minute de efort suntem iar pe schiuri si coboram pe piciorul lung ce se scurge in Curmatura Oticului.

Ora 14:30, uraganul de pe varf a ramas in spate si noi o scurta pauza de masa in Curmatura Oticului. Un stol de pasari zboara deasupra noastra dar in rest e o liniste aproape deplina, liniste atenuata de zapada absolut imensa de pe aici. La orice incercare de a te da jos de pe schiuri descoperi ca te afunzi pana peste genunchi si chiar si pe schiuri inaintatul necesita destul de mult efort.

Ora 15:30 , varful Oticu. Dupa o ora de mers abia a inaintat 3 kilometri din cei 10 pe care ii avem pana in Curmatura Bratilei. Nu ajuta nici micile transee pe care le-am sapat prin zapada destul de mare nici faptul ca trebuie sa urcam cam toate varfuletele intermediare pentru a evita pantele incarcate. Cert e ca ne miscam mult mai incet decat ne asteptam pe aici si devine evident ca daca mergem inainte spre Fagaras o sa avem in fata o noapte de efort si de strans din dinti, si cumva nici unul din nou nu suntem dispusi sa facem alegere asta.

Ora 16:30, stana dinspre Pecineagu. Hotararea de retragere a fost luata
Asa ca incercand sa profitam de lumina prindem un picior ce coboara spre Pecineagu. Coborarea e chiar faina, prima parte a coborarii prin padure, cu schiurile in spate la fel. Ultimii 400 de metri liniari inainte de a ajunge in forestier sunt luati in schimb din cel mai groaznic cosmar al schiorilor. Valcel ingust si abrupt cu copaci cazuti in toate directiile, zapada ca la balamuc, un parau rece pe care il auzi toti timpul cum curge sub tine sub podurile inghetate de apa. Un vis.

Ora 20:30, dupa primul cosmar cu valcelulul suntem in mijlocul celui de-al doilea cosmar: forestierul de 21 de kilometri pe care il avem pana la masina. La momentul asta am facut mai bine de jumatate in putin peste 2 ore, suficient cat sa ne dam seama cat de mult efort e nevoie si pentru a doua jumatate. Suficient de zis ca sunt convins ca in iad exista si o sectiune inghetata unde schiorii sunt pusi sa dea la bete pe forestiere plate. Cred ca de acum inainte voi incerca sa calculez toate turele astfel incat sa nu ajung mai calc pe astfel de forestiere prea curand.

Ora 22:20, inapoi la masina dupa mai bine de 16 ore de efort, cu 56 de kilometri si 2700 de metri urcati. Distanta e aproape identica cu cea a turei initiale, efortul si timpul in schimb clar nu. Ce ar fi de schimbat pentru urmatoarea incercare: un echipament mai usor, o zi de februarie-marite cu mai multe ore de lumina, mai putine pauze de poze si poate cel mai important de pandit conditii cu mai putina zapada. Pana atunci, inapoi la antrenament si la optimizari.

Track si date aici:
https://www.strava.com/activities/4660562532

Ready, set, go!
La iesirea din padure de pe muchia Dracsin, inca la lumina frontalelor. In jur e o liniste deplina si conditiile de zapada par numai bune.
Peste Crai, prima geana de lumina.
Alin si entuziasmul inceputului de zi si de aventura.
Catalin la poze. In departare soarele a rasarit deja peste varful Papusa.
Dracsin Morning Glory.
Peste drum, dincolo de Pecineagu se vad muchiile sudice ale Fagarasului estic.
Pe creasta Iezerului, cu zapada buna si cu un inceput de whiteout.
Spre Fagarasul ascuns.
Platourile intinse din Iezer
Coborarea de pe varful Rosu, atunci cand whiteout-ul a inceput sa se domoleasca.
Inca putin pana in Curmatura Oticului.
Creste, muchii, si un tele de telefon care nu chiar atat de groaznic. In departare se vede Curmatura Zarnei.
Sapand mini-transee pe urcarea spre Oticu.
Stana de poveste de pe coborarea din Curmatura Oticului. Acum 2 ani chiar am petrecut o noapte acolo.
Si ultimele viraje ale zilei, cu Iezerul maiestuos in fata.

In cautarea pulverului rece in Ciucas

Atunci cand plecam pe skiuri din parcarea din pasul Bratocea pare sa se desfasoare un veritabil festival de ski de tura si de split-board. E cam la fel ca acum o luna, la Sinaia cand intr-o prima zi de iarna cu zapada proaspata si cu toate instalatiile oprite muntele parea sa fie luat cu asalt de oameni ce urcau prin forte proprii. E si asta unul din efectele pozitive ale pandemiei iar cozile de la instalatii din sezonul acesta sigur o sa dea un impuls cat se poate de binevenit miscarii. Zapada sa fie.

Vorbind despre zapada iarna aceasta nu a fost deloc generoasa cu oamenii ce stau in Brasov. Front dupa front toate au venit din sud si s-au oprit in Carpati si prea putin din fulgii multi asteptati au ajuns si in nord. Nu au ajutat deloc nici temperaturile si in decembrie si am iesit poate mai mult pe bicicleta decat in multe luni de primavara. Poate ar trebui sa fac un rezumat cu toate iesirile astea pentru ca au fost tare faine.

Revenind la festivalul impromptu de ski de tura din Ciucas chiar daca e fain si chiar daca ne intalnim cu o multime de cunoscuti treaba asta si cu unele neajunsuri, respectiv ca trebuie sa te misti repede pentru a prinde pulverul cat mai neatins. “There’s no waiting for friends on a powder day” de la instalatii se transforma in “Move fast and get the first descents on untouched snow”. Si de multe ori diferenta dintre zapada neatinsa si primele urme si o panta ce pare sa fi fost tocata de o hoarda de mongoli e de doar o jumatate de ora.

Radu si Bogdana in schimb se misca chiar bine si reusim sa coboram putin in spatele lui Laurentiu, Albert si Vali pe primele doua valcele. Ceata si vantul isi fac de cap pe creasta pana la jumatatea zilei dupa care cerul incepe sa se crape si noi pornim inainte sa facem cateva coborari si pe urmatoarele valcele.

Cu tot festivalul din pas pe valcele urmatoare nu a mai coborat nimeni asa ca avem parte de 3 coborari de nota 10, cu pulver rece, printre brazi incarcati de zapada si cu un cer incredibil de albastru deasupra noastra. Cu tot stilul deficitar de ski, deprins prost si aprofundat si mai prost trebuie sa recunosc ca mi se par absolut geniale cele cateva viraje prin zapada perfecta pe care le-am prins. De fapt as putea zice a fost o zi perfecta de ski de tura si as putea sa-mi doresc ca tot sezonul sa fie asa desi sunt convins ca nu se va intampla. O sa vina incalziri si raciri, o sa fie scoici si tabla, crusta si zapada grea, ore de carat schiurile in spate si tot asa. Dar macar ziua asta fost asa cum trebuie.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/4594620120

La plecarea din pasul Bratocea cu o prima raza de soare.
In sfarsit incepe sa arate a iarna.
Doua coborari prin pulver terminate si ne pragatim de a 3-a in timp ce deasupra incepem sa vedem din nou bucatele de cer senin.
Misiune indeplinita pe primele doua valcele, e timp sa ne mutam pe creasta la urmatoarele doua valcele.
In departare Bucegiul, in prim plan splitboarderii se pregatesc sa atace valcelul.
Inca o desfocire, de data aceasta la soare.
Jocul cu umbrele.
In departare, maiestuosi si cu spiratii de munti inalti, Bucegiul si Craiul.
Inca o panta cu pulver perfect si ultima urcare a zilei. In departare poianta Teslei.
E timpul sa facem cale intoarsa spre masina. din departare urmatoru frotn a acoperit deja soarele.
Un pic de caini de soare la apus.
Sfarsitul unei zile perfecte de ski de tura.

Moeciu freeride arena, varianta 2021

In timp ce scriu jurnalul de fata in Brasov ninge serios pentru prima data dupa mai bine de o luna. A fost o luna care s-a simtit mai degraba ca o luna de martie si nu ca o luna din mijlocul iernii. O luna in care puteai sa combini alternativ schiul prin muntii inalti cu bicicleta prin zonele joase la temperaturi cat se poate de primaveratice, lucru pe care l-am si facut de altfel.

Partea buna fata de alti ani e ca totusi la peste 1500 de metri s-a format totusi o baza din zapada si chiciura cazuta in ultima luna asa ca macar nu ti-e frica ca o sa belesti schiurile. Partea proasta e ca tot procesul de inghet-dezghet din ultima perioada a transformat baza asta intr-o sticla lucioasa pe care nu ai cum sa-ti tii echilibrul fara o pereche de coltari sau de snowline-uri.

Planul pentru ziua de astazi e simplu: urcat cu schiurile in spate pana pe varful Bucsa, de aici cotit spre Padina Ski-Touring Arena, facut cateva coborari de pe Tataru, reintalnit cu Radu si Bogdana si coborat inapoi la masina. Planul a aratat bine primele 2 ore din tura, o ora de bocanit cu schiurile in spate si o ora de mers printr-o padure incarcata feeric. N-a mai aratat bine in momentul in care am iesit din padure si am inceput urcusul spre Bucsa. Combinatia de vant si gheata lucie ne -a facut sa uitam de Tataru si sa cotim catre cea mai domoala varianta de a cobori inapoi spre Moeciu, respectiv cea de pe traseul de la 4 Munti. Sa spunem ca nu mi s-a parut niciodata atat de interactiv coboratul pe o panta inghetata ce nu avea mai mult de 20 de grade.

In schimb la coborare am gasit poienile prin care ne-am jucat si acum 3 ani incarcate cu zapada numai buna de schi, asa ca intr-un fel varianta de a reconfigura tura nu a fost chiar nefericita. Trebuie sa recunosc ca tot arealul din partea superioara a vaii Barbuletului e foarte fain pentru schi de tura si ca poti sa te joci fara probleme pe aici o zi intreaga daca e zapada buna, iar orientarea de obicei iti asigura zapada buna. Priveliste faina spre Bucegi, stane, paduri de brazi, pante de 20-25 de grade, chiar nu pot sa vad ce ti-ai dori mai mult, mai ales atunci cand e pericol de avalansa prin alte parti. Bonus, daca e zapada poti cobori fara probleme pana putin deasupra vaii Bangaleasa pe schiuri, sau prin poieni chiar mai jos. Nu a fost cazul astazi, asa ca ultima ora am coborat-o tot cu schiurile in spate.

Track si date aici:
https://www.strava.com/activities/4585728030

Starea zapezii la plecare si moralul un pic la pamant in fata orei de carat in spate schiurile in clapari.
O ora si jumatate mai tarziu, pe schiuri la soare. In sfarsit incepe sa arate a iarna.
Vantul ne ia in primire atunci cand dam de pantele inghetate de pe varful Bucsa. Sa spunem ca aproape ca nu a mai ramas fir de zapada proaspata dupa ce vantul si-a facut de cap pe aici.
Spre varfuri.
Abruptul vestic al Bucegiului arata intr-un mare fel incarcat de zapada
In schimb vantul isi face de cap pana cand incepem coborarea spre Moeciu. Noroc ca temperaturile sunt cat de cat primaveratice afara.
Arena prin care ne-am dat dupamasa aceasta, cu zapada numai buna si un cadru idilic.
Un loc ce pare sa fie in alta tara, nu in Romania.
Sfarsit de zi, inapoi la primavara.

Valea Dorului mon-amour, prima zi de schi a sezonului

Inceputul acesta de sezon se anunta cat se poate de dezastruos in Postavaru si un jurul depresiunii Brasovului. Toate fronturile de precipitatii, ce au venit pana acum, au venit din sud si s-au oprit in Carpati, fix opusul anilor anteriori cand veneau de obicei din vest si se opreau si se scuturau in zona in care intoarce arcul carpatic.

Pe de o parte nu pot zice ca ma plang, am avut weekend-uri si zile in care ploua sau ningea in toata tara doar in Brasov nu, asa ca soselele au ramas momentan uscate si surpinzator de curate iar temperaturile au fost numai bune pentru iesit pe bicicleta. Trainerul e momentan abuzat doar de Mihaela si pentru mine adaptarea la frig e aproape completa si parca nu as vrea sa renunt la ea incepand sa transpir pe Zwift.

Sambata in timp ce invart pedala cursierei prin jurul Brasovului, strecurandu-ma printre stropi de ploaie la cateva grade peste 0 imi dau seama ca m-am dereglat complet. Zic asta pentru ca in cel mai dubios mod cu putinta pedala se simte chiar fain, kilometrii trec usor si ajung
inapoi acasa cu un nivel de endorfine ce sunt convins ca nu aveam cum sa-l culeg in fata watti-lor de pe Zwift. Sunt convins ca o parte din senzatie vine si de la confort, iarna asta e prima iarna cand am luat si eu haine serioase de ciclism de iarna. Varianta ieftina binenteles, respectiv Decathlon, dar hainele isi fac foarte bine treaba si schimba destul de mult experienta ciclismului pe timp de iarna.

Dar lasand rotile cursierei la o parte, ziua de duminica avea sa fie dedicata primelor viraje din sezon. Toate sursele (in care Dumitrel Marius e inevitabil implicat) spun ca la Sinaia e zapada suficienta si ca ninge in continuare. Webcamul de la cota 2000 arata o ceata pe care o tai cu cutitul in schimb.

La Busteni ploua de rupe, eu fac stocul de mancare pentru restul zilei si pornesc mai departe spre cota 1400. Zapada apare brusc pe la 1300 de metri si in interval de cateva curbe incepe sa arate neasteptat de bine. Urmeaza echiparea pe care am rafinat-o la Morning Glory si urcatul pe drumul de vara printr-o ceata numai buna de taiat cu cutitul. Zapada e grea si tasata, numai buna ca sa-ti aminteasca la primele viraje ca de fapt nu stii sa schiezi. Mai ales atunci cand nu vezi nimic si cand sus, jos, stanga, dreapta arata toate la fel de albe.

Asa ca fac ce ar face orice om cu capul pe umeri, raman sa invart foca printre braduti pe o bucata de 150 de metri diferenta de nivel pe care o am doar pentru mine si pe care reusesc sa ma asez cat de cat pe schiuri si sa-mi amintesc ca-mi place si sportul asta.

Numai bine intre timp spre Varful cu Dor pare sa se mai lumineze impingand focile la deal ajung aici fix in momentul in care ceata se crapa si incepe sa se vada marea de nori de sub noi. Spre sud padurea si brazii dinspre Vanturis arata genial complet incarcati de zapada, ceata alearga printre ei, si spre Furnica se vede un super halou. Totul arata ca in mijloc de iarna si Sinaia arata cum n-am mai vazut-o de multa vreme cu toate pantele complet acoperite de un strat indesat de zapada. Singura problema e ca inca nu e uniform si mai ai parte de denivelari si de suprinze dar talpile sunt ferite de pietrele ascunse sub zapada.

A doua parte a zilei a fost rupta din cu totul alt film, cu soare glorios, cu mare de nori sub noi, cu o multime de oameni iesiti la schi de tura pe toate pantele din jurul Vaii Dorului. Un paradis pentru schi de tura si pentru splitboard. Apusul a fost doar cireasa de pe tort.

In schimb e rost de intarit genunchii pentru a nu avea surpize sezonul ce urmeaza, nu de altceva dar miscarea rotunda si unidirectionala de la bicicleta nu prea pare sa ajute deloc la vale.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/4467765752

Prima urcare, printr-o ceata pe care puteai sa o tai cu cutitul.
Cateva ore mai tarziu, prima raza de soare vazuta de sub varful cu Dor.
Fiecare avem un pic de sfant in noi.
Glorie in stalp de teleschi, in halou. In departare se vede varful Furnica.
Urcare dupa urcare, marea de nori ramale la locul ei.
In departare Ciucasul iesind dintre nori.
Paradisul pentru ski de tura.
Spranceana si baietii de la bikeexpert tocand sistematic pulverul de pe Scandurar.
Stratila si baietii cu splitboard-ul. Un sport intr-o continua crestere.
#FaDragosteCuAparatul
Un zambet ce reflecta destul de bine cat de faina a fost dupamasa asta.
Ultima raza de lumina spre Baiului si spre Ciucas.
Apusul pentru care a meritat sa raman inca o jumatate de ora pe varf.

Pe schiuri deasupra norilor, in Fagaras

Ceata se sparge brusc inainte de iesi in creasta. Sub noi, spre Transilvania se intinde un plafon compact de nori care ne-a insotit aproape toata ziua. Spre vest, Negoiu e si el iesit din ceata si o urma de glorie se zareste printre nori. Spre est, un corb zboara razant deasupra plafonului, indreptandu-se spre Vartopul Ursului, la cativa metri deasupra cetii.

Dupa o zi intreaga in care am stat sub nori clipele astea par sa aiba un gram destul de serios de magie. Magie ce ne intrebam daca e perceputa in acelasi mod de toata lumea. Alin e de parere ca da in timp ce eu sunt cel putin sceptic. Daca ar fi vazute de toata lumea la fel cum traim si cum simtim noi momentele astea, atunci ar fi plin de oameni pe varfuri de munte, la rasarituri si la apusuri. Daca ar fi traite la fel, oamenii ar urmari intr-un mod aproape obsesiv aceste trairi, indiferent de anotimp, de vremea de afara, de conditia fizica. Cam asa cum facem noi. Si totusi asta nu se intampla, iar numarul celor care cauta astfel de lucruri va ramane, cred eu, in continuare mic, cel putin daca e sa te raportezi la multitudine.

Daca e bine sau daca e rau, e greu de zis, dar raman la ideea ca nu toata lumea simte acelasi lucru in fata frumusetii estetice naturale. Cred ca unii sunt pur si simplu mai bine acordati ca altii. Nici la noi nu tine mult, iar atunci cand iesim in creasta deja incepem sa regretam ca nu avem parte de pulverul prin care s-au jucat Rudi si Corina weekendul trecut. Coborarea pe care o facem din creasta spre sud, pe o ramasita de pulver si coborarea prin caldarea Puha salveaza si ziua, chiar daca pe ultima parte a coborarii dam de zapada de toate felurile.

Norii se coloreaza in culorile apusului in timp ce noi navigam pe traseul spre Barcaciu, regretand ca nu am urcat inapoi in creasta pentru a scurta efortul de a merge pe curba de nivel. Ajungem la Barcaciu cu ultima geana de lumina si cu stomacul lipit de sira spinarii dupa o zi cat se poate de plina. Urmeaza cele mai reusite ciorbe de fasole mancate in ultima vreme, putina socializare la cabana si somn pana dimineata, mai linistit sau nu dupa prezenta doapelor la purtator.

Zapada de ieri ne face in schimb sa zicem pas la Morning Glory si sa luam micul dejun ca oamenii normali inainte de a porni din nou spre fata Tiganului. Astazi e anost de senin comparati cu ziua de ieri, soarele bate cu putere iar zapada si atmosfera sunt ca de sfarsit de primavara. Sunt convins ca pana la sfarsitul zilei o sa ne ardem in ultimul hal si o sa ne tatuam fetele cu bronzul de raton-schior pentru ziua de luni de la munca.

Prima coborare spre valea Avrigului in schimb ma face sa incep sa blestem in gand crusta si sa-mi zic in cand ca asta nu e zapada de schi, mai ales atunci cand Alin si Tavi stau deasupra, iar eu ma ingrop cu brio in ea. Nu ajuta nici sa fii greu, nici sa ai schiurile inguste.

Pauza din muchie in schimb ne umple bateriile, mai ceva dulce, mai un pic de cafea si ne activam in partea a doua a zilei cand crosetam caldarile Puhai si Serbotei. Zapada cu de toate, dar vorba lui Ioan, alba si multa sa fie, restul sunt detalii. Inca o ciorba la cabana, o coborare pe forestier cu ultima geana de lumina si astfel s-a incheiat probabil cea mai hivernala iesire din iarna asta. Sfarsitul lui Februarie se apropie cu pasi repezi, mult asteptata iarna anul asta ne-a cam uitat si incet, incet incep sa privesc spre primavara si spre bicicleta.

In schimb trebuie sa recunosc ca a fost foarte faina mini-haiducia din weekendul asta cu dormit la cabana si cu zile pline petrecute pe munte. Iar Barcaciu trebuie sa recunosc ca are un teren de joaca foarte fain pentru schi de tura si ca ar trebui revenit mai des pe aici indiferent de zapada. Acum abia am incercat marea cu degetul, sau mai bine zis crusta cu schiul. Trebuie sa revenim sa gasim si pulverul mult cautat.

Track si date aici:
https://www.strava.com/activities/3110375720

Master chef, editia terci-ul de dimineata, Tavi in pozitia de degusator. Rezultatul a fost unul echilibrat. Ovaz + banane + ciocolata neagra + zahar brun VS ovaz + seminte + kiwi + scortisoare + mere.
Ajunsi la cabana, dupa discutii intense despre inteligenta emotionala. Cald si un pic de pulver umed.
Ceata pare sa se crape putin in timp ce urcam spre platoul Scarisoara.
Momentul in care ceata si plafonul se crapa pentru cateva minute. In departare Varful Scara, Garbova si Ciortea. La cateva minute dupa eram din nou invaluiti in plafonul ce urca mai repede decat noi.
Vai ce mare de nori am prins. Zambete pe fata si momente de magie.
Deasupra norilor si muchia Scarii in zona superioara. In conditii de zapada inghetata nu ai ce cauta pe aici fara coltari si piolet, in schimb astazi s-a putut urca pe schiuri pana aproape in creasta.
Tavi, analizand variantele de coborare spre valea Puha.
Fa dragoste cu aparatul. Pacat ca schiurile duse in mana nu arata chiar profi.
Am infrant!
Marea de nori mare de nori, Fagarasul Fagaras si Alin tot cu telefonul in mana. Zice cel care declansa cu aparatul in mana.
Muchia scarii si platoul scarisoara iesind din ceata.
Urmele noastre spre sud, pe ceea ce parea sa fie ultima ramasita de pulver din Fagaras.
Blocam legaturile si ne pregatim de coborare.
Tavi in actiune, pe coborarea din creasta spre Valea Puha.
Micul dejun din dimineata urmatoare de la cabana, fara Morning Glory incarcand din nou bateriile pentru inca o zi plina pe munte.
Probabil cea mai frumoasa parte a coborarii pe crusta spre valea Avrigului, momentul foto cu pieile colorate de la G3.
Primavara ca temperaturi si la 2000 de metri, primavara si in campie.
Dubla de astazi, in varianta fara mare de nori.
Inca o autostrada, urcand din caldarea Serbotei.
Inca putin pana in creasta.
Sfarsit de zi, inainte de ultima coborare spre cabana, cu un cer impecabil de albastru spre Fagaras.

De la rasarit pana la apus

E ora sapte fara cateva minute cand in departare incepe sa se zareasca capatul partiei Sorica. In jur nici un suflet, spre est apare prima geana de lumina in timp ce luna plina apune peste norii ce acopera platoul Bucegilor. Aceiasi nori alearga si deasupra mea, manati de un vant puternic dinspre Transilvania.

Bucegiul se lumineaza magistral peste drum, in timp ce norii de deasupra Baiului isi schimba nuantele intre rosul aprins al primei gene de soare pana la rozul sters al rasaritului tarziu. Pulverul mult promis din Baiului in schimb nu prea se vede. In distanta, iarba, iarba si iar iarba. Vantul si-a facut de cap si pe aici.

Pe masura ce merg spre Cazacu in schimb promisiunelile lui Alin si ale lui Laurentiu se adeveresc si dau peste doua valcele flancate de pante de zapada perfecte pe amandoua partile. Scurta, cu doar 200 de metri diferenta de nivel, dar cu zapada si cu panta perfecta.

Imi ia in schimb cam doua coborari ca sa ma asez din nou pe schiuri prin zapada mare. Pe deasupra alearga aceiasi nori ca de dimineata, iar eu strang coborare dupa coborare si viraj dupa viraj pana cand nu se mai lipesc focile si pana cand se scurge si ultima picatura de energie. La ultimele 3 coborari totul face click si ajung jos cu un zambet larg cat toata fata. Or fi faine si coborarile pe partii perfecte in Postavatu, dar ce e aici e aproape de perfectiune. Asa ca boscoroditul iernii dispare cel putin momentan din spatele mintii mele, pur si simplu e mult prea misto.

In spate Bucegiul s-a curatat de nori si arata magistral, semnaturile mele din zapada fac cinste peisajului, zapada deja s-a inmuiat si e timpul sa fac cale intoarsa spre Brasov.

E doar ora 12 cand intrept schiurile spre Azuga si s-au strans deja 5 ore de tura si aproape 2000 de metri diferenta de nivel. Urmatoarea oprire e sauna, ca metoda de a lupta impotriva virusilor gripali si paragripali ce se invart prin jur. Trebuie sa recunosc in schimb ca merge foarte bine sauna dupa schi, mai ales atunci cand vii inghetat si cu muschii incordati. Vreme de o ora nu faci altceva decat sa inmagazinezi caldura si sa te reglezi termic, iar atunci cand pleci de la sauna pleci un alt om.

14:30, inca invaluit de aburul saunei incerc sa arunc cat mai repede haine la uscat la calorifer pentru tura de seara. Norii de dimineata au disparut complet si Brasovul e cuprins de o lumina faina ce promite un apus pe masura. O masa de pranz care intra incredibil de bine dupa tura de dimineata, pus pieile inca umede pe schiuri si sar la Andrei in masina pentru urcarea de seara in Postavaru.

16:00, in Poiana e aer de primavara iar zapada cazuta peste weekend a inceput sa se topeasca deja. Partiile sunt inca pline, desi au trecut minute bune de oprirea gondolei. Urcam pe un Sulinar destul de inghetat pe alocuri uitandu-ne la stilul dezlanat al majoritatii oamenilor. Circumstantele in schimb sunt extrem de atenuante, oboseala de dupa weekend si partiile destul de schimbatoare nu fac din ultima coborare a zilei o treaba neaparat placuta.

De la lac incolo e complet liniste in schimb, s-au scurs si ultimii schiuri, noi dam de brazi inca acoperiti de zapada, iar spre vest soarele incepe sa se apropie de linia orizontului. Cu un pic de munca de convingere reusesc sa-l momesc pe Andrei sa urce pana la balconasul cu privire spre Bucegi si spre apus, loc in care ne si oprim la poze, imbracat si la desfocit schiurile. Imi place locul asta, imi place poate mai mult ca varful din punct de vedere fotografic. Ai si brazi inzapeziti, ai si o deschidere faina spre Bucegi, se vede si apusul si rasaritul. Trebuie sa revin aici la urmatoarea mare de nori cu lentila mai wide pentru un cadru pe care il am in minte de ceva vreme in schimb.

Nu ne suim bine pe schiuri si nu apucam sa dam cateva viraje cand dinspre est isi face aparitia de la orizont luna plina. Sunt putine momentele in care lucrurile sunt atat de sincronizate, sa ai si apus de soare si rasarit de luna, si sa fii si in varf de munte cand se intampla asta. Schimb obiectivele, caut cadrul perfect si regret in timpul asta ca tele-obiectivul de 200 de roni pe care il am merge doar pana la 210mm. Jos in depresiunea Brasovului se aprind luminile in oras, pe munte totul e invaluit in lumina albastra a crepusculului in timp ce luna incepe si ea sa lumineze peisajul. Un pic de magie si un pic de recunostinta pentru ziua de azi, inceputa cu un rasarit, continuata cu viraje prin pulver, continuata cu sauna, un apus de soare si un rasarit de luna.

Incheierea consta in prajitura la cabana urmata de o coborare pe urme de ratrac pe Drumul Rosu, un sprint pana la autobuz si o plimbare in spate cu schiurile in spate prin oras.

In acelasi timp. la sfarsitul zilei, atunci cand ma prabusesc frant in pat ma gandesc ca e cam trist sa ai ziua de nastere iarna. Si ca e cam trist nevoia asta de a-ti sarbatori ziua de nastere fix intr-o data calendaristica. Bine, tot obiceiul de a iti serba faptul ca esti cu un an mai aproape de moarte mi se pare putin trist. Sau cine stie, poate ar trebui sa serbezi ca a mai trecut un an fara sa dai coltul.

In orice caz, macar pentru cei nascuti iarna ar trebui sa fie o regula care sa-ti permita sa o serbezi intr-un interval de doua saptamani in jurul zilei de nastere, respectiv atunci cand e soare,pulver si vreme buna afara. Cu alte cuvinte astazi.

Ora 7:30 dimineata, si Bucegii peste care alearga norii in lumina diminetii.
Semnaturi desenate aproape perfect, cel putin pentru nivelul meu de iscusinta (sau e lipsa a iscusintei)
Nici ca ai putea sa-ti doresti pante cu pulver si cu un view atat de frumos. In stanga iarba, in dreapta e stransa in schimb aparent aproape toata zapada din Baiului.
Cateva ore mai tarziu, dupa o sauna si o scurta pauza de uscat hainele apusul pe prinde in Postavaru, printre brazi impodobiti privind cum se stingea si ultima raza de lumina a zilei.
De la rasarit pana la apus.
Congelat, ieri, in acelasi loc erau -20 de grade. Astazi in schimb temperaturile sunt mult mai prietenoase cu noi.
La cateva minute dupa ce dispare soarele, luna plina ii ia locul pe bolta cereasca.
Sacele, la mai bine de 1000 de metri sub noi.
Ca in povesti, lipsesc doar urletele lupilor in fundal.
Inserarea peste Crai si peste Zarnesti.

Elvetia de Romania, schi pe valea Tiganesti

Peretii ce strajuiesc valea Tiganesti se ridica impunatori in fata noastra atunci cand iesim in cele din urma din padure dupa o ratacire crunta de o ora si un pic. Sunt aproape 1000 de metri diferenta de nivel dintr-un foc si cu padurea acoperita in straie veritabila de iarna ai putea zice ca te-ai teleporat oriunde in Alpi. Frigul musca puternic din obraji, un -15 grade ce se simte pe cat de crancen la umbra pe atat de bland in zonele in care iesim in soare.

Pacat ca e deja tarziu si ca soarele a iesit abia dupamasa de dupa plafonul gri de nori. Bine asta nu ca nu noi ne-am fi miscat prea bine la urcare, unde am avut parte de o boschetareala de toata frumusetea atunci cand am parasit poteca de Malaiesti. O ora pierduta si o panta abrupta arata pe schiuri mai tarziu reusim pana la urma sa invingem si sa ajungem in locul din care am plecat, cu poteca in fata si cu drumul deschis spre Malaiesti.

Cu toate astea cele cateva ore de soare de care am avut parte la urcarea pe Tiganesti au compensat din plin si rataceala, si efortul si cerul innorat din prima parte a zilei. E o pustietate si o liniste aproape totala, se aude doar zgomotul ritmic al alunecarii focilor pe zapada neatinsa, in timp ce din cand in cand cate un nor fugar isi face aparitia pe cerul incredibil de albastru. In departare se vede Postavaru in aceleasi straie de iarna, cu zgomotul si harmalaia celei mai frecventate statiuni de schi din Romania in timp ce pe portiunea din Valea Tiganesti pe care urcam acum sunt destul de convins ca nu a calcat picior de om in ultima luna.

Urcam pana ce depasim in altitudine poteca ce vine de la Malaiesti si ne punem schiurile in picioare la fix pentru a prinde ultimele raze de soare in prima parte a coborarii. Iar de aici a urmat proabil cea mai distractiva coborare pe anul asta, mai ales in portiunea de mijloc a vaii unde practic cu putin tupeu si curaj puteai trece din perna de zapada in perna de zapada intr-un peisaj ce parea mai degraba rupt dintr-un film SF decat din ceva de pe planeta asta. Nu sunt multe iernile in care e zapada pentru a cobora pe aici pana la masina si nu sunt multe zilele in care chiar e placut sa schiezi pe astfel de perne de zapda. Dar iata ca astazi planetele s-au aliniat si avem noroc cu o astfel de zi.

In schimb pe langa sectiunea e balaureala aproape verticala pe schiuri din prima parte zilei probabil cel mai amuzant moment pentru mine a fost acela in care am reusit amerizez in raul in partea inferioara a vaii dupa ce a nimerit o bucata de gheata pe un traverseu. Amerizare care a fost pe cat de spectaculoasa pe atat de fara urmari, singurele victime fiind o manusa ce putea fi stoarsa si un schi ce nu a mai alunecat deloc cum trebuie pana jos, chiar cu efortul de a da jos gheata de pe el de cateva ori.

Lanturi in adevaratul sens al cuvantului.

Lanturi in adevaratul sens al cuvantului.

Cautand cele 10 ore de soare promise pentru ziua de azi.

Cautand cele 10 ore de soare promise pentru ziua de azi.

1.5 metri e zapada.

1.5 metri e zapada.

Norul si Postavaru.

Norul si Postavaru.

Puf cat cuprinde.

Puf cat cuprinde.

Inaintand pe firul vaii, printre brazi impodobiti de zapada.

Inaintand pe firul vaii, printre brazi impodobiti de zapada.

Scoasa din context poza asta ar putea sa fie pe oriunde prin Elvetia.

Scoasa din context poza asta ar putea sa fie pe oriunde prin Elvetia.

Tot la deal.

Tot la deal.

DSC03362.jpg

DSC03370.jpg

Ultima raza de soare si echiparea pentru o coborare de 1000 de metri.

Ultima raza de soare si echiparea pentru o coborare de 1000 de metri.

Numai pulver.

Numai pulver.

DSC03400.jpg

Perne si pernite si distractie pe masura.

Perne si pernite si distractie pe masura.

Inainte de canionul si de raul in care am reusit sa fac din pacate o mica baie inoportuna.

Inainte de canionul si de raul in care am reusit sa fac din pacate o mica baie inoportuna.

Aventura din timpul saptamananii: rasaritul de pe Piscul Baciului

Au trecut aproape 3 luni de iarna adevarata si incepem sa visam la aventurile din timpul saptamanii pe care le-am tot facut in ultimii ani in jurul Brasovului cu nopti petrecute la cort sau la bivuac in locuri faine, cu iarba verde, cu foculet si cu mirosul de fum ce staruieste in piele si in haine pana la prima spalare. Dar pana la primavara si pana la iarba verde mai e ceva asa ca trebuie sa ne descurcam cu ce avem, respectiv sa improvizam o varianta de iarna a aventurii din timpul saptamanii.

Un aer cald ne ia in primire atunci dupa ce Alin parcheaza masina la casa Nobilis, un aer de primavara ce a topit in cateva zile cam toata zapada de sub 1200 de metri. Asa ca luam schiurile in spate si bocanim in clapari pe drumul de tara ce trece pe langa casa Folea si merge catre Saua Joaca. E luna plina si un cer complet senin si poti merge aproape ca ziua.

Atunci cand iesim in poienile de sub Saua Joaca in fata se zareste zidul Crestei Craiului, de unde speram sa coboram pe schiuri maine dimineata. Pana si aparatul e de parere ca e lumina ca ziua si pot face poza dupa poza din mana. De doua luni de zile am renuntat la vechiul Nikon si am trecut la un vechi Sony si trebuie sa recunosc ca daca poti sa traiesti cu bateriile care se descarca pe banda rulanta la frig si cu ergonomia, oamenii chiar au inovat ceva in ultimii ani. Un exemplu e stabilizarea de imagine in obiectiv, si chiar e putin ireal sa faci poze din mana, noaptea, la 1/4-1/10 care chiar sa iasa. Mai sunt si alte lucruri care imi plac, respectiv faptul ca poti adapta cu usurinta ca orice obiective manuale vechi si faptul ca in combinatie cu obiectivul e cu aproape 900 de grame mai usor. Lucruri noi de invatat, avantaje si dezavantaje. Cert e ca nu exista aparatul perfect sau sistemul perfect. Exista doar compromisuri care ti pot potrivi mai bine sau mai rau.

Pe schiuri sau pe bocanci, cam acelasi lucru. In dreapta sus obiectivul pentru maine dimineata, Piscul Baciului.

Pe schiuri sau pe bocanci, cam acelasi lucru. In dreapta sus obiectivul pentru maine dimineata, Piscul Baciului.

Dupa ce trecem de “La Table” si de prima bucata de urcus luam din nou schiurile in spate. Alex care e in bocanci se misca in acelasi ritm in care ne miscam si noi, poate chiar mai bine daca punem la socoteala si tranzitiile astea iar eu nu sunt deloc convins ca din punct de vedere al efortului tura asta are sens cu schiurile in spate. Ramane sa vedem maine dimineata cand vom cobori de pe varf. Odata ce iesim din padure, zapada se transforma intr-o crusta tare si inghetata, speram sa schiem pe ea ca pe partie maine dimineata.

Si la refugiu, la fel ca si la plecarea de la masina e cald, mai ales pentru 1600 de metri. Mancam ce avem prin traista, rosii cu ceapa si cascaval pentru mine, avocado cu biscuite si zacusca pentru Alin, portocale pentru Alex dupa care ne bagam la somn si la caldura sacului de dormit. Dorm neintors si atunci cand suna ceasul la ora 5 ma trezesc uimitor e odihnit, la fel ca dupa noaptea petrecuta in urma cu cateva zile la stana din Iezer. Stiu ca poate parea greu de crezut dar sunt nopti in care am dormit mai bine ca acasa, iar trezitul matinal a devenit iarna asta un obicei si nu mai e nevoie de nici un fel de efort suplimentar. Ramane de vazut acum daca o sa pastrez acelas obicei si lunile urmatoare.

Strangem bagajele si plecam la 5:30 voiniceste spre varf. Zapada e inghetata si in portiunea de jos avem destul de mult spor cu schiurile, dar odata ce panta creste pieile nu mai prind si nu mai are nici un sens chinuiala. Asa ca dupa 300 de metri diferenta de nivel le luam din nou in spate si urcam pe coltii Gainii, intorcand din cand in cand pasul pentru a urmarii venirea zilei si a luminii dinspre rasarit.

Urcam cu spor la lumina frontalei. Sub noi poienile prin care am trecut in seara dinainte sunt inca luminate de luna.

Urcam cu spor la lumina frontalei. Sub noi poienile prin care am trecut in seara dinainte sunt inca luminate de luna.

Am mai zis si o mai zic, in momentele din jurul rasaritului si al apusului e un pic de magie, un pic de magie care rezoneaza destul e bine cu ceva din interiorul nostru. Stau si ma intreb daca nu e ceva ce e inscris cumva si in gene, cum e si cu statul in jurul focului. Poate in sutele de mii de ani si milioanele de generatii s-a inscris acolo ca venirea zilei inseamna siguranta, faptul ca ai scapat de intunericul noptii, o noua zi de vanat in care poti gasi hrana sau in cazul complet scos din ecuatie al omului modern, o ocazie de a urca intr-un varf de munte inainte de o zi de munca.

Urcam cu spor cu schiurile in spate si de data aceasta reusim sa ajunem pe varf inainte de primele raze de soare. Chiar avem timp din plin si ne imbracam pentru a nu pierde caldura acumulata in timpul urcarii. Deasupra noastra, arcul rosiatic al rasaritului inainteaza cu viteza spre Iezer si brusc zarim si cum apare si soarele, putin in stanga Bucegiului cu aceasi lumina filtrata de care am avut parte si in weekend la apus. Rupt din context pare putin ireal ca esti aici si ca peste 3 ore si un pic o sa fii la birou, la munca, intr-o cladire de sticla in mijlocul universului de beton al orasului. Sunt doua lumi pe atat de diferite pe atat de aproape. Iar noi nu putem decat sa fim recunoscatori ca putem face asa ceva..

Coborarea pe schiuri e si ea cat se poate de interactiva, mai ales in portiunea de sus. Cert e ca in primii 200 de metri nu prea s-a numit schi ce am facut. Pe partea stanga a coltilor zapada nu arata deloc bine asa ca am coborat tinand aproape muchia, dupa care am intrat pe tabla inghetata din dreapta coltilor. Au urmat 30 de viraje si 300 de metri diferenta de nivel pentru care a meritat sa caram schiurile pana aici. Marginal, dar a meritat.

Primavara, noroi inghetat si iarba la plecarea de la Casea Folea. Si schiori care se intreaba daca a fost bine ca au luat schiurile dupa ei.

Primavara, noroi inghetat si iarba la plecarea de la Casea Folea. Si schiori care se intreaba daca a fost bine ca au luat schiurile dupa ei.

Spre saua joaca, cu lumina ca ziua.

Spre saua joaca, cu lumina ca ziua.

Party-ul de seara, intr-o locatie cat se poate de selecta.

Party-ul de seara, intr-o locatie cat se poate de selecta.

Civil twilight.

Civil twilight.

Urcam cu spor la lumina frontalei. Sub noi poienile prin care am trecut in seara dinainte sunt inca luminate de luna.

Urcam cu spor la lumina frontalei. Sub noi poienile prin care am trecut in seara dinainte sunt inca luminate de luna.

Ski-Mo.

Ski-Mo.

O caprita la fel de matinala.

O caprita la fel de matinala.

Castigam altitudine in timp ce lumina soarele incepe sa aduca lucrurile la viata.

Castigam altitudine in timp ce lumina soarele incepe sa aduca lucrurile la viata.

Cam pe acolo ar trebui sa rasara.

Cam pe acolo ar trebui sa rasara.

Am infrant!

Am infrant!

Dracsinul si intinderea Fagarasului.

Dracsinul si intinderea Fagarasului.

A7203115.jpg

Nu chiar Baltoro, dar tot e frumos.

Nu chiar Baltoro, dar tot e frumos.

Doza de magie a zilei.

Doza de magie a zilei.

Piscul Baciului photo-shooting.

Piscul Baciului photo-shooting.

Pe muchie

Pe muchie

O tabla numai buna de schiat.

O tabla numai buna de schiat.

Soare si voie buna si cu bagajele facute in spate.

Soare si voie buna si cu bagajele facute in spate.

Pe data viitoare.

Pe data viitoare.

Inapoi la primavara, nu ai fi zis ca peste 3 zile vor fi din nou -15 grade.

Inapoi la primavara, nu ai fi zis ca peste 3 zile vor fi din nou -15 grade.

Dracsin, Papusa, Tamasul si Curmatura Foii.

Trebuie spus din capul locului ca relatia mea cu schiul de tura in ultimii ani este una …sensibila. Dragoste nu mai e de mult, of e cam dupa fiecare tura si totusi ma ingrijoreaza deja usurinta cu care-mi uita creierul promisiunile de la un weekend la altul. Cu alte cuvinte, desi dupa fiecare weekend ma jur ca asta-i ultimul si stau si astept primavara, recidivez aproape constant in urmatorul. Curios e ca in rest, memoria ma ajuta destul de bine. Numai cu auto-promisiunile astea e dereglata.

Singurul motiv real pentru care mai cochetez inca cu schiul de tura si nu am ars doagele este ca mie totusi imi place sa fiu pe munte si cel putin iarna, schiurile sunt unul din putinele mijlocitoare ale unor escapade mai mici sau mai mari. De regula mici, caci pentru una mare trebuie sa se alinieze planetele. Weeekendul asta pareau aliniate si Radu propune tura iernii: o bucla cu plecare de la Plaiul Foii in care sa traversam Iezerul, Mezea-Oticu si culmile estice ale Fagarasului. Pusi pe harta dadeau 76 de kilometri. Chiar si impartiti in doua zile, asa cum ne propusesem, cu bagaj mare nu se anuntau nici pe departe usori. Ba chiar priviti obiectiv pareau chiar neverosimili. Dar cand imparti cu Radu aceeasi casa si bei apa dupa el, inveti sa visezi, macar un pic. Asa ca imi fac cu grija bagajul, cantaresc in minte de cel putin doua ori fiecare obiect pus acolo si punem ceasul sa sune pentru o sculare matinala. O plecare la prima ora este imperios necesara pentru a ne asigura o sosire la refugiul din Iezer la o ora rezonabila. Doar ca disciplina nu e deloc punctul forte in familia noastra si ajungem sa plecam cu o considerabila intarziere la drum. Nu are a face ca parcarea din Plaiul Foii e goala, ca drumurile sunt pustii, adevarul e ca pentru tura asta conteaza fiecare minut pierdut si castigat. In mod normal, in asemenea situatii eu sunt foarte atenta cu timpul pentru orice si imi place sa tin un ritm potrivit, dar constant, reducand la minim pauzele si eficientizand totul. Stiu foarte bine ca nu am explozie si avantajul meu sta in anduranta, asa ca aplic regula pasilor mici si siguri. Radu in schimb, fiind considerabil mai puternic decat mine are un obicei cumplit de a lasa totul pe ultimile 200 de metri, momente in care ajungem sa tragem ca nebunii alergati de noapte sau de cine stie ce stihii.

Incepem coborarea spre drumul de Satic-Pecineagu, cu muchia Cascoe in plan indepartat.

Incepem coborarea spre drumul de Satic-Pecineagu, cu muchia Casque in plan indepartat.

Urcarea in Curmatura Foii// Saua Tamaselului merge pe urme bune de schiuri subtiri si stiu deja ca daca va fi sa fac o schimbare la echipament anul urmator, aceasta va fi directia. Fast and light. Cum oricum nu cred ca o sa cobor vreodata bine la vale, macar sa imi fie usor la deal. Cum zapada se arata buna si drumul se distinge clar, ocolim varful pe curba de nivel si ajungem la una din stanele de sub Tamas unde insa in loc sa petrecem putin timp cautand continuarea marcajului, incepem coborarea luand in vizor o padure rara de foioase. Caci coborarile prin padure cu rucsacul de tura in spate nu au nimic in comun cu schiatul de prin jurul casei, asta e alta poveste asa ca bagam in functiune plugul. Asta pana cand padurea noastra se transforma intr-un lastaris tanar prin care Radu ne croieste drum cand pe schiuri, cand cu ele pe rucsac. Pantele insorite pe care coboram apoi spre drumul de Pecineagu nu sunt nici pe departe genul de pante care sa tina zapada si cat ne uitam in jur, tot terenul arata la fel. Iesim in final intr-un drum de taf, mai punem putin schiurile, apoi le dam jos caci dam de pietre si tot asa, pana ce in final ajungem in firul vaii. Intre noi si drumul salvator sta insa un rau. Mult prea lat pentru a fi sarit, mult prea adanc pentru a fi trecut in clapari, mult prea rece ca sa fie trecut descult. Ne invartim brownian cand in aval, cand in amonte sperand sa gasim o bresa. Radu insista si deja incep sa ma intreb daca va trebui sa ma descalt. Problema este caci cu exceptia locului unde ne aflam, malurile sunt destul de apropiate de albie, deci se exclude sa mergem pur si simplu in amonte pana cand am gasi un pod. Raul trebuie trecut pe aici si nu ne ramane decat sa alegem cea mai buna modalitate. Ea este reprezentata de o aglomerare de aluviuni, pietre si lemne aduse aici de rau. Doar ca nu e pur si simplu sarit din piatra in piatra, ci si facut echilibristica pe doua trunchiuri, imbratisat un bradut si prins o mana intinsa de pe malul celalat, cat sa iti mute putin centrul de greutate acolo unde trebuie sa fie.

Ajunsi in drum, pe cand ne puneam schiurile, trece pe langa noi un Duster, dar pe langa mirarea de rigoare suntem scutiti de intrebari indecente de genul “pe unde ati ajuns aici”.

Este miezul zilei si zapada a inceput sa se lipeasca de noi ca aracetul si deja ne facem griji pentru urcarea ce ne sta in fata. Am vazut profilul culmii de pe versantul Tamaselului si muchia pe care merge marcajul este batuta si ea de soare, umbra anemica a celor cativa copacei fiind cu siguranta insuficienta. La inceput avem spor pe urmele de masina, apoi pe ceva urme de snowmobil pana cand ramanem doar noi cu panta. Am alternat mersul in clapari cu mersul pe schiuri intr-un efort sisific de a ajunge la stana din Dracsin. Radu se duce sa inspecteze stana si pe mine ma trimite la deal, caci aici, unde a batut vantul si a asezat zapada, crusta de deasupra ajuta la curatarea zapezii de pe foci. Urcarea se desfasoara lunga in fata. Papusa momentan nici nu se vede. Piciorul acesta masiv se va uni cu muchia mai ingusta ce vine de pe Cascoe si abia apoi, candva, vom ajunge la inceputul culmii principale a Iezerului. Urcam cumpatat, ca dupa o zi intreaga de mers. Urcam de fapt incet si altitudinea se aduna greu pe ceas. Apusul ne prinde in drumul spre varf si daca nu as fi stresata ca ne va prinde noaptea mult prea curand, acesta ar fi genul acela de apus ce ar trebui savurat in tihna. Lumina dupa-amiezii a imbracat Craiul in culori calde, dezavaluind tuse diferite de galben pe peretii abruptului vestic. Umbrele muchiilor vin si pleaca o data cu soarele ce isi urmeaza drumul. Cerul se aprinde, culorile se topesc una in alta, sunt asa putini oameni ce trec pe aici pe timp de iarna incat locurile au linistea lor si probabil pietrele imprastiate pe culme au vazut nenumarate astfel apusuri incat au incetat sa se mai mire de fiecare dintre ele. Sau poate nu…E la fel ca atunci cand incepi sa mergi pe munte si vezi prima data o mare de nori, sau iti vezi aura. Pentru putini asemenea lucruri se banalizeaza. Pentru multi spectacolul naturii ramane mereu o sursa de uimire si de placere.

Bucegiul si Costila la balcon.

Bucegiul si Costila vazute de la balcon.

Cand ajungem sub Papusa este deja noapte si luna promite sa se ridice mare si aproape rotunda si sa ne lumineze calea. Radu merge inainte fara sa se opreasca si incepe coborarea spre Spintecatura. Il urmez intrebandu-ma insa ce facem aici. Este prea tarziu pentru o parcurgere de noapte a crestei Iezerului, coborarea in Spintecatura ar fi mai sigura cu coltari in picioare, vantul ne biciuie obraii si vartejuri de zapada se ridica din cand in cand catre muchie. Cat contrast fata de linistea pe care mi-as dori sa o am pe munte. Ii spun, de fapt ii strig lui Radu ca mie nu mi se pare ok ceea ce facem si ca cel mai bine ar fi sa ne retragem si ca Spintecatura nu e directia buna. Nu stiu daca Radu e convins de asta sau o face de gura mea, insa urca la loc si apoi incepem sa urcam impreuna inapoi spre varf. Prima retragere care imi vine in minte este Gradisteanu si chiar pornim intr-acolo. Vantul nu se slabeste neam si mergem in stilul biscuite pana cand ne dam seama ca muchia e prea lunga pentru a ajunge la un adapost decent si ca pana la stana pe care o stim de la 4Munti avem mult prea mult de coborat. Asa ca ne intoarcem inapoi pe varf si prindem un picior secundar din Cascoe, pe care il stiam de laconcurs. Acesta e considerabil mai scurt fata de Gradisteanu si la limita padurii are si el o stana. Nu imi aduc aminte sa ma fi impresionat cu ceva, insa acum orice adapost, chiar si o liziera de padure e bun. Sau oricum mai bun decat perspectiva vehiculata de Radu de a face bivuac in Spintecatura Papusii. Continuam sa coboram teleghidati si beti de vant inca multa vreme pe piciorul golit de zapada. Am carat mult prea mult schiurile in spate tura asta, insa deja simt oboseala si parca pe picioarele mele ma simt cel mai bine. Stim ca ar trebui sa oprim si sa mancam ceva, dar nu gasim niciun loc decent, a se citi ferit de vant. Stiu ca asemenea tura forjeaza caracterul si in ciuda consumului energetic raman vigilenta si precauta.

Stana la care ajungem intr-un final este mai mult decat decenta cu o ultima incapere curata, cu priciuri bune si fara miros puternic de branza. Inainte de orice simt nevoia sa stau putin, sa imi trag sufletul, sa trag o linie dupa ziua lunga de azi si sa imi spun ca va mai exista si o data ulterioara. Sincer, acum chiar nu am tinut mortis sa se intample tura asta. Stiam ca nu sunt pregatita si daca s-ar fi intamplat ar fi fost un noroc, o pura intamplare si nu un rezultat firesc al abilitatilor mele fizice, psihice si tehnice. Cu asemenea ganduri in minte umplu o punga cu zapada si contemplam amandoi flacara primusului care va transforma zapada in supa.

Somnul vine greu, caci dureaza ceva pana cand se linistesc apele interioare.

Ziua de duminica este dedicata reintoarcerii la masina. Cu considerabil mai putin kilometri, dar in continuare cu terra incognita in fata noastra. Mai intai coborarea de la stana in drumul de Pecineagu. De data asta Radu navigheaza magistral si cu exceptia unui inceput de drum plin de cazaturi, avem parte de 6 kilometri in care coboram pe schiuri. Mare castig caci puteau fi la fel de bine 6 kilometri de sarit copaci si inotat prin zapada. Si e mereu un loz in plic caci nu stii niciodata care-i varianta mai buna: un drum, o muchie, o vale. Harta te ajuta sa iti faci o impresie despre teren, panta etc, dar nu si despre obstacolele naturale. Adica suprizele de la fata locului.

Ramanem fideli marcajului TG pe care l-am intersectat la un moment dat si vom continua pe el spre Curamtura Foii. Treaba e aparent simpla: 4 kilometri si 400 m diferenta de nivel. Radu chiar imi povesteste cum a coborat el aici cu bicicleta acum 12 ani. Ei bine, acum abia razbim pe schiuri. Dupa ce facem slalom pe cele doua maluri ale raului, dovedim niste portiuni de lastaris si un mal abrupt, ajungem in final la inceputul urcarii prorpriu-zise. Pe indicatorul nou sunt scrijelite cu pixul numai mesaje de imbarbatare gen: no road. Cand ne uitam ins sus la muchia abrupta ce se contureaza prin padure intelegem repede cum sta treaba. Schiurile pe rucsac (din nou) si revenim la munca de jos, respectiv sapat urme in clapari. Marcajele se insira liniar pe muchie si pe masura ce castigam altitudine si iesim in soare, frigul de pe vale e inlocuit de un aer primavaratic. Zapada se topeste, canta pasarelele, pe alocuri se vad frunzele toamnei.

Dupa doua ore de luptat si dupa un pic de sauna ajungem in cele din urma inapoi in muchia Tamasului. Din nou saboti pe schiuri da acelasi Crai ce se vede imperial in fata.

Dupa doua ore de luptat si dupa un pic de sauna ajungem in cele din urma inapoi in muchia Tamasului. Din nou saboti pe schiuri da acelasi Crai ce se vede imperial in fata.

Si din nou gandurile de primavara bat la usa mintii si ma intreaba ce caut eu pe aici, de ce imi car schiurile in spate cand as putea sa fiu acum pe cursiera. N-am raspuns. Sau poate am. Pentru ca mie imi place totusi sa fiu pe munte. Mie imi place traversarile lungi, turele acelea estetice. Si pentru ca ele sa reuseasca e nevoie de perseverenta. E nevoie sa inveti din greseli. Sa descoperi terenul de joaca. Sa stii cum sa faci cele mai bune alegeri atunci cand va veni momentul. Si in zilele astea doua lungi am faurit un plan. Ramane insa sa ii bifam etapele una cate una si sa asteptam o alta iarna cu conditiile potrivite. Abia atunci va fi tura iernii. A unei alte ierni.

Text: Mihaela.

Infooliti la plecarea din plaiul Foii, cu plecat de pe schiuri direct de la masina, asa cum ar trebui sa inceapa orice tura ideala de schi de tura.

Infooliti la plecarea din plaiul Foii, cu plecat de pe schiuri direct de la masina, asa cum ar trebui sa inceapa orice tura ideala de schi de tura.

Urcand spre Curmatura Foii cu un Crai tapetat de zapada din ultimele doua zile.

Urcand spre Curmatura Foii cu un Crai tapetat de zapada din ultimele doua zile.

Zapada proaspata si copaci imbracati in zapada.

Zapada proaspata si copaci imbracati in zapada.

In departare, Iezerul in care speram sa ajungem orele urmatoare.

In departare, Iezerul in care speram sa ajungem orele urmatoare.

Un zi de iti da impresia ca poti sa-l atingi cu mana.

Un zid de iti da impresia ca poti sa-l atingi cu mana.

Incepem coborarea spre drumul de Satic-Pecineagu, cu muchia Casque in plan indepartat.

Incepem coborarea spre drumul de Satic-Pecineagu, cu muchia Casque in plan indepartat.

O stana model si un marcaj ce pare sa fi disparut in neant.

O stana model si un marcaj ce pare sa fi disparut in neant.

Dupa 1 ore si ceva de balaurit si carat schiurile in spate pe pante defrisate si pe drumuri de taf vine proba de foc. Sau mai bine zis de apa si de gheata: traversarea raului ce coboara dinspre Pecineagu.

Dupa 1 ore si ceva de balaurit si carat schiurile in spate pe pante defrisate si pe drumuri de taf vine proba de foc. Sau mai bine zis de apa si de gheata: traversarea raului ce coboara dinspre Pecineagu.

Urcand pe Dracsin prin cea mai uda zapada pe care am vazut-o pana acum. Pieile se incarcau instant si in mod absurd cea mai eficienta metoda de a urca era tot cu schiurile in spate.

Urcand pe Dracsin prin cea mai uda zapada pe care am vazut-o pana acum. Pieile se incarcau instant si in mod absurd cea mai eficienta metoda de a urca era tot cu schiurile in spate.

Atuni cand zapada devine mai mare in schimb, cu tot cu sabotii si cu 3 kilograme de zapada pe picior totusi schiurile sunt intr-un usor avantaj.

Atuni cand zapada devine mai mare in schimb, cu tot cu sabotii si cu 3 kilograme de zapada pe picior totusi schiurile sunt intr-un usor avantaj.

f10782720.sr2.jpg

f11791360.sr2.jpg

Minimizand dezastrul, dupa ce am iesit in muchie si am dat in cele din urma de zapada mai inghetata.

Minimizand dezastrul, dupa ce am iesit in muchie si am dat in cele din urma de zapada mai inghetata.

Sunt putine locuri in care Craiul se vede atat de bine ca aici, iar ziua asta e bun de o lectie de geografie cu identfificarea tuturor varfuletelor, vailor si muchiilor din masiv.

Sunt putine locuri in care Craiul se vede atat de bine ca aici, iar ziua asta e bun de o lectie de geografie cu identfificarea tuturor varfuletelor, vailor si muchiilor din masiv.

Moment de resppiro la 2000 de metri, in departare incepe sa se zareasca incet incet si Bucegiul.

Moment de resppiro la 2000 de metri, in departare incepe sa se zareasca incet incet si Bucegiul.

Lectia de Geografie.

Lectia de Geografie.

Risc 5/5 de avalansa. Vorbind acum serios in schimb ca de obicei situatia variaza radical in functie de zona. Dar pe muchiile Iezerului zapada fie lipsea, fie era bocna...

Risc 5/5 de avalansa. Vorbind acum serios in schimb ca de obicei situatia variaza radical in functie de zona. Dar pe muchiile Iezerului zapada fie lipsea, fie era bocna…

f16930560.sr2.jpg

f17254144.sr2.jpg

Bucegiul si Costila la balcon.

Bucegiul si Costila vazute de la balcon.

f17572352.sr2.jpg

A fost probabil unul din cele mai frumoase si mai neasteptate apusuri prinse pe munte pana acum. Neasteptat pentru ca eram convins ca soarele se va ascunde dupa Varful Rosu si frumos pentru ca lumina era filtrata in tente incredibil de calde de pacla d la orizont.

A fost probabil unul din cele mai frumoase si mai neasteptate apusuri prinse pe munte pana acum. Neasteptat pentru ca eram convins ca soarele se va ascunde dupa Varful Rosu si frumos pentru ca lumina era filtrata in tente incredibil de calde de pacla d la orizont.

Ultima geana de lumina.

Ultima geana de lumina.

Urcand spre Papusa cu rafale de vant ce te dezechilibrau la fiecare pas.

Urcand spre Papusa cu rafale de vant ce te dezechilibrau la fiecare pas.

Dimineata urmatoare la stana ce ne-a servit drept adapost.

Dimineata urmatoare la stana ce ne-a servit drept adapost.

Amorsarea primusului inainte de terciul de dimineata. Primusul asta pe benzina chiar e mult prea tare, are 4 ani si a gatit incredibil de multe mese si inca se tine foarte bine. Iar dimineata un terci de ovaz pregatit cum trebuie e probabil cel mai bun mic dejun.

Amorsarea primusului inainte de terciul de dimineata. Primusul asta pe benzina chiar e mult prea tare, are 4 ani si a gatit incredibil de multe mese si inca se tine foarte bine. Iar dimineata un terci de ovaz pregatit cum trebuie e probabil cel mai bun mic dejun.

Din nou prin boscheti spre Curmatura foii, pe triunghiul galben.

Din nou prin boscheti spre Curmatura foii, pe triunghiul galben.

Dupa doua ore de luptat si dupa un pic de sauna ajunge in cele din urma inapoi in muchia Tamasului. Din nou saboti pe schiuri da acelasi Crai ce se vede imperial in fata.

Dupa doua ore de luptat si dupa un pic de sauna ajunge in cele din urma inapoi in muchia Tamasului. Din nou saboti pe schiuri da acelasi Crai ce se vede imperial in fata.

Sfarsit de tura.

Sfarsit de tura.